CUVÎNT ÎNAINTE

După Sfinţii Părinţi, cel mai important lucru pe care ar trebui să-l facem - atît în bolile trupeşti, cît şi în cele duhovniceşti, ultimele de altfel fiind cauzele primelor - este să ne spovedim cum trebuie (Sfîntul Nicodim Aghioritul) şi la cine trebuie (Sfîntul Simeon Noul Teolog). Spovedania este cheia mîntuirii - cum spunea unul dintre cei mai mari duhovnici din zilele noastre. Spovedania adevărată - pentru că este şi una mincinoasă, din nefericire des întîlnită azi, şi este aşa pentru că cei ce o fac, şi duhovnicii, şi penitenţii nu ţin seama de voia lui Dumnezeu din Sfînta Scriptură şi de canoanele şi scrierile Sfinţilor Părinţi - spovedania adevărată, aşadar, ar trebui să fie lucrul de care să ne aducem aminte unul altuia cît mai des, în fiecare zi. Din sfaturile preoţilor, şi mai ales ale duhovnicilor, şi chiar din discuţiile mai scurte pe care aceştia le-ar avea cu cineva, îndemnurile către spovedanie ar trebui să nu lipsească. Atît doar că ar trebui să le aducă aminte mereu celor pe care îi îndeamnă la aceasta că spovedania trebuie făcută cum o cer Sfinţii Părinţi şi la acei duhovnici care pot să ducă spre mîntuire sufletele noastre. Fără adaosul acesta foarte important, îndemnul la spovedanie este, dacă am judeca trupeşte, ca şi cum ai îndemna pe cineva la un medic care nu ştie medicină şi face mai mult rău bolnavului, ucigîndu-l cu zile cum se zice.

Spovedania adevărată - şi adesea vom folosi zicerea aceasta, avînd în vedere că destui fac o spovedanie mincinoasă şi nemîntuitoare - ne ajută să ieşim întăriţi duhovniceşte din necazurile de tot felul şi din ispitele noastre, fiind răspunsul la toate problemele pe care le avem. Ea este adevăratul medicament universal. Însă, după cum spun Sfinţii Părinţi şi pe ei îi vom cita mereu, fiind singurul izvor adevărat de la care ne putem adăpa duhovniceşte, spovedania „s-a făcut astăzi (aşadar încă de acum vreo două veacuri) [...] o taină prea puţin folositoare” - după cum spune Sfîntul Nicodim Aghioritul. Cei mai mulţi dintre creştini se mărturisesc rar (o dată pe an sau cel mult în cele patru posturi), iar alţii şi mai rar (la cîţiva ani o dată) şi nici atunci nu o fac cum trebuie şi la cine trebuie, cum am mai spus. Căci tot Sfîntul Nicodim Aghioritul zice: „Alţii - majoritatea zicem noi, văzînd realitatea tristă din zilele noastre - e adevărat că se mărturisesc, însă nu precum se cuvine, pentru că nu se spovedesc cu cea mai cuviincioasă cercetare a conştiinţei şi a păcatelor lor, nici cu zdrobirea şi umilinţa cea trebuincioasă, nici cu o voinţă hotărîtoare ca de acum înainte să nu mai păcătuiască, nici cu facerea canonului care se cuvine - căci acestea toate alcătuiesc mărturisirea cea plăcută lui Dumnezeu.” De aceea, în chip cu totul deosebit trebuie să ne facem un obicei din a ne cerceta conştiinţa în fiecare seară cu privire la păcatele săvîrşite în timpul zilei, avînd în vedere în chip deosebit cele şapte păcate de moarte (după unii Sfinţi Părinţi, opt), din care - după Sfinţii Părinţi - se nasc toate celelalte păcate. Apoi, în urma cercetării conştiinţei, să vedem care sînt cele mai grave dintre păcatele noastre, să vedem pricinile lor şi să ne străduim cu toată puterea a le părăsi, înlocuindu-le cu faptele bune opuse lor. Trebuie să fim convinşi că, dacă nu fugim mai întîi de pricinele păcatelor, nu o să sporim duhovniceşte.

Din nefericire pentru noi toţi, cercetarea conştiinţei sau luarea aminte la sine - care erau lucruri de căpetenie la Sfinţii Părinţi (vezi la Sfîntul Ioan Gură de Aur, la Avva Dorotei, la Sfîntul Simeon Evlaviosul, la Sfîntul Ignatie Briancianinov şi la alţii) - nu mai este preţuită astăzi.[1] Rari sînt duhovnicii care cer fiilor lor duhovniceşti să se cunoască bine pe sine sau fac din lucrul acesta parte din canonul dat la spovedanie. De aceea, credincioşii nu înaintează duhovniceşte, sau prea puţini se folosesc de taina spovedaniei, deşi unii se spovedesc mai des. Aşa se face că mulţi îşi văd păcatele mai grosiere, adică cele trupeşti, dar pe cele mai subţiri şi mai greu de biruit (precum sînt mîndria şi slava deşartă) puţini şi le văd. Şi aceasta tocmai pentru că aceste păcate subţiri presupun paza minţii şi rugăciune de toată vremea („Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul!”) şi cercetarea zilnică a conştiinţei. Unii nu şi le văd pînă în ultima clipă a vieţii lor, punîndu-şi în pericol mîntuirea. Nu degeaba Sfîntul Simeon Noul Teolog cerea în învăţăturile sale ca „încă din copilărie orice om să înveţe a se cunoaşte pe sine, să cunoască ce este şi cum îşi va sfîrşi viaţa.” (Ţelul vieţii creştine, Editura Anastasia, 1996). Dar cauza principală a spovedaniilor nefolositoare de suflet stă în faptul că creştinii zilelor noastre nu-şi tratează bolile sufletului precum pe acelea ale trupului. Căci, dacă se îmbolnăvesc trupeşte, caută să meargă la cei mai mari doctori; însă, cînd e vorba de bolile sufleteşti, prea puţin simţindu-le gravitatea sau nemaisimţind-o de loc, ei se spovedesc la oricine, iar nu la duhovnici iscusiţi (adică cei care canonisesc după Canoanele Sfinţilor Părinţi).[2]

Dat fiind cele zise mai sus, ne-am gîndit să strîngem în lucrarea de faţă sfaturile mai multor Sfinţi Părinţi în legătură cu adevărata spovedanie. Facem aceasta pentru că puţini sînt acei creştini care citesc scrierile acestea în întregime, şi de aceea le-am adunat aici într-o formă prescurtată.

Cartea cuprinde două părţi. În prima, am pus scrieri de ale Sfinţilor Părinţi ce ne vorbesc despre adevărata spovedanie, iar în cea de a doua scrieri în care ni se vorbeşte despre unele păcate mari, generalizate astăzi şi despre chipul în care ne putem izbăvi de ele.

La începutul primei părţi, am pus un cuvînt al Sfîntului Ignatie Briancianinov (din Experienţe ascetice, volumul I) despre influenţa covîrşitoare (în bine sau în rău) asupra sufletului nostru a ceea ce citim. Din acest cuvînt, încheierea Sfîntului Ignatie cu privire la cărţile bune de citit e de o deosebită însemnătate: „Semnul după care recunoaştem că o carte este cu adevărat folositoare de suflet e acela că a fost scrisă de un sfînt scriitor, mădular al Bisericii de Răsărit, încuviinţat şi recunoscut de Sfînta Biserică.”[3]

După cuvîntul Sfîntului Ignatie Briancianinov, urmează două cuvinte ale Sfîntului Nicodim Aghioritul, adunate din scrierile mai multor Sfinţi Părinţi, cuvinte pe care, dacă le-am citi încît să le ştim pe dinafară, am ajunge, cu timpul, să şi punem în lucrare povăţuirile cuprinse într-însele, dacă vrem cu adevărat să ne mîntuim. (De fapt, e nevoie ca toată cartea să fie citită cu atîta stăruinţă, încît să ajungem a pune în faptă cele cuprinse într-însa. Căci - după Sfinţii Părinţi - spovedania adevărată ne face să ne schimbăm viaţa cu totul, încît, dacă tovarăşii noştri de păcate ne-ar întîlni după un timp, să nu ne mai recunoască - cum zice Sfîntul Teofan Zăvorîtul într-unul din cuvintele din cartea de faţă.)

În prima scriere a Sfîntului Nicodim Aghioritul, trebuie luat aminte la faptul că împlinirea canonului dat la spovedanie este neasemuit de însemnată pentru mîntuire. Lăsînd la o parte faptul că cei mai mulţi dintre creştinii zilelor noastre sînt împărtăşiţi deşi nu-şi fac canonul - lucru foarte grav, pentru că se împărtăşesc spre a lor osîndă veşnică (vezi articolul „Să nu ne împărtăşim cu nevrednicie” din Glasul Monahilor nr. 8, 2004, vezi Anexa) - nici canonul dat de mulţi duhovnici ai zilelor noastre nu mai este ceea ce ar trebui să fie. Canonul a ajuns astăzi ceva neînsemnat, deşi ar trebui să fie lucrul cel mai important cu putinţă. După Sfîntul Nicodim Aghioritul, el trebuie făcut fie în viaţa aceasta, în chip vremelnic, fie în viaţa viitoare, în chip veşnic. Se ajunge pînă acolo încît canonul constă acum mai mult din aducerea de lumînări, untdelemn, vin şi prescuri la altar, ceva rugăciuni scurte, zise de cîteva ori pe zi şi atît. Şi aceasta deşi canonul ar trebui să conste - după Sfinţii Părinţi - într-o foarte bună cunoaştere de sine prin cercetarea zilnică a conştiinţei, pentru a putea lupta cu patimile din noi, în primul rînd cu cele mai grave (vezi Sfîntul Teofan Zăvorîtul), pînă ce le părăsim desăvîrşit şi a pune în locul lor faptele bune opuse acestora, cu acceptarea opririi de la Sfînta Împărtăşanie, acolo unde o cer Sfintele Canoane. De asemenea, din canon fac parte rugăciunile, metaniile, postirile, milosteniile, citirea cărţilor sfinte şi alte lucruri folositoare de suflet. Foarte importantă este, ca parte din canon, oprirea de la Sfînta Împărtăşanie, acolo unde Canoanele Sfinţilor Părinţi o cer, după cum vedem şi din primul cuvînt al Sfîntului Nicodim Aghioritul. Din nefericire, cu greu se mai poate vorbi în zilele noastre despre oprirea de la Sfînta Împărtăşanie. Ar trebui poate ca, atunci cînd se citesc rugăciunile de dezlegare a păcatelor, să nu mai zicem: „Cîte veţi lega pe pămînt, vor fi legate şi în ceruri. Şi, cîte veţi dezlega pe pămînt, vor fi dezlegate şi în ceruri, ” ci doar: „Cîte veţi dezlega pe pămînt, vor fi dezlegate şi în ceruri.” Pentru că, în practică, mulţi duhovnici nu mai fac decît lucrul acesta, adică dezleagă numai, deşi în majoritatea cazurilor ar trebui să facă dimpotrivă, adică să-i oprească pe fiii lor duhovniceşti de la Sfînta Împărtăşanie, date fiind păcatele lor. Astfel de duhovnici, împreună cu susţinătorii lor care cred că se vor mîntui fără să-şi schimbe viaţa, se îndreptăţesc spunînd că Sfintele Canoane ar fi învechite şi nepotrivite zilelor noastre. Lucrul acesta este cum nu se poate mai neadevărat (vezi „Actualitatea Sfintelor Canoane” din Glasul Monahilor, februarie 2004). În cursul istoriei Bisericii, mulţi duhovnici sfinţi au fost prigoniţi tocmai pentru că au ţinut la canoane. Iată ce ne spune Sfîntul Simeon Noul Teolog chiar despre sine: „Diavolul şi-a ridicat asupra mea slugile lui şi duce război cu mine, ca să încetez a mai vesti în cuvinte, şi a face cu fapta poruncile Evangheliei şi ale Apostolilor şi a mă strădui să înnoiesc vieţuirea evanghelică care s-a învechit oarecum şi a ajuns dispreţuită, ca oamenii să nu mai aibă îndrăzneală că pot să se mîntuiască fără să primească harul Duhului Sfînt, şi fără nepătimire, şi să se amăgească fără să-l primească şi să piară. De aceea, în loc să-mi datoreze multă recunoştinţă pentru că le spun şi-i îndemn să vină la desăvîrşirea virtuţii, aceştia mă învinuiesc, mă urăsc şi-şi întorc spatele la mine. Şi m-au predat foamei, setei şi morţii, fiindcă nu-i amăgesc şi nu le spun: «Îndrăzniţi! Toţi ne vom mîntui fără osteneală sau chinuri şi fără pocăinţă şi păzirea întocmai a poruncilor lui Dumnezeu!» Cei ce spun acestea răstoarnă toată învăţătura lui Hristos şi a Apostolilor Lui.”

În zilele noastre, am ajuns la o aşa nesimţire duhovnicească, încît judecăm împotriva a ceea ce ne-a învăţat Dumnezeu prin gura Sfinţilor Părinţi şi, datorită apostaziei generale în care ne ducem viaţa, nici nu ne mai vedem păcatul. Tot în această scriere a Sfîntului Nicodim Aghioritul vom vedea cîtă însemnătate are vederea păcatelor proprii, pentru a avea neîncetată osîndire de sine, pentru a fugi de pricinile păcatelor, pentru a ne spovedi des şi mai ales pentru a înţelege gravitatea păcătoşeniei noastre.

În acest sens, contrar a ceea ce se spune de către destui duhovnici - că, dacă au fost mărturisite, păcatele nu mai trebuie spuse niciodată - Sfîntul Nicodim Aghioritul sfătuieşte ca fiecare creştin să facă o spovedanie generală măcar o dată pe an şi mai ales cînd schimbă duhovnicul.

În cea de-a doua scriere a Sfîntului Nicodim Aghioritul, acesta ne vorbeşte mai mult despre ceea ce ar trebui să facem după spovedanie. Şi zice, pentru tămăduirea păcatelor, nu ajunge doar împlinirea unui canon uşor şi nici mărturisirea cu oarecare umilinţă, dacă creştinul nu luptă mai întîi pentru părăsirea păcatului cu fapta. Sfîntul Nicodim vorbeşte mereu despre pagubele pe care şi le „pricinuiesc mîntuirii lor cei ce păcătuiesc cu nădejdea că se vor mărturisi şi se vor pocăi.” Şi arată (ca dealtfel toţi Sfinţii Părinţi) că mărturisirea adevărată trebuie să ducă la părăsirea păcatelor şi la înlocuirea lor cu faptele bune opuse lor. Pocăinţa adevărată - după Sfîntul Nicodim Aghioritul - trebuie neapărat făcută „după canoanele Bisericii.” Conştientizarea foarte clară a păcatelor şi părerea de rău pentru ele cu durerea inimii (fără a ajunge la deznădejde însă) trebuie să persiste mereu în sufletul creştinului ce vrea cu adevărat să se mîntuiască. După Sfîntul Nicodim, ca şi după Sfîntul Marcu Ascetul şi alţi Sfinţi Părinţi, pocăinţa este o stare sufletească ce ţine pînă la sfîrşitul vieţii noastre. Sfîntul Marcu Ascetul zice că „lucrul pocăinţei se ţese din aceste trei fapte bune: din a-ţi veghea gîndurile, a te ruga neîncetat şi a suferi scîrbele ce vin asupra ta” (vezi în legătură cu luarea aminte articolul „Grija de căpetenie” din revista Glasul Monahilor, noiembrie 2004).

Avem apoi patru cuvinte ale Sfîntului Ioan Gură de Aur. În primul dintre ele, pe care l-am numit Despre taina spovedaniei, ni se vorbeşte despre nevoia cercetării bolii sufleteşti, în vederea tămăduirii ei. În acest cuvînt ni se atrage atenţia - fapt de care iau aminte puţini dintre creştinii zilelor noastre - că şi păcatele socotite de noi mici şi neînsemnate ne pot aduce osînda veşnică.

În cel de-al doilea cuvînt, numit Despre căinţă, Sfîntul Ioan Gură de Aur ne face să înţelegem cît de păcătoşi sîntem, fiecare dintre noi. Lucru vrednic de luat aminte, pentru că adesea noi zicem că nu prea avem păcate grele, asemenea „celorlalţi.” Pentru Sfîntul Părinte, noi sîntem nişte luptători împotriva poruncilor lui Hristos şi-I purtăm o ură neîmpăcată. Noi zicem că viaţa dusă după voia lui Dumnezeu este astăzi cu neputinţă şi tocmai pentru aceasta ne mustră Sfîntul Părinte. Şi spune că facem toate relele pentru că ne trîndăvim, nepunîndu-ne mintea la lucru, lăsîndu-l pe vrăjmaşul diavol să facă ceea ce vrea cu noi.

În cel de-al treilea cuvînt, Despre pocăinţă, Sfîntul Ioan Gură de Aur ne vorbeşte despre faptele bune pe care trebuie să le facem pentru a săvîrşi adevărata pocăinţă, aducînd dovezi din Vechiul şi Noul Testament. Şi zice că trebuie să ne mărturisim păcatele, să ni le plîngem, să ne smerim, să facem milostenie săracilor, să ne mulţumim cu foarte puţin în ceea ce priveşte viaţa trupească (căci de puţine este nevoie pentru aceasta) să ne rugăm, să postim... (iar postul trebuie să fie nu doar trupesc, ci şi duhovnicesc, de pildă fuga de „teatre” - azi: televizor, calculator, filme, concerte, discoteci etc. - lucruri prin care intră în suflet cele mai multe dintre patimi şi mai ales curvia). Apoi, trebuie să ajungem să smulgem patimile din rădăcină, anume să nu le mai facem nici măcar cu închipuirea. Căci noi, cei din Legea Harului, vom fi şi mai aspru pedepsiţi decît cei ce au păcătuit în Legea Veche, dar şi mai mult răsplătiţi dacă vom vieţui după voia lui Dumnezeu. Iar timpul pocăinţei noastre este acum, în viaţa aceasta pămîntească. Mare trebuie să ne fie teama dacă nu am apucat a ne pocăi cu adevărat, înaintea sfirşitului vieţii noastre. Păcatul e adevăratul rău şi pricina supărărilor, tulburărilor, războaielor, bolilor, pagubelor, al tuturor suferinţelor greu de vindecat ce vin peste noi. Însă, dacă le vom îndura fără cîrtire pe toate, mulţumind lui Dumnezeu, păcatele noastre ne vor fi şterse.

În al patrulea cuvînt, Alt cuvînt despre pocăinţă, Sfîntul Ioan Gură de Aur ne vorbeşte despre covîrşitoarea însemnătate pentru mîntuire a cercetării zilnice a conştiinţei. Şi arată că nu este de ajuns a zice „sînt păcătos”, ci trebuie să ne aducem aminte de fiecare păcat în parte. Doar aşa, conştientizînd starea noastră de oameni bolnavi sufleteşte, ne vom putea apuca cu tărie a face şi ceea ce ne poate vindeca. Dumnezeu, în nemărginita Sa bunătate şi milostivire, ne poate reaşeza, dacă facem pocăinţa adevărată, în starea de dinainte de păcătuire, vindecîndu-ne desăvîrşit.

O altă lucrare foarte importantă pentru spovedanie şi pocăinţă este cea a Sfîntului Teofan Zăvorîtul, intitulată Pregătirea pentru Sfînta Spovedanie şi Împărtăşanie. În această scriere, Sfîntul Părinte stăruie mult să nu ne îndreptăţim pe noi înşine, să ne vedem păcatele şi să ne defăimăm, să ne osîndim şi să ne ocărîm mereu, fără cruţare, dar şi fără a ajunge la deznădejde. El ne arată chipul în care vrăjmaşul ne atacă sufletele şi ceea ce trebuie să facem pentru a ne apăra şi a ne izbăvi de săgeţile lui. Important este ca noi înşine să nu voim să ne îndulcim cu gîndurile păcătoase, ci să le respingem numaidecît ce le vedem. Dacă vom îndepărta gîndurile păcătoase necontenit, vrăjmaşul nu va putea să ne facă nimic. Şi după Sfîntul Teofan trebuie să ne străduim, cît timp vieţuim pe pămînt, să punem în locul păcatelor săvîrşite faptele bune potrivnice acestora. Trebuie să ne luptăm - zice şi el - mai întîi cu patima de căpetenie pe care o vedem în noi înşine în urma cercetării zilnice a conştiinţei. Să întrebuinţăm - zice - toate mijloacele duhovniceşti pentru a ne despietri inima. Trebuie - zice el - să ne ştim păcatele foarte limpede „socotite şi numărate.” Iar pentru aceasta e nevoie să avem mereu în faţă poruncile lui Dumnezeu, spre a ne oglindi în ele şi a ne vedea păcătoşenia. În ceasul în care ne spovedim trebuie să mărturisim cu sinceritate tot ce ne face de ruşine înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Ruşinîndu-ne, dar spunînd toate păcatele înaintea duhovnicului, vom scăpa de ruşinea înaintea întregii omeniri la Judecata de Apoi. Un lucru foarte important de reţinut, pe care ni-l face cunoscut Sfîntul Teofan Zăvorîtul, de care prea puţini ştiau, este chipul în care putem ieşi din nesimţirea duhovnicească. Ieşirea stă în a vorbi mereu cu noi înşine şi cu Dumnezeu prin rugăciune (vezi şi la Sfîntul Ignatie Briancianinov, în Experienţe ascetice, volumul III), tocmai pentru a fi mereu ocupaţi duhovniceşte şi a nu da putinţă de intrare în suflet a vrăjmaşului nostru.

Un alt lucru important în scrierea de care vorbim (întîlnit şi la alţi Sfinţi Părinţi, ca Sfîntul Diadoh al Foticeii, Sfîntul Macarie Egipteanul, Sfîntul Ioan Scărarul şi Sfîntul Ignatie Briancianinov), este deosebirea pe care avem a o face în inima noastră între glasul nostru şi acela al vrăjmaşului diavol (vezi despre aceasta articolul „Să ne silim a fi noi înşine” din revista Glasul Monahilor, ianuarie 2005). Este mare nevoie să vrem a ne despătimi cu adevărat, să nu ne cruţăm trupul şi să nu ţinem cont de părerea lumii, care dintotdeauna a fost potrivnică lui Dumnezeu (Iacov 4, 4).

În cuvîntul intitulat de noi Despre adevărata pocăinţă, Sfîntul Dimitrie al Rostovului, la fel cu ceilalţi Sfinţi Părinţi citaţi aici, arată că adevărata pocăinţă constă în a ne întoarce de la păcatele făcute mai înainte, pe care avem a le plînge cu inima smerită, şi a ne îndrepta prin nevoinţele pocăinţei, nevoinţe care - spune el, ca şi Sfîntul Simeon Noul Teolog - trebuie să fie pe măsura păcatelor făcute şi chiar să le întreacă. Dacă aşa stau lucrurile, să ne gîndim ce pocăinţă superficială facem noi, cei ce ne spovedim astăzi! Căci am ajuns să credem că cele cîteva lumînări pe care ni le dau preoţii drept canon şi alte lucruri neînsemnate ar fi de ajuns pentru a ne răscumpăra păcatele. Tot aici, am adăugat cîte ceva din capitolul „Cuvînt despre moarte şi cît de folositoare este pomenirea ei”, pentru marele folos duhovnicesc în vederea unei adevărate spovedanii şi pocăinţe. Aici, se vorbeşte de faptele bune pe care le fac unii creştini din zilele noastre, dar care, neavînd smerenie şi făcîndu-le în chip făţarnic, pentru slava deşartă, nu se vor mîntui. S-au adus din Cuvintele Sfîntului Dimitrie al Rostovului şi cele ce vorbesc despre nesimţirea duhovnicească, atît de generalizată astăzi.

Urmează două scrieri a doi mari Sfinţi Părinţi, Sfîntul Teofan Zăvorîtul şi Sfîntul Simeon Noul Teolog, în care ni se vorbeşte pe larg mai cu seamă despre duhovnicul iscusit şi ce trebuie să facem pentru găsirea acestuia. În prima scriere, Viaţa lăuntrică, a Sfîntului Teofan Zăvorîtul, ni se vorbeşte mai întîi despre ieşirea din formalismul religios şi despre trezirea în noi a rîvnei spre mîntuire. Ne este arătată cît de importantă este credinţa dreaptă pentru mîntuire, prevăzînd ravagiile duhovniceşti de nedescris pe care le aduce ecumenismul zilelor noastre (vezi Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, de Sfîntul Iustin Popovici, 2002 şi Chemare către creştinii ortodocşi împotriva ereziei ecumeniste, de ieromonah Martirie Păduraru, 2004). Cînd ne vorbeşte de duhovnic, Sfîntul Teofan zice că trebuie să-l căutăm cu multă rugăciune pe „cel albit de înţelepciune, iar nu numai de ani.” Duhovnicul iscusit trebuie să-şi fi învins el însuşi patimile, căci altfel „nu poate da o regulă de încredere pentru înfrîngerea lor” celor ce-i sînt ucenici. La rîndul său, părintele duhovnicesc trebuie să-şi cunoască foarte bine ucenicii, ca un văzător cu duhul. Aici e nevoie de o lămurire, în sensul că Sfîntul Teofan se gîndeşte la adevăraţii văzători cu duhul, care atunci se găseau, deşi destul de rar. Astăzi însă nu prea mai pot fi găsiţi, deşi creştinii, neavînd discernămînt duhovnicesc, găsesc văzători cu duhul la tot pasul, neştiind că aceia dintre ei care într-adevăr nu sînt înşelători vorbesc datorită duhului, însă nu a celui dumnezeiesc, ci a celui diavolesc (e bine a citi în acest sens lucrarea Sfîntului Ignatie Briancianinov, Despre înşelare). De aceea, trebuie să fim mereu cu grijă să ne încredinţăm sufletul unui adevărat duhovnic, neînşelat şi neînşelător la rîndul său. Deşi sînt greu de găsit duhovnici adevăraţi, totuşi - după Sfîntul Teofan, ca şi după Sfîntul Simeon Noul Teolog - dacă îi căutăm cu toată rîvna şi cu rugăciune, îi putem găsi. Încheierea Sfîntului Teofan în privinţa călăuzitorilor duhovniceşti este aceasta: „Iată aşadar care este astăzi cea mai bună şi mai sigură cale de îndrumare în viaţa creştină: viaţa trăită cu predare în voia lui Dumnezeu, după Scripturile dumnezeieşti şi scrierile Sfinţilor Părinţi, cu sfătuirea şi întrebarea celor ce sînt în acelaşi cuget cu noi. Din mila lui Dumnezeu, ea poate şi trebuie să ne ducă la izbîndă, căci conţine toate condiţiile desăvîrşirii, ale retezării voii proprii şi ale socotinţei proprii. Dar este limpede că această cale se află cu mult mai prejos decît cea a călăuzirii, a îndrumării prin duhovnic.”

În această scriere, este de luat aminte ceea ce spune Sfîntul Teofan Zăvorîtul despre săvîrşirea cu regularitate a pravilei, adică a regulei de viaţă duhovnicească. Aceasta mai ales azi, cînd creştinii nu se mai roagă, căci faptul că zic „Tatăl nostru” o dată pe zi, fără metanii şi închinăciuni, sau alte rugăciuni făcute cu luare aminte, aceasta nu mai poate însemna că se roagă. Creştinii zilelor noastre, înconjuraţi doar de comodităţi (chiar şi cei mai „săraci”), uită că trebuie să-şi ducă crucea nevoinţelor, dacă vor mîntuirea sufletelor lor. De aceea am prezentat pe scurt sfatul Sfîntului Teofan în legătură cu aceasta, din capitolul „Calea îngustă şi anevoioasă.” Acolo găsim o lămurire foarte importantă cu privire la calea mîntuirii, căci zice Sfîntul Teofan Zăvorîtul: „De aceea, cel ce începe să lucreze pentru Domnul, trebuie să-şi pregătească sufletul pentru încercări. Să nu aştepţi nici pace, nici îndulciri, nici înlesniri, ci osteneală, batjocuri şi lipsuri, chiar caută-le! Trebuie să ştii cu tărie că cel ce dobîndeşte virtuţi fără osteneală, cel ce stă în nevoinţe cu înlesnire, fără strîmtorări dureroase, acela se află în amăgire. Ceva nu-i în regulă acolo. Nu poţi avea pace printre oameni dacă rămîi în dreptate. Duhul lumii este un uliu mîncător de carne: imediat se năpusteşte. De aceea trebuie să fii pregătit pentru orice.” Să ne verificăm prin aceste spuse, pentru a şti dacă sîntem sau nu pe calea mîntuirii, atît ca simpli creştini, cît şi ca duhovnici. Toţi ne ducem crucea pînă la urmă - după cum zice Sfîntul Teofan Zăvorîtul - dar tînguindu-ne, cîrtind şi căzînd în deznădejde, sau cufundîndu-ne în necazurile noastre şi suferind, însă fără a ne mişca cu mintea şi fără a ne înălţa suferinţa inimii spre Dumnezeu. Toţi cei ce facem aşa „nu ne folosim cum se cuvine de crucile care ne sînt trimise şi pierdem astfel momentul prielnic şi ziua mîntuirii.”

Şi, pentru că mulţi dintre noi nici nu mai ştim că avem şi suflet, care trebuie hrănit duhovniceşte, am luat din cuvîntul Sfîntului Teofan cele în legătură cu aceasta, sfîrşind cu îndemnul ce ni-l face de a fi asemenea Sfintei Maria Egipteanca în pocăinţă. Fără o mare nevoinţă în vederea mîntuirii, nu putem face nimic.

În scrierea Sfîntului Simeon Noul Teolog ni se vorbeşte mai întîi despre mărturisire şi despre puterea de a dezlega şi ierta păcatele. E bine de ştiut că, după Sfîntul Simeon Noul Teolog, duhovnicul nu trebuie să dea dezlegarea păcatelor cu uşurinţă: „Nu s-a auzit vreodată, nici nu stă scris în dumnezeieştile Scripturi că cineva primeşte păcatele altuia şi dă seamă pentru el fără ca acela care a păcătuit să fi arătat mai întîi roade vrednice de pocăinţă pe măsura păcatelor şi să fi pus la temelia pocăinţei ostenelile lui.” Toţi duhovnicii ar trebui să ia aminte la aceste cuvinte spre a nu expune osîndei atît pe cei ce li se spovedesc, cît şi pe ei înşişi. Iar creştinii să ia aminte şi să nu meargă (cum s-au obişnuit deja cu toţii) la duhovnici îngăduitori, căci zice Sfîntul Simeon: „Să nu te lupţi aşadar să-ţi afli un sfătuitor şi un aliat linguşitor şi rob al pîntecelui, ca nu cumva să te înveţe, potrivindu-se cu voinţa ta, nu cele pe care le iubeşte Dumnezeu, ci cele pe care le primeşti tu, şi aşa să rămîi iarăşi cu adevărat vrăjmaş neîmpăcat cu El. Nici unul neexperimentat, ca nu cumva, prin multa lui tăiere, şi prin tăieturile şi arderile ne la vremea lor, să te arunce în adîncul disperării, sau prin compătimirea lui peste măsură să te lase bolnav, părînd că eşti sănătos - lucrul cel mai cumplit - şi aşa să te predea osîndei veşnice, cum nu speri, fiindcă acest lucru ni-l oferă boala care omoară sufletul.”

Aşadar, pe lîngă faptul că, de obicei, cei mai mulţi dintre noi ne spovedim cum nu trebuie, să n-o facem cumva şi la cine nu trebuie, spre a noastră osîndă veşnică. Grija noastră deosebită pentru a ne alege un duhovnic iscusit, care să ne poată duce spre mîntuire, trebuie să fie cu atît mai mare cu cît un astfel de om „nu cred că e aşa uşor de găsit”, cum zice tot Sfîntul Simeon Noul Teolog încă din vremea aceea. Şi le spune şi preoţilor duhovnici cum pot să-şi dea seama dacă sînt dintre cei chemaţi cu adevărat de Dumnezeu la slujirea preoţească, iar celor ce caută duhovnici adevăraţi semnele după care îi vor recunoaşte pe aceştia. Ei sînt recunoscuţi după roadele lor, după chipul cum îşi duc viaţa. Noi trebuie, dacă vrem să ne mîntuim sufletele, să ne căutăm astfel de duhovnici iscusiţi, cu multă osteneală, inimă îndurerată şi multe lacrimi în rugăciunile noastre făcute lui Dumnezeu. Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să „dea jos vălul de pe ochii inimii noastre ca să-i recunoască, în cazul în care se va găsi unul ca aceştia în această generaţie rea şi vicleană; pentru ca, găsindu-l, să primim prin el iertarea păcatelor, supunîndu-ne poruncii şi rînduielii lui din tot sufletul, aşa cum şi acela, ascultînd cuvintele lui Hristos, s-a făcut părtaş al harului şi darurilor Lui şi a primit de la El puterea de a dezlega şi a lega păcatele, aprins fiind de Duhul Sfînt.”

Sfîntul Părinte insistă mereu că e nevoie a găsi duhovnicul iscusit care „să aibă pe Hristos în el şi să cunoască cuprinzător propovăduirea Apostolilor, Canoanele şi poruncile lor şi dogmele Sfinţilor Părinţi.” Duhovnicul adevărat trebuie căutat cu post, milostenie şi multă rugăciune, altminteri vom da peste înşelători şi nu vom avea nici o iertare pentru aceasta. Căci, dacă n-am avea putinţa de a găsi duhovnici adevăraţi, Domnul n-ar fi poruncit: Feriţi-vă de proorocii mincinoşi! (Matei 7, 15-16). Vom găsi aici şi alte învăţături folositoare de suflet despre cinstirea ce o datorăm părinţilor duhovniceşti, despre răi părinţi (trupeşti), care-şi învaţă fiii cele rele - lucru cum nu se poate mai valabil azi, din nefericire, cînd mulţi sînt îndemnaţi de părinţii lor să se păzească de a avea copii, să-i avorteze, să trăiască necununaţi, să divorţeze fără temei duhovnicesc etc. Sfîntul Simeon îi îndeamnă pe fii să se despartă de asemenea părinţi, care trebuie chiar urîţi în astfel de cazuri - să luăm bine aminte: urîţi! - deoarece aceştia ajung „nişte uneltitori ai sufletului lor.” De asemenea, vom afla în această scriere şi despre osînda celor păstoriţi şi a celor ce le sînt păstori nevrednici, care nu se cunosc nici pe ei înşişi, dar vor să-i călăuzească pe alţii spre mîntuire. Apoi, ni se mai vorbeşte despre necesitatea vieţuirii în sfinţenie, Sfîntul Părinte fiind foarte pornit împotriva celor care spuneau (astăzi o spun aproape toţi!), că lucrul acesta este cu neputinţă. El socotea părerea aceasta o mare nevolnicie şi erezie a ereziilor, după cum vedem în alte scrieri ale sale.

La sfîrşitul primei părţi, am pus un cuvînt despre ascultare al Sfîntului Ignatie Briancianinov, pentru că astăzi ascultarea e înţeleasă adeseori greşit, mulţi neţinînd seama de părerea Sfinţilor Părinţi, ci de alte scrieri ale celor care nu sînt în duhul acestora. Pentru că, făcînd ascultare la cine nu trebuie, ne vom afla - zice Sfîntul Ignatie - în situaţia supărătoare a celor ce „ascultă de oameni, iar nu de Dumnezeu.” Şi aceasta se întîmplă mai ales dacă nu avem dreaptă socoteală şi nu ne ocupăm cu „citirea cărţilor sfinte cu dorinţa sinceră de a ne mîntui.” Să nu ne înşelăm cu neadevărata zicere: „credinţa ucenicului poate înlocui lipsurile bătrînului.” Mai mult, „Avva Pimen ne cere să rupem cu un bătrîn dacă petrecerea cu el se arată vătămătoare pentru suflet.” De aceea - zice - azi trebuie să fii gata „să faci ascultare de toţi părinţii şi fraţii atunci cînd ei îţi cer lucruri care nu sînt potrivnice legii lui Dumnezeu, nici regulii şi ordinii mănăstirii, nici sfaturilor părinţilor ce conduc. Dar în nici un caz să nu asculţi de ce este rău, chiar dacă ar trebui să suferi din cauza acestei hotărîri de a nu plăcea oamenilor. Cere sfatul părinţilor şi fraţilor bogaţi în fapte bune şi în înţelepciune, dar nu primi sfaturile lor decît cu cea mai mare băgare de seamă şi fereală.” Ca peste tot, şi în această privinţă, Sfinţii n-au dat sfaturi de la ei înşişi, ci s-au întărit cu învăţătura Sfinţilor dinaintea lor. Astfel, referitor la cele zise mai sus, Sfîntul Ignatie Briancianinov îl citează pe Sfîntul Simeon Noul Teolog, care spune: „Cercetează Sfînta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. În mod deosebit ale celor ce s-au ocupat de viaţa ascetică; şi, comparînd învăţătura lor cu poveţele şi purtarea dascălului tău, vei putea vedea ca într-o oglindă cum trebuie să vieţuieşti. Dacă poveţele lui glăsuiesc împreună cu Sfînta Scriptură, le poţi primi şi păstra în suflet; dar, dacă sînt greşite şi rele, nu trebuie să le primeşti, ca să nu cazi în greşeală. Căci trebuie să ştii că sînt numeroşi dascălii înşelători şi mincinoşi care au apărut în zilele noastre.”

În cea de-a doua parte a cărţii, am adus cuvintele Sfinţilor Părinţi în legătură cu păcatele mai grave şi povăţuirile acestora pentru a ne putea izbăvi de ele. Prima dintre aceste scrieri este cea a Avvei Dorotei - la care fac mereu referire Sfinţii Părinţi de după el. În ea ni se vorbeşte împotriva mândriei, despre smerenie, dar şi despre alte învăţături folositoare de suflet. De pildă, despre tăierea voii, despre conştiinţă, despre neosîndirea aproapelui, despre clevetire, despre defăimarea de noi înşine (acest lucru fiind socotit de Sfinţii Părinţi cel mai important pentru a ne agonisi smerenia), despre neîndreptăţirea de sine, despre neţinerea minte a răului făcut de vrăjmaşi şi despre rugăciunea pentru ei. Apoi: despre minciună şi felurile ei (de mare însemnătate pentru a cunoaşte cît de farisei sîntem azi şi noi, şi semeni noştri), despre cele trei stări în care se poate afla omul, adică: cel ce nu încetează a păcătui, cel ce părăseşte păcatul şi cel ce dezrădăcinează păcatul. De asemenea: despre importanţa cercetării zilnice a conştiinţei, despre luarea aminte la toate păcatele, şi la cele mici, căci şi acestea ne pot agonisi osînda veşnică. Avva Dorotei arată şi el că, pentru mîntuire, nu este destul numai a părăsi patimile, ci trebuie să le şi înlocuim cu faptele bune potrivnice lor. Avva Dorotei adaugă că trebuie să avem luare aminte la sine-ne pînă la moarte şi că lupta cu păcatul trebuie să pornească de la fuga de pricinile păcatelor şi mai ales de la îndulcirea cu ele. El ne mai vorbeşte despre post, despre citirea Sfintei Scripturi şi despre săvîrşirea faptelor bune cu înţelepciune, cu pricepere, ca să nu ne aflăm ostenindu-ne fără folos duhovnicesc.

Avînd în vedere că „pricina tuturor relelor din lume provine din principiul pe care-l punem la temelia educaţiei copiilor noştri” - după cum spune Sfîntul Ioan Gură de Aur - am adăugat două cuvinte de ale sale în legătură cu aceasta. În primul dintre ele ni se vorbeşte mai întîi despre slava deşartă. Apoi Sfîntul Părinte, ne arată cît de importantă este creşterea fiilor în frica de Dumnezeu (iar nu după judecăţile pe care le face lumea în privinţa aceasta) şi obişnuirea lor cu faptele bune creştineşti încă din fragedă copilărie. Cel mai mult trebuie să luptăm - zice Sfîntul Ioan - pentru a păzi sufletul copilului de duhul curviei. (Astăzi, din nefericire, noi mai tare ne străduim a-l face pe copil să fie desfrînat. Vezi propaganda pentru educaţie sexuală în şcoală, ba chiar de la grădiniţă!) Sfîntul Ioan ne îndeamnă necontenit să-i facem pe copii să-şi ocupe timpul cu scrieri folositoare de suflet din Sfînta Scriptura şi din scrierile Sfinţilor Părinţi.

Apoi, în cel de-al doilea cuvînt despre creşterea copiilor, Sfîntul Părinte ne spune că cei ce nu-şi vor creşte fiii în frică de Dumnezeu nu vor avea cuvînt de răspuns la Judecată. Căci - zice el - chiar dacă noi ne ducem viaţa în frică de Dumnezeu, dacă nu ne străduim din răsputeri a-i face şi pe copii să trăiască la fel, ne vom duce în iad, şi ne dă pilda judecătorului Eli, din Vechiul Testament. După cum vedem, cuvintele Sfîntului Ioan Gură de Aur îi osîndesc hotărît pe părinţii de astăzi, cerîndu-le să nu se îngrijească pentru bunăstarea urmaşilor, ci pentru creşterea lor creştinească. Totodată, în ciuda a ceea ce se crede azi, cînd copii sînt scăpaţi de sub control, Sfîntul Ioan Gură de Aur zice că: „un copil are trebuinţă de asprime, de supraveghere şi de frică.” Dacă ne vom lenevi şi nu vom face acestea, nu ne vom mîntui.

Apoi, pentru că unul dintre cele mai mari şi mai răspîndite păcate este astăzi uciderea de prunci - prin avort, dar şi prin folosirea anticoncepţionalelor, a steriletelor şi a altor mijloace care ucid pruncii într-un răstimp de două săptămîni de la zămislire - am adăugat şi cîteva materiale din care se vede limpede gravitatea unor astfel de păcate.

Un alt păcat dintre cele mai înfricoşătoare, care se întinde tot mai mult datorită presei, este vrăjitoria. De aceea, am adunat în carte şi două cuvinte în legătură cu aceasta. În primul dintre ele, alcătuit de Sfîntul Nicodim Aghioritul, ni se arată cît de greu este păcatul vrăjitoriei - care, ca toate păcatele mari de altfel, a ajuns a fi socotit firesc pentru toată lumea - de vreme ce toţi cei ce sînt ţinuţi de el „devin locaşuri ale lucrării duhului necurat.” Sfîntul Nicodim Aghioritul arată că diavolul nu ajută, şi, chiar dacă o face cîteodată cu îngăduinţa lui Dumnezeu, scopul lui este de a omorî sufletul şi de a-l duce în iad. De aceea - zice - trebuie să răbdăm toate, cum au făcut-o şi Sfinţii şi să nu alergăm la vrăjitori. Sfîntul Părinte zice că în vechime, păcatul alergării la vrăjitori a fost foarte aspru pedepsit de Dumnezeu, şi dă şi pilde. De asemenea, el zice că aceia care umblă la vrăjitori trebuie să fie opriţi de la Sfînta Împărtăşanie. Din nefericire, azi, cînd nu mai e firesc nimic sănătos duhovniceşte, iar păcatul e lucrul cel mai firesc, cei ce fac aceasta nu mai sînt opriţi de la Sfînta Împărtăşanie decît rareori. Ba încă se întîmplă că unii sînt chiar îndemnaţi de preot să meargă pe la bioenergeticieni şi la alţii asemenea lor.

În cea de-a doua scriere despre vrăjitorie, Cuviosul Paisie Aghioritul ne spune ce trebuie să facem pentru a scăpa de urmările vrăjilor făcute pe seama noastră. Adică să ne spovedim curat şi să ne împlinim canonul dat la spovedanie, dacă cumva ne-am spovedit la un duhovnic ce canoniseşte după Canoanele Sfinţilor Părinţi. Cuviosul Părinte ne mai spune cum ne putem da seama dacă cineva este ţinut de diavolul sau e bolnav psihic. Apoi, ni se atrage atenţia asupra faptului că deasa împărtăşire a celor îndrăciţi (cînd aceştia au păcate care îi opresc de la aceasta) „pentru a fi întăriţi în lupta cu vrăjmaşul”, li se face pricină de mai mari pedepse din partea lui Dumnezeu. Nici rugăciunile pentru izgonirea diavolilor - zice - nu ajută prea mult celor ce nu s-au spovedit cum trebuie şi la cine trebuie, care nu-şi conştientizează păcătoşenia şi nu fac pocăinţă pe măsura păcatelor lor. Apoi, Sfîntul ne vorbeşte despre vise şi despre reîncarnare, arătînd care este părerea obştească a Sfinţilor Părinţi în privinţa acestora.

Poate că cel mai răspîndit păcat de moarte al zilelor noastre este curvia. De aceea, am rezumat în cartea de faţă cîteva cuvinte ale Sfinţilor Părinţi despre căsătorie, curvie şi divorţ. Pentru căsătorie, Sfîntul Ioan Gură de Aur spune că trebuie să ne pregătim cu multă rugăciune şi cu păstrarea întregii feciorii (trupeşte şi duhovniceşte), dacă vrem să avem parte de căsătorie binecuvîntată de Dumnezeu. De asemenea, Sfîntul Ioan Gura de Aur arată că aceia care se recăsătoresc fără temei în Legea lui Dumnezeu, săvîrşesc preacurvie - şi ei, şi cei cu care trăiesc - şi-i expun preacurviei şi pe cei de care s-au despărţit.

În ceea ce priveşte curvia, s-au pus mai întîi două cuvinte ale Sfîntului Ioan Gură de Aur. În primul dintre ele, ni se spune că pentru a ne păzi de păcatul acesta este nevoie să fugim mai întîi de îndulcirea cu gîndurile şi închipuirile păcătoase. Trebuie urmărit să nu se întîmple lucrul acesta încă din copilărie. Primejdia e cu atît mai mare azi, cînd nici părinţii şi nici duhovnicii nu sînt cu toată luarea aminte la lucrul acesta. Cît îi priveşte pe unii duhovnici, să ne gîndim la răul pe care îl fac atunci cînd îi spovedesc pe copii colectiv. Lucru foarte grav, deoarece majoritatea copiilor din zilele noastre, din pricina televizorului şi calculatorului, au fost luaţi în primire de diavolul curviei încă de la cele mai mici vîrste.

Un mare ajutor în lupta cu păcatul curviei şi al preacurviei este, după Sfîntul Părinte, raportarea cît mai deasă la cuvintele Sfintei Scripturi, mai ales la cele ale Sfîntului Apostol Pavel (1 Corinteni 7, 2-4), unde ni se vorbeşte despre aceasta. Cei căsătoriţi (cununaţi la Biserică), trebuie să ştie că cel mai de preţ lucru din toate averile lor nu este altul decît trupul celuilalt - trup ce trebuie să se facă vrednic de locuirea Sfîntului Duh. Să se gîndească mereu la toate relele ce se nasc din săvîrşirea păcatului preacurviei şi la sfîrşitul acestuia - osînda veşnică.

În al doilea cuvînt în legătură cu curvia, Sfîntul Ioan Gură de Aur ne vorbeşte despre pofta trupească, ce este scurtă şi mereu aceeaşi, care secătuieşte trupul de vlagă, care ne răpeşte timpul pentru mîntuire şi ne face să avem o voinţă slăbită, robi neputincioşi ai ei. În pofta trupească nu este dulceaţă, după cum zice Sfîntul Părinte. Deci, atunci cînd vom fi ispitiţi la păcatul curviei sau al prea-curviei, trebuie să nu ne îndulcim cu gîndurile păcătoase, cu cele în care socotim cum să dobîndim pofta, ci cu cele care ne pot ajuta să ne izbăvim de poftă. Căderile noastre în păcatul curviei se datorează trîndăviei minţii noastre, din care pricină pofta (simţirea) a trecut la cîrma conducerii sufletului nostru (vezi mai ales Filocalia I-IV). Deci primul lucru pe care trebuie să-l facem este să nu mai primim prin simţul văzului imaginile care ne pot trage spre curvie şi nici să zăbovim cu gîndul şi imaginaţia în jurul imaginilor pe care le-am primit chiar şi fără voia noastră prin mijlocirea acestui simţ (vezi îmbrăcămintea femeilor sau mai bine zis lipsa acesteia). Dacă ne vom întreba cum putem să nu mai căutăm la imaginile ce ne trag către păcatul curviei, răspunsul Sfîntului Părinte este acesta: „Dă-te la altele care trag sufletul: la cărţi, la griji de nevoie, la apărarea şi ajutorarea celor nedreptăţiţi, la rugăciuni, la cugetarea şi grija pentru cele ce vor să fie. Cu unele ca acestea leagă sufletul! Aşa, vei îndrepta nu numai patima cea proaspătă, ci o vei lepăda cu uşurinţă şi pe cea întărită şi veche de mulţi ani!” De asemenea, un mijloc însemnat este să ne gîndim ce este în sine trupul cel poftit, adică noroi, ce se va da spre putrezire, „că nimic alt nu este ceea ce vezi fără numai flegmă, sînge şi zeamă de carne putredă.” Acest ultim îndemn în privinţa izbăvirii de pofta trupească ni-l dă şi Sfîntul Nicodim Aghioritul, în cartea sa „Paza celor cinci simţuri”, din care s-a dat un fragment ceva mai încolo, în care Sfîntul Părinte îi citează spre mărturie pe Sfîntul Ioan Gură de Aur şi pe Sfînta Singlitichia.

Urmează un cuvînt despre cum se biruie dracul curviei al Sfîntului Efrem Sirul.

S-a pus apoi Cuvînt despre duhul curviei şi al poftei trupeşti al Sfîntului Ioan Casian. Şi aici aflăm sfatul care ne arată trebuinţa smereniei pentru înfrîngerea patimii curviei, ca de altfel şi a oricărei alte patimi. E foarte important de reţinut aici faptul că „nu putem cîştiga desăvîrşit virtutea curăţiei dacă nu vom dobîndi mai întîi în inima noastră adevărata smerenie a cugetului; nici de cunoştinţa adevărată nu ne putem învrednici, cîtă vreme patima curviei zăboveşte în ascunzişurile sufletului.”

În ultimul cuvînt despre curvie pus în carte, cel al Sfîntului Ignatie Briancianinov, Despre curăţie, ni se vorbeşte despre virtutea curăţiei - potrivnică patimii curviei. El face deosebirea între curvia cu trupul, care este mult mai grea, şi cea cu mintea şi cu inima. El ne vorbeşte, ca şi ceilalţi Sfinţi Părinţi, despre nevoia depărtării de bunăvoie de pricinile păcatului curviei. Mărturisirea neîntîrziată la duhovnic a gîndurilor păcătoase este de mare ajutor şi în privinţa patimii curviei, ca şi rugăciunea cu lacrimi. Şi la acest Sfînt Părinte, ca şi la cei dinainte, arma cea mai puternică pentru biruirea oricărei patimi, şi a curviei îndeosebi, este smerenia.

Şi pentru că azi divorţurile au ajuns o modă şi mulţi nici nu se mai cunună la Biserică (cununia civilă n-are nici o însemnătate!), şi pentru că s-au născocit tot felul de convieţuiri păcătoase după modelul occidental (fără a pomeni de toate nefirescurile vieţii conjugale, care grăbesc sfîrşitul lumii), am pus şi nişte cuvinte ale Sfinţilor Părinţi în legătură cu divorţul şi a doua căsătorie. Primul este luat din Pidalion (culegere de Canoane a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii), iar al doilea dintr-un cuvînt al Sfîntului Ioan Gură de Aur despre vorba Apostolului: Femeia este legată prin Lege atîta vreme cît trăieşte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul. Însă mai fericită ar fi dacă ar rămîne cum este (1 Corinteni 7, 39-40).

Dat fiind faptul că creştinul îşi arată, potrivit Sfintei Scripturi (vezi epistolele Sfîntului Ioan Evanghelistul şi ale Sfinţilor Părinţi) iubirea faţă de semeni prin iubirea vrăjmaşilor, s-au pus trei cuvinte ale Sfinţilor Părinţi în sensul acesta. În primul cuvînt, cel al Sfîntului Ioan Gură de Aur, acesta ne sfătuieşte să nu lăsăm timpul să facă a dispare duşmănia dintre noi, ci să facem totul pentru întoarcerea vrajbei întru iubire, căci altfel nu vom avea plată. Zice deci Sfîntul Părinte: „Îmi spui că ai suferit o nedreptate şi ai fost jefuit? Dar tocmai pentru aceea trebuie să înduri, ca să cîştigi mai mult!”

Foarte grăitoare pentru noi, cei de astăzi, în privinţa iubirii vrăjmaşilor şi smereniei noastre, sînt cuvintele unui Sfînt contemporan - Sfîntul Siluan Athonitul. Trebuie ştiut că - după acesta - cine nu-şi iubeşte vrăjmaşii n-are în el harul lui Dumnezeu. Rugăciunea pentru vrăjmaşi este cea care ne poate aduce pacea sufletului. Sfîntul Siluan insistă pe faptul că, atunci cînd gîndim rău de aproapele, înseamnă că un duh rău viază în noi. Spune Sfîntul Părinte: „Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate avea pace, chiar de ar fi aşezat în Rai!” Pentru a păstra în noi harul lui Dumnezeu, fără de care nu putem face nimic pentru mîntuire, trebuie să ne smerim pururea. Să ne vedem mai răi decît toţi oamenii şi să ne osîndim la iad, să ne obişnuim sufletul cu gîndul că vom arde în focul iadului, fără să deznădăjduim însă. Smerenia e cea care ne poate face să nu ne înşelăm în privinţa cercetării duhurilor. Tot războiul cu vrăjmaşii noştri nevăzuţi se duce pentru smerenie. Dar, pentru a ne agonisi smerenia, trebuie străduinţă pînă la sfîrşitul vieţii noastre.

În cel de-al treilea cuvînt despre iertarea vrăjmaşilor şi împăcarea cu aceştia, luat de la Sfîntul Dimitrie al Rostovului, ni se arată prin pilde din diferite scrieri sfinte cum putem îmblînzi pe vrăjmaşii noştri, făcîndu-i să fie binevoitori.[4]

Dat fiind faptul că astăzi unii cad în deznădejde şi-şi iau viaţa, s-a pus un cuvînt al Sfîntului Ioan Iacob Hozevitul despre aceasta. Trebuie să ştim cu toţii, pentru a nu cădea în deznădejde, că mîntuirea o avem în dar, prin harul lui Dumnezeu, iar faptele noastre sînt şi ele trebuincioase pentru mîntuire, dar nu şi atunci cînd nădăjduim doar în ele, uitînd de darul lui Dumnezeu. De aceea, „de-ar săvîrşi cineva toate răutăţile din lume, însă dacă nu-şi pierde nădejdea în Dumnezeu, şi dacă aleargă la pocăinţă, tot se mîntuieşte.” După toţi Sfinţii Părinţi, nici un păcat nu este atît de vătămător ca deznădejdea.

Pricina cea mai însemnată a tuturor necazurilor şi ispitelor pe care le îngăduie Dumnezeu pe seama noastră este astăzi împărtăşirea (deasă, de multe ori) cu nevrednicie. Iată de ce am adăugat un cuvînt al Sfîntului Simeon Noul Teolog despre aceasta şi tîlcuirea Sfîntului Teofilact şi a Sfîntului Nicodim Aghioritul la zicerea Apostolului: Aşadar, oricine va mînca pîinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sîngele Domnului (1 Corinteni 11, 27).

Deşi despre păcate - ca şi despre spovedania adevărată - s-ar mai putea aduce multe texte din scrierile patristice, am continuat cea de-a doua parte cu cuvîntul Sfîntului Ioan Casian despre cele opt gînduri ale răutăţii şi mijloacele pentru a ieşi din ele. Aceasta mai ales pentru că - după toţi Sfinţii Părinţi - de la aceste patimi mai generale, ca de la nişte rădăcini, cresc toate celelalte patimi şi păcate în toată varietatea lor. Deşi sfaturile Sfîntului Ioan Casian cu privire la cele opt patimi de moarte şi felul cum le putem înfrînge sînt adresate mai mult monahilor, ca şi multe din cuvintele Sfinţilor Părinţi, ele folosesc în egală măsură şi mirenilor.

Cu ajutorul lui Dumnezeu apare cea de-a doua ediţie a cărţii Cum să ne mântuim?, îmbunătăţită şi adăugită, în care s-au intodus (la sfîrşitul primei părţi) cuvinte ale unor Sfinţi Părinţi în legătură cu două dintre mijloacele cele mai importante ce ne ajută la mîntuire, adică rugăciunea şi postul. E vorba de un cuvînt al Sfîntului Teofan Zăvorîtul despre rugăciune şi două cuvinte ale Sfîntului Ignatie Briancianinov, unul despre rugăciune şi unul despre post.

Ieromonah Ioan Iaroslav

CUVÎNTUL SFÎNTULUI NICODIM AGHIORITUL - DESPRE TAINA SPOVEDANIEI

Cuvînt înainte

După cum, la rînduiala firii, Dumnezeu n-a purtat de grijă numai să fim sănătoşi în viaţa aceasta, ci să şi dobîndim sănătatea cu osebite doctorii şi tămăduiri cînd ne vom îmbolnăvi trupeşte, În acelaşi chip, şi la rînduiala Darului, El n-a purtat de grijă numai ca să ne naştem a doua oară duhovniceşte, sănătoşi, prin Sfîntul Botez, ci şi să dobîndim sănătatea cea duhovnicească, cînd ne vom îmbolnăvi sufleteşte, cu o baie curăţitoare şi doctorie minunată. Şi aceasta nu este altceva decît Taina Sfintei Mărturisiri. [...]

Dar, o, nenorocire! Această baie curăţitoare şi minunată doctorie, adică mărturisirea cea folositoare de suflet, s-a făcut astăzi la creştini o Taină prea puţin folositoare! Căci, socotind că se curăţă în această baie, n-au ajuns nici măcar să se spele - după cum zice Solomon: Fiul rău pe sine se judecă a fi drept, şi de întinăciune nu s-a spălat. (Pilde 30, 13) - de vreme ce unii dintre dînşii sau nu se mărturisesc niciodată, sau se mărturisesc foarte rar, iubind, ticăloşii, mai bine să se tăvălească în noroiul păcatelor lor ca dobitoacele decît să alerge la această baie şi să se cureţe. Alţii se mărturisesc, e adevărat, însă nu precum se cuvine, pentru că nu se spovedesc cu cea mai cuviincioasă cercetare a conştiinţei şi a păcatelor lor, nici cu zdrobirea şi umilinţa cea trebuincioasă, nici cu o voinţă hotărîtoare ca de aici înainte să nu mai păcătuiască, nici cu facerea canonului care se cuvine - că acestea toate alcătuiesc mărturisirea cea plăcută lui Dumnezeu. Ci se mărturisesc fără de nici o cercetare, fără de nici o umilinţă, fără de hotărîre şi fără de împlinirea canonului, mai pe scurt spus, se spovedesc numai pentru obicei, poate pentru că vine Paştele, sau Naşterea lui Hristos, sau Botezul. Şi aşa, în acest chip rău mărturisindu-se, ticăloşii, se batjocoresc cu adevărat şi foarte se păgubesc. De aceea, noi ne întristăm pentru o atît de mare pagubă şi înşelare a fraţilor noştri creştini, încît ne-am nevoit ca să adunăm de la mulţi dascăli această scurtă sfătuire către cel ce se pocăieşte şi cu aceasta să-i îndemnăm pe păcătoşii ce se mărturisesc să se mărturisească mai des; iar celor de se mărturisesc rău, să le tîlcuim şi să-i facem să cunoască a se mărturisi cum se cuvine, pentru ca mărturisirea lor să fie plăcută lui Dumnezeu şi folositoare şi, ca urmare, să fie adeverită şi fără de îndoială iertarea păcatelor lor, care se dă de la Dumnezeu prin preotul duhovnic. [...]

Cum trebuie să se pregătească fiecare cînd vrea să se mărturisească

Fratele meu cel păcătos, în aşa chip trebuie să te pregăteşti cînd vei voi să te pocăieşti şi să te mărturiseşti: află, mai întîi, că pocăinţa - potrivit cu dumnezeiescul Ioan Damaschin (Cartea 11, capitolul 47) - este o întoarcere de la starea cea împotriva firii la cea potrivit cu firea, adică de la diavol la Dumnezeu, şi care se săvîrşeşte cu durere şi cu nevoinţă. Deci şi tu, iubitul meu, dacă vrei să te pocăieşti precum se cuvine, trebuie să părăseşti pe diavol şi faptele cele diavoleşti şi să te întorci către Dumnezeu şi către o trăire potrivită cu voia lui Dumnezeu. Să laşi păcatul, care este lucru împotriva firii şi să te întorci spre fapta cea bună, care este ceva potrivit cu firea; să urăşti într-atît de mult răutatea, încît să zici şi tu, împreună cu David: Nedreptatea am urît şi am dispreţuit (Psalmi 118, 163); şi, dimpotrivă; să iubeşti atît de mult binele, încît să zici, cu acelaşi David; Legea Ta am iubit-o şi, iarăşi: Pentru aceasta am iubit poruncile Tale, mai mult decît aurul şi topazul (Psalmi 118, 127). Pe scurt, Duhul Sfînt, prin înţeleptul Isus Sirah, te învaţă care este adevărata pocăinţă, grăind astfel: Întoarce-te la Domnul şi părăseşte păcatele.... Sîrguieşte către Cel Preaînalt, şi te întoarce de la nedreptate şi te scîrbeşte foarte de lucrul urît. (Isus Sirah 17, 20-21). Iar care este adevărata pocăinţă şi roadele ei, caută şi vezi în cuvîntul cel de la sfîrşit.

Părţile pocăinţei

În al doilea rînd, să ştii că trei sînt părţile pocăinţei; I) zdrobirea inimii, II) mărturisirea şi III) împlinirea canonului. Gheorghe Koressios, în cartea lui despre Taine, mai adaugă o parte a pocăinţei, şi anume: dezlegarea de păcat - care se face de către darul Sfîntului Duh, prin mijlocirea duhovnicului - care se numeşte cheie şi, mai ales aceasta ţine într-însa Taina pocăinţei.

I) Ce este zdrobirea inimii. Zdrobirea inimii este o mîhnire şi o durere desăvîrşită a inimii, care se petrece fiindcă omul a supărat cu păcatele sale pe Dumnezeu şi a călcat legea Lui dumnezeiască. Această durere nu stă numai întru simţire, adică în suspine şi lacrimi, ci stă, mai ales, în aceea ca voinţa omului să urască păcatul dinlăuntru şi să hotărască să nu-l mai facă. Ţine seama şi de aceasta, potrivit cu Koressios, că durerea şi zdrobirea inimii sînt părţi alcătuitoare ale pocăinţei şi, în măsura în care se găsesc în inimă, se află şi omul în pocăinţă. Îndată însă ce va lipsi durerea din inimă, lipseşte şi omul de la pocăinţă. Prin aceasta vrea să spună că durerea şi zdrobirea trebuie să se afle pururea în inima celui ce se pocăieşte şi, în acest chip pocăinţa lui este adevărată. Însă această zdrobire a inimii este lucrarea celor ce sînt desăvîrşiţi şi asemenea unor fii, fiindcă izvorăşte numai din dragostea cea către Dumnezeu. Adică, după cum se pocăieşte un fiu numai pentru că l-a supărat pe tatăl său, şi nu pentru că va fi lipsit de moştenirea părintească sau va fi izgonit din casa tatălui său. [...]

Mărturisirea trebuie să se facă la cei mai iscusiţi duhovnici

Întîi, cercetează şi află care este cel mai iscusit duhovnic între ceilalţi. Pentru că marele Vasile spune (în hotărîrea pe scurt 229): „După cum oamenii nu-şi arată unul altuia suferinţele şi rănile trupului, ci le dezvăluie doctorilor încercaţi care ştiu să le lecuiască, aşa şi păcatele se cade să fie înfăţişate nu oricui, ci acelora care pot să le tămăduiască.”

Cum să-şi cerceteze cineva cugetul său

În al doilea rînd, după cum stai şi socoteşti cu cîţi bani eşti păgubit în neguţătoria pe care o faci, tot aşa adună-te şi tu, frate, deoparte, şi - înainte să mergi la un asemenea duhovnic, vreme de două sau trei săptămîni, mai cu seamă la începutul celor patru posturi ale anului - şezi în mare linişte, şi plecîndu-ţi capul, cercetează în cugetul tău ceea ce Filon Iudeul numeşte judecata cugetului. Şi să nu te faci apărător, ci judecător al păcatelor tale, cum spune Sfinţitul Augustin. Socoteşte şi tu, precum Iezechia, toată vremea trecută a vieţii tale, cu mîhnire şi amărăciune în sufletul tău: Sfîrşi-voi firul vieţii mele aducîndu-mi aminte de amărăciunea sufletului meu! (Isaia 38, 15); sau măcar socoteşte, după ce te-ai mărturisit, cîte păcate ai săvîrşit;cu fapta, cu vorba şi încuviinţarea gîndurilor. Numără lunile; apoi, de la luni, treci la săptămîni, şi de la săptămîni la zile. Adu-ţi aminte de oamenii cu care ai păcătuit şi de locurile unde ai păcătuit şi gîndeşte-te cu grijă, ca să afli fiecare păcat al tău.

Deoarece oamenii astăzi fie că se lasă greu cînd e vorba să-şi facă o asemenea cercetare amănunţită a cugetului lor, fie că uită şi nu pot să-şi amintească păcatele, iată, frate, că ţi-am aşternut pe hîrtie, în „Învăţătura către duhovnic”, păcatele de moarte, păcatele ce se iartă şi păcatele care se trec cu vederea. Ţi-am înfăţişat acolo şi cele zece porunci şi cine sînt cei ce greşesc la fiecare din acestea, ca să te despovărăm de această greutate şi să te facem să-ţi aminteşti cu uşurinţă păcatele tale. Deci caută acolo şi, cercetînd, adu-ţi aminte care păcate din cele ce se află acolo le-ai săvîrşit, ca să le mărturiseşti.

Dar, precum vînătorii nu se mulţumesc doar să afle fiara în pădure, ci se străduiesc în tot chipul să o ucidă, tot astfel şi tu, frate al meu păcătos, nu te mulţumi doar să-ţi cercetezi şi să-ţi afli păcatele. Pentru că numai acest lucru puţin îţi va folosi. Ci luptă-te în tot chipul să-ţi omori păcatele cu durerea inimii tale, adică cu zdrobirea inimii şi cu îngrijorarea. Şi, ca să dobîndeşti zdrobirea, socoteşte marea vătămare pe care ţi-au adus-o păcatele tale înaintea lui Dumnezeu. Iar ca să dobîndeşti îngrijorarea, gîndeşte la paguba cea mare pe care păcatele tale ţi-au pricinuit-o ţie însuţi. [...]

Cum trebuie să se mărturisească păcătosul

După ce te vei fi gîndit în acest chip la păcatele tale, frate al meu păcătos, şi te vei fi pregătit cu această zdrobire a inimii şi îngrijorare, mergi atunci la acel iscusit duhovnic de care am vorbit. Dacă ştii carte, însemnează-ţi, frate, păcatele şi pe hîrtie, ca să nu le uiţi. Şi, de va fi departe locuinţa duhovnicului, să nu întîrzii, după cum nu întîrzii să mergi pentru boala ta cea trupească la acel doctor iscusit care se află departe. Ci zi şi tu ca fiul acela risipitor: Sculîndu-mă, mă voi duce la tatăl meu (Luca 15, 18). Şi, mergînd la dînsul, cînd acela îţi va spune să-ţi mărturiseşti păcatul tău înaintea Stăpînului Hristos, atunci tu, îngenunchind înaintea sfintei Lui icoane, să zici: „Părinte, greşit-am la cer şi înaintea Ta şi nu sînt vrednic să mă numesc fiul Tău, dar iată că astăzi, prin părintele meu duhovnicesc, mă voi mărturisi Ţie, întru dreptatea inimii.” Şi, aşa, să începi apoi să te mărturiseşti.

Ce este mărturisirea?

Mărturisirea este o înfăţişare, de bunăvoie, prin grai, a faptelor rele, ca şi a vorbelor şi a gîndurilor. Ea este smerită, învinuindu-se pe sine, este dreaptă, fără ruşinare, hotărîtă, şi se face către un duhovnic legiuit.

Mărturisirea trebuie făcută de bunăvoie

Aşadar, şi tu, frate:

1) Trebuie să mărturiseşti, cu însăşi gura ta, toate faptele tale cele rele, toate vorbele tale rele şi toate gîndurile tale rele. Am zis să-ţi spui păcatele cu însăşi gura ta deoarece, chiar dacă le-ai avea scrise ca să nu le uiţi, totuşi ai datoria să le citeşti tu însuţi duhovnicului tău. Cei care îşi scriu păcatele şi, după ce au dat duhovnicului ceea ce scriseseră, pleacă, fac rău şi greşesc, iar mărturisirea lor nu este desăvîrşită. Şi, pe viitor, să înceteze cu acest lucru nepotrivit şi să-şi citească ei singuri înscrisul cu păcatele lor.

Mărturisirea să nu se facă din silă sau nevoie, ci de bunăvoie, de la sine, grăind împreună cu David: „Şi din voia mea mă voi mărturisi Lui.” Să nu te asemeni şi tu, în aceasta, împăratului Nabucodonosor, care nu a spus magilor visul pe care l-a avut ca, pe urmă, magii să-l tălmăcească, ci a cerut ca aceia să-i spună şi visul, şi tălmăcirea lui. Deci, descoperiţi-mi visul şi tîlcuirea lui! (Daniel 2, 6). Dar tu, spune mai întîi visul, adică păcatele tale, şi atunci, auzindu-le, duhovnicul să le îndrepte.

Mărturisirea trebuie să fie smerită

2) Trebuie să te mărturiseşti cu smerenie, cu multă umilinţă şi cu inima zdrobită - precum şi-a mărturisit femeia desfrînată păcatele ei, precum cananeanca şi precum se ruga vameşul - pentru ca Dumnezeu să primească mărturisirea ta şi să-ţi dea iertarea păcatelor. Fiindcă inima înfrîntă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18). Această smerenie şi umilinţă trebuie să o arăţi încă şi atunci cînd te mustră duhovnicul pentru vreun păcat al tău, păstrînd tăcerea şi fără să te mînii, şi nici tăindu-i vorba, ci primind dojana cu bucurie, ca şi cînd ţi-ar face-o Însuşi Dumnezeu. Ce zic să o primeşti cu bucurie? Dacă s-ar putea, ar trebui să cazi la pămînt ca un vinovat şi să-i scalzi picioarele cu lacrimile tale, cum te sfătuieşte Sfîntul Ioan Scărarul: „Fii - şi în purtare, şi în cuget - ca un păcătos, la mărturisirea ta cătînd spre pămînt, şi, de este cu putinţă, să scalzi în lacrimi picioarele celui ce te lecuieşte, ca pe ale lui Hristos” (Cuvîntul IV).

Mărturisirea trebuie să fie spre învinovăţirea ta

3) Cînd te mărturiseşti nu trebuie să învinovăţeşti pe unul sau pe altul, spunînd că ei au fost pricina de ai păcătuit, după cum Adam a dat vina pe Eva şi Eva pe şarpe. Nu! Tu să nu faci aşa! Ci să te învinovăţeşti numai şi numai pe tine şi voinţa ta cea ticăloasă. „Dacă vrei să învinovăţeşti pe cineva - îţi spune dumnezeiescul Gură de Aur (Omilia 51 la Matei) - învinovăţeşte-te pe tine!” Şi alcătuitorul Pildelor spune: Drept este cel ce se învinovăţeşte pe sine (Pilde 18, 17). „Pe sine” zice, şi nu „pe alţii.” Pentru ca nu cumva, căutînd să-şi împuţineze cu mărturisirea păcatele sale, să şi le sporească, adăugînd şi învinovăţirea. Iar ce să spui duhovnicului, te sfătuieşte Ioan Scărarul: (Cuvîntul IV): „Spune şi nu te ruşina: A mea este izbitura, părinte, a mea este rana, ea este pricinuită de însăşi lipsa mea de grijă şi nu de altul. Nimeni nu este vinovat de aceasta: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci numai lipsa mea de grijă!”

Mărturisirea trebuie să fie dreaptă

4) Trebuie să te mărturiseşti întru adevărul şi dreptatea inimii tale, arătîndu-ţi toate păcatele, aşa cum le-ai săvîrşit, cu toate împrejurările: locul, persoana, pricina, numărul păcatelor şi felul lor. (Vezi capitolul V al „Învăţăturii către Duhovnic”, despre împrejurări. Numai că numele persoanelor cu care ai păcătuit nu trebuie să le arăţi.) Mărturiseşte-ţi păcatele fără să adaugi sau să scazi ceva, fără să spui jumătate din păcatele tale unui duhovnic şi jumătatea cealaltă altuia, cum fac unii vicleni. Să nu le spui cu cine ştie ce cuvinte meşteşugite, - cu care în acelaşi timp să-ţi ascunzi păcatele, cu scopul să-ţi micşorezi ruşinea - ci să le mărturiseşti simplu şi drept, cu inimă fără vicleşug, şi adevărat. Fiindcă, dacă te mărturiseşti cu vicleşug şi doar aşa, pe deasupra, nu numai că mărturisirea ta va fi urîtă înaintea lui Dumnezeu, Care iubeşte pururi adevărul: Că iată adevărul ai iubit (Psalmi 50, 7), ci încă şi păcatele tale pe care le-ai mărturisit vor încolţi din nou în tine, după puţină vreme, după cum încolţesc din nou şi perii albi la acei bătrîni care nu-i dezrădăcinează, ci doar îi rad pe deasupra. Cu acestea te asemeni şi tu, în această privinţă, cum spune David: Ca un brici ascuţit ai făcut vicleşug (Psalmi 51, 1).

Mărturisirea trebuie făcută fără să te ruşinezi

5) Trebuie să te mărturiseşti fără să te ruşinezi, fiindcă ruşinea pe care o capeţi cînd te mărturiseşti îţi aduce slavă şi har de la Dumnezeu, potrivit cu Isus Sirah: Este ruşine care aduce păcate şi este ruşine care aduce mărire şi har (Isus Sirah 4, 23). Ruşinea aceasta te face să scapi de ruşinea ce va să fie în ziua înfricoşată a Judecăţii, potrivit cu Scărarul (Cuvîntul IV): „Nu nesocoti mărturisirea păcatului tău, pentru ca, prin ruşinea de aici, să scapi de ruşinea de dincolo!”

De ce te ruşinezi, păcătosule? Cînd săvîrşeşti păcatul nu te ruşinezi, şi acum, cînd cauţi să te scapi de el, te ruşinezi? O, nebunule! Tu nu ştii că ruşinea aceasta este de la diavolul, care, atunci cînd faci păcatul, îţi dă îndrăzneală şi neruşinare, iar cînd îl mărturiseşti îţi dă frică şi ruşine? Aşa dă mărturie Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Două sînt acestea: păcatul şi pocăinţa: în păcat - ruşine şi batjocură; în pocăinţă - laudă şi îndrăzneală. Dar satana răstoarnă rînduiala şi dă la păcat îndrăzneală, şi la pocăinţă ruşine. Tu însă să nu i te încrezi!” (Cuvîntul pentru mărturisire). Pentru aceasta, citim la Pateric că un părinte îmbunătăţit l-a văzut cu ochii lui pe diavol cum merge adesea la spovedaniile duhovnicilor, ca să insufle ruşine păcătoşilor care se mărturisesc acolo. Dumnezeu nu ţi-a dat drept duhovnic vreun Înger sau vreun Arhanghel, ca să te ruşinezi, ci un om, unul supus patimilor ca şi tine, pentru ca să nu te ruşinezi. [...] Iar dacă - să zicem - ai afla de la alţii sau ai bănui că duhovnicul tău dă pe faţă altora păcatele tale, acest fapt să nu te împiedice de la mărturisire, fiindcă este înşelăciune a diavolului, cu care caută să-ţi piardă sufletul. Tu să mergi fără teamă şi mărturiseşte-ţi păcatele! Iar dacă acela le dă pe faţă altora (ceea ce este foarte cu anevoie, ca să nu zic cu neputinţă, să o facă) el are să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu, pentru răul acesta pe care îl face. Iar tu, odată spovedit, eşti pe deplin nevinovat şi iertat de păcatele tale. Aşa cum îţi aduce la cunoştinţă Sfîntul Meletie Mărturisitorul (Treapta 171): „Dacă îţi dă în vileag şi-ţi defăima mărturisirea, acesta va da socoteală lui Dumnezeu la Judecată, iar cel ce s-a spovedit rămîne întru totul nevinovat şi izbăvit pe deplin de greşelile lui.” În vechime, cei ce păcătuiau, stăteau la poarta bisericii şi-şi mărturiseau păcatele la toată mulţimea care intra în biserică, după cum spune Sozomen: „La început, aşa au socotit preoţii să se arate mulţimii din biserică păcatele de către cel ce se mărturiseşte, ca într-un teatru” (Cartea a VII-a, capitolul 16, şi canoanele 56 şi 75 ale marelui Vasile spun acelaşi lucru.) Un om drept ca Iov nu se ruşina să se mărturisească în faţa mulţimii, după cum ne vesteşte el însuşi: Căci nu am dat înapoi faţă de mulţimea gloatei, ca să mă mărturisesc înaintea lor (Iov 31, 34). Şi tu, frate al meu, păcătos fiind, de ce să te ruşinezi, cînd te mărturiseşti unui singur om?

Păcatele trebuie să fie arătate, fie aici, fie dincolo.

6) Una din două: sau aici, jos, trebuie să-ţi arăţi păcatele tale, frate, către duhovnicul; sau, dincolo, înfricoşatul Judecător le va da în vileag înaintea tuturor Îngerilor şi oamenilor, cu mare mustrare pentru tine. Mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale (Psalmi 49, 22). Ce zic, judecător? Înseşi păcatele tale nemărturisite te vor mustra atunci şi te vor da în vileag, la acel Scaun de judecată a toată lumea. Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra (Ieremia 2, 19). Vezi şi pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur care zice: „Acolo le vom vedea (greşelile noastre), în faţa ochilor, goale şi descoperite, şi vom plînge acolo şi va fi în zadar!” Vezi şi mărturia marelui Vasile, că vom vedea atunci păcatele noastre, pe fiecare cum s-a săvîrşit (în al optulea capitol al „Învăţăturii către Duhovnic”).

Dacă cumva vreun singur păcat va rămîne nemărturisit, rămîn neiertate şi celelalte. Dacă vei mărturisi toate păcatele tale, dar vei ascunde, de ruşine, numai unul singur, află că nu numai păcatele pe care le-ai mărturisit rămîn neiertate, dar îţi mai adaugi ţie, pe deasupra, şi un alt mare păcat, al pîngăririi celor sfinte, pentru această tăinuire, după cum spune, în „Cartea cea pentru mărturisire”, Patriarhul Hrisant al Ierusalimului. Vezi şi în „Mîntuirea păcătoşilor”, unde se arată că o femeie, deşi şi-a mărturisit toate celelalte păcate la un cucernic duhovnic, nu şi-a mărturisit un mare păcat al ei, iar un frate slujitor al duhovnicului a văzut cum ieşea din gura ei cîte un şarpe pentru fiecare păcat mărturisit. Iar la urmă de tot, a văzut un şarpe mare cum şi-a scos de trei ori capul afară din gura femeii, apoi iarăşi l-a tras înăuntru şi nu l-a mai scos. Pentru aceasta, toţi ceilalţi şerpi care ieşiseră mai înainte s-au întors iarăşi şi au intrat în gura ei. După moartea sa, acea nenorocită s-a arătat şezînd pe un înfricoşat balaur şi i-a spus duhovnicului ei şi fratelui că a fost pedepsită fiindcă nu şi-a mărturisit acel păcat. De aceea, şi un oarecare dascăl te sfătuieşte cu înţelepciune că, dacă vrei să biruieşti pe diavolul care îţi aduce ruşinea, spune, mai înainte de toate celelalte, acel păcat de care te ruşinezi mai mult.

Mărturisirea se cuvine să fie plină de hotărîre

7) Trebuie să te mărturiseşti cu hotărîre, adică să arăţi înaintea duhovnicului o hotărîre temeinică şi statornică cum că vrei mai bine să mori de mii de ori, decît să mai păcătuieşti cu voia ta, avînd ajutorul harului dumnezeiesc. Fiindcă, dacă nu iei o asemenea hotărîre în inima ta, puţin îţi va folosi zdrobirea inimii şi îngrijorarea şi pocăinţa, cum spun îndeobşte toţi dascălii Bisericii. Pentru aceasta, cîţi nu iau o asemenea hotărîre, au - ca sa zic aşa - un picior la duhovnic, şi altul în păcat. Se mărturisesc cu gura, iar cu inima gîndesc iarăşi să săvîrşească păcatul, asemuindu-se în aceasta cu cîinele care, după ce a vărsat, se întoarce iarăşi la vărsătura lui, şi cu porcul care, după ce s-a spălat, se tăvăleşte iarăşi în noroiul de la început. Aceştia - după cum spune Sfinţitul Augustin - nu retează păcatul, ci amînă aceasta pentru altă dată. Ei se mărturisesc doar din obişnuinţă, aşa, pentru că vine - să zicem - Paştele, sau Naşterea Domnului, sau pentru că sînt în primejdie de moarte şi nu că ar vrea cu adevărat să taie păcatul din rădăcină. Citim la Pateric că un părinte a văzut sufletele coborînd în iad cum cade zăpada pe pămînt în mijlocul iernii. Şi oare de ce aceasta? Nu pentru că nu se mărturisesc creştinii, ci fiindcă nu se mărturisesc bine, cu hotărîrea de a nu mai păcătui; fiindcă nu-şi sfâşie inima cu o durere adevărată, pentru o îndreptare hotărîtă, ci îşi sfîşie numai veşmintele, după cuvîntul Proorocului, cu o mincinoasă şi prefăcută durere. Sfîşiaţi inimile, şi nu hainele voastre! (Ioil 2, 13).

Şi ce-ţi va fi ţie de folos, frate al meu, dacă spui doar: Am păcătuit, mă pocăiesc! Un asemenea am păcătuit a spus şi Saul (1 Regi 15, 24), a spus şi Iuda (Matei 27, 4), dar nu le-a folosit. De aceea, şi marele Vasile spune că nu se foloseşte de pe urma mărturisirii şi nu se mărturiseşte nicidecum acela care spune numai „am păcătuit”, dar stăruie iarăşi în păcat şi nu-l urăşte. Şi spune că nu trage nici un folos de pe urma nedreptăţilor pe care i le-a iertat duhovnicul, dacă el iarăşi săvîrşeşte nedreptăţi, „fiindcă nu se mărturiseşte cu adevărat cel ce zice „am păcătuit”, şi pe urmă stăruie în păcat, ci acela care, după cuvîntul Psalmului, şi-a aflat păcatul său şi l-a urît. Căci ce folos este pentru bolnav îngrijirea doctorului, dacă el face mereu lucruri primejdioase pentru viaţă? Tot aşa este şi cel ce încă face păcate, nu are nici un folos de pe urma păcatelor iertate de duhovnic” (într-o tîlcuire de către Nichita a Psalmului 35). Întreaga ta pocăinţă înseamnă să te hotărăşti să-ţi schimbi viaţa. Să nu spui: Dacă am să pot, am să mă îndrept! sau: Am voit să nu păcătuiesc! Ci aşa să spui: „Hotărăsc să mă îndrept! Vreau de astăzi - cu voinţă puternică, neschimbată şi hotărîtă - să nu mai păcătuiesc, după cum nu vreau să beau vreodată un pahar cu otravă, după cum nu vreau vreodată să mă prăbuşesc într-o prăpastie şi după cum nu vreau vreodată să mă omor.” Deoarece voinţa omului nu poate să rămînă tare fără ajutor dumnezeiesc, noi ţi-am alcătuit o rugăciune prin care se arată cum să ceri de la Dumnezeu acest ajutor. Pe aceasta o vei găsi la sfîrşitul învăţăturii a şasea, pentru păzirea de sine.

Se cuvine să însemn aici că se face şi o a doua mărturisire a propriilor păcate, pentru trei pricini: 1) dacă cineva nu-şi mărturiseşte păcatele cu împrejurările şi cu pregătirea cuviincioasă, cu întristarea şi hotărîrea de a nu mai greşi şi cu împlinirea canonului; 2) dacă nu s-a îndreptat şi nu s-a canonisit cum trebuie de duhovnic; şi 3) (după Simeon al Tesalonicului, întrebarea 24) dacă - odată ce a căzut din nou în aceleaşi păcate sau într-altele, care sînt urmare a celor dintîi - spune, odată cu păcatele din urmă, şi pe cele dintîi, socotite ca nişte rădăcini şi pricini ale celor din urmă, sau pentru o mai mare zdrobire a inimii şi smerenie.

Scris este în cartea ce se cheamă „Învăţătură pentru cel ce se pocăieşte”, că este un lucru foarte folositor dacă îşi face cineva şi o mărturisire cuprinzătoare şi de obşte a tuturor păcatelor pe care le-a săvîrşit în întreaga sa viaţă, după cum fac cei ce vor să se preoţească şi cei ce sînt în primejdie de moarte, măcar o dată pe an şi mai ales, dacă se întîmplă să mergi la un nou duhovnic. Deoarece, prin mijlocirea acestei cuprinzătoare mărturisiri, se strîng laolaltă toate păcatele, ca nişte rîuri şi alcătuiesc o mare întinsă, sau sînt ca nişte munţi deasupra altor munţi, încît par că ajung pînă la cer, cum spune Ezdra: Şi greşelile noastre s-au ridicat pînă la cer (Ezdra 9, 6). Iar cel ce se mărturiseşte, văzîndu-le pe acestea dintr-o singură privire îngrămădite laolaltă, capătă o mai mare ruşinare, o suferinţă mai mare, o mai mare smerenie şi, drept urmare, se teme mai mult de dumnezeiasca dreptate, pe care a mîniat-o atîta de mult. Capătă astfel o linişte deplină în cugetul său, vestindu-i-se că păcatele i-au fost iertate şi capătă o mare înfrînare şi piedică spre a nu mai cădea din nou. Se cuvine ca păcătosul să primească cu bucurie canonul său.

Ce este împlinirea canonului

După mărturisire, urmează a treia parte a pocăinţei, adică facerea canonului dat de duhovnic, care este o împlinire prin fapte a canonisirii, după cum o hotărăşte Gavriil al Filadelfiei, în cartea lui despre Taine. Aşadar şi tu, frate al meu păcătos, eşti dator să primeşti cu mare bucurie canonul pe care ţi-l va da duhovnicul, fie că e vorba de post, de plecări ale genunchilor, de milostenie, sau de altceva. Şi, înainte de toate, să primeşti din tot sufletul îndepărtarea de la împărtăşire, atîţia ani cît va hotărî el. Fiindcă cu această mică pedeapsă îmblînzeşti marea urgie pe care o are Dumnezeu împotriva ta. Cu acest canon trecător, scapi de canonul cel veşnic al iadului.

Pilde ale celor care s-au canonisit pentru păcatele lor

Dacă sora lui Moisi n-ar fi fost izgonită afară din tabără pe şapte zile, nu s-ar fi curăţit de lepră (Numeri 12). Dacă desfrînatul din Corint nu ar fi fost dat satanei, el nu şi-ar fi mîntuit sufletul (1 Corinteni 5, 5). Aşa şi tu, frate, dacă nu primeşti această mică pedeapsă a canonului, nici de lepra păcatului nu te vei curăţi pe deplin, nici sufletul tău nu se mîntuieşte. Neguţătorie este aceasta, iubitule, aducătoare de mult cîştig şi de mare însemnătate pentru cei înţelepţi: una dai şi scapi de milioane; primeşti (pedepse) trecătoare şi scapi de cele veşnice.

Împăratul David, pentru ispăşirea păcatelor sale, a fost alungat din împărăţia sa de însuşi fiul său, Avesalom. Cutreiera munţii şi văile desculţ, era ocărît şi lovit cu pietre de Şimei (2 Regi 16, 6-13), era dispreţuit şi defăimat de toţi. Şi tu cauţi să-L îmblînzeşti pe Dumnezeu fără nici un canon? O, om fără de minte ce eşti! Împăratul Teodosie cel Mare a împlinit o vestită canonisire la Milan, aşa cum i-a fost hotărîtă de Sfîntul Ambrozie. Împăratul Romanos cel bătrîn, Lecapenul, din pricina jurămintelor pe care le călcase, pocăindu-se, s-a călugărit. Şi, cînd era timpul să mănînce pîine, avea (lîngă el) un băieţaş care îl lovea cu un bici peste picioare, pentru canonisire şi-i spunea: „Mergi, călugăr nevrednic, la trapeză!” Alt împărat, pentru un omor pe care îl săvîrşise, a fost canonisit să suie un munte înalt, cu picioarele goale. Şi, acolo sus aflîndu-se, dezbrăcat de veşmîntul împărătesc, a ţinut un post întreg de patruzeci de zile numai cu pîine şi apă, în necurmată rugăciune şi tăcere, dormind pe pămîntul tare. Şi alţi mulţi împăraţi au îndurat cele mai aspre canonisiri pentru păcatele lor. Şi tu, păcătosule, eşti - chipurile! - mai de soi decît ei? Sau ai un trup mai de soi şi mai gingaş şi nu primeşti un canon atît de uşor, de la duhovnicul tău, pentru păcatele tale?

Să nu te înşele cugetul zicînd că dai bani să-ţi răscumperi canonul! Împăraţii aceştia aveau bani mai mulţi decît tine şi puteau să dea milioane ca să nu capete aceste canoane. Dar aceasta nu este cu putinţă să se întîmple, chiar dacă cineva ar da o împărăţie. Fiindcă dreptatea nepărtinitoare a lui Dumnezeu nu poate fi mulţumită în alt chip decît numai dacă se pedepseşte însuşi trupul care a păcătuit. Iar de se va afla vreun duhovnic iubitor de cîştig şi-ţi va spune să-i dai bani, că el te iartă, ia aminte şi să nu-i dai crezare, fiindcă nu poate să te ierte în asemenea chip şi-ţi pierzi şi banii şi rămîi şi neiertat. Sfîntul Isidor Pelusiotul scrie unui asemenea duhovnic aşa: „Duhovnicii nu pot ierta pe cei bogaţi care dau bani, căci ei nu sînt stăpîni şi domni ai iertării, sau moştenitori ai jertfelnicului dumnezeiesc, ca acei necredincioşi care ziceau: „Veniţi să moştenim altarul lui Dumnezeu!” Căci, după cum a spus Apostolul, acei care aduc jertfe pentru păcatele lor, nu pot să ierte cu a lor putere păcatele celor nepocăiţi, chiar dacă aceştia ar fi bogaţi” (Epistola 1060 către Zosim). (Vezi şi la începutul capitolului IX din „Învăţătura către duhovnic.”)

Cel ce împlineşte canonul său este fiu adevărat al Bisericii

Dacă îţi împlineşti canonul dat de duhovnicul tău, prin aceasta arăţi că într-adevăr te pocăieşti şi eşti fiu cu adevărat al lui Dumnezeu şi al Sfintei Biserici, care a hotărît această pedeapsă. Iar dacă, dimpotrivă, încalci canonul duhovnicului tău, aceasta este un semn că pocăinţa ta nu este adevărată, ci mincinoasă, un semn că nu eşti fiu adevărat al lui Dumnezeu şi al Bisericii, aşa cum grăieşte şi Pavel: Răbdaţi, spre înţelepţire! Dumnezeu Se poartă cu voi ca faţă de fii, căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sînteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sînteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi (Evrei 12, 7-8).

Cel ce se pocăieşte se cuvine să ceară de la sine un canon mai greu

Dacă, din întîmplare, duhovnicul tău vrea să-ţi dea canon uşor, atunci tu, din dragostea pentru Dumnezeu, trebuie să-l rogi să-ţi dea canon mai greu (cum fac mulţi care se pocăiesc cu osîrdie), ca să îmblînzeşti mai vîrtos, prin acest canon vremelnic, dumnezeiasca dreptate şi să te încredinţezi mai bine că Dumnezeu te-a iertat de pedeapsa cea veşnică pe care ai fi căpătat-o pentru păcat.

Păcătosul trebuie să-şi capete canonul fie aici, în chip vremelnic, fie dincolo, pe veci

Frate, să alegi una din două: ori să primeşti aici, în chip vremelnic, canonul păcatelor tale; ori acolo, pentru vecie. Dacă-l primeşti aici, atunci scapi de cel de acolo; iar dacă nu-l primeşti aici, atunci negreşit ai să-l capeţi dincolo, dar va fi pe vecie. După cum scrie şi Gavriil al Filadelfiei, în cartea sa despre Taine „Cel ce nu s-a supus (canoanelor) aici, trebuie să fie trimis la scaunul de judecată de dincolo şi va da socoteală de nelegiuirile pe care le-a săvîrşit, ca unul ce a încălcat aşezămintele Sfintei Biserici.”

Cel ce se pocăieşte trebuie să se îndepărteze de la Sfînta Împărtăşanie

Mai presus de toate, îţi spunem, frate, că trebuie fără greş să stai departe de Sfînta Împărtăşanie atîţia ani cîţi îţi va hotărî duhovnicul, pentru că această îndepărtare este o canonisire a canonisirilor, trebuincioasă şi alcătuind adevărata ta pocăinţă. Fiindcă, dacă vei cuteza să te împărtăşeşti în aceşti ani, vei ajunge un al doilea Iuda. Şi, dacă vei sili pe duhovnic să te ierte, tu nu vei mai fi un om care se pocăieşte, ci un asupritor şi un tiran care sileşte legile dumnezeieşti şi canoanele Sfintelor Sinoade ale Bisericii şi ale Părinţilor. Pentru aceasta, Dumnezeiasca Împărtăşanie îţi va fi ţie nu pentru iertare, ci pentru o mai mare osîndă şi pedeapsă. Şi, ca să înţelegi mai bine acest lucru, înţelege din pilda aceasta: după cum omul care are răni pe trup merge şi le arată doctorului şi primeşte de la el porunca cum să ia cutare doctorie pentru răni şi să nu bea vin sau să nu mănînce cutare mîncare, pentru că altfel rănile nu i se vindecă, tot aşa şi tu, frate al meu, porţi răni nevăzute în sufletul tău, adică anumite păcate. Ai mers şi le-ai arătat duhovnicului, adică te-ai mărturisit, iar duhovnicul a hotărît să foloseşti o anumită doctorie pentru păcatele tale, canonul adică: hrană uscată, plecarea genunchilor, milostenie, rugăciuni şi celelalte. Pe lîngă acestea, ţi-a prescris să nu bei şi să nu mănînci cutare mîncare, adică să nu te împărtăşeşti cu Dumnezeieştile Taine. Aşadar, dacă nu-i vei da ascultare duhovnicului (mai adevărat Canoanelor Sfinţilor Părinţi[5], n. n.) rănile şi păcatele tale nu se vor vindeca, ba vor ajunge mai cumplite şi mai întinse. Dar ce zic eu că nu se vindecă? Ţi se trage încă şi moartea, sufletească şi trupească, cum spune dumnezeiescul Pavel: De aceea, mulţi dintre voi sînt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit (1 Corinteni 11, 30). Adică, deoarece se împărtăşesc fiind nevrednici, unii mor sufleteşte şi ajung neputincioşi şi bolnavi şi mulţi dintre ei încetează din viaţă.

Dacă cineva, fiind nedumerit, ar spune că păcatul celui ce se pocăieşte se iartă prin rugăciunea de iertare a duhovnicului - şi deci de ce acestuia nu i se îngăduie să se împărtăşească cu Sfintele Taine, odată ce a fost iertat şi îndreptat? - acestuia îi răspundem în trei chipuri: 1) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, însă nu de-a dreptul, ci socotind că el va împlini canonul şi va sta departe de Sfînta Împărtăşanie (fiindcă de aceea duhovnicul, înainte de iertare, îi hotărăşte canonul şi lipsirea de Sfintele Taine); 2) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, nu însă şi pedeapsa şi certarea pentru păcat, cu alte cuvinte canonul, în care se cuprinde şi îndepărtarea de la Sfînta Împărtăşanie. Fiindcă şi păcatul lui David s-a iertat cu adevărat de Dumnezeu - cînd Natan i-a spus: „Domnul a ridicat păcatul tău” - dar nu s-a iertat şi pedeapsa pentru păcatul lui, fiindcă, după această iertare, el a fost izgonit din împărăţia sa de către fiul său, Avesalom şi sabia nu s-a îndepărtat de casa lui şi alte nenumărate răutăţi a pătimit, după cum însuşi Natan i le proorocise; 3) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, dar este nevoie ca păcătosul să fie pus la încercare şi, cu timpul, să fie întărit în harul lui Dumnezeu.

În sfîrşit, îţi spunem, frate, că acel canon pe care ţi-l va da duhovnicul (după Canoanele Sfinţilor Părinţi n. n.). trebuie să-l împlineşti cît mai repede cu putinţă, adică cîtă vreme te afli în harul lui Dumnezeu şi să nu amîni, fiindcă nu ştii ce ţi se va întîmpla mîine: Că nu ştii la ce poate da naştere ziua de mîine (Pildele lui Solomon 27, 1).

Cum să se păzească păcătosul după mărturisire

Iar după ce te-ai mărturisit şi ţi-ai primit canonul de la duhovnicul tău, pentru ca să te păzeşti să nu cazi din nou în acelaşi păcat sau în altele, foloseşte-te de aceste cinci povăţuiri, ca de nişte leacuri care să te păzească:

Întîia păzire: aducerea aminte de păcatele făcute. Să nu uiţi, ci să-ţi aminteşti pururea de păcatele pe care le-ai săvîrşit. Că aşa îţi porunceşte Dumnezeu, prin mijlocirea lui Isaia: Eu sînt Acela care şterge păcatele tale şi nu Îşi mai aduce aminte de fărădelegile tale (Isaia 43, 25). Aceasta să faci, adică să-ţi aminteşti păcatele tale, nu ca să-ţi chinuieşti cugetul - îţi spune dumnezeiescul Gură de Aur, în Omilia IV la Statui - ci să-ţi pedepseşti sufletul, ca să nu mai zburde la patimi şi să nu mai cadă iarăşi în aceleaşi. Ca, prin aducerea aminte, să cunoşti marele dar ce l-ai primit de la Dumnezeu ca să-ţi ierte atît de multe păcate, după cum şi Pavel şi-a adus pururea aminte că a prigonit Biserica, pentru ca să arate cît de mare este harul lui Dumnezeu - spune Sfîntul Ioan Gură de Aur (Cuvîntul XXXVIII la 1 Corinteni). Unul care a scăpat dintr-o mare primejdie, cînd îşi aminteşte ce a păţit, tremură şi se înfricoşează şi frica aceasta îl face să nu mai cadă iarăşi în aceeaşi prăpastie. Aşa şi David, după ce i-au fost iertate păcatele, întotdeauna şi le amintea şi le avea înaintea ochilor lui. De aceea şi zice: Şi păcatul meu înaintea mea este pururea (Psalmi 50, 4).

Dacă voieşti - îţi spune Sfinţitul Augustin - să-Şi întoarcă Dumnezeu faţa Sa de la păcatele tale, trebuie ca tu să le ai pururea înaintea ta, să le priveşti şi să plîngi pentru ele. Dacă tu vei scrie şi îţi vei aminti de păcatele tale, dumnezeiescul Gură de Aur te încredinţează că Dumnezeu le va şterge şi ţi le va ierta. Iar dacă tu le vei şterge de unde le-ai scris şi le vei uita, atunci le va scrie Dumnezeu şi-Şi va aminti de ele. Şi iarăşi spune acelaşi: „Căci nu este nici un alt leac pentru iertarea păcatelor precum neîncetata aducere aminte şi necurmata lor osîndire.” (Cuvîntul II cum că spre folos este că proorociile nu sînt limpezi).

Sfîntul Marcu Pustnicul te sfătuieşte însă ca, atunci cînd îţi mărturiseşti lui Dumnezeu păcatele tale, să nu-ţi aminteşti de ele după felul lor, deci să nu-ţi aminteşti împrejurările şi feţele oamenilor cu care ai păcătuit. Deoarece, fiind tu încă împătimit şi iubitor de plăceri, s-ar putea să pofteşti iarăşi la ele şi să te tulburi; sau, aducîndu-ţi aminte cu durere de ele după chipul lor, să cazi în deznădejde. Mai cu seamă să te fereşti cînd este vorba de păcatele trupeşti şi murdare pe care le-ai săvîrşit: deci să nu-ţi aduci în minte împrejurările şi oamenii cu care ai păcătuit, fiindcă îţi întinezi mintea. Să-ţi aminteşti doar că eşti păcătos şi că ai săvîrşit multe păcate cu care ai mîniat pe Dumnezeu.

A doua păzire: să fugi de pricinile păcatului. A doua păzire foloseşte-o ca să fugi de pricinile păcatului, fiindcă aceleaşi pricini aduc întotdeauna şi aceleaşi urmări. Fugi, dar, frate, de priveliştile cele rele, de vorbirea şi întovărăşirea cu cei fără de rînduială şi, mai cu seamă, să fugi de vorbirea şi prietenia cu oamenii aceia cu care ai păcătuit trupeşte. Fiindcă, una din două: sau tu trebuie să fugi de ei, sau ei trebuie să se îndepărteze de tine şi să-i alungi, dacă-i ai în casă la tine, fie că este slujnică, fie că este argat, fie că este unul din prietenii tăi. Căci despre aceştia a vorbit Domnul: Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decît tot trupul tău să fie aruncat în gheena (Matei 5, 29). Să nu te încrezi niciodată în tine, zicînd: Eu pot să mă întovărăşesc cu oameni vătămători şi să nu mă vatăm! Înşelător este gîndul acesta, fiindcă scris este: Nu te încrede în duşmanul tău niciodată (Isus Sirah 12, 12). Şi unii dascăli sînt de părere că acel prea-înţelept Iosif, dacă n-ar fi fugit din iatacul stăpînei sale, de bună seamă ar fi căzut în păcat. Cine se teme de primejdie nu va cădea într-însa, dar cine o îndrăgeşte, acela va cădea: Cel ce iubeşte primejdia, va cădea într-însa (Isus Sirah 3, 25). De aceea spune şi dumnezeiescul Gură de Aur: „Cel ce nu fuge departe de păcate, ci merge aproape de ele, cu frică va trăi şi de multe ori va cădea într-însele” (Cuvîntul XV la Statui).

A treia păzire: mărturisirea deasă aduce cinci lucruri bune. De a treia păzire foloseşte-te, spovedindu-te des, aşa încît, dacă este cu putinţă, să alergi îndată la duhovnic ori de cîte ori vei săvîrşi un păcat cît de mic, care se iartă, nu doar cînd vei săvîrşi un păcat mare şi de moarte. Fiindcă, după cum rănile care sînt arătate doctorului nu se măresc, tot aşa şi păcatele mici, cînd sînt mărturisite, nu sporesc, după cuvîntul Scărarului: „Vînătăile care sînt date la iveală nu se vor înrăutăţi, ci se vor tămădui” (Cuvîntul IV pentru ascultare).

Berzele au un obicei foarte înţelept: cînd li se strică cuibul, nu se mai duc acolo. Aşa fac şi diavolii: fug de cel ce se spovedeşte des, fiindcă, prin mărturisirea deasă, îşi pierd cuiburile şi mrejele lor, după cum i-au spus dracii unui călugăr îmbunătăţit, că ei nu au mijloace şi nici putere împotriva cui se spovedeşte des. Şi, pe lîngă aceasta, au mai spus că, atîta timp cît omul se află nespovedit, toate mădularele lui sînt ca şi legate de păcat şi nu se pot mişca spre a face binele; dar, cînd se va spovedi, numaidecît ele sînt dezlegate. Şi pentru ce altceva nu s-a scăldat Neeman Sirianul o singură dată în Iordan, ci de şapte ori, decît pentru a ne învăţa pe toţi - mici şi mari, patriarhi şi arhierei, duhovnici şi preoţi - să ne spovedim de şapte ori, adică des, cît mai des cu putinţă (pentru că numărul şapte înseamnă, în dumnezeiasca Scriptură, „de multe ori”). Şi ne mai învaţă să ne scăldăm în apele pocăinţei, al cărei chip fusese Iordanul, pentru că într-însul boteza Înaintemergătorul botezul pocăinţei, întru iertarea păcatelor (Marcu 1, 4) [...].

Întîiul folos al mărturisirii dese: după cum copacii care se răsădesc des nu pot să prindă rădăcini adînci în pămînt, tot aşa şi deasa mărturisire nu lasă obiceiurile şi deprinderile rele ale păcatului să capete rădăcini adînci în inima celui ce se spovedeşte des. Sau mai bine zis - după cum un copac bătrîn şi mare nu poate fi doborît dintr-o singură lovitură, tot aşa, un obicei şi o deprindere veche şi rea nu se poate dezrădăcina şi nimici cu totul doar cu o singură suferinţă a inimii (şi aceea, poate, nedesăvîrşită) pe care a arătat-o la spovedanie cel ce se pocăieşte, cu toate că păcatul lui a fost iertat prin rugăciunea de iertăciune a duhovnicului.

Al doilea folos al mărturisirii dese: cine se spovedeşte des are mare uşurinţă în a-şi cerceta cu amănunţime cugetul şi a-şi afla numărul păcatelor sale, deoarece, uşurîndu-se neîncetat de mulţimea păcatelor prin deasa mărturisire, acestea rămîn tot mai puţine. Pentru aceasta poate şi el să le găsească mai lesne şi să şi le amintească. Iar cel care nu se mărturiseşte des, datorită numărului mare de păcate care se îngrămădesc asupra lui, nu poate nici să le afle cu amănunţime şi nici să şi le amintească; ci, de multe ori, uită multele şi grelele păcate ale sale care, dacă rămîn nemărturisite, rămîn prin urmare şi neiertate. Pentru aceea, diavolul are să i le amintească în ceasul morţii sale, şi atît de mult îl va strîmtora, încît îl vor trece sudorile morţii şi va plînge cu amar, sărmanul, dar fără nici un folos, fiindcă atunci nu mai poate să le mărturisească.

Al treilea folos al mărturisirii dese: cel ce se mărturiseşte des, chiar de va săvîrşi vreodată un păcat de moarte, îndată însă, după ce s-a mărturisit, intră în harul lui Dumnezeu, şi cîte fapte bune va face, îl vor învrednici de viaţa cea veşnică. Iar cel ce nu se mărturiseşte des, dacă - să zicem - săvîrşeşte şi el acelaşi păcat de moarte şi nu aleargă neîntîrziat să se spovedească, cîtă vreme rămîne nespovedit, nu numai că este lipsit de harul lui Dumnezeu, dar şi lucrurile bune pe care le face de la sine - posturi, privegheri, metanii mari şi altele asemenea - nu-i sînt vrednice pentru a-i cîştiga plată şi viaţă veşnică, pentru că sînt lipsite de harul lui Dumnezeu, care este începutul şi temelia tuturor faptelor care duc la mîntuire. (Vezi şi capitolul X al „Învăţăturii către duhovnic.”)

Al patrulea folos al mărturisirii dese: cel ce se mărturiseşte des este mai încredinţat că moartea îl va afla în harul lui Dumnezeu şi că astfel va fi mîntuit. Şi diavolul - care este pururea obişnuit să meargă la morţi, nu numai la moartea păcătoşilor, dar şi la cea a sfinţilor (cum spune marele Vasile în tîlcuirea Psalmului 7) şi încă şi la aceea a Domnului, potrivit cu cuvîntul: Vine stăpînitorul acestei lumi, şi el nu are nimic în Mine (Ioan 14, 30) - diavolul, zic, care merge la morţile oamenilor, să vadă dacă va găsi ceva, va merge şi la acesta, dar nu va afla nimic din ale sale, fiindcă acesta i-a luat-o înainte prin spovedanie şi socotelile lui sînt limpezi şi catastifele lui sînt bine cumpănite, datorită desei mărturisiri. Iar cel ce nu se spovedeşte des este foarte cu putinţă să moară nespovedit şi astfel să fie pierdut pe vecie, deoarece cade iarăşi cu uşurinţă în păcat şi nu se spovedeşte, iar moartea vine pe neaşteptate.

Al cincilea folos al mărturisirii dese: al cincilea folos pe care îl pricinuieşte deasa mărturisire este că îi împiedică şi-i înfrînează pe oameni de la păcat. Fiindcă cel ce se mărturiseşte des, cînd îşi aminteşte că peste puţine zile are să se spovedească, chiar dacă îşi are gîndul la păcat, se opreşte numaidecît, socotind ruşinea pe care o va simţi cînd se va mărturisi şi dojana pe care o va auzi de la duhovnic. Pentru aceasta a scris şi Sfîntul Ioan Scărarul: „Nimic nu dă diavolilor şi gîndurilor (vinovate) atîta putere asupra noastră, cît faptul de a le lăsa pe acestea nemărturisite, şi să fie hrănite în inimă.” Şi iarăşi: „Sufletul care înţelege mărturisirea este oprit ca de un frîu să nu mai păcătuiască, fiindcă pe cele nemărturisite le săvîrşim fără frică, ca şi cum am fi în întuneric” (Cuvîntul IV). De aceea, acelaşi sfînt grăieşte pentru fraţii acelei minunate chinovii pe care o înfăţişează, că aveau cîte o tăbliţă atîrnată de cingătoare, pe care îşi scriau gîndurile în fiecare zi şi le spuneau prin spovedanie la acel mare stareţ.

Aşadar, frate al meu păcătos, aflînd de acestea, mergi mai des la Sfinţita Mărturisire, căci cu cît mai des mergi la această baie, cu atît mai spornic te vei curăţa. Nu amîna timpul potrivit zicînd: Să fac acest lucru, şi pe urmă merg să mă spovedesc! - fiindcă Dumnezeu, deşi de multe ori Se arată îndelung răbdător, totdeauna soseşte la timp. Să nu zici: Am păcătuit, şi ce mi s-a făcut mie? Că Domnul este îndelung-răbdător. Că mila şi mînia de la El sînt, şi peste cei păcătoşi se va odihni mînia Lui (Isus Sirah 5, 4-7). Adu-ţi aminte mereu de Samson, care, deşi de trei ori a izbutit să-şi rupă legăturile cu care îl legaseră cei de alt neam, a patra oară n-a mai izbutit să le rupă şi să scape. Voi face ca mai înainte, şi mă voi scăpa de ei. Dar nu ştia că Domnul Se depărtase de el (Judecători 16, 20). Aşa şi tu, frate, cu toate că o dată, şi de două ori şi de trei ori păcătuind şi zăbovind să te îndrepţi şi să te spovedeşti, mai tîrziu, cu mila Domnului te-ai învrednicit să te spovedeşti şi să te îndrepţi, dacă şi a patra oară păcătuind amîni vremea potrivită pentru mărturisire, poate că nu te vei mai învrednici de ea, ci vei muri nespovedit şi neîndreptat. Care lucru să dea Domnul să nu se întîmple niciodată vreunui creştin.

A patra păzire: aducerea aminte a lucrurilor celor de apoi. Foloseşte cea de a patra păzire, frate, ca să-ţi aminteşti de cele de la sfîrşitul vieţii tale, adică să cugeţi necontenit la moartea ta, la Înfricoşata Judecată a lui Dumnezeu, la pedeapsa cea veşnică şi la veşnica desfătare a Raiului. Fiindcă aducerea aminte şi teama de acestea patru se face întru tine ca un frîu puternic, care nu te lasă să păcătuieşti. După cum grăieşte Duhul Sfînt, prin Isus Sirah: „În tot ce faci, adu-ţi aminte de sfîrşitul tău, şi nu vei păcătui niciodată” (Isus Sirah 7, 38). Aşadar, atunci cînd gîndul cel viclean şi diavolul, ca şi patimile tale, se luptă cu tine şi te îndeamnă să păcătuieşti fă aşa: întîi, pune în faţa ta moartea şi cugetă că însuşi acest trup al tău - care acum pofteşte să curvească, sau să ucidă, sau să fure sau să săvîrşească vreun alt păcat - va muri şi îşi va pierde frumuseţea, sănătatea, grăsimea şi toate puterile lui şi o să ajungă un hoit, slut, fără chip, fără frumuseţe, fără suflet. Gîndeşte-te că acesta are să fie înmormîntat într-un mormînt prea-întunecat, şi acolo are să se risipească şi o să ajungă hrană viermilor, împuţiciune, putreziciune şi pulbere. Adu-ţi aminte cîtă spaimă, cîtă durere, cîtă groază vei încerca atunci cînd sufletul se va despărţi de trup, cînd îţi vor sta în preajmă diavolii, ca să te răpească, şi nimeni nu se va afla să te ajute. Să iei aminte că acelaşi lucru are să se întîmple şi acelui ins cu care doreşti să săvîrşeşti păcatul. Fiindcă acest trup, pe care acum tu îl iubeşti şi-l pofteşti atît de mult, peste puţin are să se facă după moarte deopotrivă: un hoit nefericit, putreziciune, hrană viermilor şi împuţiciune. Şi, mai presus de toate acestea, aminteşte-ţi că însăşi moartea este ca un hoţ care vine pe neaşteptate, încît nu ştii niciodată cînd vine la tine. Se poate să vină în această zi, în acest ceas, în această clipă, şi tu, care te simţeai bine ziua, să nu apuci să mai vezi seara, şi tu, care ai ajuns pînă seara, să nu mai apuci a doua zi, după cum a grăit Domnul: Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul cînd vine Fiul Omului (Matei 25, 13). Trage învăţătură din acestea, frate al meu, şi spune aşa în sinea ta: Dacă eu am să mor, şi poate de o moarte năprasnică, ce am să ajung, nefericitul de mine? Ce-mi va folosi atunci că m-am bucurat de toate plăcerile lumii? Ce voi cîştiga dacă săvîrşesc acest păcat? Ce-mi va rămîne dacă voi făptui această ticăloşie? Mergi înapoia mea, satano, şi tu, gînd viclean! Nu vreau să te ascult, şi să cad în păcat!

În al doilea rînd, dacă vrei să nu păcătuieşti, pune-ţi în faţă ziua înfricoşată a Judecăţii şi adu-ţi aminte de toate cele ce se vor întîmpla atunci, adică cum cerul se va înfăşură ca o hîrtie, cum stelele vor cădea din cer, cum soarele şi luna se vor întuneca, munţii şi colinele se vor topi ca ceara, marea se va înspăimînta şi va scădea, stihiile vor arde, pămîntul se va cutremura, mormintele se vor deschide şi vor învia toţi oamenii, de la Adam pînă la sfârşitul lumii, ca să se înfăţişeze înaintea înfricoşatului Judecător. Cum, de frică, se vor clinti pînă şi Îngerii din cer; cum au să se deschidă catastifele şi cum are să fie judecat fiecare, urmînd să dea socoteală în amănunt pentru faptele rele pe care le-a săvîrşit şi pentru gîndurile rele pe care le-a gîndit. Aşadar, păcătosule, aşa să-i zici gîndului tău: Dacă eu am să păcătuiesc acum, ce am să fac atunci, în ziua şi în ceasul acela înfricoşat? Cum mă voi apăra pentru acest păcat, faţă de acel Judecător nemitarnic şi nepărtinitor? Ah, cîtă teamă şi cutremur voi încerca, nenorocitul de mine! Vai! Vai! Cum voi putea să mă ţin pe picioare? - cînd voi auzi hotărîrea aceea cutremurătoare: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, cel pregătit pentru diavol şi pentru îngerii lui!” Vai! Vai! Cîtă ruşine voi încerca atunci cînd voi sta gol, dat în vileag înaintea a toată acea adunare a întregii lumi: a Îngerilor, a Sfinţilor, a Drepţilor, a păcătoşilor şi a toată omenirea! Desigur, neputînd să îndur acea necinstire şi ruşine, necuprinsă cu mintea, am să grăiesc munţilor şi măgurilor să se prăbuşească şi să mă zdrobească, ca să nu mă mai arăt în ochii oamenilor şi ca să scap de urgia unui asemenea înfricoşat Judecător, strigînd munţilor şi stîncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi de faţa Celui ce şade pe tron şi de mînia Mielului! (Apocalipsa 6, 16).

De voieşti să nu păcătuieşti, frate al meu, pune înaintea ta toate felurile înfricoşate de pedeapsă pe care le-a aflat dreptatea lui Dumnezeu ca să pedepsească păcatul, adică necurmata lipsire de Dumnezeu, întunericul cel mai din afară, focul cel nestins, viermele cel neadormit, străfundul cel prea rece, plînsul cel nemîngîiat, scrîşnirea dinţilor şi celelalte cazne nenumărate şi felurite. Şi, mai presus de toate, că te vei găsi pururea întovărăşit cu înşişi acei diavoli, duşmanii tăi, pe care îi urăşti atît de mult, pentru că ţi-au pricinuit atîtea suferinţe. Lucru care este mai cumplit decît celelalte feluri de pedeapsă - potrivit cu Sfîntul Maxim. Căci - în cuvîntul de sfătuire către Gheorghe, Eparhul Africii - acesta spune următoarele: „Şi, ceea ce este mai jalnic între toate şi mai greu de spus cu adevărat - lucru pe care nu pot măcar să-l grăiesc, cu atît mai mult să-l îndur (izbăveşte-ne, Hristoase, şi scapă-ne de această durere!): despărţirea de Dumnezeu şi de Sfintele Sale Puteri şi vieţuirea laolaltă cu diavolul şi dracii săi vicleni, care va ţine o veşnicie! Şi cea mai grea şi mai cumplită dintre pedepse este să stea de-a pururi împreună cei ce urăsc cu cei ce sînt urîţi.” Apoi, ţine minte că toate aceste suferinţe vor fi pedeapsă păcătoşilor nu pentru o sută de mii de ani, nu pentru o mie de milioane de ani, ci în vecii vecilor, fără nădejdea că li se va mai pune capăt vreodată.

Aşadar, aşa să-ţi vorbeşti în tine însuţi: Dacă eu nu pot să rabd durerea pricinuită de un os al meu cînd iese din locul lui, cum voi răbda, nefericitul de mine, îndepărtarea veşnică de Dumnezeu, Care este tot ce e mai lăuntric în fiinţa mea? Dacă eu nu pot îndura să fiu aruncat doar pentru un ceas într-un cuptor, chiar dacă mai înainte m-aş fi bucurat de toate plăcerile lumii, cum voi suferi să mă aflu pe vecie în cuptorul acela al focului nestins? Blestemat să fii, păcatule, care mă stînjeneşti! Nu, nu te voi săvîrşi! Şi cum, pentru o singură şi măruntă plăcere, să dobîndesc o veşnicie de suferinţe şi să plîng nemîngîiat, ca un smintit, precum acel Ionatan: Doar am gustat puţină miere cu vîrful toiagului pe care îl aveam în mînă, şi, iată, trebuie să mor! (1 Regi 14, 43).

A cincea păzire: cunoaşterea păcatului. Foloseşte, frate, şi a cincea păzire, cunoscînd bine ce lucru rău este păcatul, şi mai ales cel de moarte. Toţi oamenii săvîrşesc păcatul, fiindcă nu ştiu cît de mare rău este. De aceea, în multe părţi ale dumnezeieştii Scripturi, păcătoşii se numesc „nesocotiţi” şi „neştiutori.” Avînd în vedere acestea, noi aici îţi vom da (putinţa) să cunoşti răutatea păcatului, nu în deplinătatea lui - fiindcă nici o minte nu poate să-l înţeleagă pe deplin: Greşelile, cine le va pricepe? (Psalmi 18, 13), ci numai cît este cu putinţă: 1) din păcatul însuşi, 2) din împrejurările lui, 3) după pedeapsa pe care a primit-o de la Dumnezeu.

1) Cunoaşterea păcatului din el însuşi. Păcatul, prin el însuşi, este un rău nemărginit, fiindcă este o ocară faţă de Dumnezeu cel nemărginit şi o defăimare a nemărginitei Sale bunătăţi şi măreţii. Deoarece atunci cînd tu ai să săvîrşeşti - să zicem - un omor, sau curvie, sau furtişag, sau vreun alt păcat, gîndeşte-te că Dumnezeu stă de-o parte a ta şi diavolul de cealaltă parte. Dumnezeu îţi spune: Omule, să nu faci acest păcat, fiindcă este ceva împotriva legii Mele; fiindcă, dacă nu-l vei face, vei cîştiga un Rai veşnic, iar dacă îl vei face, vei dobîndi o pedeapsă veşnică! Iar diavolul îţi spune: Săvîrşeşte acest păcat, şi nu mai ţine seama nici de ocara pe care acesta o aduce lui Dumnezeu, nici de pedeapsa pe care o vei căpăta pe urmă! Ştii ce faci dacă vei asculta de diavol şi vei săvîrşi acel păcat? Aduci ocară lui Dumnezeu, dispreţuieşti legea Sa, înjoseşti măreţia şi bunătatea Sa. Dacă nu cu vorba, însă cu fapta se vede că-I spui cuvintele:...depărtează-Te de la mine, că nu voiesc să cunosc căile Tale! (Iov 21, 14). Şi: Mie nu-mi pasă de Tine, eu nu doresc Raiul Tău, nu pun preţ pe pedeapsa Ta, nu mă tem de urgia Ta, nu Te cunosc drept Stăpîn al meu! Pentru aceasta nu vreau să ascult glasul şi porunca Ta! Astfel, te asemeni şi tu cu încăpăţînatul Faraon, care spunea: Cine este acela, Domnul, ca să-I ascult glasul? Nu cunosc pe Domnul! (Ieşirea 5, 2). [...]

2) Cunoaşterea păcatului după împrejurările care îl însoţesc. Am arătat, în culori întunecate, cît de mare este răutatea păcatului, privit în el însuşi. Acum, îţi vom arăta răutatea lui şi după împrejurările care îl însoţesc.

Cea dintîi împrejurare a păcatului. Cea dintîi împrejurare a păcatului eşti tu însuţi, care îl săvîrşeşti. Fiindcă cine eşti tu, cel care te împotriveşti măreţiei atît de nemărginite a Ziditorului tău? Un vierme nevrednic al pămîntului, puţintel lut, precum spune Isaia: Tu eşti Tatăl nostru, noi sîntem lutul (Isaia 64, 7). Un om care, nu numai că ai începătura din pămînt şi în pămînt ai să te risipeşti, dar şi un om dăruit de Dumnezeu cu nespus de multe binefaceri, zidit de puterea şi înţelepciunea Lui cea nemărginită, ocrotit de nemărginita Lui pronie, răscumpărat cu nenumăratele Lui suferinţe şi dureri, înfiat prin botezul Lui, părtaş al Tainelor Sale, adăpat cu sîngele Lui, hrănit cu trupul Lui. Şi, un asemenea om să păcătuiască?! O, înfricoşată privelişte! Să păcătuiască un barbar, un păgîn, un închinător la idoli, se poate răbda - de m-ar fi ocărît vrăjmaşul, aş fi răbdat (Psalmi 54, 12) - dar să păcătuiască un creştin - care s-a împărtăşit din Duhul lui Dumnezeu, care luptă sub steagul şi în oastea lui Iisus Hristos, care este casnic al Lui, care s-a bucurat de atîtea ori de darurile Lui, care îi datorează întreaga sa fiinţă - aceasta nu se mai poate răbda: iar tu, omule asemenea mie, căpetenia mea şi cunoscutul meu, care împreună cu mine te-ai îndulcit de mîncări… (Psalmi 54, 14-15). [...]

A doua împrejurare a păcatului. A doua împrejurare a păcatului este pricina pentru care tu, păcătosule, păcătuieşti. Şi oare te încumeţi tu să săvîrşeşti păcatul pentru vreo mare nevoie a ta: ca să-ţi păstrezi viaţa, ca să dobîndeşti slavă, sau bogăţie, sau o împărăţie? Nu! Ci îl săvîrşeşti pentru puţină linte, ca Esau; ca să mănînci puţină miere, ca Ionatan, sau ca să dobîndeşti puţin orz sau o bucată de pîine. Voi Mă necinstiţi înaintea poporului Meu pentru o mînă de orz şi pentru o bucată de pîine - aşa se plînge Dumnezeu prin Iezechiel (Iezechiel 13, 19). Tu te lepezi de multe ori de harul Lui, încalci legea Lui, dispreţuieşti binefacerile Lui. Pentru ce? Pentru o plăcere greţoasă, pentru un cîştig de nimic, pentru o deşartă nălucire a ta, pentru un nimic. Iată pînă la ce grozăvie ajunge răutatea inimii tale, omule! Pentru care, cu jale strigă Iisus: M-au urît pe nedrept! (Ioan 15, 25). Ah! Pentru o singură asemenea defăimare a ta, oare nu trebuie cerul să verse din nou peste tine focul şi pucioasa Sodomitenilor, ca să te mistuie? Nu trebuie să se deschidă deodată pămîntul sub picioarele tale şi să te înghită de viu, ca pe Datan şi Aviron?

A treia împrejurare a păcatului. A treia împrejurare a păcatului este locul în care îl săvîrşeşti, frate. Ah! Şi, de ai fi ocărît pe Dumnezeu într-un loc în care El să nu vadă această ocară, treacă-meargă! Dar, dacă Dumnezeu cuprinde toate locurile, ca Unul ce se află pretutindeni şi deasupra a toate, cum se poate găsi vreodată un asemenea loc? În faţa Lui deci, înaintea feţei Lui păcătuieşti, păcătosule, chiar în faţa ochilor Lui, şi te arăţi ca şi cum I-ai spune: „Cu toate că eşti de faţă, cu toate că vezi şi auzi fiecare gînd, şi cuvînt şi faptă a mea, cu toate că ochii Tăi cei luminoşi privesc cu ură la răutate, eu totuşi o voi săvîrşi! Dacă o vezi şi dacă nu-Ţi place, puţin îmi pasă de asta! Îmi este de ajuns dacă nu mă văd ochii oamenilor; dacă mă văd ochii Tăi, nu mă sinchisesc! O, îndrăzneală nemaiauzită! O, obrăznicie de nespus! [...]

A patra împrejurare a păcatului. A patra împrejurare este vremea în care săvîrşeşti păcatul. Mai ales din această împrejurare se vede cît de mare este răutatea lui. Fiindcă nu-l săvîrşeşti doar atunci cînd Dumnezeu te ceartă şi te pedepseşte, ci întotdeauna: oameni care întărîtau fără încetare faţa Mea (Isaia 65, 3). Fără încetare: şi cînd îţi păzeşte fiinţa ta, şi cînd îţi dăruieşte hrană şi îmbrăcăminte; fără încetare; şi atunci cînd te apără de mii de primejdii înfricoşate, şi cînd îţi dă putere, sănătate, frumuseţe, prieteni, avuţii şi toate celelalte bunătăţi cîte le ai. Şi, ceea ce este mai greu e că, în acelaşi timp în care le primeşti pe acestea de la Dumnezeu, tu le foloseşti ca arme ca să porţi război fără încetare împotriva însuşi Aceluia care ţi le-a dăruit. Lucru care, dacă l-ai fi făcut faţă de un împărat de pe pămînt, ar fi fost o culme a nelegiuirii şi nerecunoştinţei. Despre o asemenea lipsă de recunoştinţă a ta ar fi vorbit toate istoriile lumii şi toţi oamenii s-ar fi ruşinat că sînt de o fire cu tine.

A cincea împrejurare a păcatului. A cincea împrejurare a păcatului de moarte o alcătuiesc înspăimîntătoarele răutăţi şi urmări pe care ţi le pricinuieşte. Şapte sînt capetele balaurului celui otrăvitor:

Întîia răutate a păcatului. Întîia răutate a păcatului este lipsirea de harul lui Dumnezeu, care este un mărgăritar de un atît de mare preţ, încît Domnul Şi-a cheltuit tot sîngele Său ca să-l răscumpere pentru tine, şi pe care tu, nenorocitule, îl schimbi cu un nimic, fâcînd ceva mai nechibzuit decît un prunc care schimbă un diamant pe o singură nucă. Fără acest har, sufletul tău, frate, rămîne atît de urît, încît este cu neputinţă să-l privească cineva aşa cum este şi să nu moară. [...]

A doua răutate a păcatului. A doua răutate a păcatului de moarte, păcătosule, este că-ţi lipseşte sufletul tău de dumnezeiasca înfiere, care este un însemnat dar şi o harismă atît de înaltă, încît face ca Duhul Sfînt să locuiască în tine cu o înfiinţare şi o lucrare osebită, alta decît în toate celelalte locuri. Ea te face fiu al lui Dumnezeu şi moştenitor al Împărăţiei Lui, aşa încît cea mai măruntă faptă a ta este de un preţ atît de mare cît este şi întreg Raiul. Dar, îndată ce pierzi un asemenea dar, ce ajungi? Vai! Fiu al diavolului, asemenea cu el din pricina păcatului, după cum şi fiul se aseamănă cu tatăl său, potrivit cu firea: voi sînteţi din tatăl vostru, diavolul (Ioan 8, 44).

A treia răutate a păcatului. A treia răutate a păcatului este că te lipseşte, frate, de moştenirea veşnică a Raiului - cum am mai spus - pe care Tatăl tău cel ceresc o avea pregătită să ţi-o dea. Şi cine poate spune cîtă cinstire primeşte de la toţi un fiu întîi-născut şi moştenitor al unui împărat? Cît este pizmuit de toţi, cît îl fericesc toţi? Nimeni, desigur! Tot aşa, dimpotrivă, nimeni nu poate spune cît este de nebun cît este de batjocorit de toţi unul care şi-ar vinde acest drept al său de nepreţuit, cum şi-a vîndut Esau dreptul de întîi-născut pentru puţină linte. [...]

A patra răutate a păcatului. A patra răutate pe care o face păcatul, iubitule, este că te lipseşte de toate plăţile tuturor faptelor bune pe care le-ai săvîrşit. De pildă: de ai fi dus o viaţă aspră vreme de şaizeci de ani împliniţi, rămînînd despuiat şi ars vara de arşiţa soarelui, iar iarna îngheţat de frig, precum Onufrie şi Petru de la Sfîntul Munte; dacă ai fi purtat pe grumazul tău un lanţ de fier, vreme de douăzeci de ani, ca Sfîntul Eusebiu; dacă ai fi locuit într-un mormînt paisprezece ani, precum Cuviosul Iacov; dacă ai fi stat patruzeci de ani deasupra unui stîlp, ca Sfîntul Simeon Stîlpnicul; de ai fi adus la credinţă mai multe neamuri decît Apostolii, de ai fi primit mai multe descoperiri decît Proorocii; de ai fi vărsat mai mult sînge decît toţi Mucenicii, dar, după acestea, ai fi săvîrşit un singur păcat de moarte, din pricina acestuia pierzi îndată acele fapte bune ale tale de mai înainte şi răsplata lor şi, murind în păcat, nu te vei folosi cu nimic de pe urma atîtor nevoinţe. Aşa hotărăşte Însuşi Dumnezeu pentru dreptul care păcătuieşte, că nu se vor aminti faptele lui cele drepte: atunci nu se va mai pomeni toată dreptatea lui (Iezechiel 33, 13). [...]

A cincea răutate a păcatului. A cincea răutate pe care o pricinuieşte păcatul este că te lipseşte, frate, de ajutoarele cele mai alese ale lui Dumnezeu, fiindcă, după cum o mamă iubitoare îndrăgeşte şi poartă din inimă pururea de grijă copilului ei, aşa şi Dumnezeu poartă de grijă sufletului tău, cînd eşti fără de păcat de moarte: După cum mama îşi mîngîie fiul ei, şi Eu vă voi mîngîia pe voi (Isaia 66, 13). El îl ajută, îl chiverniseşte, îl ţine în braţele Sale, îi îndulceşte inima, îi luminează mintea, îi încălzeşte voinţa şi-i dă o putere lucrătoare, ca să-şi făurească mîntuirea cu uşurinţă. Însă, după ce tu păcătuieşti de moarte, cu toate că nu te părăseşte cu totul, Dumnezeu nu mai răspîndeşte totuşi în sufletul tău înrîuririle şi ajutoarele cele dinainte ale harului Său. Aşa că, lipsindu-te de asemenea ajutoare, şi mîntuirea ta ţi se face mai anevoioasă, fiindcă partea mai înaltă a sufletului tău se face neputincioasă, iar partea cea mai de jos, supusă patimilor, se întăreşte şi biruie. Şi astfel, căzînd dintr-un păcat într-altul, nimereşti la sfîrşit într-o prăpastie de nenorociri.

A şasea răutate a păcatului. A şasea răutate pe care ţi-o pricinuieşte păcatul, frate, este că te face vinovat de pedeapsa cea veşnică, fiindcă, îndată ce păcătuieşti de moarte, numele tău se şterge din cartea vieţii şi te faci supus la acele cumplite chinuri ale iadului, ca să fii pedepsit pe vecie.

A şaptea răutate a păcatului. A şaptea răutate a păcatului este cea mai de pe urmă, care urmează morţii. Fiindcă - dacă nu nimiceşti păcatul în tine înaintea morţii tale, printr-o pocăinţă adevărată şi desăvîrşită şi printr-o îndreptare - sufletul tău cade de fapt în acele temniţe ale iadului, într-un loc de durere, într-un loc întunecos, aşteptînd pînă ce va veni învierea cea de obşte, ca să învie şi trupul tău, ca să capeţi şi împlinirea pedepsei. La toate aceste nesfîrşite nenorociri şi pagube pe care ţi le pricinuieşte păcatul cugetă şi te socoteşte pururea, frate al meu păcătos, ca să duşmăneşti din fundul inimii păcatul, ca pe un lucru aducător de moarte şi ca pe cel mai mare duşman al tău, şi altă dată să nu-l mai săvîrşeşti.

3) Cunoaşterea păcatului după cele trei pedepse pe care le-a căpătat. A rămas acum, frate, să-ţi arătăm răutatea păcatului şi după pedeapsa cea aspră cu care Dumnezeu l-a pedepsit: a) la Îngeri, b) la oameni, c) în faţa lui Iisus Hristos.

a) Pedeapsa păcatului la Îngeri. Numai pentru un gînd trufaş şi hotărîtor al lor, Dumnezeu a pedepsit păcatul la Îngeri, prăbuşind în iad o mulţime nenumărată, neţinînd seama că erau duhuri nemateriale în firea lor, nemuritoare după fiinţa lor, mai înţelepte decît toţi oamenii, mai puternice decît toate făpturile. Şi nu a ţinut seama nici de firea lor aleasă, nici de mintea lor prea subţire, nici de cunoaşterea nematerială pe care o aveau, ci i-a osîndit cu o pedeapsă veşnică, cu cele mai crîncene cazne ale iadului, ca să ne facă să înţelegem cît de mult urăşte şi, în acelaşi timp, pedepseşte păcatul.

b) Pedeapsa păcatului la oameni. A pedepsit păcatul la oameni, fiindcă pe Adam, pe cel dintîi om, îndată după ce a călcat porunca Lui, l-a izgonit din Rai şi l-a osîndit, pe el şi pe noi toţi urmaşii săi, să trăim pe acest pămînt blestemat, cu sărăcie, cu boli, cu suferinţe, cu suspine, cu nefericiri şi, în sfîrşit, să înfruntăm o moarte dureroasă şi în afara firii. A pedepsit păcatul, fiindcă pe oamenii păcătoşi din vremea lui Noe i-a înecat într-un potop de apă care s-a întins peste toată lumea; fiindcă a pîrjolit Sodoma şi Gomora cu un alt şi nou potop, de pucioasă şi de foc. Şi, în sfîrşit, fiindcă i-a osîndit pe păcătoşii nepocăiţi să ardă de-a pururi în focul iadului, pe care diavolii nu vor osteni niciodată să-i chinuie şi Dumnezeu nu se va milostivi niciodată de nenorocirea lor, nu va asculta niciodată plînsetele lor, ci mai degrabă îi va lovi şi-i va urî în veci. [...]

c) Pedeapsa păcatului în faţa lui Iisus Hristos. A pedepsit Dumnezeu păcatul şi în faţa lui Iisus Hristos, dar cu o atît de aspră pedeapsă, încît toate pedepsele pomenite mai sus, puse alături de aceasta, par doar o umbră. Fiindcă o singură rană uşoară pe faţa Mîntuitorului Hristos, un ghimpe din spinii (cununii) Lui, o singură biciuire a Lui înseamnă o pedeapsă mai mare decît dacă Dumnezeu ar fi prăpădit întreaga lume şi ar fi părăsit în focul iadului pe oameni, pe Îngeri, pe Arhangheli şi orice altă făptură. Fiindcă ce are de-a face pedeapsa tuturor făpturilor cu cea mai mică suferinţă a Ziditorului, a Fiului cel prea-curat, prea-sfînt, Unul născut? [...]

A şasea păzire este rugăciunea. Sfinţitul Augustin spune că omul trebuie să facă ceea ce poate şi să ceară de la Dumnezeu ceea ce nu poate: „Să faci ce poţi şi să ceri ceea ce nu poţi.” Pentru aceasta, şi noi - după ce ţi-am dat, frate, cele cinci mijloace de păzire pentru a nu mai cădea în păcat, mai sus arătate, mijloace pe care le poţi folosi de la tine, cu propria ta putinţă şi alegere - acum, la sfîrşit, îţi dăm şi un al şaselea mijloc de păzire, care este sfinţita rugăciune. Să nu încetezi aşadar să te dăruieşti pe tine lui Dumnezeu, şi să-L rogi prea-fierbinte să dea putere slăbiciunii tale, să-ţi întărească voinţa în această hotărîre pe care ai luat-o, cu harul şi ajutorul cel de sus, nădăjduind că El te va auzi, în marea Sa milostivire, cum făgăduieşte El Însuşi: De va striga către Mine, îl voi auzi, pentru că sînt milostiv (Ieşirea 22, 27). Nu ai putere de la tine însuţi? Nu ai încredere în voinţa ta? Pricină este că nu le ceri de la Dumnezeu. Nu aveţi, pentru că nu cereţi - spune dumnezeiescul (Iacov 4, 2). Te temi de primejdie? Te înspăimînţi de ispita păcatului? Priveghează şi te roagă, ca să nu cazi într-însul. Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită (Matei 26, 41). Şi, pentru mai multă uşurinţă, iată că-ţi însemnăm aici rugăciunea de faţă:

Mult milostive Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, îţi mulţumesc că, prin mărturisirea de taină către duhovnicul meu părinte, m-ai învrednicit pe mine, păcătosul, să primesc de la Tine iertarea păcatelor mele. Urmînd deci lui David - care spunea: Juratu-m-am şi m-am hotărît să păzesc judecăţile dreptăţii Tale (Psalmi 118, 106) - Îţi făgăduiesc, cu o voinţă hotărîtoare a sufletului meu, că sînt gata să primesc mai bine mii de morţi, decît să mai săvîrşesc vreun păcat de moarte şi cu el să amărăsc nesfîrşita Ta bunătate. Fiindcă însă voinţa mea este slabă în sinea ei, fără de ajutorul Tău, Te rog fierbinte să mă împuterniceşti cu harul Tău şi să mă întăreşti cu ajutorul Tău cel puternic, ca să rămîn pînă la sfîrşit neabătut în această sfîntă hotărîre a mea. Da, Doamne Iisuse al meu, Cel prea iubitor de suflet, dă-mi putere să petrec în pocăinţă timpul ce-mi rămîne din viaţa mea, ca să mă bucur aici jos de harul Tău, iar acolo, în cer, de fericita Ta slavă, prin soliile prea-binecuvîntatei Tale Maici şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Amin.

Cuvîntul de pe urmă

Pun capăt şi pecetluiesc această sfătuire cu aceste cuvinte: Tatăl, Care a trimis pe Înainte-Mergătorul Ioan ca să boteze, a propovăduit prin gura lui păcătoşilor: Pocăiţi-vă! (Matei 3, 2). Fiul, cînd S-a arătat în lume, a grăit acest cuvînt, începătură şi temelie a propovăduirii Sale: Pocăiţi-vă! (Matei 4, 17). Duhul Sfînt, cînd S-a pogorît în chip de limbi de foc, cuvîntul acesta l-a rostit, prin Apostolul Petru: Pocăiţi-vă! (Faptele Apostolilor 2, 38). Trei sînt Cei ce mărturisesc, şi mărturia Celor Trei este adevărată, mai mult, este adevărul însuşi. Deci, fraţii mei păcătoşi: „Pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!”

Bibliografie: Sfîntul Nicodim Aghioritul, Dulce sfătuire, Editura Credinţa strămoşească, 2000.

CUVÎNTUL SFÎNTULUI NICODIM AGHIORITUL - DESPRE POCĂINŢĂ

Cuvînt în care se arată în ce primejdie se află cei ce păcătuiesc cu nădejdea că se vor pocăi

[...] Mulţi sînt creştinii care, după cum zice Sfînta Scriptură (Iov 15, 16), beau păcatul ca apa. Pentru că fiecare dintre ei, mai înainte de a păcătui, cugetă şi zice: Să păcătuiesc, şi apoi mă voi mărturisi şi mă voi pocăi! Iar după ce au păcătuit, într-adevăr unii se mărturisesc, dar după mărturisire nu se mai îngrijesc de păcat, ci zic: M-am mărturisit, m-am pocăit! O rău gînd! De unde te-ai ivit să acoperi pămîntul cu vicleşugul? (Isus Sirah, 37, 3). O, amăgire foarte vătămătoare de suflet şi înşelare a minţii, ce acoperi pămîntul cu păcatele! Din care adînc ai ieşit? Cu adevărat, n-ai ieşit de altundeva, ci numai din iad. Dar oare nu se cade să te întorci iarăşi la iad şi să nu-i mai amăgeşti pe creştini?

În cuvîntul acestei cărţi, noi vom vorbi despre primejdia care stă asupra celor ce păcătuiesc fără frică şi nu se mai îngrijesc ca după aceea să facă o mărturisire şi o pocăinţă adevărată.

Cu adevărat, nu s-a auzit niciodată ca vreun negustor, fără nici o pricină, să-şi arunce toate averile lui în mare, cu nădejdea că are să le ia cîndva înapoi. Dar vai! se află atîţia creştini neînţelepţi, care îşi leapădă de bună voie curăţia sufletului lor şi harul lui Dumnezeu, care este darul cel mai de preţ pe care ni-l dă Dumnezeu în lumea aceasta, cu nădejdea că-şi vor lua înapoi acea curăţie şi acele daruri cereşti prin mărturisire şi pocăinţă. Şi astfel se fac, ticăloşii, de-a pururea legaţii iadului, nădăjduind în nebunia lor că, atunci cînd vor vrea, îşi vor tăia aceste legături. Şi aşa îşi dau cheile sufletului lor în mîna satanei, luceafărului întunericului, socotind că le vor putea lua înapoi de la el cînd vor voi ei. [...]

Deci se cade să se minuneze oricine cum, cu acest gînd amăgitor, vrăjmaşul îi ispiteşte adeseori pe creştini, îndemnîndu-i să păcătuiască şi să cadă în toată fărădelegea, adăugînd la păcatul cel dintîi şi alte mii, cu această mai înainte cugetare şi nădejde, că se vor mărturisi şi că duhovnicii îi vor ierta, alergînd ca nişte Îngeri ai păcii pentru a nu-i lăsa pe creştini să cadă în iad.

Însă se cuvine să ne minunăm şi mai mult cum de nu cunosc creştinii o astfel de amăgire atît de arătată a diavolului!? Şi cum arată ei atîta nemulţumire către Dumnezeu, folosind mărturisirea şi pocăinţa ca pricini ale păcatelor lor, iar bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, care le pricinuiesc mîntuirea lor, ei le fac pricini ale căderii şi pierzării lor! Dar, după cum buruiana cea otrăvitoare, numită nepellon, îşi produce otrava sa cu rouă cea dulce a cerului, la fel şi ticăloşii aceştia îşi produc otrava şi moartea lor cu Sîngele cel prea-dulce şi mîntuitor al lui Iisus Hristos. Căci Sîngele acesta care slujeşte la baia pocăinţei şi a mărturisirii ca să afunde păcatele lor, ei îl fac spre adăugarea şi creşterea păcatelor lor. Vai! Şi ce vătămare mai mare ca aceasta se poate afla? Şi ce altceva este aceasta, decît numai că noi folosim doctoria nu spre vindecarea noastră, ci spre lauda şi biruinţa diavolului. După cum se tînguieşte de aceasta şi dumnezeiescul Ambrozie, zicînd: „Doctoria noastră însuşi diavolului se face laudă” (Cartea a 2-a pentru pocăinţă).

Ce pagube îşi pricinuiesc mîntuirii lor cei care păcătuiesc cu nădejdea că se vor mărturisi şi se vor pocăi?

Dar cine poate oare arăta îndeajuns pagubele pe care şi le pricinuiesc lor cei ce păcătuiesc cu nădejdea că se vor pocăi? Eu cred că mulţi creştini se vor osîndi pentru această nădejde deşartă şi amăgitoare, care puţin cîte puţin îi duce în prăpastia cea înfricoşătoare a iadului. Şi cu toate că ei cred că văpaia veşnică este pregătită pentru cei ce păcătuiesc şi nu încetează de la păcat, ei sînt în pace şi fără grijă, fiindcă socotesc tămăduirea păcatelor lor foarte uşoară prin mărturisire şi printr-un canon uşor pentru ele, cugetînd că prin aceasta şi-au împlinit toată datoria.

Multe sînt pagubele unora ca acestora ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăinţă, fiindcă ei cugetă că toată pocăinţa lor ar sta numai într-o mărturisire cu oarecare umilinţă. Dar, din pricina acestei uşuratice pocăinţe şi a nădejdii celei mincinoase, cad, ticăloşii, în multe patimi. Şi, după ce cad o dată, lasă apoi slobod frîul părţii cuvîntătoare (al raţiunii) şi al luării aminte şi aleargă ca nişte dobitoace necuvîntătoare pe calea pierzării. De aceea, cine poate număra căderile lor? De cîte ori află prilej la îndemînă, îndată cad în păcat. De cîte ori va voi pofta lor cea rea, îndată cad. De cîte ori le va veni gîndul cel rău, îndată cad în păcatul cu fapta. Dar să cercetăm şi să vedem cîte şi care pot fi pagubele celor ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăinţă.

Prima pagubă a celor ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăinţă este numărul cel peste măsură al păcatelor lor. Multora dintre aceşti păcătoşi, care consideră că uşor li se vor ierta păcatele lor la mărturisire, li se pare că pot să lucreze în fiecare zi zeci de păcate, atît cu faptele lor cele viclene, cu poftele lor, cu vorbirile cele fără pază şi cu dezmierdările cele necuviincioase, dar mai ales cu smintelile ce le fac celorlalţi, omorîndu-le sufletele. De aceea, după această măsură, socoteala păcatelor lor într-o lună va ajunge la sute de păcate şi, prin urmare, într-un an vor face mai multe zeci de mii păcate. Încît fiecare dintre aceştia, într-un an va lovi de zeci de mii de ori în porţile iadului zicînd: Deschide, deschide! Şi, ajuns aici, ce greutate este ca dreptatea lui Dumnezeu să deschidă porţile iadului unui astfel de păcătos şi să-l lase să cadă în acel adînc? Mai ales că Însuşi Dumnezeu ne înfricoşează cu aceasta, prin gura Proorocului Ieremia, zicînd: Spre durere te-ai doctorit, folos nu-ţi este ţie..., căci cu rana vrăjmaşului te-am lovit pe tine, certare întărită asupra a toată nedreptatea ta; înmulţitu-s-au păcatele tale (Ieremia 30, 11-13).

Cumpăneşte bine, frate, aceste cuvinte! Dumnezeu nu zice că nu te-ai doctorit, ci că nu te-ai folosit din doctorie, căci „spre durere te-ai doctorit, folos nu-ţi este ţie.” Mai ales că ai folosit multe doctorii, căci nu numai o dată te-ai mărturisit, ci de multe ori. Cu toate acestea, mărturisirea, care trebuie să otrăvească şi să omoare păcatele, a slujit la creşterea lor din pricina răutăţilor tale. Căci tu zici în mintea ta: Dacă păcătuiesc, îmi ajunge să mă mărturisesc. Şi, dacă am păcătuit o dată, mai pot păcătui şi altă dată şi încă o dată; căci, de aş face păcate puţine sau multe, eu tot trebuie să mă mărturisesc şi să mă pocăiesc. Cu adevărat tu te-ai doctorit (mărturisit), dar nu ai nici un folos din doctoria aceasta. Căci singurul folos ce-l dobîndeşti din atîtea mărturisiri este că adaugi păcat lîngă păcat, la nesfîrşit, şi nu cunoşti că această mulţime a păcatelor tale te afundă în iad. Iar aceasta te face pe tine vrednic să fii pedepsit de Dumnezeu cu o pedeapsă straşnică, fără milostivire, osîndindu-te ca pe un vrăjmaş al Lui, care greşeşte împotriva Sa atît de mult pe cît este de mare milostivirea Sa. „Cu rana vrăjmaşului te-am lovit pe tine..., înmulţitu-s-au păcatele tale.”

Acelaşi Prooroc Ieremia zice alegoric în alt loc despre sufletul ce se mărturiseşte şi se tămăduieşte de păcate, iar apoi iarăşi păcătuieşte, făcîndu-se astfel de nevindecat şi vrednic de a fi părăsit cu totul de Dumnezeu şi de a fi osîndit: Vindecat-am Babilonul, şi nu s-a tămăduit, părăsitu-l-am pe el…, că s-a apropiat la cer judecata lui (Ieremia 51, 9).

A doua pagubă a celor ce păcătuiesc cu nădejdea pocăinţei stă în covîrşitoarea felurime a păcatelor lor. Căci ei, cu judecata lor cea mincinoasă, zic: Mă voi mărturisi! şi păcătuiesc fără nici o frică, fără nici o sfială; se afundă în adîncurile şi în tina cea mai necurată a păcatului; lucrează fără de ruşine relele pe care nici păgînii nu le lucrează şi se tăvălesc în noroiul şi în necurăţiile în care nu se tăvălesc nici dobitoacele cele necuvîntătoare. Dar ce le face lor Dumnezeu? Nu uită această răutate, ci, cînd va veni vremea, o pedepseşte, după cum zice prin gura Proorocului Osea: Stricatu-s-au după zilele dealului (Osea 9, 11)[6]. Iar (despre) păcatele unor răi ca aceştia: „Îşi va aduce aminte de nedreptăţile lor şi va pedepsi păcatele lor.” Vezi şi chinul cu care îi va pedepsi pe ei Dumnezeu.

A treia pagubă a celor ce păcătuiesc cu nădejdea pocăinţei stă în nebăgarea de seamă, lauda, necăinţa şi tăgăduirea lor. Nebăgarea de seamă, întru cunoştinţă, faţă de mîntuire şi de toate poruncile lui Dumnezeu este păcat. Şi, după cum zice Solomon: Cînd va ajunge necredinciosul în adîncul răutăţilor nu bagă în seamă (Pildele lui Solomon 18, 3), aşa şi aceştia, cînd ajung la cele mai de pe urmă ale răutăţii, li se orbeşte mintea, li se împietreşte inima şi cu desăvîrşire nu mai au grijă de păcat. Iar unii dintre ei merg şi mai departe, căci nu numai că nu bagă de seamă, ci, aflîndu-se în păcatele lor, se veselesc şi se laudă cu ele, ca şi cu nişte mari isprăvi ale lor, după cum zice Solomon: O, cei ce se veselesc de rele şi se bucură de răzvrătirea cea rea! (Pildele lui Solomon 2, 14). Şi Proorocul Isaia zice: Şi păcatul lor, ca al Sodomei l-au vestit şi l-au arătat (Isaia 3, 8). Şi, aceia care ziceau: „Să păcătuiesc acum şi apoi mă voi mărturisi şi mă voi pocăi”, ajungînd în adîncul răutăţilor, nu mai voiesc nici să se mărturisească, nici să se pocăiască. Şi, de s-ar întîmpla vreodată a voi, nu vor mai putea, căci obiceiul păcatului s-a făcut deprindere la ei şi deprinderea s-a făcut ca o fire şi a învîrtoşat ca o piatră inimile lor, făcîndu-le nesimţitoare şi neprimitoare de pocăinţă şi de îndreptare. Şi aşa mor, ticăloşii, neîndreptaţi şi nepocăiţi. Şi de mirare este că aceşti creştini, care au ajuns în cele mai de pe urmă ale păcatului, îşi mai ţin şi credinţa şi nu se leapădă de ea. Dar viaţa cea rea naşte dogme rele, după cum spune dumnezeiescul Ioan Gură de Aur.

Vezi, frate, cîte pagube? Vezi ce fel de pierzare îşi pricinuiesc cei ce păcătuiesc cu mincinoasa nădejde că se vor mărturisi şi se vor pocăi? Pentru aceasta, cu înţelepciune a zis Avva Isaac Sirul: „Cel ce cu nădejdea de pocăinţă alunecă a doua oară, acesta cu vicleşug umblă cu Dumnezeu. Acestuia îi vine moartea pe nesimţite şi nu mai apucă timpul nădăjduit de el, ca să împlinească faptele bune” (Cuvîntul 60). Asemănător zice şi marele Vasile: „Cel ce petrece cu nădejdea de pocăinţă are chipul vicleşugului şi s-a lipsit de pocăinţă” (Cuvîntul 3, pentru pocăinţă). La acestea se potriveşte şi ceea ce a zis Sfîntul Ambrozie: „Uşurinţa iertării dă îndemnare de a păcătui!”

Pentru vindecarea celor ce păcătuiesc cu nădejdea că se vor mărturisi şi se vor pocăi

„Bun eşti Tu, Doamne, şi întru bunătatea Ta învaţă-mă îndreptările Tale!” Această rugăciune o zicea Proorocul David, pe care şi tu frate, se cade să o zici către Dumnezeu din toată inima ta. Fiindcă cea dintîi doctorie pentru cei ce păcătuiesc cu nădejde de pocăinţă este rugăciunea. Prin această lucrare sfinţită se vindecă acea mai înainte cugetare rea şi nădejde mincinoasă, pe care am prihănit-o pînă acum. [...]

A doua doctorie, iubitule, a celor ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăinţă, este a duce război cu rădăcina acestei nădejdi mincinoase, care se naşte din două necunoştinţe. Întîi, că cei ce păcătuiesc astfel nu ştiu ce este mărturisirea şi pocăinţa. Şi, în al doilea rînd, ei păcătuiesc fiindcă nu ştiu ce rodnice bunătăţi le aduce mărturisirea şi pocăinţa cea adevărată. De aceea, cînd le va cunoaşte cineva pe amîndouă acestea, cu adevărat se va vindeca.

Cei ce păcătuiesc cu nădejdea mărturisirii nu ştiu ce este mărturisirea. Ei socotesc că mărturisirea nu este altceva decît doar a spune cu de-amănuntul duhovnicului păcatele lor. Şi, arătîndu-le cu luare aminte, ei cred că prin asta au făcut totul. Pentru aceasta, cînd se pregătesc de mărturisire, toată silinţa lor este ca să-şi aducă aminte de păcatele ce le-au făcut. Iar după mărturisire, altă grijă nu au decît numai să-şi aducă bine aminte dacă nu cumva li s-a întîmplat să uite vreun păcat. Şi, crezînd că această sîrguinţă şi grijă este destulă pentru a se împăca cu Dumnezeu, socotesc că drumul care duce la cer nu mai este strîmt - după cum ne spune Evanghelia: Strîmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă (Matei 7, 14) - ci este mai lat decît străzile cetăţilor. Şi ce osteneală este a spune păcatele noastre duhovnicului, după ce ne-am obişnuit din copilărie a le spune? Şi, dacă toată mărturisirea ar sta numai în aceasta, atunci păcătoşii cei fără de ruşine, care se laudă cu păcatele lor şi le povestesc în adunările lor ca pe nişte mari isprăvi, ar fi mai bine pregătiţi pentru a se mărturisi curat. Căci ei înşişi îşi mărturisesc păcatele lor, şi încă fără sfială. În aceste fel, mărturisirea ar fi ca o negustorie, săvîrşită numai cu gura. Sau ar fi numai o descărcare a gîndurilor de la inimă. Adevărul însă nu este acesta. Căci adevărata mărturisire are ca scop de a-l întoarce pe păcătos de la păcate, deci de a-l face să se abată de la ele şi să alerge iarăşi la Dumnezeu. Cu toate că este nevoie şi de această arătare a păcatului prin gura păcătosului, ca să-l audă duhovnicul, să-l ierte şi să-l îndrepte prin canon, dar numai mărturisirea singură nu este de ajuns, căci trebuie şi o durere lăuntrică a inimii pentru păcatele făcute. Durere care trebuie să aibă aceste trei întăritoare: întîi, să fie lucrătoare, în al doilea rînd să fie desăvîrşită şi în al treilea, să fie mai presus de fire. De aceea, şi la mărturisirea ta, frate, de va lipsi numai una din aceste trei întăritoare ale durerii, atunci ea va fi ca aceea a lui Saul, sau ca aceea a lui Antioh, sau ca aceea a lui Iuda[7]. Căci pocăinţa acestora a fost numai cu gura, nu şi cu inima. Şi, de vreme ce aceste trei întăritoare ale durerii inimii sînt atît de necesare, după cum este necesară iertarea păcatelor noastre de Dumnezeu, de aceea doresc ca să ţi le lămuresc aici, iubitule, pomenindu-le una cîte una:

Deci întîi, durerea pocăinţei trebuie să fie lucrătoare, adică să nu fie neputincioasă şi slabă, încît să nu fie în stare să săvîrşească o lucrare vrednică de numirea ei. Ci ea trebuie să fie atît de puternică, încît să stăpînească inima, ca să n-o lase să fie biruită (ca să nu zic să nu le simtă deloc), de pofta trupului şi dulceaţa păcatului, care intră în lăuntru odată cu năvălirile vrăjmaşului. Pe lîngă aceasta, pocăinţa trebuie să fie atît de hotărîtoare, încît să-l facă pe cel ce se pocăieşte să nu se mai întoarcă niciodată la păcat, oricît de mare ar fi dragostea pentru vreun lucru zidit sau frica de vreo primejdie, şi nici din altă oarecare pricină. După cum face o femeie cinstită, care, fiind hotărîtă să păzească cinstea bărbatului ei, nu dă prilej vreodată nici să fie bănuită, chiar dacă ar pătimi nenumărate rele pentru asta.

În al doilea rînd, durerea pocăinţei se cuvine să nu fie mincinoasă, sau puţină şi de scurtă durată, ci adîncă şi desăvîrşită. Încît, atît durerea care ne întoarce pe noi de la păcate şi ne face să le urîm pentru dragostea de Dumnezeu, care se numeşte zdrobire, cît şi durerea care ne face să ne întoarcem de la păcate din dragoste pentru noi înşine, care se numeşte sfărîmare de tot[8], trebuie să fie atît de desăvîrşite şi fără de lipsă, încît să-l facă pe cel ce se pocăieşte să se întoarcă de la păcate şi să le urască din tot sufletul său, mai mult decît orice alt rău. Adică sufletul să aleagă mai bine să pătimească orice alt rău, ca: pagubă de lucruri, lipsire de cinste, sau chiar să-şi dea viaţa, decît să lucreze vreun păcat. Pentru aceasta, cel ce se pocăieşte cu adevărat, trebuie să arate lui Dumnezeu, Cel ce vede adîncurile inimii, că inima lui pătimeşte atîta durere, încît dragostea lui pentru El covîrşeşte cu mult mai mult dragostea lui pentru cele zidite de Dumnezeu. Şi atît de desăvîrşite se cuvin să fie aceste dureri, încît nu numai că trebuie să rămînă pentru totdeauna la cel ce se pocăieşte - zdrobindu-i inima şi scoţîndu-i lacrimi şi suspine, după cum este scris: „Iar voi aţi strigat din durerea inimii voastre şi din zdrobirea duhului v-aţi tînguit” - ci trebuie s-o facă pe inimă să urască păcatul, să se întoarcă de la el şi să nu-l mai facă niciodată.

În al treilea rînd, această durere a inimii se cuvine să fie mai presus de fire, atît la început, cînd se pricinuieşte, cît şi la sfîrşit. Pentru că începutul şi pricina acestei dureri este darul lui Dumnezeu cel mai presus de fire, care zdrobeşte şi umileşte inima, iar nu firea sau o altă oarecare pricină firească. Pentru aceasta a zis marele Vasile: „Umilinţa cea care se face de la sine este dar al lui Dumnezeu. Ca, gustînd sufletul din dulceaţa unei dureri ca aceasta, să se sîrguiască a o folosi!” Iar unii şi zisa Apostolului: Pe care voieşte Dumnezeu, îl miluieşte (Romani 9, 18), o înţeleg „îl umileşte.” Căci zice mai departe: „Iar pe care voieşte, îl împietreşte”, iar împietrirea şi umilinţa sînt două stări potrivnice de-a dreptul. Scopul unei astfel de dureri nu trebuie să fie firesc, sau pentru bunătăţile cele vremelnice de aici (pămînteşti) pe care le-am pierdut. Pentru că, de se scîrbeşte cineva şi pătimeşte o durere pentru acestea de aici, scîrba şi durerea lui nu i se socoteşte spre pocăinţă, căci este nefolositoare. Ci trebuie să ne scîrbim pentru bunătăţile cele mai presus de fire (cereşti), de care ne-am lipsit prin păcat, şi pentru răutăţile cele afară de fire ce le-am agonisit, care şi pe acestea ni le-a arătat credinţa cea mai presus de fire. Scopul cel mai desăvîrşit pentru care trebuie să pricinuim în noi această durere mai presus de fire, este ca prin ea să ne împăcăm şi să ne unim cu Dumnezeu, ca apoi să dobîndim fericirea ce covîrşeşte hotarele firii. Deci dacă cel ce se mărturiseşte nu are în inima sa o astfel de durere lucrătoare, desăvîrşită şi mai presus de fire, după mărturisire se întoarce iarăşi la casa lui împreună cu toate păcatele sale.

De aceea, bună şi folositoare este cercetarea de sine de către cel ce se pocăieşte, ca să poată afla toate păcatele ce le-a făcut cu lucrul, cu cuvîntul sau cu gîndul. Apoi, a se mărturisi la duhovnic de toate păcatele sale, fără a lăsa nici unul ascuns, căci aceasta aduce mare uşurare. Însă cercetarea conştiinţei şi mărturisirea se cuvine să fie însoţite de zdrobirea şi durerea cea dinlăuntrul inimii, despre care vorbim acum. Căci canonul ce-l primeşte de la duhovnic cel ce se pocăieşte - adică: post, plecări de genunchi (metanii), sau altă pătimire rea - zdrobeşte şi chinuieşte numai trupul, adică numai omul cel dinafară; şi astfel tai numai ramurile cele dinafară ale păcatului. Dar durerea zdrobeşte şi răneşte pe omul cel din lăuntru, pe inimă însăşi, unde se găsesc rădăcinile tuturor păcatelor. Şi, zdrobind inima, zdrobeşti totodată şi răneşti şi păcatele. Sau mai bine zis, zdrobeşti şi răneşti pe diavolul însuşi, pe balaurul şi începătorul răutăţilor, care, cuibărindu-se în inimă, de acolo, din lăuntru vorbeşte şi aruncă toate gîndurile cele urîte, rele şi hulitoare, îndemnîndu-l pe om la păcate. Căci din inimă ies: gînduri rele, ucideri, prea-curvie, desfrînări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Matei 15, 19). [...]

Dacă această durere va lipsi din inima celui ce se pocăieşte, adevărat este că el rămîne nepocăit şi nemărturisit, chiar dacă s-a mărturisit cu gura lui; el este ca şi cel ce nu s-a mărturisit de păcatele lui, sau a fost legat, sau n-a fost dezlegat de duhovnic. De aceea, Domnul a zis cu hotărîre: De nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel (Luca 13, 5). Adică: De nu vă veţi pocăi, din inimile voastre, cu o astfel de durere lucrătoare, desăvîrşită şi mai presus de fire, toţi veţi fi osîndiţi. Pentru aceasta, şi Duhul Sfînt, vrînd să arate cît de trebuincioasă este această durere a inimii în taina pocăinţei, cere această durere de la cei ce se pocăiesc, zicînd prin Proorocul Ioil: Rupeţi-vă inimile voastre, iar nu hainele voastre! (Ioil 2, 13). Iar apoi cere pocăinţa lor, zicînd: şi întoarceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru!

Vezi, frate, care este mărturisirea cea canonică şi după lege? Vezi care este pocăinţa cea adevărată? Acum, te rog pe tine să socoteşti, oare cel ce păcătuieşte fără ruşine şi zice: „Mă voi mărturisi!” poate să aibă o astfel de durere adevărată pentru păcatele lui, în felul cum am arătat? Mie mi se pare că nu. Căci prin ceea ce zice, el arată că nici măcar nu cunoaşte că trebuie să se pocăiască după Canoanele Bisericii. Şi, chiar dacă ar cunoaşte, dar zicînd unele ca acestea şi păcătuind cu nădejdea pocăinţei, el însuşi se arată că este cu desăvîrşire fără cuvînt. [...]

Iar ca să cîştige cineva umilinţă, îi trebuie multă cugetare din Sfînta Scriptură şi nevoinţă neîncetată după rînduiala Bisericii. „Iar a se sili şi a nu putea, mai întîi aceasta dovedeşte lenevirea noastră din vremea trecută. Că nu este cu putinţă a o lua pe aceasta îndată fără multă şi deasă cugetare împreună cu nevoinţă. Iar apoi mai arată că sufletul este stăpînit de patimi, şi nici de acelea de care voieşte să se slobozească nu poate să se lase” (Hotărîre pe scurt, 16).

Un îmbunătăţit făcea în fiecare an o mărturisire cuprinzătoare, adică îşi mărturisea toate păcatele ce le făcuse în toată viaţa sa, nu pentru alt scop, ci numai ca să dobîndească în inima sa o adevărată durere pentru păcatele lui. Pentru aceasta însă se pregătea de mai înainte cu multe săptămîni în linişte şi cu cugetările nevoinţelor duhovniceşti, iar în ziua în care voia să se mărturisească petrecea opt ceasuri pentru a se iscusi în lucrările zdrobirii şi ca să ceară această mare dăruire de la Dumnezeu. Iar tu, dacă ai păcătuit ieri, sau alaltăieri, fără să măsori greutatea păcatului, fără a cugeta deloc la măreţia şi la bunătatea lui Dumnezeu, pe Care L-ai nesocotit, şi fără să citeşti nici o carte care să aibă aceste învăţături, ci numai aşa..., aducîndu-ţi aminte de relele ce le-ai făcut, mergi să le mărturiseşti pe ele duhovnicului. Şi crezi că numai cu aceasta vei cîştiga pocăinţa cea adevărată şi durerea cea lucrătoare şi desăvîrşită a inimii, care este nedespărţită de pocăinţa cea adevărată? Departe, frate, departe eşti de pocăinţa cea adevărată cu nişte mărturisiri ca acestea pe care le faci, căci te asemeni cu aceia despre care zice David că-şi rupeau hainele lor şi se arătau că se mîhnesc pe dinafară, iar pe dinăuntru, în inimă, nu se mîhneau: „Despărţitu-s-au, şi nu s-au umilit.” Dacă doar te mărturiseşti, speli vasul numai pe dinafară şi faţa inimii tale, iar adîncul cel din lăuntrul inimii rămîne plin de necurăţie. Curăţeşte mai întîi partea cea din lăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea dinafară (Matei 23, 26). [...]

Tu gîndeşti că, după ce-ţi vei mărturisi cu umilinţă la duhovnic păcatele pe care le-ai făcut şi după ce acela îţi va citi rugăciunea de dezlegare, eşti curat ca şi cum n-ai fi făcut niciodată vreun păcat. Şi pleci de la picioarele duhovnicului ca şi cum n-ai fi avut nici o întinăciune. Dar acest gînd nu este adevărat, pentru că prin Taina Sfîntului Botez se şterge doar păcatul strămoşesc şi orice alt păcat făcut pînă atunci, însă nu se şterge şi necunoştinţa minţii, şi pofta, şi aplecarea către păcat sădită în fire şi alte urmări ce le-a pricinuit acest păcat strămoşesc în firea oamenilor. Acestea rămîn în firea omului şi după botez, ca o pedeapsă, spre încercarea stăpînirii de sine şi spre încununarea luptei şi a biruinţei celor botezaţi. Aşa şi mărturisirea ce se face bine, cu toate că şterge păcatele, însă nu şterge răutatea pe care au pricinuit-o ele în suflet, adică orbirea şi întunecarea minţii, înclinările cele rele ale voinţei, obişnuinţele şi deprinderile inimii, stricăciunea şi netrebnicia puterilor şi lucrărilor firii. Într-un cuvînt, toată grozăvia ce a pricinuit-o păcatul în om, după chip şi după asemănare. Deci mărturisirea nu ia de la noi urmările pe care le-au pricinuit în noi păcatele noastre, nici rănile păcatului, nici toată puterea deprinderilor şi obişnuinţelor pricinuite de păcat, ci doar le micşorează puţin. Ele rămîn, pentru ca noi să le îndreptăm şi să le ştergem cu durerea cea neîncetată a inimii şi cu ostenelile şi nevoinţele pocăinţei ce sîntem datori să le facem în toată viaţa noastră, după ce am păcătuit.

Deci să ştii, frate, că după ce vei face o mărturisire bună şi umilită, se cuvine să împlineşti canonul şi pedeapsa pe care ţi-o va da duhovnicul, adică: ori post, ori plecări de genunchi, ori rugăciune, ori altceva de acest fel. Apoi se cuvine să împlineşti canonul şi pedeapsa pe care ţi le va da Dumnezeu ca să tămăduiască rănile păcatelor tale: boală, nedreptăţi, lipsire de averi, moartea mai înainte de vreme a rudeniilor sau a celor iubiţi ai tăi, necinstiri ori alte ispite, pricinuite de diavoli, de oameni sau de firea cea stricată. Căci toate acestea, dar mai ales necinstirile şi ocările, nasc durere şi umilinţă în inimă, şi de aceea Dumnezeu îngăduie să vină. Despre acestea a zis şi un Părinte: „Cînd pentru ocărîre sau necinstire vei pătimi mare durere, cunoaşte-te pe tine că mult te-ai folosit” (scolie la Cuvîntul 25 din Scară). Iar alt Părinte, cînd îi venea vreo scîrbă, obişnuia a zice: „Acesta este fierul ars al lui Iisus.” Nişte pedepse ca acestea a dat Dumnezeu lui David după iertarea prea-curviei şi a uciderii. Căci Dumnezeu este duhovnicul cel mai înţelept dintre toţi şi El ştie să îndrepte pe păcătoşi mai bine decît orice duhovnic cu orice fel de canon. Dreptatea lui Dumnezeu ar ierta, împreună cu greşeala, şi munca cea veşnică, dar nu o face aşa uşor şi oricum, ci numai după împlinirea canonului vremelnic. Am zis după împlinirea canonului, căci, deşi canonul ajută păcătosului la iertarea păcatelor lui, dar iertarea desăvîrşită o face mila cea nemărginită a lui Dumnezeu, prin patimile şi moartea Fiului Său, după cum ne arată Sfinţii Teologi. Dumnezeu obişnuieşte să-i pedepsească pe păcătoşi mai ales cu mustrarea conştiinţei, topindu-i şi uscîndu-i ca o pînză de păianjen, după cum zice David: Cu mustrări pentru fărădelege ai pedepsit pe om şi ai subţiat ca pînza de păianjen sufletul său (Psalmi 38, 14-15); sau, prin somn, cu vedenii înfricoşate, după cum zice Iov: Că o dată va grăi Domnul, şi a doua oară; prin vis sau prin vedenie de noapte, cînd frică groaznică cade peste oameni cînd sînt adormiţi pe pat. Atunci descoperă mintea oamenilor cu chipuri de frică, că acestea îi înfricoşează pe ei! (Iov 33, 14-16). Iar pricina este că, de nu ar pedepsi Dumnezeu în această viaţă cu canon şi cu pedepse vremelnice pe păcătoşi pentru păcatele lor, cu adevărat îi va pedepsi în cealaltă viaţă, în iad, cu chin veşnic. Aşa zice dreptul Iov, care se temea pentru toate ale sale: Mă clatin din toate mădularele (Iov 9, 28), căci ştia că nu lasă Dumnezeu fără pedeapsă nici o datorie a păcătosului: „Pentru că ştiu că nu mă vei lăsa pe mine nepedepsit.”

Apoi, pentru ca tu, frate, să cîştigi pocăinţa cea adevărată, îţi trebuiesc patru lucruri, ca şi unui grădinar care vrea să facă o livadă într-un loc sălbatic: 1) întîi, el taie odraslele şi ramurile pomilor sălbatici; 2) apoi, scoate toate rădăcinile acelor pomi, căci, de vor rămîne rădăcinile, acestea scot iarăşi odrasle; 3) în locul acelor pomi sălbatici, el sădeşte pomi roditori; 4) după care, trebuie să păzească cu mare atenţie aceşti pomi de orice vietate şi întîmplare rea, pînă ce vor prinde rădăcini şi vor ajunge ca să facă roade.

Aşa şi tu, frate, mai întîi trebuie să tai odraslele şi ramurile păcatului, adică să iei o hotărîre neclintită, cu toată voinţa şi inima ta, ca să nu mai faci păcatul altă dată şi să te îndepărtezi de orice faptă şi orice lucrare a lui, aşa cum te îndepărtezi de pedeapsă şi de moarte. Depărtarea de la păcat ţi-o va pricinui rugăciunea neîncetată către Dumnezeu, Care te păzeşte cu darul Său şi-ţi aduce aminte de moarte, de judecată şi de osîndă. Apoi, mărturisirea deasă a păcatelor tale şi împărtăşirea cu dumnezeieştilor Taine, dacă nu ai vreo împiedicare. Dar mai ales îţi va ajuta ţie la aceasta fuga de toate pricinile păcatului şi, întîi de toate, de vederile cele rele, de vorbirile şi de prieteniile cu cei cu care ai păcătuit. Mai pe scurt spus - fugi de toate pricinile care vatămă sufletul tău!

În al doilea rînd, trebuie să tai nu numai ramurile păcatului, prin îndepărtarea de faptele lui, ci să-i scoţi şi rădăcinile. Iar rădăcinile păcatului sînt înclinările cele rele, împătimirile, deprinderile, obişnuinţele, patimile şi toate poftele păcatului, care rămîn înrădăcinate în adîncul inimii tale şi după ce nu mai lucrezi păcatul şi te depărtezi de fapta cea rea. Pentru a smulge şi dezrădăcina cu totul din inima ta aceste rele înclinări, împătimiri, deprinderi, obişnuinţe şi rădăcini ale păcatului trebuie să te nevoieşti însă, frate. Pentru că, de nu le vei scoate, este primejdia ca ele să odrăslească din nou şi să nască fapta păcatului, după cum zice marele Vasile: „Căci - după cum, dacă cineva ar voi să taie ramurile sadului, dar să lase rădăcina, nimic nu a făcut; căci, rămînînd rădăcina, ramurile iarăşi odrăslesc - la fel şi unele păcate nu-şi au începutul de la ele, ci răsar din altele; deci toată nevoinţa este ca cel ce voieşte să se cureţe de ele să scoată afară pricinile cele dintîi ale păcatelor” (Hotărîre pe scurt, 289). Vedem pe mulţi din cei ce se pocăiesc că au tăiat ramurile păcatului, făcînd deci lepădare desăvîrşită de răutate, că au hotărît să nu mai lucreze păcatul cu fapta, dar, pentru că nu au scos şi rădăcinile din inima lor, se pleacă iarăşi să poftească păcatul şi îl cugetă adeseori cu mintea lor. Ei sînt precum Israilitenii care au ieşit doar cu trupul din Egipt, iar cu sufletul şi cu înclinarea inimii lor au rămas tot acolo, căci îşi aduceau aminte şi pofteau cărnurile, usturoiul şi cepele Egiptului, zicînd: Cine ne va hrăni pe noi cu carne? Căci ne aducem aminte de peştele pe care îl mîncam în Egipt în dar, de castraveţi şi de pepeni, de ceapă, de praz şi de usturoi (Numeri 11, 4-5). Aşa şi aceştia, lasă păcătuirea cu trupul, dar nu-şi lasă şi înclinarea, aducerea aminte şi pofta lor cea către păcat. Căci îi iartă pe vrăjmaşii lor, şi le pun metanie şi nu se răzbună asupra lor, dar numai cu gura şi cu chipul cel din afară, iar în inimă mai păstrează încă o oarecare patimă a pomenirii de rău şi nu-i iubesc pe vrăjmaşii lor desăvîrşit. De aceea, cînd i se va întîmpla vrăjmaşului său vreo nevoie rea, se bucură, iar de-l întîmpină pe el vreo norocire, se întristează. Şi a hotărît să nu mai păcătuiască cu acea persoană cu care a păcătuit mai înainte, însă totdeauna are o aducere aminte către ea, o împătimire şi o înclinare ascunsă, prin care, cu ochiul minţii, şi-o închipuie des şi vorbeşte cu ea cu dulceaţă, şi cînd e treaz şi cînd doarme. De aceea, adeseori îşi întoarce ochii săi cei dinafară ca s-o vadă şi iubeşte să vorbească cu ea cînd este de faţă, iar cînd lipseşte, vorbeşte cu dragoste despre ea. Precum femeia lui Lot, care s-a despărţit de Sodoma cu trupul, dar nu şi cu inima, şi de aceea s-a întors s-o vadă. Şi s-a uitat femeia lui Lot înapoi, şi s-a făcut stîlp de sare (Facere 19, 26). Sau cum fac bolnavii care se depărtează de bucatele cele vătămătoare şi nu le mănîncă, temîndu-se să nu moară, dar întreabă des de ele. Şi, neputîndu-le mînca să-şi împlinească pofta cu ele, le iau numai în mîini, răsfăţîndu-se cu ele şi mirosindu-le şi îi socotesc foarte fericiţi pe cei ce pot să le mănînce. [...] Iar păcătoşii, ca nişte nebuni şi fără de minte, socotesc că este un lucru uşor a scăpa de păcat. Ei cred că a face un păcat sau o sută este acelaşi lucru. Dar nu-şi dau seama, ticăloşii, că, cu fiecare păcat lucrat, îşi pun în primejdie din ce în ce mai mare mîntuirea lor. Fiindcă mintea lor se orbeşte din ce în ce mai mult, iar inima lor se învîrtoşează; greutatea păcatelor creşte mereu, iar ajutorul lui Dumnezeu lipseşte ca să-i ajute; războiul diavolului se întăreşte din ce în ce mai mult asupra lor, iar puterile lor slăbesc, nemaiputînd să-l biruiască pe vrăjmaş. Despre aceasta, cu înţelepciune a zis un Dascăl că păcătoşii care se pocăiesc, ieşiţi de curînd din starea de păcat şi abia depărtaţi de la răutate, se aseamănă cu bolnavii care s-au sculat de curînd din boală. Căci, deşi nu sînt bolnavi, sînt galbeni şi slăbiţi; mănîncă, dar fără de gust; dorm, dar fără să se odihnească; rîd, dar fără plăcere; umblă, dar mai mult se tîrăsc. Şi, pe scurt, orice ar face, fac cu mare greutate şi slăbiciune. Aşa şi păcătoşii care au lăsat de curînd păcatul, de se întîmplă să facă vreun bine, îl fac, dar nu cu sîrguinţa şi rîvna ce se cuvine, ci cu mare greutate, căci rămăşiţele şi rădăcinile păcatului sînt încă în inima lor şi nu s-au vindecat cu desăvîrşire.

Dar rădăcinile şi înclinările acestea rele cît şi patimile păcatului ce au rămas în inima ta, frate, cum poţi să le scoţi? Ştiţi că cei ce vor să scoată rădăcinile vreunui copac mare folosesc sape, cazmale, tîrnăcoape, securi şi alte unelte. La fel şi tu, ca să scoţi rădăcinile cele rele ale păcatului, să foloseşti diferite unelte. Adică să foloseşti înfrînarea de la mîncare, de la somn, plecările de genunchi, culcările pe jos şi orice altă rea pătimire a trupului. Căci acestea nu numai că scot pămîntul ce este împrejurul rădăcinilor, mişcîndu-le şi clătindu-le pe acestea, ci le şi lovesc şi le taie, lovind inima în care sînt sădite aceste rădăcini, după cum zice Avva Marcu Pustnicul: „Fără de zdrobirea inimii, este cu neputinţă a se izbăvi de răutate. Iar pe inimă o zdrobeşte înfrînarea din trei părţi, adică a somnului, a pîntecelui şi a odihnei trupeşti.” Însă securea cea mai ascuţită şi mai tăietoare decît toate, care poate tăia şi scoate toate aceste rele rădăcini ale păcatului, este durerea inimii, despre care am zis mai sus, apoi zdrobirea şi mîhnirea sufletului. Durerea în inimă ţi-o va pricinui aducerea aminte şi cugetarea la aceste fapte ale tale: 1) că ai vătămat pe Dumnezeu şi darurile Lui cu păcatele tale; 2) că te-ai arătat nemulţumitor la atîtea nenumărate faceri de bine ce ţi le-a făcut ţie Dumnezeu; 3) că ai făcut o mare nedreptate şi ai defăimat răscumpărarea ce ţi-a făcut-o ţie Fiul lui Dumnezeu cu atîtea pătimiri şi cu însuşi Sîngele Său; 4) că te-ai vătămat pe tine însuţi, şi vremelnic şi veşnic, cu păcatele ce le-ai făcut; 5) că ai pierdut pe Dumnezeu şi darul cel dumnezeiesc al înfierii şi al dreptăţii pe care-l aveai; 6) că te-ai lipsit de fericirea cea veşnică a Raiului; 7) că te-ai pedepsit cu o osîndă şi pedeapsă veşnică din pricina păcatelor tale.

Iar durerea aceasta se cuvine să fie atît de mare, atît de lucrătoare şi de desăvîrşită, după cum este durerea unei femei care şi-a pierdut unicul ei fiu, sau pe bărbatul cel iubit. Sau ca durerea unui cuţit sau a unui ac mare, sau a unui spin ce ţi-ar vătăma piciorul tău. Despre care zice David: „Întorsu-m-am spre chinuire, cînd s-a înfipt mie ghimpele.” Această durere şi scîrbă să apese neîncetat inima ta ca într-un cleşte şi, zdrobind-o, s-o facă să scoată cînd lacrimi, cînd suspine. Avva Isaac Sirul a zis că „pocăinţa este inima zdrobită şi smerită” şi că „pocăinţa este să le părăseşti pe cele de mai înainte şi să te scîrbeşti pentru ele.” Iar Sfîntul Ioan Scărarul zice: „Pocăinţa este necăjire tare a pîntecelui şi lovire a sufletului spre simţire puternică.”

Această durere şi scîrbă a inimii se cuvin să fie de-a pururea, după cum de-a pururea este şi pocăinţa. Pentru aceasta şi tu, frate, se cuvine să ai acest fel de durere în inima ta. Căci, dacă ai această durere, atunci ai şi pocăinţa. Dar îndată ce ea va lipsi din inima ta, numaidecît şi tu vei fi lipsit de pocăinţă, după cum zice Gheorghe Coresi, împreună cu ceilalţi Cuvîntători de Dumnezeu. De aceea a zis dumnezeiescul Isaac Sirul: „Nici una din faptele cele bune nu este mai înaltă decît pocăinţa. Căci lucrarea ei nu poate să se sfîrşească vreodată” (Cuvîntul 557)[9].

Trei pricini sînt pentru care se cuvine ca durerea inimii să fie necurmată:

Întîi, pentru că, îndată ce face păcatul de moarte, omul este vrednic de a fi omorît trupeşte de Dumnezeu şi de a fi lipsit de viaţa aceasta, cum era în Legea Veche, cînd păcatele cele de moarte erau pedepsite cu moartea trupească, şi astfel cei vinovaţi erau aruncaţi în chinul cel veşnic. Însă Dumnezeu, pentru iubirea Sa de oameni, nu-l mai omoară pe cel ce a păcătuit, ci-l lasă să trăiască, ca să se pocăiască în toată viaţa lui pentru păcatul ce l-a făcut, după cum zice Avva Marcu: „Altădată, cel ce s-a făcut vrednic de moarte, după Lege s-a omorît. Iar cel ce trăieşte, întru credinţă trăieşte, pentru pocăinţă” (Cuvînt pentru pocăinţă). De aceea, după ce omul va cădea în păcat, şi încă de moarte, nu mai poate fi fără grijă în toată viaţa lui. El este dator ca în fiecare zi să se mîhnească, să pătimească durere, să se pocăiască, să se îngrijească pentru păcatul făcut, cu toate că a luat iertare de la duhovnicul lui. După cum şi Proorocul David - cu toate că a fost iertat de Dumnezeu, prin Proorocul Natan, pentru cele două păcate de moarte ce le-a făcut, şi cu toate că a împlinit îndeajuns canonul pentru ele, cu răzvrătirea ce i-a făcut-o fiul său Avesalom cînd l-a alungat din împărăţia sa - totuşi el nu a încetat de a se îngriji, a se pocăi şi a plînge pentru ele în toată viaţa sa, căci zice: fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu (Psalmi 37, 18). Şi iarăşi, în altă parte: Spăla-voi în fiecare noapte patul meu cu lacrimile mele, aşternutul meu voi uda (Psalmi 6, 6). Iar „pat”, numeşte David locul unde a făcut prea-curvia, iar „aşternut”, locul unde a dat hotărîrea morţii asupra nevinovatului Urie, după cum tîlcuiesc unii Dascăli. Pentru aceasta, şi Apostolul Petru, de cîte ori auzea cocoşul cîntînd, îşi aducea aminte de lepădarea ce o făcuse, şi se pocăia şi plîngea, după cum zice Sfîntul Clement, ucenicul lui. De aceea zice şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: „Suspină cînd ai păcătuit. Şi aceasta o fă neîncetat, că aceasta este mărturisire. Nu acum vesel, iar mîine trist, apoi iar vesel. Ci totdeauna în plîngere şi zdrobire de sine. Căci zice: „Fericiţi cei ce plîng”, adică cei ce fac aceasta neîncetat. Să petreci făcînd aceasta neîncetat, să iei aminte de tine şi să-ţi zdrobeşti inima ta, după cum plînge cel ce şi-ar pierde un fiu adevărat” (Cuvîntul 5 la Epistola a doua către Corinteni).

A doua pricină pentru care durerea inimii şi pocăinţa se cuvin să fie neîncetate este că fiecare păcat e o rană. Şi, deşi rana s-ar tămădui, însă semnul şi cicatricea rămîn în suflet şi nu se pot şterge desăvîrşit în viaţa aceasta, după cum zic cei mai mulţi (ca să nu zic toţi) Teologii. Pentru că cel ce a furat, sau a desfrînat, sau a ucis, numai o dată, nu poate să mai fie nevinovat şi curat prin pocăinţă ca şi mai înainte de săvîrşirea acestor păcate. De aceea, de cîte ori şi-ar aduce aminte păcătosul de păcatele sale şi ar vedea semnele şi urmele rănilor pricinuite de ele, este cu neputinţă să nu se mîhnească pentru ele, să nu plîngă şi să nu se pocăiască, chiar dacă rănile lui ar fi tămăduite. Deci semnele şi cicatricele tuturor păcatelor rămîn în suflet neşterse, după cum am zis, dar mai ales păcatele cele trupeşti. Pentru aceasta, şi marele Vasile, în cuvîntul său pentru feciorie, zice că pocăinţa poate ierta păcatul unui bărbat sau al unei femei ce şi-au stricat fecioria lor curvind, dar nu o poate face pe cea stricată ca pe o fecioară. De aceea, celor ce au curvit, acest lucru trebuie să le pricinuiască plîns în toată viaţa lor. „Că pocăinţa iartă păcatele, dar pe cea stricată neputînd s-o facă ca şi pe cea nestricată, în toată viaţa ei ea se tînguieşte. Căci cum se va face nestricat cel care este stricat? Şi cum cel odată rănit cu pofta, cu dulceaţa şi cu patima, se va face ca cel nerănit, petrecînd în trupul şi în sufletul lui semnele stricăciunii?” Iar la sfîrşitul cuvîntului pentru pocăinţă zice: „Este vindecare şi după rană, dar rămîne cicatricea.” Iar dumnezeiescul Grigorie zice: „Din vechime nu este punere în starea cea mai dinainte (de păcat), cu toate că o vom căuta pe ea cu multe suspine şi lacrimi, din care abia vine tămăduirea cu cicatrice. Că aşa credem că vine (tămăduirea).” Încă şi Sfîntul Chiril al Ierusalimului zice la fel: „Şi întinăciunile păcatelor rămîn în trup. Căci - după cum rana mergînd înainte în trup, cu toate că s-ar face o oarecare tămăduire, cicatricea însă rămîne - aşa şi păcatul răneşte şi trupul şi sufletul, şi rămîn semnele cuielor în toate.” Şi Sfîntul Isidor Pelusiotul tot aşa mărturiseşte, zicînd: „Pentru că ai auzit că s-a dat pocăinţă, nu merge fără frică spre a păcătui, ca şi cum negreşit te vei vindeca. Ci să ştii că, în primul rînd, mulţi nici de pocăinţă n-au mai avut vreme, luînd pedeapsă chiar în greşeala lor; iar apoi pentru tămăduirea patimilor trebuie multă vreme de pocăinţă. Pentru că şi de durere este trebuinţă, şi de postire, şi de priveghere, şi de milostenie, şi de rugăciune şi de toate ca acestea, ca să se vindece rănile ce s-au făcut mai înainte.”

Altă pricină din care se cuvine să înţelegi că, măcar de s-ar vindeca, totuşi cicatricea arată rana. Căci nu este la fel trupul întreg şi trupul tămăduit, nici haina care nu este ruptă şi haina ruptă, cu toate că s-ar putea ca, cu oarecare meşteşug, să fie făcută ca să nu se observe cu uşurinţă.

Iar tămăduire prin cicatrice se înţelege închiderea rănii, pe care şi Dumnezeu făgăduieşte să o facă, zicînd prin Ieremia: Iată, îi aduc ei închegare şi tămăduire (Ieremia 33, 6). Iar marele Atanasie zice; „Cel ce se pocăieşte încetează de a păcătui, dar are cicatricele rănilor.” Iar dumnezeiescul Ioan Gură de Aur zice: „Dumnezeu, cînd va şterge păcatele, nu lasă nici cicatrice şi nici urmă nu îngăduie să rămînă, ci împreună cu sănătatea dăruieşte şi frumuseţea” (Cuvînt pentru pocăinţă). Dar aceasta o zice pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi nu pentru pocăinţa păcătosului, căci pocăinţa nu poate de la sine să facă aceasta. Şi tot acolo zice, ca şi cum ar tîlcui pe cea zisă: „Nu că de la sine pocăinţa poate să şteargă păcatul, ci fiindcă pocăinţa se amestecă cu negrăita iubire de oameni a lui Dumnezeu şi cu nemărginita Lui bunătate.” Pentru aceasta, şi dumnezeiescul Ioan Pustnicul în canonul al 19-lea zice: „Copilul, stricîndu-se de cineva, să nu vină la preoţie. Căci, deşi acela n-a păcătuit, pentru vîrsta cea nedesăvîrşită, dar vasul lui s-a spart şi s-a făcut netrebnic de sfinţita lucrare.” Aceasta şi Dumnezeu voieşte să o arate prin cuvîntul ce l-a zis prin Proorocul Amos: Fecioara lui Israil a greşit, şi nu este cine să o ridice pe ea (Amos 5, 2). Iar în Pateric citim că marele Macarie totdeauna se mîhnea şi plîngea, căci cînd era copil mic furase nişte castraveţi dintr-o grădină.

A treia pricină a durerii şi a pocăinţei celei nesfîrşite este aceasta: nici un om, drept sau păcătos, nu este cu putinţă să rămînă fără de păcat şi slobod de el, pînă la moarte. Căci cine se poate lăuda că are inimă curată? Sau cine va cuteza să zică că este curat de păcate? (Pilde 20, 9). Că, în fiecare zi şi în fiecare ceas, toţi oamenii păcătuim, cînd cu lucrul, cînd cu cuvîntul, cînd cu gîndurile rele, hulitoare şi urîte, întărîtînd pe Dumnezeu. Prin urmare, toţi sîntem datori să avem durere în inimă şi să ne pocăim în fiecare zi pentru păcatele noastre şi să cerem iertare de la Dumnezeu, nu numai pentru păcatele dinainte, ci şi pentru cele de acum şi din fiecare zi. Pentru aceasta şi Avva Isaac, întărind acestea, zice: „Iar înţelesul capitolului acestuia este să cunoaştem noi în tot ceasul că în aceste douăzeci şi patru de ore ale nopţii şi ale zilei avem nevoie de pocăinţă” (Cuvîntul 50)[10].

Deci, frate, dacă ai această durere lucrătoare în inimă, după cum am zis mai înainte, să ştii că ea va pricinui în sufletul tău multe bunătăţi. Îţi va aduna mintea în inimă, nelăsînd-o să-şi aducă aminte de dulceţile păcatelor. Căci, din fire, în care parte a trupului se simte durerea, acolo aleargă şi mintea. Iar această durere va face ca inima ta să verse otrava şi undiţa păcatului ce a băut-o; o va înmuia şi o va smeri şi, puţin cîte puţin, o va slobozi de patimi şi de înclinările spre păcat. [...]

Această durere a inimii te va face să schimbi şi bucatele, şi băuturile, şi hainele, şi somnul şi toată petrecerea ce o aveai înainte de a păcătui. Aşa se cuvine să vieţuiască cei ce se pocăiesc, adică în smerenie, în plîns, în rugăciune şi în sărăcie. Întîi, că bolnavii nu duc aceeaşi viaţă ca şi cei sănătoşi, după cum zice Sfîntul Grigorie de Nyssa: „Nu trebuie cel ce este bolnav să ducă aceeaşi viaţă după cum o duc cei sănătoşi. Că alta este petrecerea bolnavului şi alta a celui sănătos. Acestea, la cel bolnav cu trupul. Iar cel ce se află rău cu sufletul, ocolind pe Doctorul cel fără de trup şi mărturisindu-se şi arătîndu-şi neputinţa cu făţărnicie, lasă să se nască şi să se facă patima cumplită şi să alunece spre mare greutate. Ci înţelepţeşte-te şi cunoaşte-te pe tine!” Şi iarăşi: „Iar făgăduinţa noastră cere pocăinţă, dar faptele nu arată nici o osteneală. Căci avem aceeaşi petrecere a vieţii ca şi mai înainte de păcat. Veselia este aceeaşi, haina la fel, mîncăm la masă cu îndestulare, somnul - lung şi dezlegat în saţiu, iar îndeletniciri şi griji avem unele peste altele, pricinuind sufletului uitare de a sa purtare de grijă. Şi numai numele pocăinţei îl scriem deasupra, neroditor şi nelucrător.”

În al doilea rînd, cei ce sînt sub canon pentru păcat de moarte, nu se cuvine să se bucure şi să aibă aceeaşi petrecere şi viaţă uşoară ca şi ceilalţi oameni, care nu sînt sub canon, după cum zice Proorocul Osea: Nu te bucura, Israile, şi nu sălta de bucurie ca păgînul, că ai desfrînat de la Dumnezeul tău (Osea 9, 1). La fel zice şi Sfîntul Ioan Scărarul: „Alta este înfrînarea ce se potriveşte celor nevinovaţi şi alta a celor vinovaţi. Cei dintîi au ca semn mişcarea trupului, cei de al doilea, lupta pînă la moarte şi pînă la sfîrşit împotriva lui, cu neîmpăcare şi fără îndurare” (Cuvîntul 14). Şi, în cele din urmă această durere te va face pe tine să fii monah, sau cel puţin să petreci viaţă monahicească fiind în lume.

Iar această durere şi mîhnire nu este aşa de amară încît să aducă deznădejde. (Că mîhnirea care aduce deznădejde se cuvine să o lepădăm, căci este de la cel viclean. Ci este dulce şi făcătoare de veselie duhovnicească, căci este amestecată cu nădejdea mîntuirii, cu umilinţa cea prea-dulce, cu lacrimile şi cu uşurarea conştiinţei). [...]

Acum învaţă şi cum se cuvine să sădeşti în inima ta pomii cei domestici şi aducători de roade, în locul celor sălbatici de mai înainte. Adică, în loc de răutăţi să sădeşti faptele cele bune; în loc de mîndrie, smerenie; în loc de lăcomia pîntecelui, înfrînarea; în loc de iubirea de argint, milostenia; în loc de asprime, blîndeţea; în loc de patimile cele trupeşti, fecioria şi întreaga înţelepciune; în loc de nedreptate şi răpire, dreptatea şi darea din cele ale tale; în loc de zavistie şi urîciune, dragostea de fraţi; şi în loc de călcarea poruncilor lui Dumnezeu de mai înainte, lucrarea şi păzirea acestora. Căci nu este de ajuns frate, spre cîştigarea pocăinţei celei adevărate şi pentru mîntuirea ta, să scoţi din inima ta numai rădăcinile păcatului şi apoi să laşi locul liber, ci trebuie să sădeşti în inima ta sadurile şi pomii faptelor bune. Fiindcă, de vei lăsa inima ta goală, vor răsări iarăşi în ea mărăcinii şi pomii cei sălbatici, adică păcatele şi patimile. Pentru aceea te sfătuieşte pe tine Sfîntul Duh, prin David, scriitorul de psalmi, să fugi de cele rele şi să faci cele bune. Fereşte-te de rău şi fă binele (Psalmi 33, 13)[11].

În al patrulea rînd şi cel mai de pe urmă, după ce ai sădit faptele cele bune în inima ta, se cuvine să le păzeşti cît poţi, pînă ce vor prinde rădăcini, adică pînă ce se vor face, prin obişnuinţă, deprindere în tine, după cum mai înainte s-au făcut în tine deprindere păcatele şi patimile şi pînă ce vor înflori şi vor face rod de mîntuire, şi de pocăinţă adevărată şi de iertare a păcatelor tale. Căci, de nu le vei păzi şi îngriji, semănătorul neghinelor, diavolul, vine în timpul cînd tu dormi şi eşti fără de grijă şi le dezrădăcinează, sădind iarăşi neghinele şi răutăţile lui, după pilda Evangheliei, ce zice: Asemenea este Împărăţia Cerurilor omului care a semănat sămînţă bună în ţarina sa. Dar, pe cînd oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, şi a semănat neghine printre grîu şi s-a dus (Matei 13, 24-25). Şi, de nu vei păzi faptele bune cu sîrguinţă, se întorc iarăşi patimile în inima ta. Pentru aceea, Părinţii au numit patimile „iubitoare de întoarcere.” Iar întorcîndu-se şi aflînd locul inimii bine împodobit şi lucrat, se înrădăcinează mai adînc decît înainte, şi aşa „cele mai de pe urmă ale tale se fac mai rele decît cele dintîi”, după cum a zis Domnul. Care lucru să nu ţi se întîmple ţie, iubitule, niciodată! [...]

Iertarea adevărată şi desăvîrşită a păcatelor are patru trepte, una mai înaltă decît cealaltă.

Prima treaptă este a urî păcatul din inimă, cînd îţi aduci aminte de el, pentru frica ce încă o ai de a nu cădea iarăşi în el, de a nu te îndulci de el şi de a nu te pleca iarăşi spre el. A doua treaptă, mai înaltă decît aceasta, este a-ţi aduce aminte de păcatele tale fără patimă, fără dulceaţă, fără întristare sau urîciune. A treia treaptă, şi mai înaltă, este cînd omul îşi aduce aminte de păcatele lui, şi se bucură şi slăveşte pe Dumnezeu pentru mulţimea faptelor bune ce le-a cîştigat prin darul cel dumnezeiesc şi prin pocăinţă. Iar a patra treaptă şi cea mai de sus este a scoate cu totul din inimă înţelegerile cele pătimaşe ale păcatului şi a le uita într-atîta, încît să nu mai poată păcatul năpădi asupra ta. [...]

Vezi, frate, cum se cîştigă pocăinţa cea adevărată? Vezi cu ce osteneli şi sudori se dobîndeşte adevărata iertare a păcatelor?[12] Deci cum zici tu: „Să păcătuiesc, şi apoi mă voi mărturisi şi mă voi pocăi”? - ca şi cum adevărata pocăinţă ar fi un lucru cam uşor. De aceea, ia seama de acum înainte, pentru dragostea lui Dumnezeu, şi - cînd te va îndemna pe tine diavolul să cazi în vreun păcat, în loc să-ţi înlesneşti căderea zicînd: „Mă voi mărturisi, mă voi pocăi!” - pune sufletul tău în această cetate cu zid nebiruit şi zi-i: „Cine ştie de mă voi mărturisi bine? Cine ştie dacă nu cumva acest păcat pe care cuget să-l fac nu este cel de pe urmă pe care-l va suferi Dumnezeu, şi va tăia funia răbdării Sale şi mă va lăsa să cad în pierzare? Cine ştie dacă Dumnezeu, după ce voi păcătui, îmi va mai da darul pocăinţei celei adevărate, pe care nu l-a dat altor păcătoşi, precum mi-a dat mie, şi care acum se ard în iad? Cine ştie dacă nu cumva, obişnuindu-mă să nu mă tem de Dumnezeu, nu voi aluneca puţin cîte puţin în viaţă defăimată şi în cele din urmă în deznădejde?” Inima celui priceput va cugeta pilda (Isus Sirah 3, 28).

Şi tu, de vei fi priceput şi înţelept cu inima, nu vei arunca, iubitule, mîntuirea ta într-o primejdie atît de arătată cum este aceasta. Adică a zice şi a nădăjdui într-o mărturisire fără de roadă şi într-o pocăinţă mincinoasă. Tu, în loc să legi nădejdea ta de-o funie puternică, pentru ca să te mîntuieşti, o legi de un fir de aţă putred şi, îndată ce se va rupe, te vei afunda în noianul de foc veşnic şi nemărginit. Iar funia cea puternică înseamnă a te depărta de fapta păcatului, a te lupta să dezrădăcinezi din inima ta, cu durerea cea lucrătoare, înclinările cele rele şi să cîştigi pocăinţa cea adevărată şi iertarea păcatelor tale, cu lucrarea faptelor bune şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Iar a nu se depărta cineva de păcate este ca şi cum ar înghiţi fără de frică otravă neamestecată, nădăjduind că peste o vreme o va da afară din nou. Dar acest lucru dovedeşte că cel ce face astfel este un nebun care de bună voie îşi face un rău nemărginit, căci crede că este la sine ceea ce este numai în mîna lui Dumnezeu, adică hotărîrea că în cutare vreme se va pocăi. Şi este sigur de ajutorul lui Dumnezeu că se va pocăi după vrednicie. Ca şi cum Dumnezeu ar fi prieten al păcătoşilor, iar nu vrăjmaş neîmpăcat al lor şi grabnic în a le răsplăti, Care urăşte cu covîrşire orice păcat.

Să nu te amăgească pe tine, frate, tîlcuirea Părinţilor care au hotărît: „Ai căzut? Scoală-te!”, adică de cîte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mîntui. Oare aceasta este pocăinţa, a cădea şi iarăşi a te scula, a te scula şi iarăşi a cădea? Rea şi amăgitoare este înţelegerea aceasta ce o faci tu la zicerea Părinţilor, căci Părinţii au zis aceasta ca să scoată din oameni frica deznădejdii, şi nu ca să-i facă pe ei să păcătuiască cu nădejdea mărturisirii şi a pocăinţei. Nicidecum! Căci zice Sfîntul Isaac Sirul: „Bărbăţia pe care au pus-o Părinţii în dumnezeieştile Scripturi pentru pocăinţă nu se cuvine nouă să o luăm spre ajutor la a păcătui. Căci ele ni s-au dat ca, liberîndu-ne simţirea de frica deznădejdii, să avem nădejde prin pocăinţă” (Cuvîntul 70). Apoi, Părinţii au zis: „Ai căzut? Scoală-te! Ai căzut? Ridică-te!” Deci n-au zis: Ridică-te şi cazi! - după cum sucit înţelegi tu. Căci mult se deosebeşte una de alta, pentru că a cădea cineva, şi apoi a se scula şi apoi, după ce se scoală, iarăşi să cadă, aceasta nu este şi nici nu se numeşte pocăinţă, după cum zici tu, ci este şi se numeşte de Sfîntul Apostol Petru cîine ce se întoarce la vărsătura sa şi porc ce se tăvăleşte iarăşi în murdăria lui cea de mai înainte (2 Petru 2, 22). Iar înţelesul drept al zicerii: „Ai căzut? Scoală-te!” este acesta: de cade cineva în păcat, se cuvine să se depărteze de el cu toate puterile sale, ca să nu mai cadă în el. Dar, dacă din neputinţa firii lui, şi nu cu voia lui, s-ar întîmpla să cadă iarăşi, se cuvine să nu se deznădăjduiască, ci îndată să se scoale, să se mărturisească şi să se pocăiască, fără a pierde vremea. Fiindcă - după Sfîntul Ioan Scăraru - „a Îngerilor este a nu cădea, fiindcă nici nu pot. Iar a oamenilor este a cădea şi degrabă a se scula, de cîte ori s-ar întîmpla aceasta” (Cuvîntul 4).

Pentru aceasta, şi tu, frate, deşi ai căzut în neputinţă, să nu zici: Eu acum am căzut, de aceea să mai cad şi să mai lucrez şi alte păcate, fiindcă şi aşa sînt întinat. Şi pe urmă mă voi mărturisi şi mă voi pocăi pentru toate, făcînd depărtare de păcate!. Nu, frate, pentru Domnul, să nu asculţi gîndul acesta, căci este al diavolului, care caută pierzarea ta. Ci, îndată ce vei păcătui o dată, să nu înmulţeşti păcatul, nici să nu-ţi placă să te tăvăleşti în tină, căci zice Isus Sirah: Nu întîrzia a te întoarce la Domnul şi nu amîna pocăinţa de la o zi la alta! (Isus Sirah 5, 8), ci scoală-te şi du-te la duhovnic şi te mărturiseşte! Căci, cu cît rana este mai proaspătă, cu atît se va vindeca mai uşor; iar cu cît se învecheşte, cu atît mai greu se tămăduieşte, după cum zice la Scară: „Căci, dacă rana este încă proaspătă şi caldă, din fire este uşor de vindecat. Iar cele vechi, fiindcă sînt neîngrijite şi părăsite, sînt cu anevoie de vindecat” (Cuvîntul 6). Iar de nu vei avea timp potrivit să te mărturiseşti la duhovnic, pocăieşte-te înaintea lui Dumnezeu, fără să amîni pocăinţa pînă atunci cînd te vei mărturisi. Caută să te împaci cu Dumnezeu prin durere, zdrobire şi pocăinţă, după puterea ta. Şi nici într-o noapte să nu te culci pînă ce nu vei cădea înaintea lui Dumnezeu, pocăindu-te, pînă cînd vei merge să te mărturiseşti duhovnicului. Căci a sta o singură clipă în păcat de moarte este o îndrăzneală nemaiauzită, fiind în primejdie de moarte, atîrnînd de un fir, care este această viaţă, deasupra adîncului tuturor răutăţilor, care este iadul. Şi, vai! Tu, ticălosule, nu stai numai o clipă în păcate de moarte, ci luni şi ani. Iar ca să ieşi dintr-o prăpastie ca aceasta, aştepţi ziua Învierii, sau a Sfinţilor Apostoli, sau a Naşterii lui Hristos, ca să te mărturiseşti şi să te pocăieşti. Şi joci, rîzi şi dormi fără grijă, ca şi cum ai fi vătămat un lucru nesimţitor, ce nu simte vătămarea pe care i-o faci şi nu-ţi poate răsplăti, iar nu sufletul tău cel cuvîntător şi fără de moarte. Dar ascultă această pildă înfricoşătoare. Un tînăr a fost legat cu inima cu legăturile dragostei de o desfrînată. Şi, fiind mustrat foarte aspru de părinţii lui, de rude şi de duhovnic, a hotărît să rupă aceste legături şi să se izbăvească de acest păcat cu o mărturisire amănunţită a tuturor păcatelor lui. Şi le-a scris pe toate pe o hîrtie. Dar, la cercetarea pe care a făcut-o păcatelor lui, n-a adus şi cuviincioasa durere şi zdrobire în inima sa, după cum se cuvine să facă cei ce-şi aduc aminte de păcatele lor şi se pregătesc a le mărturisi. Şi atîta de puţină durere a pus, încît, mergînd să se mărturisească, a trecut pe la poarta acelei desfrînate şi, intrînd înăuntru, a hotărît să cadă iarăşi în păcat. Şi, lîngă cele vechi, a mai adăugat unul, cu nădejdea că pe urmă le va mărturisi pe toate. Dar ce-a urmat? Fiind stăpînit de gîndul diavolesc, de a cădea în desfrînare, iată că a mai sosit un tînăr, iubitul aceleiaşi desfrînate, care, văzîndu-l pe acesta acolo, s-a mîniat şi l-a omorît dintr-o singură lovitură. Şi, luînd oamenii de acolo trupul lui ca să-l îngroape, au aflat la el hîrtia în care îşi avea scrise păcatele, ca să le mărturisească la duhovnic. O, moarte vrednică de jale! O, nădejde mincinoasă! O, gînd amăgitor al acestui tînăr nenorocit! [...]

Zice Sfîntul Marcu: „Lucrul pocăinţei se ţese din aceste trei fapte bune: din a-ţi veghea gîndurile, a te ruga neîncetat şi a suferi scîrbele ce vin asupra ta.” Şi iarăşi: „Toată durerea să ţi se facă ţie învăţător de bună voie şi spre aducere aminte. Şi nu-ţi va lipsi ţie pricină către pocăinţă.” Iar în alt loc: „Suferind toată scîrba ce vine fără voia ta, cuget-o şi vei afla în ea surpare a păcatului!” Iar Sfîntul Ioan Scărarul zice: „Semnul pocăinţei celei cu deamănuntul şi adevărate este a ne socoti pe noi vrednici de toate necazurile cele văzute şi nevăzute care ni se întîmplă nouă, şi încă de mai multe” (Cuvîntul 5). Iar dumnezeiescul Grigorie al Tesalonicului zice: „Cel ce se socoteşte pe sine vinovat se dă pe sine doctoriilor celor mai lucrătoare ale pocăinţei, şi aşteaptă totdeauna orice scîrbă şi primeşte toată ispita ca potrivită şi cuvenită lui. Şi se bucură, fiindcă, după ce a căzut, a cîştigat curăţia sufletului. Şi o face pe aceasta pricină de cerere dureroasă şi covîrşitoare către Dumnezeu; şi nu lasă numai nepomenirea de rău nealungată, ci le şi mulţumeşte celor ce-l ispitesc şi se roagă ca pentru unii ce i-au făcut bine. Pentru care el ia nu numai iertare de cele ce a păcătuit, după făgăduinţă, ci dobîndeşte şi Împărăţia Cerurilor şi dumnezeiasca binecuvîntare.” Iar cel ce nu iubeşte a se pocăi şi a-şi tămădui rănile păcatelor lui nu suferă cu mulţumire scîrbele ce-i vin, ci se tulbură, şi cîrteşte şi caută răzbunare. Şi să ştie unul ca acesta că nici nu se pocăieşte cu adevărat, nici nu-şi tămăduieşte păcatele lui, lucru pe care îl adevereşte tot Sfîntul Marcu, zicînd: „Fiindcă, fără cele trei fapte bune zise mai înainte, nu se poate săvîrşi lucrul pocăinţei.” Şi, în alt loc: „Cînd sufletul păcătos nu primeşte scîrbele ce vin asupra lui, atunci Îngerii zic către el: Doctorit-am Babilonul, şi nu s-a tămăduit (scolie la Cuvîntul 5 din Scară).”

Toţi strigăm către Dumnezeu: „Doamne, miluieşte!” şi: „Stăpîne, iartă-ne nouă fărădelegile noastre!”, dar, cînd Dumnezeu ne trimite mila Sa şi iertarea păcatelor noastre, noi le alungăm de la noi. Cum anume? Iată cum: cînd vine asupra noastră vreo scîrbă sau ispită, cu care Dumnezeu vrea să ne dea mila Sa şi iertarea păcatelor noastre, noi n-o primim şi nu suferim cu bucurie acea scîrbă, sau ispită, ci ne tulburăm şi ne necăjim. De aceea, sîntem datori ca, pe lîngă durerile şi ostenelile cele de voie şi fără de silă ale pocăinţei noastre, să suferim şi durerile cele fără de voie şi de silă ce ne vin nouă dinafară; căci cele de voie, fiind mai uşoare, se binecuvîntează de cele fără de voie, care sînt mai grele, după cum zice Sfîntul Grigorie al Tesalonicului: „Prin răbdarea durerilor celor de voie şi fără de voie, orice nevoitor se face desăvîrşit. Dar, fără primirea şi suferirea durerilor celor fără de voie ce vin asupra noastră, nici cele lucrate de voie nu vor dobîndi dumnezeiasca binecuvîntare” (Cuvînt către Xenia). [...]

Să lăsăm întîlnirile unora cu alţii şi vorbirile împreună, căci ele alungă de la noi pocăinţa, după Sfîntul Isaac, care zice: „Pocăinţa împreună cu vorbirile este vas găurit” (Cuvîntul 58). Să iubim liniştea şi fuga de oameni, fiindcă ele ajută foarte mult la cîştigarea pocăinţei, după cum zice acelaşi Sfînt Isaac: „De iubeşti pocăinţa, iubeşte şi liniştea. Şi, dacă cineva ar grăi împotrivă despre acestea, să nu te cerţi cu el” (Cuvîntul 34). La acestea se adaugă şi porunca pe care a dat-o Dumnezeu lui Cain după ce a păcătuit, căci i-a zis: Ai păcătuit! Taci! (Facere 4, 7), adică: Cunoaşte ce ai lucrat întru tine şi, după cunoştinţa dobîndită, pocăieşte-te pentru cele ce ai păcătuit! Iar în înainte-cuvîntarea Cuvîntului pentru tăcere şi linişte al Sfîntului Isaac Sirul, tot aşa se tîlcuieşte, şi se mai adaugă: „Cel care nu a putut să se liniştească şi nici să se pocăiască nu a putut cunoaşte ce este pocăinţa.” Iar de nu putem să ne liniştim (mai mult), cel puţin să avem negreşit unul sau două ceasuri rînduite pentru aceasta, mai ales seara. Şi atunci, retrăgîndu-ne într-un loc deosebit şi liniştit şi adîncindu-ne simţirile şi mintea în inimă, să ne aducem aminte de toate păcatele noastre - atît de cele trecute, pe care le-am lucrat cu fapta, cu cuvîntul sau cu învoirea gîndurilor, cît şi de păcatele pe care le-am făcut în ziua aceea - şi să ne pocăim cu amar, cu întristare şi cu durerea inimii noastre, cerînd iertare de la Dumnezeu. Pentru că Duhul Sfînt ne porunceşte să facem aşa, după cum zice Proorocul David: De cele ce ziceţi în inimile voastre, în aşternuturile voastre vă căiţi! (Psalmi 4, 4). Tot aşa a zis şi Însuşi Hristos tainic întru Duhul, slugii Sale, Sfîntului Simeon Noul Teolog: „Socoteşte să nu faci nimic dintre acelea ce te lipsesc pe tine de bunătăţile acestea pe care te-ai învrednicit a le dobîndi. Iar de vei şi greşi cîndva, pentru aducerea aminte de smerenie, îngrijeşte-te a nu lăsa pocăinţa. Căci pocăinţa împreună cu iubirea Mea de oameni, pierd şi păcatele cele trecute, şi cele de faţă.” Să nu lăsăm să treacă nici o zi fără să facem mîntuitoarea cugetare şi această lucrare dumnezeiască. Căci zice Sfîntul Ioan Scărarul: „Nu te amăgi, lucrătorule fără de minte, că poţi înlocui timpul (pierdut) cu alt timp. Căci nu va ajunge ziua să împlineşti datoria faţă de Stăpînul” (Cuvîntul 6). Iar marele Vasile zice: „De greşeală nu fi nebăgător de seamă, măcar de ar fi mai mică decît boldul. Ci sîrguieşte-te mai vîrtos către întoarcere prin pocăinţă. Pocăinţa este mîntuire, iar neînţelegerea ei este moarte” (Cuvînt pustnicesc pentru lepădarea de lume).

Dar de ce să grăiesc multe? Dumnezeu, iubiţii mei, nu ne va învinui şi osîndi în ziua morţii şi a judecăţii că nu am teologhisit, sau că nu am făcut minuni, sau că nu am ajuns mai înainte văzători. Nu! - ci fiindcă nu ne-am pocăit şi nu ne-am întristat de păcatele noastre. Iar aceasta ne-o spune Sfîntul Ioan Scărarul: „Nu vom fi învinuiţi, o prieteni! nu vom fi învinuiţi, la ieşirea sufletului, că nu am făcut minuni, nici că nu am teologhisit, nici că nu ne-am făcut înainte-văzători. Ci vom da seamă negreşit lui Dumnezeu pentru că n-am plîns necontenit” (Cuvîntul 7). Pentru aceasta noi, păcătoşii, sîntem datori ca în fiecare zi (ca să nu zic în fiecare ceas) să ne cercetăm pe noi înşine de ne aflăm în pocăinţa cea adevărată. Şi dacă, să zicem, în ziua aceea am făcut fapte bune, cu ajutorul lui Iisus Hristos, aşa se cuvine să ne aducem aminte de fapta cea bună a pocăinţei şi niciodată, niciodată să n-o uităm. Iar ziua în care nu ne vom pocăi şi nu ne vom întrista pentru păcatele noastre să o socotim pierdută, cu toate că poate am lucrat alte bunătăţi în ea. De aceea zice Sfîntul Ioan: „Cel ce se pocăieşte întru adevăr să ia aminte de sine, iar ziua aceea în care nu a plîns să o socotească pierdută, deşi poate a făcut în ea alte bunătăţi” (Cuvîntul 5).

Pun sfîrşit şi zic, cu Sfîntul Simeon Noul Teolog, că este de neapărată trebuinţă ca noi toţi să ne tămăduim de patimi şi de rănile păcatelor şi apoi să păzim toate poruncile Domnului şi să lucrăm toată fapta bună. Şi, deşi nu vom ajunge să împlinim toate poruncile Domnului şi toate faptele bune, cel puţin este de neapărată nevoie să ne aflăm sănătoşi, întregi, din partea rănilor şi neputinţelor păcatelor, prin porunca şi fapta bună a pocăinţei. Şi, de vom muri sănătoşi, vindecaţi de patimi şi de păcat prin pocăinţă, ne vom duce în Împărăţia Cerurilor. Iar dacă vom muri nevindecaţi, neputincioşi, urîţi şi nepocăiţi, ne vom duce în iad. Fiindcă Împărăţia Cerurilor nu este pentru păcătoşii cei bolnavi, care nu s-au pocăit, ci este lăcaş şi palat, care primeşte pe cei ce s-au îndreptat prin pocăinţă, adică pe bine-cinstitorii cei vrednici şi drepţi. De aceea, cei păcătoşi, ca şi mine, să strigăm totdeauna către Dumnezeu cu acele rugăciuni obşteşti ale Bisericii noastre Ortodoxe: „Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău! Şi pe noi ne primeşte întru pocăinţă şi mărturisire, ca un bun şi iubitor de oameni!” Amin!

Bibliografie: Sfîntul Nicodim Aghioritul, Cuvînt pentru pocăinţă, Editura Credinţa strămoşească, 1999.

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE CĂINŢĂ

[…] De unde deci, de unde voi începe cuvîntul? Ce temelie voi pune cuvintelor mele? Negreşit, nu altă temelie decît cuvintele lui Hristos, prin care nefericeşte pe cei ce rîd şi aşează în rîndul fericiţilor pe cei ce plîng, spunînd astfel: Fericiţi cei ce plîng, că aceia se vor mîngîia (Matei 5, 4) şi Vai vouă, celor ce rîdeţi acum, că vă veţi tîngui şi veţi plînge (Luca 6, 25).

Şi pe foarte bună dreptate. Tînguire cu adevărat, tînguire şi lacrimi este tot timpul de acum. Cumplită suferinţă a cuprins întreaga omenire. Cumplite păcate stăpînesc pe toţi oamenii. Dacă ar vrea cineva să le cerceteze cu de-amănuntul, dacă într-adevăr ar fi cu putinţă să le cerceteze cu de-amănuntul, nu va înceta să plîngă şi să se tînguiască. Toate s-au întors cu susul în jos, toate s-au amestecat. Nicăieri nu-i urmă de faptă bună. Şi ce-i mai groaznic e că nici noi nu ne mai dăm seama de păcatele ce ne stăpînesc şi nici nu ne ducem la alţii ca să le arătăm. Ne asemănăm cu un om plin de sănătate pe dinafară, dar mistuit pe dinăuntru de o boală grea. Din pricina nesimţirii în care am ajuns, nu ne mai deosebim întru nimic de nebunii care spun şi săvîrşesc fără frică fapte pline de primejdie şi de ruşine. Nu le este ruşine deloc de faptele şi cuvintele lor, ba dimpotrivă, se mai şi laudă cu ele. Se cred mai sănătoşi decît cei cu adevărat sănătoşi. Aşa sîntem şi noi. Ne purtăm cum se poartă oamenii bolnavi, dar nici măcar nu simţim că sîntem bolnavi. Cînd trupul ne este chinuit de o boală mică de tot, chemăm îndată doctori, cheltuim bani, luăm doctorii amare, răbdăm operaţii şi nu ne oprim să facem tot ce putem pînă nu izgonim boala din trupul nostru. Cînd însă sufletul nostru ne este îmboldit în fiecare zi de păcat, cînd ne este sfîşiat de patimile trupului, cînd e ars, cînd e aruncat în prăpastie şi e pe cale de a se pierde cu orice chip, nu spunem nici cel mai mic cuvînt.

Care este pricina? Pricina e aceea că boala ne-a cuprins pe toţi. După cum, atunci cînd sîntem bolnavi trupeşte şi nu e nimeni care să ştie să ne vindece, nu este nici o oprelişte ca boala să ne doboare pe toţi, căci nu este nimeni care să-i stăvilească furia, tot astfel e şi cu boala sufletelor noastre. Pentru că nu este nimeni deplin sănătos în credinţă, pentru că sîntem cu toţii bolnavi - unii mai greu, alţi mai puţin greu - de aceea nu este nimeni în stare să vină în ajutorul nostru, al bolnavilor. Dacă ar veni la noi un om din altă parte - un om care ar cunoaşte bine şi poruncile lui Hristos, dar şi viaţa noastră amestecată - nu ştiu dacă nu-şi va închipui că nu există alţi duşmani mai mari ai lui Hristos decît noi. Într-adevăr, aşa ne ducem viaţa, ca şi cum ne-am da toată silinţa să mergem împotriva poruncilor lui Hristos.

Şi, ca să nu crezi că exagerez cînd vorbesc aşa, voi încerca să dovedesc spusele mele. Nu altfel, ci chiar prin poruncile lui Hristos. Ce spune Hristos? S-a spus celor de demult: Să nu ucizi! Iar Eu vă zic vouă: Tot cel ce se mînie pe fratele său în deşert, vinovat va fi judecăţii. Cel care va zice fratelui său «netrebnicule», vinovat va fi sinedriului. Iar cine va zice: «nebunule», vinovat va fi de gheena focului (Matei 5, 21-22). Acestea le spune Hristos. Noi însă călcăm legea aceasta mai mult decît cei care nu cred în Hristos, căci în fiecare zi umplem de nenumărate ocări pe fraţii noştri. Şi ce este mai de rîs e aceea că ne ferim să rostim cuvîntul „nebunule”, dar de cele mai multe ori aruncăm în obrazul fraţilor noştri ocări mai grele decît aceasta, ca şi cum numai cuvîntul „nebun” ar atrage după dînsul osînda gheenei. Voia lui Hristos nu a fost asta, El a dat această pedeapsă pentru a pedepsi îndeobşte pe orice hulitor. Că lucrurile stau aşa se vede din cuvintele lui Pavel, care spune: Nu vă înşelaţi: nici desfrînaţii, nici slujitorii idolilor, nici prea-curvarii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici hulitorii, nici răpitorii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (1 Corinteni 6, 9-10). Dacă cel care spune fratelui său: „nebunule” este vrednic de cea mai grea pedeapsă, cît de mult foc al gheenei va aduna pe capul său cel care huleşte pe fratele său numindu-l „răufăcător”, „pizmăreţ”, „om fără conştiinţă”, „rîvnitor de slavă deşartă” şi mai ştiu eu cum? Ocările: „nebunule” şi „netrebnicule” sînt cu mult mai uşoare decît cele amintite. Din pricina aceasta, Hristos, lăsîndu-le la o parte pe toate celelalte mai grozave, le-a amintit numai pe acestea, pentru ca să cunoşti că, dacă o ocară mai uşoară aduce iadul peste cel ce-o rosteşte, cu mult mai mult îi vor aduce ocările mai mari, ocările mai greu de suferit.

Dacă unii socotesc aceste cuvinte ale lui Hristos o exagerare (şi cunosc pe unii care au o astfel de părere greşită, cunosc pe unii care socotesc că ameninţarea cu iadul s-a spus numai ca să înfricoşeze pe oameni), atunci urmează că nici prea-curvarii, nici sodomiţii, nici curvarii, nici închinătorii la idoli nu sînt osîndiţi cu numele iadului. Dacă i-a ameninţat pe hulitori numai că să-i înfricoşeze, atunci negreşit a făcut acelaşi lucru şi cu ceilalţi, căci pe toţi i-a ameninţat cu pierderea Împărăţiei Cerurilor, odată ce i-a înşirat la un loc. Poate cineva mă va întreba:

- Oare hulitorul va avea aceeaşi soartă ca şi prea-curvarul, ca şi curvarul, ca şi lacomul, ca şi închinătorul la idoli?

- Nu e vremea să cercetăm acum dacă toţi vor primi aceeaşi pedeapsă. Dar că toţi vor cădea din Împărăţia Cerurilor, şi hulitorul împreună cu ceilalţi, sînt încredinţat de cuvintele lui Pavel, iar mai bine-zis ale lui Hristos, Care lucrează prin Pavel, că nici unii, nici alţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.

Nu numai în privinţa acestui cuvînt din Scriptură, dar şi în privinţa a numeroase altele, mulţi oameni au această părere greşită şi socotesc că îndeobşte toate pedepsele hotărîte celor păcătoşi nu sînt rostite de Hristos decît ca o exagerare. Aceasta însă e o cursă a diavolului. Diavolul a strecurat în mintea unora această mîngîiere, că pedepsele date de Dumnezeu păcătoşilor sînt o exagerare, cu scopul de a adormi teama de pedeapsă în sufletele acelora care, din dragostea de Dumnezeu, s-ar căi de păcatele lor, şi de a-i face nepăsători faţă de ascultarea poruncilor. Acum, atîta vreme cît trăim pe acest pămînt, gîndul acesta poate înşela pe oamenii cu suflete mai trîndave, dar în vremea Înfricoşătoarei Judecăţi se va vădi înşelăciunea. Se va vădi atunci cînd nimeni nu va mai avea nici un cîştig de pe urma căinţei. Spune-mi, te rog, care este folosul ca acum să ne lăsăm înşelaţi de acest gînd, şi să ne dăm seama de înşelăciune atunci, în ziua judecăţii, cînd nu vom avea nici un folos de pe urma pocăinţei? Să nu ne înşelăm în deşert! Să nu gîndim spre răul nostru ceea ce nu trebuie! Să nu atragem asupră-ne încă şi o altă pedeapsă, aceea pricinuită de necredinţă. Cumplită pedeapsă vine peste noi, nu numai pentru că nu îndeplinim poruncile lui Hristos, dar şi pentru că nu credem în ele. Iar necredinţa aceasta vine de acolo că ni s-a slăbit puterea de a îndeplini poruncile Lui. Cînd nu voim să avem liniştea ce ne-o dă ascultarea de glasul lui Dumnezeu şi nici nu voim să facem cele poruncite, atunci - spre a scăpa mintea noastră de teama chinurilor viitoare, pentru că sîntem cu conştiinţa încărcată şi sugrumată de păcate - ne silim să izgonim din mintea noastră frica cumplită de pedepsele ce ne aşteaptă. Prin asta însă, ne aruncăm în altă prăpastie şi mai mare, aceea că punem la îndoială însăşi existenţa chinurilor viitoare. După cum bolnavii cuprinşi de fierbinţeală nu scapă de aceasta dacă se bagă în apă rece, ci, dimpotrivă, li se măreşte fierbinţeala, tot astfel şi noi, pentru că ne înţeapă conştiinţa păcatelor noastre, ne silim să ne cufundăm în cugetarea că pedepsele viitoare sînt o exagerare, pentru ca să putem apoi săvîrşi fără teamă orice păcat.

Ne mîniem pe fraţii noştri nu numai cînd sînt de faţă, ci, de cele mai multe ori, pornim război împotriva lor cînd ei nu sînt de faţă. Dar asta-i culmea sălbăticiei. Mai mult încă: faţă de cei mai tari şi mai puternici ne purtăm cu multă blîndeţe, chiar dacă ne fac rău, chiar dacă ne ocărăsc, pentru că le ştim de frică; pe cei de o seamă cu noi şi mai mici decît noi însă îi urîm şi-i duşmănim, chiar dacă nu ne-au supărat cu nimic. Acest lucru n-are altă lămurire decît că ne temem mai mult de oameni decît de Hristos.[...]

Cine poate spune că în viaţa lui nu s-a mîniat niciodată fără socoteală şi în deşert, că nu a ocărît niciodată? Să nu-mi dai ca pildă pe un om care s-a mîniat şi a ocărît de puţine ori în viaţa lui. Spune-mi un om care n-a ocărît şi nu s-a mîniat niciodată! Atîta vreme cît nu poţi să-mi arăţi un asemenea om, nu poţi îndepărta nici ameninţarea de deasupra lui pentru pricina că n-a ocărît des şi nu s-a mîniat des. Şi tot astfel şi hoţul, şi desfrînatul, chiar dacă săvîrşesc păcatul numai o singură dată, nu scapă de pedeapsă pentru că nu l-au săvîrşit de mai multe ori, ci sînt pedepsiţi tocmai pentru că au îndrăznit să-l săvîrşească.

Care dintre necredincioşi n-ar socoti basm porunca numaidecît următoare celei de mai sus, cînd vede că noi o călcăm cu atît de mare înverşunare? Dumnezeu a spus: Dacă îţi aduci darul tău la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău, înaintea altarului, şi mergi mai întîi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi vino şi adu-ţi darul tău (Matei 5, 23-24). Noi însă ne apropiem de altare duşmănindu-ne cu alţii, purtînd în sufletul nostru ura împotriva fraţilor noştri. Dumnezeu Se îngrijeşte atît de mult ca noi să trăim în pace unii cu alţii, încît rabdă să rămînă nesăvîrşită jertfa ce i-o aducem, să întrerupem slujba către El, numai din dorinţa ce o are de a pune capăt duşmăniei şi urii ce o avem unii faţă de alţii. Iar noi ţinem socoteală atît de puţin de această dorinţă a Lui, încît păstrăm zile întregi duşmănia, spre propria noastră pagubă.

Hristos pedepseşte nu numai pe cei care caută să se răzbune, dar şi pe cei care dispreţuiesc pe fraţii care-i duşmănesc, deşi în sufletele lor nu le mai poartă ura. Hristos a poruncit ca acela ce face rău să se ducă şi să se împace cu cel căruia i-a făcut rău, pentru că acela care a făcut răul poate fi mai greu cuprins de dorinţa de răzbunare, pe cînd cel ce a suferit răul poartă necontenit în sufletul lui dorinţa de răzbunare. Prin aceasta, Hristos a arătat că acela care nedreptăţeşte, cel care a dat naştere rădăcinii păcatului, este mai vinovat decît cel nedreptăţit, pentru că poartă răspundere şi pentru pedeapsa dată de Hristos celui nedreptăţit. Cu toate acestea, noi nu ne învăţăm minte, ci ne supărăm şi ne mîniem pe fraţii noştri pentru lucruri de nimic. Apoi, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic de seamă, nu ne mai pasă de cele săvîrşite, uităm pe cei pe care i-am supărat şi lăsăm ca ura să ţină vreme îndelungată, fără să ne dăm seama că vom primi o pedeapsă cu atît mai mare, cu cît lăsăm să se scurgă mai multe zile peste supărarea pricinuită, deoarece prin aceasta ne împăcăm şi mai greu unii cu alţii. După cum atunci cînd iubim pe cineva, nimic din cele care despart cu uşurinţă pe oameni nu poate să aibă tărie şi crezare pentru a strica prietenia, tot astfel şi atunci cînd duşmănia pune stăpînire pe sufletul nostru, toate sînt uşoare şi lesnicioase pentru cei care vor să ne sporească şi mai mult duşmănia. Căci vorbele bune ce ne-ar fi spuse deşteaptă neîncrederea noastră şi numai răutăţile sînt crezute. Hristos ne porunceşte să lăsăm darul la altar şi, mai întîi, să ne împăcăm cu fratele nostru, ca să cunoaştem că, dacă nu trebuie să amînăm împăcarea noastră nici atunci cînd îi aducem închinăciune, cu atît mai mult trebuie să facem asta în alte timpuri, cînd ne ocupăm de lucruri pămînteşti.

Pe faţă purtăm obrăzarul împăcării, dar înlăuntrul sufletului nostru ţinem cea mai neîmpăcată ură. Ne dăm bună ziua unii altora atunci cînd ne ducem la biserică, dar de obicei „bună ziua” o spunem numai cu buzele, însă nu acest lucru îl vrea Domnul. Domnul vrea să iubim din suflet pe fratele nostru, să-i dăm „bună ziua” din inimă. Aceasta este într-adevăr salutare, cealaltă, obrăzar şi făţărnicie; cel care dă în acest chip bună ziua şi nu iubeşte, mai mult îl supără pe Dumnezeu decît îl îmbunează. Dumnezeu cere de la noi dragoste curată, dragoste înrădăcinată adînc în sufletul nostru, nu dragostea aceasta pocită pe care adeseori o arătăm oamenilor. Purtăm pe buze numele dragostei, dar am stins puterea ei, iar aceasta este încă o dovadă că fărădelegile noastre au pus stăpînire pe noi, căci spune Hristos: Din pricina înmulţirii fărădelegii, se va răci dragostea multora (Matei 24, 12). Şi acestea le facem noi creştinii, cărora ni s-a poruncit să nu ne mîniem, să nu avem duşmani, iar dacă avem duşmani, duşmănia noastră să ţină numai o zi, căci s-a spus: Soarele să nu apună peste mînia voastră! (Efeseni 4, 26). Noi însă nu ne mărginim la atîta, ci ţesem uneltiri unii împotriva altora, muşcînd şi nimicind prin vorbele şi faptele noastre propriile noastre mădulare, adică pe proprii noştri fraţi. Iar aceasta este curată nebunie. Şi aşa este, căci după acestea mai cu seamă îi recunoaştem pe îndrăciţi şi pe nebunii ce nu se pot vindeca.

Ce să mai spunem despre celelalte porunci date de Hristos? Ce să spunem despre porunca dată pentru a ne împăca cu pîrîşul nostru pînă sîntem pe cale cu el? (Matei 5, 25-26) Ce să mai spunem despre porunca ce o dă în privinţa faptei nesăbuite, despre privirile pofticioase (Matei 5, 28) şi despre prietenia necugetată şi păgubitoare de suflet (Matei 5, 29-30)? Prin „ochiul drept” şi prin „mîna dreaptă”, Hristos n-a lăsat să se înţeleagă altceva decît pe cei ce ne iubesc spre paguba noastră sufletească. N-a fost călcată oare adeseori în picioare, n-a fost desfiinţată porunca ce ne opreşte să ne despărţim de soţiile noastre (Matei 5, 31-32)?

Mă ruşinez să mai vorbesc despre porunca ce opreşte orice jurămînt (Matei 5, 33-37), nu numai din pricina jurămintelor pe care le facem, dar mai ales din pricina jurămintelor noastre mincinoase. Dacă jurămîntul, chiar jurămîntul adevărat, este un păcat şi o călcare a poruncii, ce vom spune despre jurămîntul mincinos? Dacă ce este mai mult decît „da” şi „nu” este de la cel rău, de la diavolul, de la cine va fi ce este mincinos?

Hristos a mai spus apoi: Dacă te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt; celui care vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i lui şi cămaşa; dacă te sileşte cineva să mergi o milă, mergi cu el două; celui ce-ţi cere, dă-i, şi nu întoarce faţa de la cel ce vrea să se împrumute de la tine (Matei 5, 39-42). Ce putem spune faţă de aceste porunci? Ne rămîne numai să plîngem şi să ne acoperim faţa de durere, căci nu îndeplinim nici una dintre poruncile amintite mai sus. Am apucat o cale cu totul potrivnică acestor porunci: ne cheltuim toată vremea în judecăţi, în lupte, în procese, în certuri. Nu au nici o înrîurire asupra noastră nici adevărul faptelor, nici cuvintele lui Hristos; dimpotrivă, ne sălbăticim, ne mîniem chiar pentru lucruri de nimic.

Poate că, faţă de cele de mai sus, ai voi să-mi dai ca pildă pe unii oameni care şi-au dat toată averea săracilor şi care mai tîrziu au ajuns, din pricina sărăciei lor, de rîsul lumii şi au avut de suferit nenumărate nenorociri şi necazuri. Îţi voi răspunde, în primul rînd, că îmi vei putea arăta puţini astfel de oameni; în al doilea rînd, prin pilda ce ai dat, nu mi l-ai arătat pe înţeleptul înfăţişat de Hristos în cuvintele amintite mai sus. Înţeleptul acesta are o vieţuire mult mai duhovnicească decît omul pe care mi l-ai dat ca pildă. Este o mare deosebire între un om care-şi dă de bunăvoie averile sale şi unul care suferă fără să crîcnească atunci cînd i se iau toate averile. Dar pentru ce spun că suferă fără să crîcnească? Omul desăvîrşit despre care a vorbit Hristos, este cu mult mai sus şi decît acesta. Porunca aceasta a lui Hristos îndepărtează atît de mult din sufletele celor nedreptăţiţi mînia împotriva celor ce i-au nedreptăţit, încît ei nu numai că nu se supără din pricina pierderii averilor, ba, dimpotrivă, mai dau de bunăvoie şi cele ce le-au mai rămas; şi este mai mare rîvna lor în a suferi nedreptatea ce li se face decît zelul şi nebunia celorlalţi în a-i nedreptăţi. Cînd cel ce nedreptăţeşte va vedea că cel nedreptăţit este gata să sufere mai mult decît i-a fost gîndul, cînd va vedea că, după ce şi-a împlinit pofta, cel împilat se străduieşte să-i dea şi mai mult, atunci pleacă biruit, ruşinat de marea împăcare a celuilalt. Fiară să fie, sau ceva mai grozav decît o fiară, va fi mai cumpănit, căci a văzut bine din această punere alături cît este de rău el şi cît este de bun celălalt.

Un om cu o astfel de viaţă îţi cer să-mi arăţi. Pe acesta îl văd înfăţişat numai în Scripturi, şi nicidecum în vreo altă carte, iar în viaţa de toate zilele deloc, deşi ne numim creştini. Nu-mi da ca pildă pe omul care suferă în tăcere nedreptatea; se poate întîmpla să se poarte aşa pentru că nu poate să se răzbune. Atunci avem omul desăvîrşit, omul cerut de Hristos, dacă el va arăta aceeaşi răbdare faţă de cei de o seamă cu el, împotriva cărora ar putea să se răzbune; ba mai mult, dacă ar merge pînă acolo încît să întreacă prin dărnicia sa dorinţa de jaf a celuilalt, să-i dea mai mult decît vrea acela să-i ia şi să arate îndelungă-răbdare în datul de bunăvoie a altor bunuri, în afară de acelea ce i-au fost luate cu sila. Un astfel de om trebuie însă să mai aibă încă o însuşire sufletească, deasupra celor arătate pînă acum, care atinge însuşi vîrful faptei bune: unui astfel de om, Hristos îi porunceşte să rînduiască în ceata prietenilor, a prietenilor adevăraţi, pe duşmanii şi răufăcătorii lui, pe cei care îl păgubesc şi la pungă, şi la trup, şi în toate celelalte. Hristos ne spune: Nu te mărgini la a da jefuitorului şi lacomului, ci iubeşte-l cu iubirea cea mai puternică, cu iubire curată! Acest gînd a voit să-l înfăţişeze prin cuvintele: Rugaţi-vă pentru cei ce vă necăjesc! (Luca 6, 28). Iar de rugat, de obicei, nu ne rugăm decît pentru cei pe care-i iubim foarte mult. Şi, pentru ca să nu socoteşti din nou că aceste cuvinte sînt o exagerare, pentru ca să nu intre astfel în sufletul tău înşelăciunea diavolului, de care am amintit mai sus, Hristos adaugă adevărului lucrurilor şi pricina, dreapta pricină a unei astfel de purtări, spunînd: Căci, dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce plată aveţi? Oare nu şi vameşii fac acelaşi lucru? Şi, dacă îmbrăţişaţi pe cei ce vă îmbrăţişează, ce faceţi mai mult? Nu şi păgînii fac acelaşi lucru? (Matei 5, 46-47) Cum să nu fie vrednică de tînguire şi de nemîngîiată plîngere starea noastră morală, cînd nu ne deosebim în privinţa aceasta întru nimic de vameşi şi de păgîni? Şi, dacă ar fi numai aceasta grozăvia! Dar nu! Nu numai că nu-i iubim pe vrăjmaşi, dar încă îi duşmănim şi urîm chiar pe cei ce ne iubesc. Uitătura urîtă, invidia, nimicirea prin fapte şi prin vorbe a cinstei şi a numelui bun a altora nu au altă lămurire decît ura şi duşmănia înverşunată. Astfel, nu numai că nu ne deosebim întru nimic de păgîni, dar sîntem în privinţa aceasta cu mult mai răi decît ei. Hristos a poruncit să ne rugăm pentru cei ce ne duşmănesc, noi însă ţesem viclenii împotriva lor; cu toate că ni s-a poruncit să binecuvîntăm pe cei ce ne blestemă, îi acoperim de nenumărate blesteme. Poate fi oare o înverşunare mai mare decît această împotrivire şi decît această luptă pe care o purtăm împotriva lui Hristos, Legiuitorul acestor porunci? Nu stăm noi împotriva tuturor poruncilor Lui?

Tirania slavei deşarte, a umblatului după lauda lumii - pe care Hristos, în cuvintele numaidecît următoare celor amintite mai sus, a cerut să o dezrădăcinăm din sufletele noastre - am întins-o nu numai asupra rugăciunilor, postului şi milosteniei (Matei 6, 1-18), ci chiar asupra tuturor faptelor noastre; iar supunerea noastră faţă de nebunia acestei tiranii este mai mare decît supunerea unui rob faţă de stăpînul lui. Acest lucru este îndeajuns de cunoscut de toţi, de aceea trec peste el, spunînd doar atîta, că unii oameni îşi dispreţuiesc atît de mult mîntuirea sufletelor lor, încît nu mai dau nici o atenţie poruncilor lui Hristos; iar alţii, deşi voiesc să asculte de Hristos cît de cît, deşi se silesc să păzească unele porunci, totuşi sfîrşesc prin a ajunge să fie tot atît de păgubiţi ca şi ceilalţi, din pricină că nu vor să dezlege de pe ei lanţurile slavei deşarte, ale umblatului după laudele lumii. Unul nu face deloc milostenie, altul dă celor săraci ceva din averile sale, dar face aceasta ca să-l laude lumea; cel din urmă nu este întru nimic mai bun decît cel dintîi. Astfel, diavolul ne-a prins pe toţi din toate părţile în mrejele lui. Dacă ar putea omul să scape şi de acest păcat, să nu umble adică după laudele lumii cînd face milostenie; dar, fiind stăpînit de mîndrie, cade iarăşi în acelaşi păcat, mai bine spus, în unul şi mai grozav: nu pierde numai bunurile date ca milostenie, ci pleacă pe lumea cealaltă încărcat şi cu păcatul mîndriei. Cunosc apoi mulţi oameni care nu-şi cheltuiesc averile în milostenii pentru pricinile mai sus arătate, ci vin în ajutorul celor lipsiţi mînaţi de prietenie sau de rugăciunile stăruitoare sau de alte pricini asemănătoare, şi nu de frica de Dumnezeu şi de porunca lui Hristos. Prin urmare, dacă atîtea pricini pîngăresc faptele noastre bune, mai putem spune că ne putem mîntui cu uşurinţă cînd, departe de a face fapte bune, săvîrşim numai păcate?

Să mergem mai departe! Care este omul care poate rosti cu îndrăznire cuvintele din Tatăl nostru: Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Matei 6, 12)? Chiar dacă nu ne răzbunăm pe vrăjmaşii noştri, totuşi păcătuim dacă păstrăm netămăduită în suflet rana: mînia. Hristos însă nu vrea ca noi să mărginim la atîta iertarea greşiţilor noştri, ci să ajungem să-i numărăm printre cei mai buni prieteni. Din această pricină, după cum am spus mai sus, ne-a poruncit să ne şi rugăm pentru ei. Chiar dacă nu te răzbuni pe cel ce ţi-a greşit, dar - dacă îţi întorci faţa de la el, dacă te uiţi urît la el, dacă ţii deschisă în suflet rana - n-ai îndeplinit porunca ce ţi-a poruncit-o Hristos. Cum ceri deci ca Dumnezeu să Se îndure de tine, cînd tu nu te înduri de cei care ţi-au greşit? Înţeleptul îşi bate joc de o astfel de purtare, zicînd: Omul ţine mînie împotriva omului, şi cere de la Dumnezeu iertare? Nu-i este milă de omul cel asemenea lui, şi se roagă pentru iertarea păcatelor sale? El, trup fiind, ţine minte; cine îl va curăţi de păcatele sale? (Eclesiastic 28, 3-5).

Aş vrea să tac deci şi să opresc şirul spuselor mele, atît mi-e de ruşine să merg mai departe. Aş vrea să tac, căci, cu cît îmi voi urma vorbirea, cu atît mai mult se va vădi şi lupta pe care o ducem împotriva poruncilor lui Hristos, dar şi duşmănia neîmpăcată pe care I-o purtăm. Dar care este folosul tăcerii mele, cînd însăşi viaţa noastră, faptele noastre, strigă că ducem luptă împotriva lui Hristos, iar înainte de faptele noastre, ne-o strigă Hristos, Care cunoaşte cu deamănuntul toată viaţa noastră, ne-o strigă Hristos, Care ne va judeca?

Hristos ne-a poruncit să nu ne adunăm comori pe pămînt, ci în cer (Matei 6, 19-21). Puţini sînt cei care îndeplinesc această poruncă, iar dintre aceştia puţini, cine poate spune că a îndeplinit-o aşa cum doreşte Hristos? Marea majoritate a oamenilor, ca şi cum ar fi auzit cele împotrivnice, ca şi cum li s-ar fi poruncit să-şi adune comorile aici pe pămînt, au părăsit cu totul cerul, îşi lipesc inima de toate cele de pe pămînt, se înnebunesc de dragul strîngerii avuţiilor şi, urînd pe Dumnezeu, iubesc pe mamona.

Hristos a mai poruncit: Nu vă îngrijiţi de ziua de mîine! (Matei 6, 34). Ştiu sigur că nici un om nu vrea să asculte această poruncă, nici să se lase încredinţat de adevărul ei, din pricina puţinătăţii credinţei noastre în Hristos. De aceea, acoperindu-mi faţa din pricina ruşinii, voi lăsa la o parte această poruncă. Ar trebui să credem pe Hristos numai pe cuvînt; noi însă nu-L credem nici cînd ne dovedeşte adevărul spuselor Sale cu dovezi de nezdruncinat, nici cînd ne dă pilde despre temeinicia spuselor Lui, cum sînt cele cu păsările cerului (Matei 6, 26) şi cu iarba cîmpului (Matei 6, 30). Ci, dimpotrivă, ne frămîntă grija zilei de mîine ca şi pe păgîni, ba poate şi mai mult, şi, cu toate că ni s-a poruncit că nu trebuie să ne rugăm pentru cele de mîine, noi ne cheltuim toată rîvna noastră cu astfel de rugăciuni. Dar, după cum am spus, voi lăsa la o parte această poruncă. Mă voi îndrepta deci spre poruncile următoare, cu nădejdea că îndeplinirea acestora mă va mîngîia pentru ruşinea de mai înainte.

Ce poruncă a dat mai departe Hristos, în predica Sa de pe munte? Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi! (Matei 7, 1). Socoteam că voi găsi oarecare mîngîiere ruşinii mele, dar văd că ruşinea îmi sporeşte încă şi mai mult. Chiar dacă n-am păcătui faţă de nici o altă poruncă, ci numai faţă de aceasta, călcarea ei e de ajuns ca să ne arunce în fundul iadului. Judecăm cu asprime păcatele altora, dar nu vedem bîrnele din ochii noştri; ne cheltuim toată viaţa iscodind faptele altora şi osîndindu-i. Nu poţi găsi pe nimeni liberat de acest păcat, nici laic, nici monah, nici cleric. Şi totuşi, Hristos ne spune ce primejdie mare ne aşteaptă în urma călcării acestei porunci: Cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi! şi: Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura! (Matei 7, 2). Cu toate că acest păcat nu conţine în el nici o plăcere, ci, dimpotrivă, are o atît de mare pedeapsă, totuşi cu toţii alergăm spre el, ca şi cum ne-am grăbi şi ne-am lua la întrecere să intrăm în cuptorul iadului nu pe o singură cale, ci pe mai multe. Sîntem nepăsători nu numai faţă de poruncile părut grele, ci chiar faţă de cele mai uşoare, deoarece le călcăm în picioare în aceeaşi măsură şi pe unele, şi pe altele. Iar prin faptul că le călcăm în picioare pe cele uşoare, arătăm că nu le îndeplinim nici pe cele mai grele, nu din pricina greutăţii poruncilor, ci din pricina dispreţului pe care-l arătăm faţă de ele. Spune-mi, te rog, ce lucru greu este a nu iscodi faptele altuia şi a nu osîndi păcatele aproapelui? Cele împotrivnice însă, a iscodi şi a osîndi pe alţii, este o treabă destul de obositoare. Poate să ne mai creadă cineva, la auzul acestor băgări de seamă, că nu ascultăm de porunca aceasta din pricina nepăsării noastre, şi nu din pricina rîvnei de a o călca şi a relei noastre voinţe? Cînd faptele pe care ne porunceşte Hristos să le îndeplinim sînt uşoare şi lesnicioase celor care voiesc să le săvîrşească, iar faptele oprite sînt şi mai grele şi cer mai multă osteneală, iar noi părăsim poruncile şi săvîrşim cele oprite - cînd deci aşa stau lucrurile, nu vor spune oare duşmanii noştri că facem păcatele pentru că voim să ne războim cu Hristos? Că poruncile lui Hristos nu au nimic ostenitor în ele o spune El Însuşi prin cuvintele: Luaţi jugul Meu peste voi, că jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară (Matei 11, 29-30). Dar noi, din cauza nespusei noastre nepăsări, facem să treacă în faţa mulţimii drept împovărătoare cele uşoare. Omului care vrea să stea degeaba şi să doarmă, mereu i se pare o greutate şi mîncatul, şi băutul. Cei cu sufletul treaz însă şi cei harnici nu se dau îndărăt nici în faţa treburilor cu totul neobişnuite şi greu de făcut, dimpotrivă, le săvîrşesc cu mai mult curaj decît cei trîndavi şi somnoroşi pe cele foarte uşoare. Nimic, nimic nu este atît de uşor, pe care multa noastră lenevie să nu-l socotească foarte greu şi obositor; după cum nimic nu este atît de obositor şi de greu, pe care rîvna şi dragostea noastră să nu-l facă foarte uşor. Spune-mi, te rog, ce este mai cumplit şi mai greu decît a fi în primejdie de moarte în fiecare zi? Şi totuşi, Fericitul Pavel a numit această primejdie uşoară, spunînd astfel: Căci necazul nostru de acum, trecător şi uşor, ne aduce slava veşnică, mai presus de măsură (2 Corinteni 4, 17). Chiar dacă lucrul acesta este prin firea sa greu, totuşi ajunge uşor prin nădejdea celor viitoare. Pavel, de pildă, a şi adăugat pricina uşurătăţii lui prin cuvintele: Căci noi nu privim la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd (2 Corinteni 4, 18).

Să vedem însă şi poruncile următoare. Hristos a spus: Nu daţi cele sfinte cîinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor! (Matei 7, 6). Hristos ne-a dat aceste învăţături tot ca nişte porunci. Noi însă, din pricina slavei deşarte, a umblatului după lauda lumii şi a mîndriei necugetate, am călcat în picioare şi această poruncă, îngăduind, fără nici o socoteală şi fără o cercetare amănunţită, să ia parte la Sfintele Taine oameni desfrînaţi, necredincioşi şi plini de nenumărate păcate. Înainte de a cerceta temeinic sufletul lor, le descoperim toată învăţătura credinţei noastre şi îi ducem dintr-o dată în Sfînta Sfintelor, fără să le mai dăm putinţa să vadă şi cele ce sînt înainte de Sfînta Sfintelor. Din această cauză, unii dintre cei care au fost aduşi către Sfintele Taine cu atîta grabă, au fugit îndată şi au săvîrşit nenumărate rele. Şi - nu numai cînd e vorba despre alţii, dar chiar cînd e vorba de noi înşine - trebuie să mărturisim că nesocotim această prea-înfricoşătoare poruncă atunci cînd ne împărtăşim cu nemuritoarele Taine făcînd aceasta plini de necurăţie şi cu nesocotinţă.

Poţi apoi să vezi că sînt călcate cu totul în picioare nu numai poruncile despre care am vorbit pînă acum, dar şi cele pe care Hristos le dă mai departe în predica de pe munte. Hristos a spus: Cîte voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea! (Matei 7, 12), noi însă facem oamenilor toate cele pe care nu voim să le suferim de la ei.

Deşi ni s-a poruncit să intrăm pe calea cea strîmtă (Matei 7, 13), noi căutăm în orice împrejurare din viaţă calea cea largă. Nu este cu totul de mirare dacă unii laici îmbrăţişează şi iubesc această cale largă, dar să caute să intre prin această uşă, mai mult decît laicii, monahii, oamenii care, la arătare, s-au răstignit pentru lume, aceasta este ceea ce ne umple de uimire şi, mai bine spus, acest lucru pare chiar o taină. Dacă ai ruga pe monahi să vină să îndeplinească vreo însărcinare, de cele mai multe ori i-ai auzi, în primul rînd, punîndu-ţi aceste întrebări: Vom avea odihnă în slujba pe care ne-o dai? Cel care ne cheamă este în stare să ne dea odihnă? Şi mereu, în orice discuţie, cuvîntul care le stă cel mai mult pe buze nu este altul decît cuvîntul „odihnă.” Ce spui, omule? Ţi s-a poruncit să mergi pe calea cea îngustă (Matei 7, 14), şi întrebi de odihnă? Ţi s-a poruncit să intri pe uşa cea strîmtă (Matei 7, 13), şi cauţi să intri pe cea largă? Poate fi ceva mai rău decît această rătăcire? [...]

Pe nimeni dintre noi, iubite, nu ne-a cuprins încă dorinţa bunătăţilor cereşti, aşa cum ar trebui să ne cuprindă. Dacă ne-ar fi cuprins această dorinţă, am socoti umbră şi fum toate cele ce par anevoioase. Cel care le preţuieşte pe cele de acum nu va fi învrednicit niciodată de privirea bunătăţilor viitoare. Dar cel care le dispreţuieşte şi socoteşte că toate nu au mai mult preţ decît umbra şi visul, va dobîndi iute şi bunătăţile cele mari şi duhovniceşti. Cînd binele acesta, adică dispreţul celor de faţă, cuprinde cu adevărat sufletele oamenilor, atunci el are tot atîta putere să nimicească răutăţile pe cîtă putere are focul asupra spinilor: chiar dacă sufletul unui om ar fi înăbuşit de nenumărate răutăţi, chiar dacă l-ar strînge păcatele cu multe legături, chiar dacă l-ar arde cumplit flacăra poftelor, chiar dacă l-ar împresura cumplit zgomotul celor trecătoare, totuşi, ca printr-un bici usturător, binele acesta va izgoni îndată şi cu desăvîrşire toate aceste răutăţi şi le va îndepărta din suflet. Şi, după cum praful mărunt nu poate sta în faţa furiei unui vînt puternic, tot astfel nici mulţimea poftelor nesăbuite nu va putea sta în faţa puterii căinţei; în clipa în care căinţa pătrunde adînc în sufletul omului, poftele pier şi se împrăştie mai iute decît praful şi fumul. Dacă dragostea trupească robeşte atît de mult sufletul încît îl face pe îndrăgostit să se îndepărteze de toate cele din viaţă şi să stea ţintuit numai sub tirania iubitei, cîte nu va fi oare în stare să facă dragostea lui Hristos şi teama de a nu ne înstrăina de El? După cum este greu şi, mai bine spus, cu neputinţă să amesteci focul cu apa, tot astfel socotesc că este cu neputinţă să trăiască la un loc desfătarea şi zdrobirea inimii. Ele sînt potrivnice şi se nimicesc una pe alta: zdrobirea inimii este mama lacrimilor şi a cumpătării; desfătarea însă este mama rîsului şi a nebuniei; una face sufletul uşor şi înaripat, cealaltă îl face mai greu decît plumbul. [...]

Boala aceasta îndelungată care a pus stăpînire pe sufletele noastre a ajuns, cu timpul, de nevindecat, ca să spun aşa. Nici nu mai putem să ne dăm seamă ce înseamnă a fi cu adevărat sănătos, ba, dimpotrivă, chiar ni se pare cu neputinţă însănătoşirea. Ne place să auzim pomenindu-se numele Apostolilor, să ni se vorbească despre faptele lor strălucite. Însă, în locul acestei plăceri, ar trebui să ni se umple sufletul de lacrimi şi de jale la gîndul că ne-am îndepărtat atît de mult de ei: nu mai socotim un păcat acest lucru; ba, mai mult, ne găsim într-o astfel de stare sufletească, încît credem că ne este cu neputinţă să ajungem la înălţimea Apostolilor. Dacă am fi întrebaţi pentru care pricină am ajuns la acest gînd, am pune îndată înainte această îndreptăţire neghioabă, spunînd: Acela era Pavel; celălalt era Petru, iar celălalt - Ioan Botezătorul. Ce vrei să spui prin cuvintele: Acela era Pavel, acela era Petru? Spune-mi, te rog, nu aveau şi ei aceeaşi fire omenească asemeni nouă? N-au venit pe lume pe acelaşi drum ca şi noi? Nu s-au hrănit cu aceleaşi mîncăruri? N-au tras în piept acelaşi aer? Nu s-au folosit de aceleaşi lucruri ca şi noi? N-au avut unii dintre ei soţii şi copii? N-au fost unii lucrători şi meseriaşi? Iar alţii nu s-au cufundat chiar în mocirla păcatului? Ai putea să-mi răspunzi: Da, e adevărat, dar s-au bucurat de harul bogat al lui Dumnezeu. Da, îndreptăţirea aceasta ar avea vreun temei dacă ni s-ar fi poruncit şi nouă să înviem morţi, să deschidem ochii orbilor, să curăţim leproşi, să îndreptăm şchiopi, să izgonim draci şi să vindecăm alte boli asemănătoare. Dar ce legătură pot avea toate aceste minuni cu întrebarea pusă, odată ce acum este vorba să cercetăm felul vieţuirii noastre şi să arătăm supunerea noastră faţă de poruncile lui Dumnezeu? La botez, te-ai bucurat şi tu de harul dumnezeiesc, te-ai împărtăşit cu Duhul Sfînt. Chiar dacă n-ai primit harul de a face minuni, totuşi ai primit îndestulător pentru o vieţuire dreaptă şi curată. Prin urmare, căderea noastră se datorează numai trîndăviei noastre. Apoi, în ziua judecăţii, Hristos nu dă răsplată numai acelora care au făcut minuni, ci şi acelora care au îndeplinit poruncile Lui. El spune: Veniţi, binecuvîntaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia gătită vouă de la întemeierea lumii!, nu pentru că aţi făcut minuni, ci pentru că am flămînzit, şi Mi-aţi dat să mănînc; am însetat, şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost, şi M-aţi primit; gol am fost, şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost, şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost, şi aţi venit la Mine (Matei 25, 34-36). În Fericiri, Hristos nu vorbeşte deloc despre cei care au făcut minuni, ci despre cei care au o viaţă curată şi dreaptă.

Chiar dacă acum harul facerii de minuni s-a micşorat, acest lucru nu va putea să ne stingherească întru ceva, dar nici să ne slujească drept îndreptăţire cînd vom da seama pentru faptele noastre. Pe Fericiţii Apostoli nu-i preţuim din pricina minunilor săvîrşite de ei (căci minunile erau săvîrşite în totul prin puterea lui Dumnezeu), ci pentru că au trăit ca Îngerii; iar vieţuirea lor se datora, pe lîngă ajutorul dumnezeiesc, rîvnei lor. Zisa aceasta nu-i a mea, ci a lui Pavel, marele următor al lui Hristos. Cînd Pavel scria ucenicilor săi împotriva apostolilor mincinoşi şi voia să arate deosebirea dintre o slujire adevărată a lui Hristos şi alta mincinoasă, n-a făcut această deosebire întemeiat pe minunile făcute, ci pe faptele pe care le săvîrşea, grăind astfel: Sînt ei slujitori ai lui Hristos? Ca un nebun grăiesc, sînt mai presus eu: în osteneli mai mult, în temniţe mai mult, în bătăi peste măsură, în moarte adeseori. De la iudei am primit de cinci ori patruzeci de lovituri fără una, de trei ori am fost bătut cu toiege, o dată am fost bătut cu pietre, de trei ori s-a sfărîmat corabia cu mine, o noapte şi o zi am petrecut în largul mării; în călătorii adeseori, în primejdii pe rîuri, în primejdii printre tîlhari, în primejdii din partea neamului meu, în primejdii din partea păgînilor, în primejdii în oraşe, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; în osteneală, în trudă, în privegheri de multe ori, în foame, şi sete şi în posturi deseori, în frig şi în goliciune. Pe lîngă toate acestea, tulburarea mea de fiecare zi, grija pentru toate Bisericile. Cine este slab, şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte, şi eu să nu ard? (2 Corinteni 11, 23-29). Pentru aceste pricini mă minunez eu de Apostoli. Alţii - care, printr-o iconomie oarecare, au primit îngăduinţa să facă minuni dar n-au săvîrşit faptele de care vorbeşte Pavel - nu numai că nu au ajuns de admirat, dar au ajuns chiar netrebnici, după cum arată Hristos, prin cuvintele: Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, nu cu numele Tău am proorocit? Nu cu numele Tău am scos draci? Nu cu numele Tău am făcut multe minuni? Şi le voi spune: Plecaţi de la Mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea, niciodată nu v-am cunoscut! (Matei 7, 22-23). Tot pentru această pricină, îi sfătuia pe ucenicii Săi, zicînd: Nu vă bucuraţi că dracii vi se pleacă, ci că numele voastre s-au scris în ceruri! (Luca 10, 20). Un om cu o vieţuire curată şi dreaptă va primi, chiar fără de minuni, cununile Împărăţiei Cerurilor şi nu va avea o cunună mai puţin strălucitoare; pe cînd un om cu o vieţuire nelegiuită nu va putea scăpa de chinurile iadului, chiar dacă va fi săvîrşit minuni.

Prin urmare, împotrivirea ridicată, că Apostolii au fost mari şi minunaţi din pricina harului facerii de minuni dat lor de Dumnezeu, nu este de nici un folos. Dar nu este numai nefolositoare, ci chiar primejdioasă, căci dă multor eretici prilej de învăţături greşite. Căci - dacă Apostolii n-au ajuns de admirat datorită propriei lor voinţe, ci numai datorită harului lui Hristos - ce-i împiedică pe toţi ceilalţi făcători de minuni să ajungă ca şi Apostolii? Dacă harul lui Dumnezeu n-ar cere mai întîi de la noi faptele noastre, atunci harul s-ar fi răspîndit din belşug în sufletele tuturor oamenilor, căci Dumnezeu nu caută la faţa oamenilor (Romani 2, 11). Dar, pentru că harul cere întîi ca noi să avem fapte, de aceea la unii oameni harul urmează faptelor şi rămîne, de la alţii fuge, iar de ceilalţi nici nu se atinge. Că Dumnezeu i-a dat Fericitului Pavel harul după ce a cercetat mai întîi voinţa sa, dar înainte de a face vreo minune, o spune Însuşi Hristos despre el. Ascultă ce zice: Vas al alegerii îmi este, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor, şi a regilor şi înaintea întregului neam al lui Israil (Faptele Apostolilor 9, 15). Cel care intră în inimile noastre a dat această mărturie înainte de a veni harul Lui peste Pavel. Să nu ne înşelăm noi înşine, iubiţilor, spunînd că este cu neputinţă să ajungă cineva ca Pavel. E drept că nu va mai fi un al doilea Pavel, dacă-l privim sub chipul harului primit şi al minunilor săvîrşite; dar fiecare dintre noi, dacă vrea, poate să ajungă un Pavel, privit după chipul curăţiei vieţii sale. Iar dacă azi nu mai sînt Paveli, asta se datorează numai lipsei noastre de voinţă. Nu ştim însă cum s-a făcut că am căzut în această neghiobie, de a căuta printre oamenii zilelor noastre pe unii asemenea lui Pavel, cînd nu se pot vedea măcar oameni care să fie la fel cu alţii care vin în al treilea sau al patrulea rînd după Pavel. Pentru aceasta trebuie să jelim, să lăcrimăm şi să ne văităm nu numai o zi, nici două, ci toată viaţa. [...]

Noi însă, care n-avem de bocit şi jelit pierderea copiilor şi a soţiilor, ci pierderea sufletului - şi nu pierderea unui suflet străin, ci a propriului nostru suflet - ne îndreptăţim zicînd că ne este trupul slăbănogit şi că avem nevoie de mîncăruri alese. Şi dacă ar fi numai aceasta grozăvia căderii noastre! Dar noi nu săvîrşim nici acele fapte pentru împlinirea cărora nu este nevoie deloc de tăria trupului. Spune-mi, te rog, la ce-ţi trebuie putere trupească atunci cînd se cuvine să-ţi zdrobeşti inima, cînd trebuie să te rogi cu minte trează şi suflet deştept, cînd trebuie să-ţi treci pe dinaintea sufletului păcatele, cînd trebuie să-ţi înfrîngi îngîmfarea şi mîndria, cînd trebuie să-ţi smereşti gîndirea? Aceste fapte Îl fac îndurător pe Dumnezeu spre noi, şi acestea n-au nevoie de multă trudă. Dar nici pe acestea nu le facem. Nu înseamnă numaidecît că-ţi boceşti şi-ţi jeleşti păcatele dacă te îmbraci în sac, dacă te închizi într-o chilie, dacă stai în întuneric; dimpotrivă, a-ţi jeli păcatele înseamnă a-ţi aminti totdeauna cu tărie de propriile tale păcate, a-ţi cerceta conştiinţa cu aceste gînduri, a măsura necontenit lungimea drumului pe care-l mai avem de făcut pînă la Împărăţia Cerurilor.

Dar cum voi face aceasta? mă vei întreba. Cum? Dacă avem vii totdeauna înaintea ochilor iadul şi Îngerii care aleargă pretutindeni şi strîng din toată lumea pe cei pe care au să-i arunce în iad. Să ne gîndim apoi, fără a mai ţine seamă de chinurile iadului, cît de mare rău este pierderea Împărăţiei Cerurilor. Căci, chiar dacă nu ne-ar ameninţa focul iadului şi nici nu ne-ar aştepta chinuri veşnice, numai gîndul de a fi înstrăinaţi de Hristos cel blînd şi iubitor de oameni - Care S-a dat pe Sine la moarte pentru noi, Care a suferit toate ca să ne scoată din chinurile iadului şi să ne împace cu Tatăl pe noi, cei care îi eram duşmani din pricina păcatelor noastre - prin urmare, numai gîndul acesta, de a putea pierde acele bunătăţi negrăite şi nemuritoare care ne aşteaptă, ar trebui să fie mai puternic decît chinul iadului şi îndestulător ca să ne deştepte sufletele şi să ne înduplece să fim totdeauna treji. Dacă - numai la citirea pildei celor cinci fecioare care au fost îndepărtate din camera de nuntă, pentru că n-au avut untdelemn în candelele lor - simţim aceeaşi durere ca şi ele pentru pedeapsa venită asupra lor şi ne tulburăm; dacă ne gîndim apoi că şi noi vom suferi aceeaşi pedeapsă pentru trîndăvia noastră, mai putem fi oare atît de împietriţi la suflet încît să cădem în trîndăvie, cînd ne este totdeauna vie în suflet pilda aceasta? [...]

De asta sîntem totdeauna reci şi nesimţitori, de asta nu sîntem pregătiţi pentru săvîrşirea vreunei fapte bune, de asta nu putem ajunge la căinţă, de asta nu putem să ne adunăm puţin sufletul nostru: nu ne gîndim cum trebuie la păcatele noastre, nu cercetăm binefacerile date nouă de Dumnezeu, nu căutăm pe oamenii care au săvîrşit fapte mari şi minunate. De asta am dat cu totul uitării faptele cele bune: nu sîntem cumpătaţi cînd avem izbînzi în viaţă, cînd sîntem fericiţi; nu sîntem sinceri, minţim cînd spunem tuturor, de nenumărate ori, că sîntem nişte păcătoşi. Că aşa stau lucrurile o putem vedea de acolo că ne pierdem firea, ne răzvrătim cînd auzim că alţii rostesc aceste cuvinte şi le socotim drept ocări. Astfel, toate faptele noastre nu-s decît făţărnicie: nu urmăm pe vameş, care, hulit de fariseu pentru mulţimea păcatelor lui, a suferit cu răbdare hula şi a cules rodul purtării lui, căci s-a pogorît din biserică mai îndreptat decît fariseul (Luca 18, 14). Noi însă nu ştim ce înseamnă a ne mărturisi păcatele, cu toate că sîntem plini de nenumărate păcate. Ar trebui să fim încredinţaţi nu numai că am săvîrşit nenumărate păcate, dar ar trebui să avem scrise ca într-o carte în inima noastră toate păcatele noastre, mici sau mari, şi ar trebui să le plîngem ca şi cum le-am fi făcut de curînd. Aducîndu-ne aminte necontenit de păcatele noastre, putem înfrînge iute mîndria sufletului nostru. Aducerea-aminte necontenit de propriile păcate trage după sine un atît de mare bine, încît Fericitul Pavel îşi spunea deseori chiar păcatele iertate de Dumnezeu. Prin botez, toate păcatele sale de mai înainte îi fuseseră şterse; după botez, a trăit într-o curăţie desăvîrşită; astfel - deşi nu se ştia vinovat cu nimic (1 Corinteni 4, 4), deşi nu avea păcate pentru care să suspine - totuşi făcea pomenire de păcatele de dinainte de botez, de mult iertate, spunînd: Hristos Iisus a venit în lume să mîntuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintîi sînt eu (1 Timotei 1, 15); şi iarăşi: ... că m-a socotit credincios, punîndu-mă spre slujire pe mine, cel ce eram înainte hulitor, şi prigonitor şi batjocoritor... (1 Timotei 1, 12-13) că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam (Galateni 1, 13); şi iarăşi: Nu sînt vrednic să mă numesc Apostol (1 Corinteni 15, 9). Chiar dacă Dumnezeu ne-a iertat păcatele trecute şi spovedite, totuşi trebuie să ne aducem aminte de ele, deoarece amintirea lor este în stare să ne mişte sufletul şi să ne îndemne să iubim cu putere pe Dumnezeu. Cînd Simon fariseul a fost întrebat de Domnul care din cei doi datornici îl va iubi mai mult pe cămătar, a spus: Socotesc că cel căruia i-a iertat mai mult, Domnul i-a răspuns: Drept ai judecat! (Luca 7, 43). Atunci vom cunoaşte cît de covîrşitor este harul lui Dumnezeu faţă de noi, atunci vom pleca ochii spre pămînt, atunci ne vom smeri, cînd ne vom gîndi la mulţimea păcatelor noastre trecute. Cu cît avem conştiinţa că am săvîrşit păcate mai mari, cu atît ni se va muia mai mult sufletul. Pavel îşi aducea aminte de păcatele lui de dinainte de botez, noi însă nu voim să ne aducem aminte de cele săvîrşite după botez, care aduc după ele mare primejdie şi pe care avem îndatorirea de a le cerceta. Dimpotrivă, dacă ne vine vreodată în minte amintirea vreunui păcat, îndată îl alungăm, căci nu vrem ca aceasta să ne tulbure conştiinţa nici chiar pentru puţină vreme. Şi totuşi, păcatele ni se nasc din această plăcere nefolositoare pe care o facem sufletului. Fiind atît de nesimţitori şi atît de molatici, pe de o parte nici nu mai putem să ne mărturisim păcatele de mai înainte (cum putem să le mai mărturisim, odată ce ne-am obişnuit să nu le suferim nici amintirea?), iar pe de altă parte sîntem cu totul gata de a săvîrşi pe viitor altele. Bine ar fi să avem veşnic în noi trează amintirea păcatelor noastre! Frica de Dumnezeu să ne zguduie necontenit mintea, spre a putea alunga moliciunea şi uşurătatea sufletului nostru! Căci, dacă tăiem şi acest frîu, cine va mai opri sufletul să se îndrepte fără teamă spre prăpastie şi să cadă în adîncul pierzării? Pentru asta dreptul David îşi punea necontenit înaintea ochilor pedeapsa viitoare, pentru asta plîngea, pentru asta suspina; plîngea şi suspina cu amar. […]

Aşa făcea şi David: astfel de gînduri îi frămîntau necontenit mintea. Gîndindu-se la binefacerile lui Dumnezeu, zicea: Ce este omul ca să-l pomeneşti, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? Micşoratu-l-ai cu puţin faţă de Îngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat (Psalmi 8, 4-5). Îşi uitase atît de mult faptele sale bune, încît, după ce dăduse dovadă de o covîrşitoare înţelepciune, spunea: Ce sînt eu, Doamne al meu, Doamne? Ce este casa tatălui meu, că m-ai iubit pînă într-atîta? Sînt mici toate acestea înaintea Ta, Doamne al meu, şi Tu ai grăit pentru casa robului Tău că va fi îndelungată. Aceasta este legea omului, Doamne al meu, Doamne, către Tine. Ce va mai adăuga David vorbind cu Tine? (2 Regi 7, 18-20). Avînd necontenit în minte faptele bune ale strămoşilor săi, socotea că el este un om de nimic alături cu ei. După ce a spus: În Tine au nădăjduit părinţii noştri (Psalmi 21, 4), a adăugat, vorbind de sine: Iar eu sînt vierme, şi nu om! (Psalmi 21, 6). Atît avea de limpede înaintea ochilor nesiguranţa viitorului, încît spunea: Luminează-mi ochii mei, ca să nu adorm spre moarte (Psalmi 12, 4). Gîndea că avea să dea socoteală de atît de multe păcate, încît spunea: Curăţeşte păcatul meu, că mult este! (Psalmi 24, 12). […]

Bibliografie: Sfîntul Ioan Gură de Aur. Despre mărginită putere a diavolului. Despre căinţă. Despre necazuri şi biruirea tristeţii, Editura Institutului Biblic al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002

CUVINTE ALE SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE POCĂINŢĂ

[...] Ştiind dar acestea, să nu deznădăjduim nici noi, dar nici să ne trîndăvim. Amîndouă sînt pierzătoare. Deznădejdea nu-l lasă pe cel căzut să se scoale, iar trîndăvia îl culcă la pămînt pe cel în picioare. Una ne lipseşte de bunătăţile pe care le putem avea, cealaltă nu ne lasă să scăpăm de păcatele ce ne apasă. Trîndăvia ne aruncă jos, chiar de-am fi în cer, deznădejdea ne pogoară în adîncul păcatului, dar îndepărtarea deznădejdii ne face să ne ridicăm repede din adîncul acela.

Să-ţi spun cîtă putere au şi una, şi alta! Diavolul, la început, a fost bun; trîndăvindu-se şi deznădăjduind, a ajuns atît de rău, că nu s-a mai putut ridica din răutatea Iui. Că a fost bun, ascultă ce spune Hristos: Văzut-am pe satana ca un fulger căzînd din cer (Luca 10, 18). Asemănarea cu fulgerul arată şi vieţuirea lui strălucită de mai înainte, şi iuţeala căderii sale. Pavel a hulit, a prigonit, a ocărît; dar, pentru că s-a sîrguit şi nu a deznădăjduit, s-a ridicat şi a ajuns asemenea cu Îngerii. Iuda a fost apostol; dar, pentru că s-a trîndăvit, a ajuns vînzător. Tîlharul, iarăşi, după o atît de mare răutate, pentru că nu a deznădăjduit, a intrat înaintea tuturor celorlalţi în Rai (Luca 23, 43). Fariseul, încrezîndu-se, a fost pogorît din înălţimea faptei sale bune; vameşul, nepierzîndu-şi nădejdea, aşa s-a îndreptat, că a lăsat în urmă pe fariseu (Luca 18, 10-14).

[...] Ştiindu-le pe acestea, să nu deznădăjduim niciodată! Nici o armă a diavolului nu-i atît de tare ca deznădejdea! Diavolul nu se bucură atîta cînd păcătuim, cît se bucură cînd deznădăjduim. Ascultă! Pavel s-a temut mai mult de căderea în deznădejde a desfrînatului din Corint decît de păcatul lui. Scriindu-le corintenilor, le grăia aşa: Îndeobşte se aude că la voi este desfrînare, şi aşa desfrînare cum nici la păgîni nu se pomeneşte (1 Corinteni 5, 1). N-a spus: „cum nici la păgîni nu se săvîrşeşte”, ci: „nu se pomeneşte”, (adică): Fapta pe care păgînii n-o pot suferi nici cu numele, pe aceea voi îndrăzniţi să o săvîrşiţi. Şi v-aţi semeţit (1 Corinteni 5, 2). Pavel n-a spus: „acela s-a semeţit”, ci, lăsînd la o parte pe cel ce a păcătuit, vorbeşte cu cei sănătoşi. Aşa cum fac şi doctorii: lasă la o parte pe cei bolnavi şi vorbesc mai mult cu rudele bolnavilor. Corintenii erau vinovaţi de semeţie pentru că nu l-au mustrat pe cel ce păcătuise, nici nu l-au pedepsit. Pavel i-a făcut părtaşi la păcat şi pe corinteni pentru ca să vindece mai repede rana.

Cumplit lucru este să păcătuieşti, dar cu mult mai cumplit să te lauzi cu păcatele! Dacă, lăudîndu-te cu dreptatea, pierzi dreptatea, apoi cu mult mai multă pagubă ai dacă te lauzi cu păcatele; păcatul acesta e mai mare decît păcatele cu care te lauzi. De aceea spune Domnul: Cînd veţi face totul, spuneţi: Slugi netrebnice sîntem! (Luca 17, 10). Deci, dacă cei care îndeplinesc toate poruncile trebuie să se smerească, apoi cu mult mai mult cel ce păcătuieşte trebuie să plîngă şi să se numere printre cei din urmă. Aceasta arătînd-o, Pavel spunea: N-ar fi trebuit oare mai degrabă să plîngeţi? (1 Corinteni 5, 2). Ce spui, Pavele? A păcătuit altul, şi să plîng eu? Da, răspunde Pavel. Sîntem legaţi unii de alţii ca mădularele de trup. La trup, dacă e rănit piciorul, simte durerea şi capul. Şi ce este mai de preţ decît capul? Şi totuşi capul uită de vrednicia sa în timp de nenorocire. Fă şi tu tot aşa! De asta ne şi îndeamnă Pavel să ne bucurăm cu cei ce se bucură şi să plîngem cu cei ce plîng (Romani 12, 15). De asta le şi spune corintenilor: N-ar fi trebuit oare mai degrabă să plîngeţi, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a făcut fapta aceasta? (1 Corinteni 5, 2). N-a spus: „N-ar fi trebuit oare mai degrabă să vă străduiţi?” Dar ce? „N-ar fi trebuit oare mai degrabă să plîngeţi?”, ca şi cum o boală obştească, ciuma, ar fi cuprins toată cetatea. Aproape că le-a spus: E nevoie de rugăciune şi de mărturisire, ca să piară boala din toată cetatea.

Ai văzut cîtă frică a atîrnat Pavel deasupra capetelor lor? Deoarece corintenii socoteau că răul se mărgineşte numai la cel ce săvîrşeşte păcatul, de aceea Pavel le trezeşte luarea-aminte, spunîndu-le: Oare nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată frămîntătura? (1 Corinteni 5, 6). Cuvintele lui Pavel, au acest înţeles: Dacă răul înaintează, va cuprinde şi celelalte mădulare; trebuie deci să vă îngrijiţi de păcatul acesta ca şi cum aţi avea de luat hotărîri cu privire la nişte rele obşteşti. Să nu-mi spui mie că numai acela a păcătuit, ci gîndeşte-te la aceea că răul e un puroi care ameninţă să se întindă în tot trupul. Şi după cum, cînd arde o casă, sar în ajutor şi se grăbesc şi cei care n-au suferit nici un rău, nu mai puţin decît cei cu casa aprinsă, ca nu cumva focul să se întindă şi să ajungă şi la uşile lor, tot aşa şi Pavel îi trezeşte pe corinteni, spunîndu-le: Păcatul săvîrşit între voi e un foc; să ieşim întru întîmpinarea răului, să stingem focul, înainte de a cuprinde Biserica! Dacă nu-ţi pasă de păcat, pentru că este în trupul altuia, află că şi tu eşti bolnav, căci acela este mădular al întregului trup. Dar gîndeşte-te şi la aceea că, dacă trîndăveşti, dacă treci cu vederea răul, răul te va cuprinde şi pe tine. Deci, dacă nu pentru fratele tău, fii treaz măcar pentru tine! Opreşte ciuma, pune stavilă puroiului, zăgăzuieşte întinderea lui! Acestea şi mai multe ca acestea spunîndu-le şi poruncindu-le să-l dea satanei (1 Corinteni 5, 5), mai tîrziu, pentru că s-a schimbat şi a ajuns mai bun, Pavel le-a spus: Destul este pentru unul ca acesta pedeapsa aceasta de la cei mai mulţi. (2 Corinteni 2, 6). Întăriţi în el dragostea! (2 Corinteni 2, 8). Uită-te cîtă stăruinţă pune acum Pavel ca să-l împreune şi să-l alipească iarăşi de turmă, pentru că mai înainte îl arătase ca duşman şi vrăjmaş obştesc tuturor, pentru că-l izgonise din turmă şi-l tăiase din trupul Bisericii! Nu le-a spus simplu: „Iubiţi-l!”, ci: „Întăriţi în el dragostea!” adică: Arătaţi-i prietenie trainică şi statornică, dragoste fierbinte, înflăcărată, care să cumpănească ura voastră de mai înainte; purtaţi-vă cu el cu bunăvoinţă!

Spune-mi, Pavele, ce s-a întîmplat? Nu l-ai dat satanei? Da, dar nu ca să rămînă în mîinile satanei, ci ca să-l scap iute de tirania satanei. După cum spuneam mai înainte, uită-te cît se temea Pavel de deznădejde, ca de o armă puternică a diavolului. Spunînd: Întăriţi în el dragostea!, a adăugat şi pricina: ca nu cumva să fie doborît de mai multă tristeţe unul ca acesta (2 Corinteni 2, 7). Oaia e în gura lupului - spune Pavel - să-l ajungem! Să i-o luăm din gură, înainte de a mînca şi strica mădularul nostru! Corabia este în mijlocul furtunii, să ne grăbim s-o scăpăm, înainte de a se scufunda! După cum corabia se scufundă cînd marea se ridică şi valurile se înalţă de pretutindeni, tot aşa şi sufletul se înăbuşă iute, dacă nu are pe cineva să-i întindă mîna de ajutor cînd e înconjurat de pretutindeni de tristeţe; căci tristeţea, mîntuitoare pentru iertarea păcatelor, e pierzătoare cînd depăşeşte măsura.

Uită-te cu cîtă limpezime a grăit Pavel! N-a spus: „Să nu-l piardă diavolul!” Dar ce? ...ca să nu ne lăsăm prinşi de lăcomia satanei (2 Corinteni 2, 11). Iar lăcomia este dorire de bunuri străine. Arătînd deci că păcătosul din Corint a scăpat de diavol şi că, prin pocăinţă, a ajuns iar în turma lui Hristos, Pavel a spus: „... ca să nu ne lăsăm prinşi de lăcomia satanei.” Dacă diavolul mai pune gheara pe el - vrea să spună Pavel - atunci răpeşte mădularul nostru, ia oaia turmei lui Hristos. Căci acela, prin pocăinţă, lepădase păcatul. Pavel ştia ce a făcut diavolul cu Iuda. De aceea s-a temut să nu se întîmple acelaşi lucru şi cu păcătosul din Corint. Dar ce a făcut diavolul cu Iuda? Iuda s-a pocăit, că a zis: Am păcătuit, vînzînd sînge nevinovat! (Matei 27, 4). Diavolul a auzit cuvintele acestea; ştia că ele îl pun pe Iuda pe calea cea bună, că îl duc la mîntuire, şi s-a temut să nu se schimbe. Că-şi spunea diavolul: „Are Stăpîn iubitor de oameni; a plîns pentru el şi l-a sfătuit în fel şi chip, cînd avea de gînd să-L vîndă. Oare nu-l va primi cu mult mai mult acum, cînd se pocăieşte? Îl trăgea la El şi-l chema cînd n-avea de gînd să se îndrepte. Oare nu-l va trage cu mult mai mult la El acum, cînd îl vede că se îndreaptă şi-şi recunoaşte păcatul? Că pentru asta a şi venit să Se răstignească!” Şi ce-a făcut atunci diavolul? I-a tulburat sufletul lui Iuda: i-a întunecat mintea cu o tristeţe peste măsură de mare, l-a prigonit, l-a alergat pînă l-a dus la spînzurătoare (Matei 27, 5). L-a scos din viaţa aceasta şi l-a lipsit şi de rîvna de a se pocăi. Dacă trăia, s-ar fi mîntuit şi el. Dovadă, răstignitorii. Dacă Domnul a mîntuit pe cei ce L-au ridicat pe cruce, dacă, pe cruce fiind, îl ruga pe Tatăl şi-I cerea să le ierte fapta lor îndrăzneaţă (Luca 23, 34), este lămurit că l-ar fi primit şi pe vînzător cu toată dragostea, dacă s-ar fi pocăit cum trebuie. Iuda însă, doborît de o tristeţe peste măsură de mare, n-a vrut să se folosească de leacul pocăinţei. Pavel, deci, temîndu-se de asta, sileşte pe corinteni să smulgă pe om din gura diavolului.

Dar pentru ce trebuie să vorbesc eu de cele petrecute în Corint? Petru, după ce se împărtăşise cu Sfintele Taine, s-a lepădat de trei ori de Domnul (Matei 26, 69-74), dar, plîngînd, şi-a şters tot păcatul (Matei 26, 75). Pavel a prigonit, a hulit, a ocărît; şi nu numai pe Cel răstignit, ci a prigonit şi pe toţi cei ai lui Hristos; dar, pocăindu-se, a ajuns Apostol. Dumnezeu ne cere să-I dăm numai puţin prilej şi ne iartă mulţime de păcate. [...] Nu-ţi cere nimic altceva decît numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: Spune tu păcatele tale întîi, ca să te îndreptezi! (Isaia 43, 26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvînt, fii sincer faţă de păcat şi spune: Am păcătuit!

Dar de unde ştiu - mi se poate spune - că, dacă spun eu întîi păcatul, scap de păcat? Am în Scriptură pilde de oameni care şi-au spus păcatul şi au scăpat de el; dar şi de oameni care nu l-au spus şi au fost osîndiţi. Cain a ucis pe Abel, fratele său, pentru că îl pizmuia. Omorul a urmat invidiei. L-a luat cu el la cîmp şi l-a ucis (Facere 4, 8). Ce i-a spus Dumnezeu? Unde este Abel, fratele tău? (Facere 4, 9). Cel Care le ştie pe toate întreabă nu pentru că nu ştie, ci ca să atragă pe ucigaş la pocăinţă. Că l-a întrebat ştiind de ucidere, o arată însăşi întrebarea: „Unde-i Abel, fratele tău”? Iar Cain i-a răspuns: „Nu ştiu. Sînt eu oare păzitorul fratelui meu?” (Facere 4, 9). Fie, nu eşti păzitorul lui! Dar pentru ce eşti ucigaşul lui? Nu l-ai păzit, dar pentru ce l-ai ucis? Mărturiseşti asta? Atunci eşti vinovat şi că nu l-ai păzit. Ce i-a spus Dumnezeu? Glasul sîngelui fratelui tău strigă către Mine din pămînt! (Facere 4, 10). L-a mustrat îndată şi i-a dat şi pedeapsa, nu atît pentru omor, cît pentru îndrăzneală. Că Dumnezeu nu urăşte atît de mult pe cel ce păcătuieşte, cît pe cel ce se poartă cu neruşinare. Fără îndoială, Dumnezeu nu l-a primit pe Cain cînd a venit la pocăinţă, pentru că nu a spus el întîi păcatul. Căci, ce spune Cain? Mai mare este păcatul meu decît a mi se ierta (Facere 4, 13), în loc să spună: Am făcut mare păcat! Nu sînt vrednic să mai trăiesc! Şi ce-i răspunde Dumnezeu? Gemînd şi tremurînd vei fi pe pămînt! (Facere 4, 12). Şi i-a dat o pedeapsă cumplită şi grea: N-am să te ucid - i-a spus Dumnezeu - ca să nu se dea uitării adevărul, dar am să te fac lege citită de toţi, ca nenorocirea ta să ajungă mamă filosofiei! Şi pribegea Cain, lege însufleţită, stîlp mişcător şi tăcut, dar slobozind glas mai puternic decît glasul trîmbiţei, că spunea: Să nu mai facă cineva aceasta, ca să nu păţească la fel! A primit pedeapsă pentru neruşinarea lui. Nu şi-a spus păcatul, dar i-a fost dovedit şi a fost osîndit pentru păcat. Dacă şi-ar fi mărturisit singur păcatul, şi-ar fi şters el mai întîi păcatul.

Dar, ca să vezi că aşa stau lucrurile, să-ţi spun de un altul care, spunîndu-şi el mai întîi păcatul, şi-a şters păcatul. Să venim la David, Proorocul şi împăratul. Dar mie îmi place mai mult să-l numesc Prooroc, împărat a fost în Palestina, Prooroc însă, pînă la marginile lumii. Domnia lui a ţinut cîtăva vreme, dar proorocia lui are cuvinte nemuritoare. Mai degrabă se va stinge soarele decît să fie date uitării cuvintele lui David. David a săvîrşit şi prea-curvie, şi omor. A văzut - spune Scriptura - o femeie frumoasă făcînd baie şi s-a îndrăgostit de ea (2 Regi 11, 2). Gîndul şi l-a prefăcut apoi în faptă, şi a căzut Proorocul în prea-curvie, mărgăritarul în mocirlă. Şi nu-şi dădea seama că păcătuise, atît era de împătimit. Vizitiul se îmbătase şi trăsura mergea anapoda. Ceea ce sînt vizitiul şi trăsura, aceea sînt sufletul şi trupul: de-ţi este întunecat sufletul, trupul se rostogoleşte în mocirlă; cîtă vreme vizitiul e treaz, aleargă şi trăsura bine; cînd vizitiului i se slăbesc puterile şi nu mai e stăpîn pe hăţuri, ajunge şi trăsura în prăpastie. Aşa şi cu omul: atîta vreme cît sufletul e treaz şi priveghează, este şi trupul curat; dar, cînd sufletul se întunecă, se rostogoleşte şi trupul în mocirlă, în plăcere. Ce a făcut David? A prea-curvit! Nu şi-a dat seama şi nici altul nu i-a atras luarea-aminte. Şi a făcut asta cînd era cu părul alb! Ca să vezi că nici bătrîneţea nu ţi-e de folos, de eşti nepăsător, după cum nici tinereţea nu te poate vătăma, de eşti cu mintea trează. Fapta bună nu atîrnă de vîrstă, ci de voinţă şi gînd. Daniel era de doisprezece ani şi era judecător, iar bătrînii, învechiţi în zile, urzeau fapta de curvie (Istoria Suzanei 1, 1-64). Bătrînilor nu le-a folosit bătrîneţea, nici pe Daniel nu l-a vătămat tinereţea. Şi ca să vezi că nu vîrsta, ci voinţa şi gîndul sînt totul, uită-te la David. David era cu părul alb, şi a căzut în prea-curvie şi a săvîrşit omor. Sufletul lui era într-o stare ca aceea că nici nu-şi dădea seama că a păcătuit. Mintea conducătoare era beată de neînfrînare.

Ce a făcut Dumnezeu? A trimis la el pe Proorocul Natan. Proorocul se duce la Prooroc. Aşa se întîmplă şi cu doctorii: cînd un doctor se îmbolnăveşte, e nevoie de alt doctor. Tot aşa şi aici: un prooroc păcătuise, şi un alt prooroc i-a adus doctoriile. A venit dar la el Natan. Nu l-a mustrat de cum a intrat pe uşă şi nu i-a spus: Nelegiuitule, blestematule, prea-curvarule, ucigaşule! Ai primit de la Dumnezeu atît de mari cinstiri, şi tu ai călcat în picioare poruncile Lui! Natan nu i-a grăit aşa, ca să nu-l facă mai îndărătnic. Că faci îndărătnic pe păcătos cînd îi dai în vileag păcatul. S-a dus dar la el şi-i ţese toată drama. Ce-i spune? Am să-ţi spun, împărate, o pricină de judecată! Erau un bogat şi un sărac. Cel bogat avea multe turme şi cirezi; săracul avea numai o mieluşea, care bea din paharul lui, mînca la masa lui şi dormea la şoldul lui (2 Regi 12, 1-3). Prin aceste cuvinte, Proorocul voia să arate cît de mult ţinea soţul la soţia sa. Şi a venit un străin la bogat; bogatul şi-a cruţat vitele sale, şi a luat mieluşeaua săracului şi a tăiat-o (2 Regi 12, 4). Ai văzut cum ţese aici drama, ţinînd ascuns cuţitul? Ce a răspuns împăratul? Socotind că hotărăşte împotriva altuia, a rostit o osînda foarte aspră. Aşa sînt oamenii: împotriva altora rostesc cu plăcere şi cu asprime osîndele. Ce sentinţă a dat David? Viu este Domnul - a spus el - vrednic de moarte este un om ca acesta! Să dea înapoi patru mieluşele pentru una! (2 Regi 12, 5-6). Natan ce-a făcut? N-a mai acoperit multă vreme buboiul, ci l-a descoperit îndată şi l-a tăiat repede cu cuţitul, ca să nu-i scape simţirea durerii: Tu eşti acela, împărate! (2 Regi 12, 7) - i-a spus Proorocul. Ce-a răspuns împăratul? Am păcătuit înaintea Domnului! (2 Regi 12, 13). N-a răspuns: Cine eşti tu, de mă mustri pe mine? Cine te-a trimis să te răsteşti la mine? De unde îndrăzneala asta, ca să-mi vorbeşti aşa? N-a grăit aşa, ci şi-a recunoscut păcatul. Ce-a spus? Am păcătuit înaintea Domnului! Ce i-a răspuns Natan? Şi Domnul a iertat păcatul tău! (2 Regi 12, 13). Pentru că te-ai osîndit singur - îi spune Dumnezeu - îţi iert vina. Te-ai mărturisit din inimă, ţi-ai şters păcatele, ţi-ai dat singur osînda, şi Eu am ridicat osînda! Ai văzut că s-a împlinit ce este scris: Spune tu păcatele tale întîi, ca să te îndreptezi\ (Isaia 43, 26). Ce oboseală este să-ţi spui tu întîi păcatul?

Ai şi o altă cale de pocăinţă! Care-i aceea? Să-ţi plîngi păcatul! Ai păcătuit? Plîngi, şi ţi-ai şters păcatul! Este vreo oboseală? Nu! Nu-ţi cer mai mult decît să-ţi plîngi păcatul! Nu-ţi spun să străbaţi oceane, nici să te cobori în porturi, nici să călătoreşti, nici să pleci la drum lung, nici să scoţi din pungă bani, nici să străbaţi valuri sălbatice. Dar ce? Plînge-ţi păcatul! Dar de unde ştiu că, dacă-mi plîng păcatul, mi-l şi şterg? Ai şi pentru asta dovadă din dumnezeiasca Scriptură. Era un împărat, Ahav. Om drept şi acesta, după cum mărturiseşte Scriptura. Dar mînat de Izabela, femeia lui, a împărăţit rău. Ahav a poftit via unui oarecare Nabot Isreeliteanul şi a trimis la el zicînd: „Dă-mi via ta, că o poftesc, şi-ţi dau pe ea sau bani, sau alt loc în schimb! Nabot i-a zis: Să nu mi se întîmple să-ţi vînd moştenirea părinţilor mei!” Ahav poftea mai departe via, dar nu voia să-l silească. Din pricina asta a căzut Ahav în mare tristeţe. Izabela, femeie neruşinată, necurată şi blestemată, a venit la el şi i-a spus: „Pentru ce eşti trist şi nu mănînci? Scoală şi mănîncă! Te voi face eu să moşteneşti via lui Nabot Isreeliteanul!” Şi a scris o scrisoare, ca din partea împăratului, către bătrîni, în care spunea: Rînduiţi post şi puneţi bărbaţi mincinoşi împotriva lui Nabot, care să dea mărturie că Nabot a hulit pe Dumnezeu şi pe împărat (3 Regi 21, 1-10). O post plin de cumplită fărădelege! A rînduit post ca să săvîrşească ucidere! Şi ce s-a întîmplat? Nabot a fost lovit cu pietre şi a murit. Izabela, cînd a auzit, i-a spus lui Ahav: Scoală-te, să moştenim via, că a murit Nabot! Ahav, la început, s-a întristat, dar mai pe urmă s-a dus şi a luat în stăpînire via. Dumnezeu l-a trimis la Ahav pe Ilie Proorocul. Du-te - i-a spus Dumnezeu - şi spune-i lui Ahav: Pentru că ai ucis şi ai moştenit, se va vărsa sîngele tău, şi cîinii vor linge sîngele tău şi desfrînatele se vor spăla în sîngele tău! (3 Regi 21, 19). Mînia e dumnezeiască, hotărîrea luată, osînda, ca şi împlinită. Şi uită-te unde-l trimite Dumnezeu pe Ilie! La via luată de la Nabot! (3 Regi 21, 18). Unde s-a săvîrşit nelegiuirea, acolo şi pedeapsa. Şi ce a spus Ahav? Cînd Ahav l-a văzut pe Ilie, i-a spus: M-a găsit duşmanul meu! (3 Regi 21, 20), în loc de: M-ai găsit vinovat că am păcătuit! Acum ai pricină să mă loveşti! „M-a găsit duşmanul meu!” Mereu îl mustrase Ilie pe Ahav. Acum, ştiind că a păcătuit, i-a spus: Mereu m-ai mustrat, dar acum pe bună dreptate mă loveşti! Ştia că păcătuise. Şi Ilie îi citeşte cu voce tare hotărîrea lui Dumnezeu: Acestea zice Domnul - îi spune Ilie - pentru că ai ucis şi ai moştenit, şi ai vărsat sînge de bărbat drept, tot aşa se va vărsa sîngele tău, şi cîinii îl vor linge şi desfrînatele se vor spăla în sîngele tău. La auzul acestor cuvinte, Ahav s-a întristat şi a plîns pentru păcatul lui. Şi-a recunoscut păcatul şi a şters hotărîrea rostită de Dumnezeu împotriva lui.

Dar Dumnezeu l-a lămurit mai întîi pe Ilie pentru ce a schimbat hotărîrea, ca să nu pară Proorocul mincinos şi să păţească ce-a păţit Iona. Că la fel s-a întîmplat şi lui Iona. Dumnezeu i-a spus: Du-te, predică în cetatea Ninive, în care locuiesc o sută douăzeci de mii de oameni, fără femei şi copii, şi spune-le; încă trei zile, şi Ninive va fi nimicită (Iona 3, 4). Dar Iona n-a vrut să plece, că ştia iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Şi ce-a făcut? A fugit! Căci îşi spunea: Eu, Doamne, am să mă duc să le predic, însă ai să Te întorci, pentru că eşti iubitor de oameni, iar eu am să fiu ucis ca Prooroc mincinos. Marea l-a primit pe Iona, dar nu l-a ascuns, ci l-a dat înapoi pămîntului şi l-a adus iarăşi sănătos şi teafăr în Ninive. Marea l-a apărat ca un prieten care-şi apără prietenul. S-a coborît Iona să fugă - spune Scriptura - şi a găsit o corabie care mergea la Tarsis. A plătit drumul şi s-a suit în ea (Iona 1, 3). Unde fugi, Iona? Te duci în alt pămînt? Dar al Domnului este pămîntul şi plinirea lui (Psalmi 23, 1). Sau în mare? Dar nu ştii că a Lui este marea şi că El a făcut-o? (Psalmi 94, 5). Sau în cer? Dar n-ai auzit pe David spunînd: Voi vedea cerurile, lucrul degetelor Tale (Psalmi 8, 3)? Totuşi, stăpînit de frică, lui Iona i se părea că fuge. Dar nu-i cu putinţă să fugi de Dumnezeu. Şi aşa, după ce marea l-a dat înapoi, şi a venit în Ninive, a predicat spunînd: „Încă trei zile, şi Ninive va fi nimicită! Şi - ca să vezi că asta avea Iona în minte cînd a fugit, anume că lui Dumnezeu, fiind iubitor de oameni, îi va părea rău de răul ce-l grăise despre niniviteni şi că el are să fie socotit Prooroc mincinos - o arată Iona însuşi. După ce a predicat în Ninive, a ieşit din oraş şi se uita să vadă ce are să se întîmple. Cînd a văzut că au trecut trei zile şi ameninţarea lui nu s-a înfăptuit, atunci a gîndit ce gîndise mai înainte şi a spus: Oare nu sînt acestea cuvintele pe care le spuneam eu, că Dumnezeu este milostiv, şi îndelung-răbdător şi-I pare rău de răutăţile oamenilor?

Deci, ca să nu păţească Ilie ce păţise Iona, Dumnezeu îi spune lui Ilie pricina pentru care l-a iertat pe Ahav. Ce-i spune Dumnezeu lui Ilie? Ai văzut cît a plîns Ahav şi cît de trist a plecat din faţa Mea? Nu voi face după răutatea lui (3 Regi 21, 29). Vai, Stăpînul se face avocatul robului! Dumnezeu îşi îndreptăţeşte înaintea unui om purtarea Lui faţă de alt om! Să nu socoteşti - i-a spus Dumnezeu lui Ilie - că fără temei l-am iertat! Nu! Şi-a schimbat purtarea, de aceea Mi-am schimbat şi Eu mînia. Mi-am potolit-o. Nici tu să nu te socoteşti un Prooroc mincinos! Ai grăit adevărul. Dacă Ahav nu-şi schimba purtarea, avea să sufere osînda. Dar el şi-a schimbat purtarea şi Mi-am potolit şi Eu mînia. Şi a zis Dumnezeu către Ilie: Ai văzut cît a plîns Ahav şi cît de îndurerat a plecat? Nu voi face după mînia Mea! Ai văzut că plînsul şterge păcatele?

Ai şi o a treia cale de pocăinţă. Ţi-am vorbit de multe căi de pocăinţă, pentru ca, prin felurimea căilor, să-ţi fac uşoară mîntuirea. Care este aceasta, a treia cale de pocăinţă? Smerenia. Smereşte-te, şi ţi-ai şters şiruri de păcate! Ai şi pentru aceasta dovadă din dumnezeiasca Scriptură, pilda vameşului şi a fariseului (Luca 18, 10-14). S-au suit, spune Domnul, fariseul şi vameşul la biserică să se roage. Şi a început fariseul să-şi înşire faptele bune: Eu nu sînt un păcătos ca toată lumea - spune el - şi ca vameşul acesta! Suflete ticălos şi nefericit! Ai osîndit toată lumea, pentru ce-l mai îndurerezi pe cel de lîngă tine? Nu te mulţumeşti cu întreaga lume decît dacă osîndeşti şi pe vameş? Pe toţi i-ai hulit, pe nici un om n-ai cruţat! Eu nu-s ca toată lumea - spui tu - nici ca vameşul acesta! Postesc de două ori pe săptămînă, dau zeciuială din averile mele săracilor! Cuvinte de laudă rostea! Om ticălos! Fie, ai osîndit întreaga lume, pentru ce loveşti şi în vameşul de lîngă tine? Nu te saturi cu hulirea întregii lumi decît dacă osîndeşti şi pe cel de lîngă tine? Ce-a făcut vameşul? A auzit tot ce spunea fariseul, dar n-a zis: Cine eşti tu, de spui unele ca acestea despre mine? De unde-mi ştii viaţa? N-am crescut împreună! N-am trăit la un loc, n-am fost unul lîngă altul! Cine dă mărturie de faptele tale bune? Pentru ce te lauzi singur? Pentru ce te cinsteşti singur? Nici un cuvînt din acestea nu a grăit vameşul, ci, plecîndu-şi capul la pămînt, s-a închinat şi a spus: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Vameşul s-a smerit, şi a ajuns drept. Fariseul s-a pogorît de la biserică pierzîndu-şi dreptatea. Vameşul s-a pogorît dobîndind dreptatea. Şi totuşi, aceea nu era smerenie. Atunci e smerenie, cînd unul mare se micşorează pe sine. Fapta vameşului nu era smerenie, ci adevăr, adevărate erau cuvintele lui că era păcătos.

[...] Vrei să vezi cine-i smerit? Uită-te la Pavel, cel cu adevărat smerit, la Pavel, dascălul lumii, oratorul cel duhovnicesc, vasul alegerii (Faptele Apostolilor 9, 15), limanul cel neînviforat, turnul cel neclătinat, omul cel mic la trup care a înconjurat lumea, şi a înconjurat-o ca şi cum ar fi avut aripi; uită-te la cel smerit, la cel neiscusit (2 Corinteni 11, 6) şi filozof, la cel sărac şi bogat! Pe Pavel îl numesc cu adevărat smerit, pe cel care a trecut prin mii şi mii de osteneli, pe cel care a avut mii şi mii de biruinţe împotriva diavolului, pe cel care propovăduia şi zicea: Harul Lui în mine n-a fost zadarnic, dar m-am ostenit mai mult decît toţi (1 Corinteni 15, 10). Omul care a îndurat închisori, lovituri, bătăi; omul care, cu epistolele sale, a vînat lumea; omul care a fost chemat cu glas ceresc; omul acela se smereşte, spunînd: Eu sînt cel mai mic dintre Apostoli, care nu sînt vrednic să mă numesc Apostol (1 Corinteni 15, 9). Ai văzut măreţia smereniei? Ai văzut pe Pavel smerindu-se, numindu-se cel mai mic? Eu sînt - spune el - cel mai mic dintre Apostoli, care nu sînt vrednic să mă numesc Apostol. Atunci e smerenie cu adevărat, cînd te smereşti în toate şi te numeşti cel mai mic. Gîndeşte-te cine a fost cel ce a spus aceste cuvinte! Pavel, cetăţeanul cerului, cel de formă îmbrăcat cu trup, stîlpul Bisericii, Îngerul cel pămîntesc, omul cel ceresc.

[...] Haide dar acum să mergem mai departe, şi să vă pun în faţă a patra cale de pocăinţă. Care-i aceasta? Milostenia, împărăteasa faptelor bune, aceea care duce iute pe oameni în bolţile cerurilor, apărătoarea noastră prea-bună.

Mare lucru este milostenia. De aceea şi Solomon striga: Mare lucru este omul şi de preţ bărbatul milostiv (Pilde 20, 6). Mari sînt aripile milosteniei: străbate văzduhul, lasă în urmă luna, întrece razele soarelui, se urcă pînă în bolţile Cerurilor. Dar nici acolo nu se opreşte, ci lasă în urmă şi cerul, şi popoarele de Îngeri, şi cetele de Arhangheli şi toate Puterile cele de sus, şi se înfăţişează chiar înaintea tronului celui împărătesc. Află asta chiar din Scriptură, care zice: Cornelie, rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 10, 4). Cuvintele „înaintea lui Dumnezeu” înseamnă: De-ai avea multe păcate, nu te teme, că ai milostenia apărătoare! Nici una dintre Puterile cele de sus nu-i va sta împotrivă. Milostenia îşi cere datoria, stînd cu poliţa în mînă. Însuşi Stăpînul ne-o spune: Cel care va face unuia dintre aceştia prea-mici, Mie Mi-a făcut (Matei 25, 40). Milostenia deci îţi uşurează toate păcatele tale, oricîte ai avea.

[...] Ai un bănuţ? Cumpără cerul cu el! Nu că cerul e ieftin, ci că Stăpînul e bun! Nu ai un bănuţ? Dă un pahar de apă rece. Cel ce va da un pahar de apă rece unuia dintre aceştia prea-mici, pentru Mine, nu-şi va pierde plata lui! (Matei 10, 42). Cerul e neguţătorie bună, iar noi o uităm. Dă o bucată de pîine şi ia Raiul! Dă lucruri mici şi ia lucruri mari! Dă cele pieritoare şi ia pe cele nepieritoare! Dă pe cele stricăcioase şi ia pe cele nestricăcioase! Dacă ar fi iarmaroc şi toate mărfurile din iarmaroc ar fi ieftine, de-ar fi acolo belşug de bucate şi toate la preţ de nimica, oare n-ai vinde tot ce ai, n-ai nesocoti toate celelalte treburi şi nu te-ai duce să faci în iarmaroc bună neguţătorie? Arătaţi atîta grabă pentru nişte lucruri pieritoare, dar vă trîndăviţi atîta şi vă descurajaţi cînd e vorba să cumpăraţi lucruri nemuritoare!? Dă săracului, pentru ca, chiar dacă tu vei tăcea, să vorbească pentru tine mii şi mii de guri, să stea de faţă milostenia şi să te apere! Răscumpărare de suflet este milostenia! De aceea - după cum înaintea uşilor bisericii sînt vase pline cu apă, ca să vă spălaţi mîinile - tot aşa, în afara bisericii, stau săracii, ca să vă spălaţi mîinile sufletului. Ţi-ai spălat mîinile trupului cu apă? Spală-ţi şi mîinile sufletului cu milostenia! Nu-mi spune că eşti sărac. O văduvă, săracă lipită pămîntului, a găzduit pe Ilie (3 Regi 17, 9-24); sărăcia nu i-a fost piedică, ci l-a primit cu multă bucurie; de aceea a şi primit în schimb roade frumoase şi a secerat spicul milosteniei. Dar poate că unul dintre cei ce mă ascultă îmi va spune: Adu-mi şi mie în casă pe Ilie! Pentru ce ceri pe Ilie? Îţi aduc în casă pe Stăpînul lui Ilie, şi totuşi nu-I dai de mîncare! Dacă ar veni Ilie, cum l-ai găzdui? Porunca lui Hristos, Stăpînul tuturor, este aceasta: Cel care va face unuia dintre aceştia prea-mici, Mie Mi-a făcut (Matei 25, 40). Dacă un împărat ar chema pe cineva la masă şi ar spune slugilor din jurul lui: Mulţumiţi-l pe omul acesta cu de toate, ca pe mine, că omul acesta mi-a dat de mîncare şi m-a găzduit pe cînd eram în sărăcie, mi-a făcut mult bine în vremea strîmtorării mele! - care din cei din jurul împăratului nu şi-ar cheltui toţi banii cu omul acela căruia împăratul îi era dator să-i mulţumească? Oare n-ar căuta fiecare să-i pună totul înaintea lui şi să se împrietenească cu el? Aţi văzut puterea cuvîntului împărătesc? Dacă are atîta preţ cuvîntul unui împărat muritor, gîndeşte-te ce preţ va avea în ziua aceea cuvîntul lui Hristos! În faţa Îngerilor şi a tuturor Puterilor cereşti, Hristos va spune: Omul acesta M-a găzduit, pe pămînt, omul acesta Mi-a făcut de mii şi mii de ori bine, omul acesta m-a adunat de pe drumuri, pe cînd eram străin! Gîndeşte-te la îndrăznirea omului acestuia înaintea Îngerilor, la lauda lui înaintea Puterilor celor de sus! Cum să nu aibă îndrăznire mai mare decît Îngerii acela despre care Hristos dă mărturie?

Mare lucru este, dar, milostenia, fraţilor! Să o îmbrăţişăm, căci n-are seamăn pe lume. E în stare să şteargă păcatele şi să alunge de la noi osînda! Pe cînd tu taci, ea e de faţă şi te apără! Dar - mai bine spus - pe cînd tu taci, mii şi mii de glasuri mulţumesc pentru tine. Atîtea bunătăţi avem de pe urma milosteniei, şi noi o uităm şi ne trîndăvim! Dă pîine după puterea ta! N-ai pîine? Dă un bănuţ! N-ai nici un bănuţ? Dă un pahar cu apă rece! N-ai nici atît? Plîngi împreună cu cel îndurerat şi ţi-ai luat plata. Fapta făcută de silă n-are plată, ci fapta făcută de bunăvoie.

[...] Mare lucru este fecioria! Cînd are însă ca soră milostenia, nici o primejdie n-o doboară, e mai presus de toate! De aceea fecioarele acelea n-au intrat în cămara de nuntă, pentru că n-au avut şi milostenia pe lîngă feciorie (vezi Matei 25, 1-12, n. n.). Vrednice de multă ruşine sînt cuvintele ce vi le spun, fecioarelor: Aţi biruit plăcerea, dar n-aţi dispreţuit banii! V-aţi lepădat de lume, dar vi-s dragi banii, chiar cînd sînteţi răstignite pentru lume! De-aţi fi poftit bărbat, păcatul nu v-ar fi fost atît de mare! Pofteaţi ceva ce era de aceeaşi fiinţă cu voi. Dar aşa, vina vă e mai mare, că aţi poftit ceva străin de voi. Fie, femeile măritate îşi mai găsesc în copii o scuză pentru nemilostivirea lor! Cînd le spui: Dă-mi milostenie!, pot să-ţi răspundă: Am copii şi nu pot! Totuşi, gîndeşte-te, femeie, Dumnezeu ţi-a dat copii şi ai primit rod al pîntecelui tău ca să fii omenoasă, nu neomenoasă! Nu face din temeiul omeniei temei de neomenie! Vrei să laşi frumoasă moştenire copiilor tăi? Lasă-le milostenia, ca toţi să te laude şi să laşi pe toate buzele amintirea ta. Dar tu, fecioară, care n-ai copii, ci te-ai răstignit pentru lume, pentru ce strîngi bani? Mi-e însufleţit cuvîntul cînd vorbesc de calea pocăinţei şi de milostenie. Vă spuneam că mare avuţie este milostenia; şi, de la milostenie, cuvîntul m-a dus pe oceanul fecioriei.

Ai dar, iubite, milostenia primită şi mare cale de pocăinţă, în stare să te izbăvească de şiruri de păcate. Dar mai ai şi o altă cale de pocăinţă, tot atît de lesnicioasă, prin care poţi scăpa de păcate: rugăciunea. Roagă-te în fiecare clipă! Nu pregeta a te ruga, nici nu cere cu trîndăveală iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Dumnezeu nu-ţi întoarce spatele, de-L rogi cu stăruinţă, ci-ţi iartă păcatele şi-ţi împlineşte cererea. De-ţi împlineşte cererea, cînd îl rogi, continuă să-i mulţumeşti, rugîndu-te! De nu ţi-o împlineşte, stăruie, rugîndu-te, ca să ţi se împlinească. Să nu spui: M-am rugat mult şi nu mi-a dat ce i-am cerut! Asta, de multe ori, se întîmplă în folosul tău. Dumnezeu ştie că eşti trîndav şi nepăsător; ştie că, dacă ţi se împlineşte cererea, pleci şi nu I te mai rogi; te amînă tocmai pentru că ştie că ai nevoie să vorbeşti mai des cu El şi să zăboveşti la rugăciune. Dacă, atunci cînd eşti în atîta nevoie şi ai atîta trebuinţă, te trîndăveşti şi nu stărui în rugăciune, ce ai face dacă n-ai avea nevoie de nimic? Deci şi Dumnezeu face asta tot pentru folosul tău: vrea să nu te depărteze de rugăciune. Continuă dar să te rogi şi nu te trîndăvi. Multe poate săvîrşi, iubite, rugăciunea! Nu te îndrepta spre rugăciune ca spre un lucru de mic preţ! Rugăciunea ne iartă păcatele. Dumnezeieştile Evanghelii ne dau învăţătura asta.

[...] Cînd un om păcătuieşte des - şi Dumnezeu îi trece cu vederea păcatele, dar el nu cîştigă nimic de pe urma îndurării lui Dumnezeu şi nu se depărtează de păcat - atunci atrage asupra lui cea mai mare nenorocire, care-l striveşte desăvîrşit, că nu mai are vreme de pocăinţă. Aşa cum s-a întîmplat cu Faraon. Faraon s-a bucurat de îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu şi la întîia plagă, şi la a doua, şi la a treia, şi la a patra, şi la plăgile de mai tîrziu; dar, pentru că n-a ajuns mai bun, a fost în sfîrşit strivit şi a pierit cu toată oastea lui (Ieşire 14, 28). Aşa au păţit şi iudeii. De aceea şi Hristos, vrînd să arate că locuitorii Ierusalimului au să piară şi că Ierusalimul are să fie pustiit, a spus: De cîte ori am voit să adun pe fiii tăi, şi n-ai voit. Iată, vi se lasă casa pustie (Luca 13, 34-35). Mă tem să nu păţim şi noi aşa. Nu ne învăţăm minte nici din suferinţele altora, nici din suferinţele noastre. Nu vă spun aceste cuvinte doar vouă, celor acum de faţă, ci şi celor care şi-au pierdut zelul lor de fiecare zi, celor care au uitat necazurile de mai înainte, celor cărora nu încetam a le spune, spărgîndu-mi pieptul: După ce vor trece încercările, să rămînă în sufletele noastre amintirea încercărilor, pentru ca, amintindu-ne necontenit de binefacerea lui Dumnezeu, să mulţumim neîncetat Celui ce ne-a făcut această facere de bine!

Acestea vi le spuneam atunci; vi le spun şi acum; şi, prin voi, acelora. Să urmăm pe Sfinţi, care n-au fost doborîţi de necazuri, dar nici n-au ajuns trîndavi cînd au avut iarăşi viaţă liniştită, aşa cum au ajuns mulţi dintre noi, ca nişte corăbii uşoare scufundate de orice val. Cînd a bîntuit sărăcia, eram smeriţi şi cu capul plecat; dar, după ce ne-am îmbogăţit, iarăşi ne-am îngîmfat şi am ajuns neînchipuit de nepăsători. De aceea vă rog să lăsăm la o parte totul şi să ne punem în rînduială sufletele spre mîntuirea fiecăruia dintre noi. Dacă sufletul este în bună rînduială, îndurăm cu uşurinţă, de dragul poruncii Stăpînului şi al nădejdii în El, foametea, sau boala, sau clevetirea, sau pierderea averilor sau orice altceva. După cum, iarăşi, dacă sufletul nostru nu-i împăcat cu Dumnezeu, grijile şi multele supărări ne vor sfîşia viaţa, de-ar curge bogăţia pîrîu, de-am avea copii, de-am avea bani cu nemiluita. Să nu umblăm, dar, după bogăţie, nici să fugim de sărăcie; ci fiecare să ne îngrijim înainte de toate de sufletul nostru; să-l facem destoinic şi pentru chivernisirea vieţii de aici, şi pentru plecarea de aici. Încă puţin, şi se va face cercetarea fiecăruia dintre noi, cînd toţi ne vom înfăţişa înaintea înfricoşătorului scaun de judecată al lui Hristos, însoţiţi de faptele noastre, cînd cu ochii noştri vom vedea, aici, lacrimile orfanului, colo, desfrînările noastre neruşinate, cu care ne-am înnebunit sufletele; aici, suspinele văduvelor, colo, purtarea nemiloasă faţă de săraci, jefuirea sărmanilor. Şi nu numai acestea şi cele asemenea acestora, ci şi faptele noastre netrebnice pe care le-am săvîrşit cu mintea. Căci Hristos a spus că este Judecător al gîndurilor, Judecător al cugetelor (Evrei 4, 12); şi, iarăşi, că cercetează inimile şi rărunchii (Psalmi 7, 9); şi, iarăşi, că răsplăteşte fiecăruia după faptele lui (Matei 16, 27). Cuvintele acestea le spune nu numai celor care trăiesc în lume, ci şi celor care şi-au ridicat chilii în munţi, ca să ducă acolo viaţă singuratică, pentru că unii ca aceştia nu sînt datori să-şi păzească numai trupurile de întinăciunea desfrînării, ci şi sufletul de orice poftă drăcească. Apostolul Pavel nu vorbeşte numai femeilor, ci şi bărbaţilor şi întregii Biserici, spunînd că cel ce trăieşte în feciorie trebuie să fie sfînt şi cu trupul, şi cu duhul (1 Corinteni 7, 34); şi iarăşi: Înfăţişaţi trupurile voastre .fecioară curată! (2 Corinteni 11, 2). Cum, curată? Neavînd pată sau zbîrcitură (Efeseni 5, 27). Că şi fecioarele acelea care au avut candelele stinse (Matei 25, 1-12) erau fecioare la trup, dar nu erau curate la inimă; chiar dacă nu le stricase bărbatul, le stricase dragostea de bani; trupul le era curat, dar sufletul le era plin de desfrînare, de gînduri rele cuibărite în el, de dragostea de avuţii, de neomenie, de mînie, de invidie, de lene, de uitare, de mîndrie. Toate acestea pîngăreau sfinţenia fecioriei lor, de aceea spunea şi Pavel: Fecioara să fie sfîntă şi cu trupul, şi cu duhul (1 Corinteni 7, 34); şi iarăşi: Să se înfăţişeze fecioară curată lui Hristos (2 Corinteni 11, 2). După cum trupul se strică de desfrînare, tot aşa şi sufletul se pîngăreşte de gînduri drăceşti, de învăţături rele, de cugete netrebnice. Cel care spune: Sînt curat la trup! dar poartă în suflet pizmă fratelui său, acela nu-i curat. Pizma i-a stricat fecioria. Tot aşa, nu-i curat nici cel care umblă după slavă deşartă; dorinţa de slavă i-a stricat fecioria. Odată intrată această patimă în suflet, fecioria sufletului s-a dus. Cel care urăşte pe fratele său este mai degrabă ucigaş decît curat la trup şi suflet, decît fecior. Pe scurt, îşi pierde fecioria orice om stăpînit de o patimă rea. De aceea, Pavel a izgonit toate aceste amestecuri rele şi ne-a poruncit să fim feciorelnici în aşa chip, ca să nu primim de bună-voie nici un gînd vrăjmaş în sufletul nostru.

Ce să vă mai spun pe lîngă acestea? Să vă spun cum putem fi miluiţi de Dumnezeu, cum să ne mîntuim? Să vă spun! Să suim totdeauna în inima noastră rugăciunea şi roadele ei, adică smerenia şi blîndeţea. Învăţaţi de la Mine - spune Hristos - că sînt blînd şi smerit cu inima, şi veţi avea odihnă sufletelor voastre! (Matei 11, 29). Iar David spune: Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18). Nimic nu laudă şi iubeşte atîta Dumnezeu ca sufletul blînd, smerit şi recunoscător. Ia şi tu aminte, frate! Cînd vezi că te loveşte şi te supără o nenorocire la care nu te aşteptai, nu alerga la oameni, nu umbla după ajutor omenesc, ci lasă la o parte pe toţi şi aleargă cu mintea la Doctorul sufletelor. Numai Cel ce a plăsmuit inimile noastre deosebi şi cunoaşte toate lucrurile noastre (Psalmi 32, 15), numai Acela poate vindeca inima. El poate să intre în conştiinţa noastră, să ne atingă inima şi să ne mîngîie sufletul. Dacă nu ne mîngîie El inimile, mîngîierile omeneşti sînt zadarnice şi fără de folos; după cum, iarăşi, cînd ne mîngîie Dumnezeu, nu ne poate vătăma nimeni, de ne-ar necăji mii şi mii de oameni. Cînd Dumnezeu întăreşte inima, nimeni n-o poate clătina.

Ştiind acestea, iubiţilor, să alergăm totdeauna la Dumnezeu, Care vrea şi poate să ne scape de necazuri şi nenorociri. Cînd e vorba să rugăm pe oameni, trebuie neapărat să dăm mai întîi ochii cu portarii lor, să rugăm pe cei iubiţi de ei şi pe linguşitorii lor, să batem cale lungă. Dar, cînd e vorba să rugăm pe Dumnezeu, nimic din toate acestea! Pe Dumnezeu îl rugăm fără mijlocitori, fără bani, El ne ascultă rugămintea fără cheltuieli. E de-ajuns numai să strigăm din inimă şi să vărsăm lacrimi, ca să intrăm îndată la Dumnezeu şi să-L atragem spre milă. Cînd rugăm pe un om, de multe ori ne temem ca nu cumva să fie de faţă un duşman sau unul dintre potrivnicii noştri, să audă cererea noastră şi să înfăţişeze spusele noastre altfel, stricînd dreptatea. Cînd însă rogi pe Dumnezeu, nu poţi bănui nimic din acestea.

Dumnezeu ne spune: Cînd vrei să Mă rogi, vino singur la Mine, fără să fie cineva de faţă, strigă cu inima, fără să mişti buzele! Intră - spune Hristos - în cămara ta! Închide uşa şi te roagă Tatălui tău întru ascuns. Şi Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare! (Matei 6, 6). Vezi ce cinste covîrşitoare? Dumnezeu îţi spune: Cînd Mă rogi, să nu te vadă nimeni! Dar, cînd te cinstesc Eu, aduc martoră întreaga lume pentru binefacerea ce-ţi fac! Să ne încredinţeze aceste cuvinte să nu ne rugăm de ochii lumii, nici împotriva duşmanilor noştri, şi nici să-L învăţăm pe Dumnezeu cum să ne ajute. Dacă apărătorilor şi avocaţilor le spunem numai pricina pentru care ne judecăm, şi lăsăm pe seama lor chipul apărării, să rînduiască ei lucrurile noastre cum vor, apoi cu mult mai mult trebuie să facem asta cu Dumnezeu. I-ai spus Lui pricina ta? I-ai spus ce ai păţit? Nu-I mai spune cum să te ajute, Dumnezeu ştie bine folosul tău. Sînt mulţi oameni care pun în rugăciunile lor mii de cereri, spunînd: Doamne, dă-mi sănătate trupului, îndoieşte-mi averile, pedepseşte pe duşmanul meu! cereri pline de multă nesocotinţă. Trebuie să laşi la o parte toate aceste cereri şi să te rogi lui Dumnezeu aşa cum s-a rugat vameşul: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului! (Luca 18, 13) şi El ştie cum să te ajute. Căutaţi - spune Domnul - mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate acestea se vor adăuga vouă! (Matei 6, 33). Aşadar, iubiţilor, aşa să filozofăm: să ne rugăm cu durere în suflet şi cu smerenie, bătîndu-ne pieptul ca şi vameşul, şi vom dobîndi ceea ce cerem. Dar, dacă ne rugăm plini de mînie şi de furie, Dumnezeu Se va scîrbi de noi şi ne va urî. Să ne zdrobim dar inima, să ne smerim sufletele, să ne rugăm şi pentru noi, dar şi pentru duşmanii noştri. Dacă vrei să îndupleci pe Judecător ca să vină în ajutorul sufletului tău şi să-L faci să fie de partea ta, nu-L ruga niciodată împotriva duşmanului tău. Aşa este felul de judecată al Judecătorului nostru. Face dreptate şi împlineşte cererile acelora care se roagă pentru duşmani, care nu poartă în suflet dor de răzbunare, care nu se ridică împotriva duşmanilor lor. Şi, cu cît se roagă mai mult lui Dumnezeu aşa, cu atît Dumnezeu îi pedepseşte mai cumplit pe duşmanii lor, dacă ei nu se lasă de răutăţile lor, dacă nu se pocăiesc. Căutaţi, iubiţilor, să nu vă necăjiţi îndată şi să nu vă supăraţi cînd vă ocărăşte cineva, ci, filozofînd, să mulţumiţi, aşteptînd ajutorul Domnului.

N-ar putea oare Dumnezeu să ne dea cele bune înainte de a-L ruga? N-ar putea oare să ne dăruiască o viaţă lipsită de dureri şi fără de necazuri? Da, dar n-o face, din dragoste pentru noi. Dar pentru ce îngăduie să avem necazuri şi nu ne scapă iute de ele? Pentru ca noi să stăruim cerînd sprijinul Lui, să alergăm la El şi să-L chemăm mereu în ajutor. Dumnezeu trimite peste noi dureri trupeşti, lipsă de roade, foamete, pentru ca, siliţi de aceste strîmtorări, să stăm totdeauna cu ochii aţintiţi spre El, şi aşa, datorită unor necazuri trecătoare, să moştenim viaţa cea netrecătoare. Sîntem deci datori ca şi pentru necazuri să-I mulţumim lui Dumnezeu, Care pe multe căi ne vindecă şi ne mîntuieşte sufletul. [...] Pentru toate acestea dar, să alergăm necontenit la Dumnezeu: în orice necaz, să căutăm mîngîierea Lui; în orice nenorocire, mila Lui, izbăvirea Lui; în orice încercare, ajutorul Lui. Oricît de mare ar fi răul, oricît de mari nenorocirile, Dumnezeu le poate pune capăt, le poate îndepărta. Nu numai atît, ci bunătatea Lui ne va da şi toată tăria, şi puterea, şi slava cea bună, şi sănătatea trupului, şi filozofia sufletului, şi bunele nădejdi şi putinţa de a nu păcătui iute. Să nu murmurăm dar, ca robii cei nerecunoscători, nici să-L învinuim pe Stăpîn, ci în toate să-I mulţumim şi o singură faptă să o socotim rea: păcatul faţă de El. Dacă vom fi însufleţiţi de astfel de gînduri faţă de Dumnezeu, nu vor veni peste noi nici boala, nici sărăcia, nici necinstea, nici lipsa de roade, nimic din cele ce par a fi pline de tristeţe, ci vom avea necontenit bucurii curate şi sfinte şi vom dobîndi şi bunătăţile cele viitoare[...].

Dumnezeu, vrînd să arate tăria postului, i-a dat postului puterea ca, după rostirea poruncii şi a osîndei, să-i smulgă din mijlocul căii pe cei duşi la moarte şi să-i aducă iarăşi la viaţă. Şi postul a făcut aceasta nu cu doi sau trei sau douăzeci de oameni, ci cu un norod întreg, cu cetatea cea mare şi minunată a ninivitenilor. Ninive fusese îngenuncheată, capul i se înclinase spre prăpastie; avea să primească lovitura de moarte, venită de sus; dar postul, ca o putere coborîtă din cer, a smuls-o din porţile morţii şi a readus-o la viaţă. Dar, dacă vrei, să ascultăm şi istoria cetăţii Ninive. Şi a fost - spune Scriptura - cuvîntul Domnului către Iona, zicînd: Scoală-te şi du-te în Ninive, cetatea cea mare! (Iona 1, 1-2). Dumnezeu voieşte să-l înduplece de la început pe Iona cu măreţia cetăţii, pentru că ştia mai dinainte că Proorocul avea să fugă. Dar să auzim şi predica lui Iona! Încă trei zile, şi Ninive va fi nimicită! (Iona 3, 5).

Dar pentru ce, Doamne, spui mai dinainte nenorocirile pe care ai să le aduci asupra cetăţii? Ca să nu fac ceea ce prezic! De aceea Dumnezeu ne-a ameninţat cu iadul, ca să nu ne ducă în iad. Vă înfricoşez cu cuvîntul - ne spune Domnul - ca să nu vă întristez, cu fapta! Dar pentru ce ai dat ninivitenilor un răgaz aşa de scurt? Ca să afli şi fapta bună a barbarilor, adică a ninivitenilor, care au putut, în trei zile, să pună capăt unei urgii atît de mari, venită asupră-le din pricina păcatelor lor. Şi ca să te şi minunezi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Care S-a mulţumit cu o pocăinţă de trei zile pentru un noian atît de mare de păcate. Şi, în sfîrşit, ca tu să nu cazi în deznădejde, chiar de-ai păcătuit de mii de ori. După cum cel cu suflet trîndav şi nepăsător nu face mare lucru, chiar dacă ar avea mult timp de pocăinţă şi nici nu se împacă cu Dumnezeu, din pricina trîndăviei lui, tot aşa cel cu minte trează şi cu rîvnă clocotitoare, cel care se pocăieşte cu multă rîvnă, poate şterge într-o clipită păcatele a ani întregi. Nu s-a lepădat Petru de trei ori (Matei 26, 69-74)? Nu, cu jurămînt, a treia oară? Nu s-a temut el de cuvintele unei slujnice de rînd? Şi ce s-a întîmplat? A avut nevoie de mulţi ani pentru pocăinţă? Deloc, ci în aceeaşi noapte a şi alunecat şi s-a şi ridicat; a primit şi lovitura, şi leacul; s-a şi îmbolnăvit, şi s-a şi vindecat! Cum? În ce chip? Plîngînd şi tînguindu-se. Dar, mai bine spus, nu plîngînd ca să plîngă, ci cu multă rîvnă şi mare zdrobire de inimă. De aceea, şi Evanghelistul n-a spus doar: „a plîns”, ci: a plîns cu amar (Matei 26, 75). Nici un cuvînt nu poate înfăţişa cît de mare a fost puterea lacrimilor lui, dar o arată lămurit deznodămîntul lucrurilor. Mare, într-adevăr, a fost căderea lui Petru, că lepădarea de Hristos este un păcat fără asemănare; totuşi, după un păcat atît de mare, Hristos l-a pus din nou în cinstea de mai-înainte şi i-a încredinţat conducerea Bisericii. Şi ceea ce-i mai mult decît orice este că Petru ne-a arătat că are pentru Stăpîn o dragoste mai mare decît toţi Apostolii: Petre - îl întreabă Domnul - Mă iubeşti tu mai mult decît aceştia (Ioan 21, 15)? Nimic nu poate fi asemenea unei astfel de fapte bune! Şi, ca să nu spui că Dumnezeu a iertat pe niniviteni pentru că erau barbari şi neştiutori - că a spus Domnul: Robul care nu cunoaşte voia stăpînului, şi n-o face, puţin se va bate (Luca 12, 48) - deci, ca să nu spui asta, de aceea ţi-am dat ca pildă şi pe Petru, un rob care mai ales cunoştea voia Stăpînului. A păcătuit şi el, săvîrşind cel mai mare păcat; şi iată la ce înălţime de îndrăznire l-a ridicat Hristos!

Nici tu, dar, nu-ţi pierde nădejdea din pricina păcatelor tale, că mai grozav decît păcatul este rămînerea în păcat, mai cumplită decît căderea este neridicarea din cădere. Aceasta şi Pavel o jeleşte şi o plînge, spunînd că este vrednică de plîns o astfel de stare: Nu cumva, venind la voi, să mă umilească Dumnezeu şi să plîng pe mulţi, nu din cei care au păcătuit, ci din cei care nu s-au pocăit de necumpătarea, de necurăţia şi de desfrînarea pe care au făcut-o! (2 Corinteni 12, 21). Şi care timp poate fi oare mai potrivit pentru pocăinţă decît timpul postului? [...] Să nu intrăm dar în post cu beţie şi nici să ieşim din post tot cu beţie, ca să nu ni se întîmple la fel ca unui om bolnav, care, vrînd să se ridice în picioare, este trîntit iarăşi jos. Asta se întîmplă şi cu sufletul nostru, cînd - din două părţi, şi la începutul, şi la sfîrşitul postului - umbrim trezvia pricinuită de post cu norul beţiei. După cum cei ce vor să lupte cu fiarele sălbatice, înainte de începerea luptei, îşi acoperă mădularele mai de seamă cu multe arme şi apărători, tot aşa sînt acum mulţi oameni care, cînd încep postul, ca şi cum ar avea de luptat cu postul ca şi cu o fiară sălbatică, îşi înarmează stomacul, mănîncă de plesnesc, îşi întunecă mintea şi întîmpină cu multă nebunie faţa liniştită şi paşnică a postului. Dacă te-aş întreba: Pentru ce te duci la baie astăzi? ai să-mi răspunzi: Ca să intru în post cu trupul curat. Dacă te-aş întreba din nou: Pentru ce te îmbeţi? ai să-mi răspunzi iarăşi: Pentru că am să intru în post! Nu-i oare o nebunie să întîmpini această prea-frumoasă sărbătoare[13] cu trupul curat, dar cu sufletul necurat şi beat?

[...] Căci se poate să înduri osteneala postului şi să nu iei plata postului! Cum? Cînd ne înfrînăm de la mîncări, dar nu ne înfrînăm de la păcate; cînd nu mîncăm carne, dar mîncăm casele săracilor; cînd nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte rele; cînd stăm toată ziua nemîncaţi, dar ne petrecem toată ziua la spectacole pline de desfrînare. Iată osteneală pentru post, dar fără plată pentru post! Da, atunci cînd ne ducem la spectacolele teatrale cele nelegiuite! Nu spun asta despre voi! Ştiu că nu vă atinge această învinuire! Dar este obiceiul celor îndureraţi să-şi verse focul pe cei de faţă, cînd nu pot pune mîna pe vinovaţi. Care e cîştigul celor ce postesc, cînd se duc la spectacole teatrale nelegiuite[14], cînd intră în şcoala obştească a desfrînării, în locul cel public de deprindere a desfrîului, ca să şadă pe scaunul ciumaţilor (Psalmi 1, 1)? N-ai greşi dacă ai da teatrului - locul aceluia prea-rău, plin de tot felul de boale, cuptorului din Babilon - toate aceste nume prea-urîte: scaun de ciumaţi, şcoală de desfrînare, loc de deprindere a desfrîului. Cînd diavolul duce pe locuitorii oraşului la teatru[15], îi azvîrle ca într-un cuptor! Aşa îi arde! Nu pune dedesubt vreascuri - ca barbarul acela din Babilon, nici păcură, nici cîlţi, nici smoală - ci alte materii, cu mult mai cumplite: chipuri desfrînate, cuvinte de ruşine, trupuri dezgolite, cîntece pline de păcate. Cuptorul din Babilon a fost aprins de mîini barbare; cuptorul acesta este aprins de gînduri mai nesocotite decît mîinile barbarilor. Mai cumplit este cuptorul acesta decît cel din Babilon, pentru că şi focul e mai cumplit; nu arde trupul, ci buna stare a sufletului; iar grozăvia e că cei care ard nici nu-şi dau seama; că, de şi-ar da seama, n-ar rîde cu gura plină de cele ce văd pe scenă. Grozăvia cea mai mare e atunci cînd cel bolnav nu ştie că-i bolnav, cînd cel ce arde în chip ticălos şi netrebnic nu simte că stă pe jăratec. Care-i folosul postului cînd opreşti trupul de la mîncările legiuite, dar dai sufletului hrană nelegiuită, stînd toată ziua în teatru, ca să vezi cum se schimonosesc şi se fac de rîs oamenii, ca să vezi femei desfrînate, ca să vezi oameni care adună păcatele din fiecare casă şi joacă scene de prea-curvie? La teatru vezi şi desfrînări, şi prea-curvii, şi auzi şi hule, ca boala să-ţi intre în suflet şi prin ochi, şi prin urechi. Actorii înfăţişează lucruri de ruşine, de aceea şi numele ce-l poartă e nume de ruşine. Ce cîştig ai de pe urma postului, cînd îţi hrăneşte sufletul cu o hrană ca aceasta? Cu ce ochi te vei mai uita la soţia ta, cînd te întorci de la astfel de spectacole? Cu ce ochi vei privi pe copilul tău, pe sluga ta, pe prietenul tău? Trebuie neapărat să te schimonoseşti dacă vrei să povesteşti cele înfăţişate pe scenă, sau să taci şi să-ţi acoperi faţa de ruşine[...].

Mare-i într-adevăr ruşinea - şi pentru tineri, şi pentru bătrîni - să alerge la teatru cu zor. Dar de s-ar mărgini răul numai la ruşine! Deşi nici asta nu-i de îndurat pentru un bărbat liber, ci ruşine şi cea mai mare pagubă pentru un om cu judecată! Dar răul nu se mărgineşte numai la ruşine, ci atrage şi mare pedeapsă şi mare osîndă. Căci toţi cei care se duc la teatru sînt neapărat cuprinşi de păcatul desfrînării, nu pentru că fac desfrînare cu femeile de acolo, ci pentru că le privesc cu ochi desfrînaţi. Căci şi aceştia sînt cuprinşi de desfrîu! Nu vă voi spune cuvîntul meu, ca să nu-mi dispreţuiţi cuvîntul, ci vă voi citi Legea dumnezeiască pe care n-o puteţi dispreţui. Ce spune dar Legea cea dumnezeiască? Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu curveşti! Iar Eu vă spun vouă: Oricine se uită la o femeie, ca să o poftească, a şi curvit cu ea în inima lui! (Matei 5, 27-28). Ai văzut că desfrînarea s-a săvîrşit deplin? Ai văzut că păcatul s-a împlinit? Şi ceea ce-i mai cumplit e că cel ce a săvîrşit desfrînarea va da socoteală de păcatul său nu în faţa unei judecăţi omeneşti, ci înaintea judecăţii lui Dumnezeu, unde pedepsele sînt veşnice: „Oricine se uită la o femeie ca să o poftească a şi făcut curvie cu ea în inima lui.” Legea aceasta nu stîrpeşte numai boala, ci şi rădăcina bolii; iar rădăcina curviei este pofta curvească. De aceea Dumnezeu pedepseşte nu numai curvia, ci şi pofta, mama curviei.

[...] Şi tu dar - cînd vezi o femeie frumoasă la chip şi minunat îmbrăcată, cînd vezi că pofta te aţîţă, cînd vezi că sufletul doreşte s-o privească - ridică atunci ochii la cununa ce ţi-e gătită sus, ca să treci cu vederea peste un astfel de chip!... Copiii, cînd sînt însoţiţi de pedagog, nu aleargă de colo-colo, nu stau pe drum cu gurile căscate, nici nu se minunează de orice; cu atît mai mult, tu n-ai să faci asta cînd vezi că Hristos este alături de gîndurile tale! „Cel care se uită la o femeie ca să o poftească a şi făcut curvie cu ea în inima lui!” Îmi place să vă citesc mai des cuvintele Legii! O, de-aş putea să vi le citesc toată ziua! Dar, mai bine spus, nu vouă, ci celor vinovaţi de păcate; dar şi vouă, că şi voi veţi ajunge mai întăriţi, iar cei bolnavi îşi vor redobîndi iute sănătatea. „Cel care se uită la o femeie ca să o poftească a şi făcut curvie cu ea în inima lui!”

E de-ajuns numai citirea acestor cuvinte ca să curăţiţi tot puroiul păcatului. Dar, iertaţi-mă! Eu caut să curăţ răni; iar cel ce curăţă răni trebuie neapărat să pună pe răni şi doctorii usturătoare. Cu cît veţi auzi mai mult cuvintele acestea, cu atît mai mult se va curaţi şi veninul păcatului. După cum focul, cu cît stă mai mult lîngă aur, cu atît mai mult macină zgura din aur, tot aşa şi frica de aceste cuvinte, cu cît glăsuieşte mai mult în sufletul nostru, cu atît mai mult curăţeşte tot păcatul desfrînării. Să ardem aici desfrînarea cu cuvîntul învăţăturii, ca să nu fim siliţi să o ardem acolo cu focul gheenei. Dacă plecăm de aici cu sufletul curat, focul acela nu ne va vătăma; dar, dacă plecăm de aici cu sufletul plin de păcate, focul acela ne va primi. Lucrul fiecăruia - spune Pavel - îl va încerca focul, ca să arate ce fel este (1 Corinteni 3, 13). Să ne punem la probă acum, fără durere, ca să nu fim puşi atunci la probă, cu durere.

Orice-ai zice - mi se poate spune - Legea este greu de împlinit! Şi ce-i cu asta? Oare Dumnezeu ne porunceşte lucruri cu neputinţă de împlinit? Nu spun asta! Atunci, taci! Nu învinui pe Stăpîn. Aceste cuvinte nu-s cuvinte de apărare, ci adaos de păcat, mai cumplit decît cel dintîi. Mulţi păcătoşi au obiceiul să dea vina pe Dumnezeu pentru păcatele lor. Ascultă! A venit la stăpîn cel ce primise cinci talanţi şi a mai adus alţi cinci; a venit şi cel ce primise doi talanţi şi a mai adus alţi doi (Matei 25, 14-23); a venit şi cel ce primise un talant; şi, pentru că n-a avut să mai aducă încă un talant, a adus în locul talantului învinuire. Ce-a spus? Am ştiut că eşti om aspru (Matei 25, 24). Ce slugă nerecunoscătoare! Nu-i este de-ajuns păcatul! Mai şi învinuieşte pe Stăpîn, spunîndu-i: Seceri de unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai risipit (Matei 25, 24). Tot aşa şi în viaţa cea de toate zilele: toţi cîţi nu fac nimic bun îşi înmulţesc păcatele învinuind pe Stăpîn.

Nu învinui, dar, Stăpînul! Nu ţi-a dat porunci cu neputinţă de îndeplinit. Vrei să afli că nu ţi-a poruncit lucruri cu neputinţă? Iată, mulţi au făcut mai mult decît li s-a poruncit; dacă poruncile ar fi fost cu neputinţă de îndeplinit, nu le-ar fi întrecut prin propria lor voinţă. Dumnezeu n-a poruncit fecioria şi totuşi mulţi trăiesc în feciorie! Dumnezeu n-a poruncit sărăcia de bunăvoie şi totuşi mulţi aruncă averile lor, mărturisind cu fapta cît de uşoare sînt poruncile! Nu le-ar fi întrecut, dacă poruncile n-ar fi fost uşoare [...].

Cel ce se uită la o femeie ca să o poftească, a şi făcut desfrînare cu ea în inima lui (Matei 5, 28). Da! Dar pentru ce Hristos citeşte din Legea Veche (că pentru asta am făcut ocolul de mai înainte)? Căci a spus: Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu faci desfrînare! (Matei 5, 27). Hristos ştia că porunca aceasta e grea, nu prin firea ei, ci din pricina trîndăviei ascultătorilor. Multe lucruri, chiar uşoare prin firea lor, ajung foarte grele cînd ne trîndăvim; după cum altele, care sînt chiar grele, ajung lesnicioase şi uşoare cînd le facem cu tragere de inimă. Greutatea nu stă în firea lucrurilor, ci în voinţa celor ce fac un lucru sau altul. Că acesta e adevărul se va vedea din cele ce am să spun. Mierea, prin firea ei, este dulce şi foarte plăcută; celor bolnavi însă le este amară şi neplăcută, nu din pricina firii ei, ci din pricina bolii acestora. Tot aşa şi cu porunca aceasta! Dacă pare a fi împovărătoare, apoi nu-i din pricina firii ei, ci din pricina trîndăviei noastre. Şi nu mi-e mare osteneală să arăt că porunca aceasta se îndeplineşte uşor. Ca să o facă grea, Hristos ar fi trebuit să grăiască altfel. Aşa însă a spus: Fugi din faţa femeii! Depărtează-te de desfrînare! Deci, ca să o facă grea, ar fi trebuit să spună cu totul altfel: Uită-te la femei! Iscodeşte frumuseţile cele străine! Şi, totuşi, caută de-ţi înfrînge pofta! De ne-ar fi dat o astfel de poruncă, porunca aceasta ar fi fost grea! Dar cînd ne spune: Fugi de cuptor, depărtează-te de foc, nu te apropia de văpaie, ca să rămîi nevătămat! atunci porunca e tare uşoară, căci este potrivită firii.

„Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu faci desfrînare!” Dar pentru ce ne aminteşte de Legea cea Veche, odată ce avea să ne dea alta? Ca, din asemuire, să afli că nu se împotriveşte o lege cu alta. Cînd le asemuieşti, atunci le poţi judeca mai bine. Pentru că unii aveau să-I aducă vina că da legi potrivnice Legii Vechi, Domnul le spune: Iată, pun una lîngă alta amîndouă legile! Încercaţi-le şi cunoaşteţi potrivirea dintre ele! Dar nu numai din pricina asta, ci ca să şi arate că e uşoară porunca Lui şi că e dată la timp. De aceea a spus: Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu curveşti! Aţi învăţat atîta vreme Legea cea Veche! Domnul, voind să-i ridice la nişte porunci mai înalte, le grăieşte cum ar grăi un dascăl unui copil leneş, care vrea să rămînă încă la lecţiile cele vechi: Gîndeşte-te de cîtă vreme înveţi lecţia asta! Tot aşa şi Hristos, amintindu-le că au învăţat şi au pus în lucrare multă vreme Legea Veche, le spune că a sosit timpul să se ridice la una mai înaltă. De aceea le pune în faţă legiuirea dată părinţilor, spunînd: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu faci desfrînare!” Porunca aceea s-a dat celor de demult, „dar Eu vă spun vouă: Cel care se uită la o femeie ca să o poftească a şi făcut curvie cu ea în inima lui!” Dacă Domnul ar fi grăit aşa celor de demult, pe bună dreptate te-ai fi supărat, zicînd: Cum, atunci cînd firea omenească nu era desăvîrşită? Dar acum, cînd omul s-a mai deşteptat, cînd a ajuns mai desăvîrşit, acum a venit vremea unor învăţături mai desăvîrşite. De aceea Domnul, chiar la începutul legiuirii Sale - ca nu cumva cineva, văzînd înălţimea filozofiei Sale, să se trîndăvească şi să pregete – a spus: Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decît a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor! (Matei 5, 20). Deci - ca să nu spună cineva: îmi ceri mai multă osteneală? Pentru ce? N-am şi eu aceeaşi fire ca şi cei de demult? Nu sînt şi eu om ca şi aceia? - deci, ca să nu spună oamenii: Pentru ce ne măreşti ostenelile? Pentru ce ne faci mai grele luptele? - Domnul le-a vorbit de Împărăţia Cerurilor şi cu asta a zdrobit mai dinainte orice împotrivire, spunîndu-le: Vă aduc mai mare răsplată! După ce a vorbit de lupte, după ce a vorbit de înălţimea noii legiuiri, a amintit şi de răsplată, spunîndu-le: Nu vă dau Palestina, nici un pămînt în care curg miere şi lapte (Ieşire 3, 8), ci vă aduc însuşi Cerul! Acum nu ne este numai răsplata mai mare pentru faptele noastre bune, ci şi pedeapsa mai aspră pentru căderile în păcate. După cum cei care au trăit înainte de Lege sînt pedepsiţi mai blînd decît cei din timpul Legii (căci toţi cîţi au păcătuit fără Lege vor şi pieri fără Lege (Romani 2, 12), adică nu îi învinuieşte Legea, ci-i osîndeşte firea lor, pentru că gîndurile lor se învinuiesc sau se apără între ele (Romani 2, 15) - după cum spune Pavel), tot aşa şi cei care au păcătuit în timpul harului vor suferi o pedeapsă mai cumplită decît cei care au păcătuit în timpul Legii. Pavel a arătat deosebirea dintre aceste diferite categorii de păcătoşi, grăind aşa: De calcă cineva Legea lui Moise, este omorît fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Gîndiţi-vă cu cît mai aspră va fi pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, care a socotit ceva de rînd sîngele Legămîntului şi a făcut de ocară darul harului? (Evrei 10, 28-29). Vezi că, pe timpul harului, mai mare e pedeapsa, după cum mai mari sînt şi răsplăţile?

[...] Dumnezeu rabdă îndelung pe păcătoşi, ca şi păcătosul să se mîntuiască, dar şi ca să nu-i înlăture de la mîntuire pe urmaşii lui. Chiar dacă păcătosul nu se pocăieşte, Dumnezeu de multe ori cruţă rădăcina ca să ferească roadele; adeseori schimbă chiar rădăcina, după cum am spus mai înainte; iar cînd rădăcina se înrăutăţeşte desăvîrşit, Dumnezeu întîrzie cu folos pedeapsa, aşteptînd mîntuirea celor ce au să se pocăiască. Şi acum, ascultă! Terah (Facere 11, 24-32), tatăl lui Avraam, era închinător la idoli. Cu toate acestea, nu l-a pedepsit aici pentru necredinţa sa. Şi pe bună dreptate! Dacă Dumnezeu ar fi tăiat mai înainte această rădăcină, cum ar mai fi dat un rod de credinţă atît de mare? Cine a fost mai rău ca Isav? Vezi-mi aici temeiul unei alte iubiri de oameni a lui Dumnezeu! Ce răutate este mai mare ca răutatea lui Isav? Nu era el desfrînat şi spurcat, precum spune Apostolul (Evrei 12, 16)? Nu era, cu gîndul, ucigaş de mamă, ucigaş de tată, ucigaş de frate? Nu era urît de Dumnezeu? Scriptura o mărturiseşte, spunînd: Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urît (Maleahi 1, 2; Romani 9, 13). Pentru ce nu l-a nimicit Dumnezeu, dacă era desfrînat, ucigaş de frate, spurcat şi urît de Dumnezeu? Pentru ce nu i-a curmat viaţa? Pentru ce nu i-a dat îndată pedeapsa ce i se cuvenea? Pentru ce? E bine, într-adevăr, să vă spun şi pricina: dacă i-ar fi curmat viaţa, lumea ar fi pierdut, odată cu el, cel mai mare rod de dreptate. Şi care rod, ascultă: Isav a născut pe Raguel; Raguel a născut pe Zara; Zara a născut pe Iov (Facere 36, 1-34). Vezi dar ce minunată floare de răbdare ar fi pierit dacă Dumnezeu tăia mai dinainte rădăcina?

În tîlcuirea tuturor faptelor din Scriptură să ai în vedere deci această regulă. Pentru aceasta i-a răbdat îndelung pe Egipteni, care huleau pe Dumnezeu cum nu se putea mai mult; i-a răbdat pentru bisericile care înfloresc acum în Egipt, pentru mănăstirile de acolo şi pentru cei care au îmbrăţişat viaţă îngerească. Şi, după cum spun cei ce cunosc legile civile şi după cum hotărăsc legile romane, o femeie însărcinată, condamnată la moarte, nu este ucisă înainte de a naşte copilul. Şi pe bună dreptate: căci au judecat drept cei ce au făcut legile, că nu trebuie să piară odată cu cea vinovată şi cel nevinovat. Deci, dacă legile omeneşti cruţă pe cei care n-au păcătuit cu nimic, apoi pe bună dreptate cu mult mai mult va păstra Dumnezeu rădăcina, pentru a păstra, pentru roadele ei, binefacerile pocăinţei. Vezi, dar, că şi asupra celor păcătoşi se revarsă binefacerile pocăinţei, că şi ei au parte de iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Dacă judecata lui Dumnezeu ar fi luat-o înaintea îndreptării oamenilor, lumea ar fi pierit în întregime; dacă Dumnezeu ar fi fost grabnic la pedeapsă, Biserica n-ar fi avut pe Pavel, n-ar fi primit în sînul ei un om atît de mare, un om ca acesta. De aceea Dumnezeu a amînat pedepsirea celui ce a hulit, ca să arate pe cel ce s-a pocăit. Îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu a făcut pe prigonitor propovăduitor; îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu a schimbat pe lup în păstor; îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu a făcut din vameş, evanghelist; îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu ne-a miluit pe toţi, pe toţi ne-a schimbat, pe toţi ne-a întors la Dumnezeu. Dacă vezi pe vreunul, care era altădată beţiv, că posteşte; dacă vezi pe vreunul, care altădată hulea, că vorbeşte despre Dumnezeu; dacă vezi pe vreunul, care altădată îşi murdărea gura cu cîntece ruşinoase, că acum îşi curăţă sufletul cu cîntece dumnezeieşti, admiră îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu şi laudă pocăinţa; iar din schimbarea aceasta ia prilej ca să zici: Aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt (Psalmi 76, 10). Dumnezeu este bun cu toţi, dar în chip deosebit îşi arată îndelunga Lui răbdare cu păcătoşii.

[...] Dacă Dumnezeu ar înfricoşa pe cel păcătos, pe cel ce cade în păcate, l-ar împinge la deznădejde; dacă l-ar ferici pe omul drept, i-ar slăbi tăria virtuţii lui, l-ar face să nu mai fie atît de sîrguincios, odată ce se şi vede fericit de Dumnezeu. De aceea pe păcătos îl miluieşte, iar pe cel drept îl înfricoşează. Înfricoşător este pentru toţi cei din jurul Lui! (Psalmi 88, 8). Şi: Bun este Domnul cu toţi! (Psalmi 144, 9), A spus: Înfricoşător este pentru toţi cei din jurul Lui! Şi cine sînt aceia decît Sfinţii? David spune: Dumnezeu, cel preaslăvit în Sfatul Sfinţilor, mare şi înfricoşător este pentru toţi cei din jurul Lui! (Psalmi 88, 8). Dacă vede pe cineva căzînd, Dumnezeu îi întinde mîna iubirii de oameni; dacă vede pe altul stînd, îi bagă frica în oase... Aceasta este o faptă de dreptate şi de dreaptă judecată. Pe omul drept îl întăreşte prin frică, iar pe cel păcătos îl ridică prin iubire de oameni.

[...] Legea veche pedepsea fără nici o milă pe păcătoşi, harul însă amînă pedeapsa cu multă îndelungă-răbdare, ca să aducă îndreptarea. Să primim dar, fraţilor, pocăinţa, leac spre mîntuire! Să primim leacul care ne şterge păcatele! Iar pocăinţă nu-i cea spusă cu cuvîntul, ci cea întărită cu fapta! Pocăinţa cea din toată inima şterge murdăria necredinţei. Spălaţi-vă - spune Dumnezeu - curăţiţi-vă! Ştergeţi răutăţile din inimile voastre, dinaintea ochilor Mei! (Isaia 1, 16). Ce vor să spună cuvintele acestea de la urmă, care par de prisos? N-au spus oare totul cuvintele: Ştergeţi răutăţile din inimile voastre? Pentru ce a mai adăugat: dinaintea ochilor Mei? Pentru că altfel văd ochii oamenilor, şi altfel vede ochiul lui Dumnezeu! Omul vede la faţă, iar Dumnezeu în inimă (1 Regi 16, 7). Nu vă pocăiţi cu făţărnicie - zice Dumnezeu - ci arătaţi roadele pocăinţei înaintea ochilor Mei, care cercetează cele ascunse!

După ce ne-am curăţit de păcate, trebuie să păstrăm înaintea ochilor păcatele acestea. Dumnezeu, din iubirea Sa de oameni, îţi iartă păcatul, dar tu, pentru siguranţa sufletului tău, să ai înaintea ochilor păcatul. Amintirea păcatelor trecute este oprire a păcatelor viitoare. Cel care se întristează de păcatele trecute este mai hotărît să nu le mai repete. De asta şi David spunea: Şi păcatul meu înaintea mea este pururea (Psalmi 50, 4). Avea înaintea ochilor păcatele trecute, ca să nu cadă în altele viitoare. Că o stare sufletească ca aceasta cere Dumnezeu de la noi, ascultă că Însuşi o spune: Eu sînt Cel ce şterg păcatele tale şi nu-mi voi aduce aminte de ele! Tu însă adu-ţi aminte de ele şi să ne judecăm! - zice Domnul. Spune tu mai întîi păcatele tale, ca să te îndreptezi! (Isaia 43, 25-26). Dumnezeu nu cere mult timp de pocăinţă! Ţi-ai spus păcatul, te-ai îndreptat! Te-ai pocăit, ai fost miluit! Nu timpul te îndreptăţeşte, ci chipul cum te pocăieşti îţi stinge păcatul. Se poate ca timpul cît te pocăieşti să fie lung, dar să nu capeţi mîntuire; şi se poate ca, în scurtă vreme, mărturisindu-te din inimă, să lepezi păcatul. Mult timp a irosit fericitul Samuil rugîndu-se pentru Saul şi multe nopţi a petrecut priveghind pentru mîntuirea celui ce păcătuise! Dar Dumnezeu n-a primit timpul (căci pocăinţa păcătosului nu însoţea rugăciunea Proorocului) şi i-a spus Proorocului Său: Pînă cînd vei plînge pentru Saul, că Eu l-am lepădat? (1 Regi 16, 1). Cuvintele „pînă cînd” arată timpul şi stăruinţa celui ce se ruga. Dumnezeu însă n-a primit timpul rugăciunii Proorocului, căci pocăinţa împăratului nu însoţea rugăciunea dreptului. Fericitul David însă, care a primit prin Proorocul Natan mustrarea pentru păcat, în faţa ameninţării, a arătat îndată întoarcere curată şi a spus: Am păcătuit Domnului (2 Regi 12, 12). Ei bine, acest singur cuvînt a adus fericitului David, care s-a pocăit din toată inima, într-o clipită, întreaga mîntuire. Pocăinţa a schimbat îndată hotărîrea, căci Natan i-a spus: Şi Domnul a iertat păcatul tău (2 Regi 12, 13) [...].

Dacă pocăinţa a învrednicit-o pe Rahav aceea de o atît de mare mîntuire, încît să fie propovăduită de gura sfinţilor - Isus al lui Navi să strige în pustie: Să trăiască Rahav, curva! (Iosua Navi 6, 17), iar Pavel să spună: Prin credinţă, Rahav, curva, n-a pierit împreună cu cei necredincioşi (Evrei 11, 31) - cu cît mai mult nu ne vom mîntui noi, dacă ne pocăim? Timpul de acum e timp de pocăinţă. Mare să ne fie teama de păcatele ce le avem în spate, dacă pocăinţa n-o ia înaintea pedepsei! Să întîmpinăm faţa Lui întru mărturisire (Psalmi 94, 2). Să stingem vîlvătaia păcatelor, nu cu apă multă, ci cu puţine lacrimi. Multul foc al păcatului e stins şi cu o picătură de lacrimi. Că lacrimile sting vîlvătaia păcatelor şi spală mirosul greu al păcatului, o mărturiseşte fericitul David, spunînd şi arătînd cît de mare e puterea lacrimilor: Spăla-voi în fiecare noapte patul meu cu lacrimile mele, aşternutul meu voi uda! (Psalmi 6, 6). Dacă ar fi vrut să arate numai belşugul de lacrimi, ar fi fost de ajuns să spună atît: Cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda! Dar atunci, pentru ce a spus înainte: „spăla-voi”? Ca să arate că lacrimile sînt baie şi mijloc de curăţire de păcate.

Păcatele sînt pricina tuturor relelor. Din pricina păcatelor - supărările; din pricina păcatelor - tulburările; din pricina păcatelor - războaiele; din pricina păcatelor - bolile şi toate suferinţele greu de vindecat ce vin peste noi. După cum doctorii iscusiţi nu cercetează numai cele ce arată bolile pe dinafară, ci caută să afle şi pricina bolilor, tot aşa şi Mîntuitorul, vrînd să arate că păcatul este pricina tuturor relelor ce vin peste oameni, a spus celui slăbănogit cu trupul: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău! (Ioan 5, 14) - pentru că Doctorul sufletelor a văzut că sufletul îi e slăbănogit, iar din pricina lui şi trupul. Aşadar, păcatul fusese pricina bolii de care zăcuse slăbănogul. Păcatul e pricina pagubei, păcatul e pricina supărării, păcatul e pricina oricărei suferinţe. Eu însă mă minunez de aceea că Dumnezeu, Care la început a hotărît omului suferinţa pentru păcatul săvîrşit, pune capăt hotărîrii acesteia printr-o altă hotărîre şi alungă osînda chiar prin osîndă. Să-ţi lămuresc cum! Dumnezeu a dat omului suferinţa din pricina păcatului; dar, prin suferinţă, pune capăt păcatului. Fii cu mare luare-aminte! Cînd Dumnezeu a ameninţat pe femeie şi a osîndit-o pentru călcarea de poruncă, i-a spus: În dureri vei naşte fii! (Facere 3, 16). A arătat că suferinţa este rodul păcatului. Dar cît e de darnic Dumnezeu! Ceea ce dăduse ca pedeapsă, aceea Dumnezeu a prefăcut în mijloc de mîntuire! Păcatul a dat naştere suferinţei, dar suferinţa şterge păcatul; şi, după cum cariul se naşte din lemn şi macină lemnul, tot aşa şi suferinţa se naşte din păcat, dar nimiceşte păcatul, cînd e însoţită de pocăinţă. De aceea spunea Pavel: Întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mîntuire, de care nu-ţi pare rău (2 Corinteni 7, 10). Bună este întristarea pentru cei ce se pocăiesc sincer! Cei ce păcătuiesc trebuie să plîngă pentru păcatul lor, căci fericiţi cei ce plîng, că aceia se vor mîngîia! (Matei 5, 4). Plînge-ţi dar păcatul, ca să nu jeleşti osînda! Apără-te înaintea judecătorului înainte de a te duce la scaunul de judecată! Nu ştii oare că toţi cei care vor să roage pe judecător nu fac aceasta atunci cînd are loc judecata, ci înainte de a se duce la scaunul de judecată, fie prin prieteni, fie prin protectori, fie în vreun alt chip? Aşa şi cu Dumnezeu! În timpul judecăţii n-ai să-L îndupleci pe Judecător; dar înainte de judecată poţi să-L îndupleci. De aceea spunea David: Să întîmpinăm faţa Lui întru mărturisire! (Psalmi 94, 2). Înaintea scaunului de judecată, arta oratorică a apărătorilor nu poate înşela pe marele Judecător; puterea nu-L înduplecă; dregătoria înaltă nu-L convinge; de faţa omului nu ţine seamă; de bani nu e ademenit, ci dreapta Lui judecată este înfricoşătoare şi neîndurătoare. Aici pe pămînt aşadar, să înduplecăm pe Judecător şi să I ne rugăm; aici, pe pămînt, să-L rugăm din toata puterea, dar nu cu bani. Dar, mai bine zis, dacă trebuie să spun adevărul, iubitorul de oameni Dumnezeu este înduplecat şi cu bani: nu-i primeşte El, ci prin săraci. Dă celui nevoiaş bani şi-ai înduplecat pe Judecător! Asta v-o spun prieteneşte, pentru că pocăinţa fără milostenie este moartă şi fără aripi. Pocăinţa nu poate zbura dacă nu are aripa milosteniei. De aceea lui Corneliu, cel ce s-a pocăit bine, milostenia i-a fost aripa credinţei: Milosteniile tale - spune Scriptura - şi rugăciunile tale s-au suit la cer (Faptele Apostolilor 10, 4). Dacă pocăinţa n-ar fi avut milostenia aripă, nu s-ar fi urcat la cer. Astăzi, iarmarocul milosteniei e deschis: vedem pe prinşii de război şi pe săraci; vedem pe cei ce strigă; vedem pe cei ce lăcrimează; vedem pe cei ce oftează. Iarmaroc minunat stă în faţa noastră; iarmarocul nu are alt rost, iar negustorul nu se gîndeşte la altceva decît să cumpere ieftin şi să vîndă scump. Nu-i oare acesta scopul oricărui negustor? Nimeni nu se apucă de negustorie cu alt gînd decît ca să vîndă mai scump mărfurile cumpărate cu bani puţini şi să scoată cîştig mare de pe urma negoţului. Un astfel de iarmaroc ne-a pus nouă în faţă Dumnezeu. Cumpără fapte de dreptate cu puţini bani, ca să le vinzi în viaţa ce va să fie cu bani grei, dacă trebuie totuşi să numeşti vînzare răsplata pe care o vei primi dincolo! Aici, pe pămînt, cumperi dreptatea cu puţini bani, cu un codru de pîine, cu o haină ponosită, cu un pahar cu apă rece: Cel care va da un pahar cu apă rece, amin zic vouă - spune Dascălul neguţătoriei celei duhovniceşti - nu-şi va pierde plata sa! (Matei 10, 42). Să-şi aibă plata sa un pahar cu apă rece, iar hainele şi banii, date ca să faci bine, să nu-şi aibă plata lor? Dimpotrivă, chiar multă plată!

Dar pentru ce Domnul a vorbit de un pahar cu apă rece? Ca să-ţi arate că milostenia nu înseamnă cheltuială. Ca să dai un pahar cu apă rece n-ai nevoie să-ţi goleşti lada, nici să faci vreo altă cheltuială. Dacă, acolo unde datul este fără cheltuială, harul binefacerii este atît de mare, cît de mare trebuie să fie plata primită de la Dreptul Judecător acolo unde datul stă în belşug de haine, de bani şi de alte bunuri?

Deci, atîta vreme cît putem cumpăra faptele bune la un preţ atît de scăzut, să le luăm, să le răpim, să le cumpărăm de la marele Dăruitor: Cei însetaţi - spune Domnul - mergeţi la apă şi toţi cîţi nu aveţi argint mergeţi şi vă cumpăraţi! (Isaia 55, 1). Atîta vreme cît iarmarocul e în toi, să cumpărăm milostenii; dar, mai bine spus, prin milostenie să cumpărăm mîntuirea! Îmbrăcînd un sărac, îmbraci pe Hristos. Asta o ştiu şi eu, şi o ştiu prea bine îmi poţi răspunde. Am învăţat asta mai înainte, nu eşti tu primul care să mă înveţi! Nu am auzit asta întîi de la tine, nu-mi predici o noutate, ci cele ce m-au învăţat demult mulţi din cei de faţă! Ştiu şi eu, ştiu că acestea şi altele ca acestea le-aţi auzit de multe ori. Dar facă Dumnezeu să le auzim de multe ori, ca să facem puţin bine! Cel ce miluieşte pe sărac împrumută pe Dumnezeu (Pilde 19, 17). Să împrumutăm lui Dumnezeu milostenia, ca să luam de la El în schimb, ca răsplată, iubirea de oameni. Cît de înţelepte sînt aceste cuvinte: „cel ce miluieşte pe sărac împrumută pe Dumnezeu”!

[...] „Cel ce miluieşte pe sărac împrumută pe Dumnezeu.” Ai încredere - spune Dumnezeu - că pe Mine Mă împrumuţi! Dar ce cîştig atît de mare am dacă Te împrumut pe Tine? E cea mai mare nelegiuire să ceri socoteală lui Dumnezeu. Totuşi, Mă plec nelegiuirii tale şi cu iubirea de oameni voi pune capăt neomeniei tale. Să stăm dar de vorbă şi să ne socotim: cît cîştigi cînd împrumuţi pe ceilalţi oameni? Ce dobîndă le ceri? Nu-i aşa că unu la sută, dacă ceri o dobîndă legiuită? Dacă lăcomia ţi-e mai mare, iei o dobîndă nedreaptă, de două sau de trei ori mai mare. Eu însă am să-ţi satur lăcomia! Îţi voi da mai mult decît ţi-e pofta nesaţului tău. Acopăr cu dărnicia Mea nesaţul tău. Ceri o dobîndă de unu la sută? Eu îţi dau de o sută de ori mai mult. Dacă-i aşa, Te împrumut, Doamne! Te împrumut cu milostenia pe care o dau aici săracului! Dar cînd ai să-mi dai înapoi împrumutul? Vreau să hotărîm condiţiile. Vreau să întărim învoiala! Spune-mi timpul înapoierii banilor! Hotărăşte scadenţa! Întrebarea asta, mai ales, este de prisos, căci Dumnezeu este credincios în toate cuvintele Lui (Psalmi 144, 13). Dar, pentru că un bun platnic are obiceiul şi dorinţa de a măsura timpul şi de a hotărî ziua scadenţei, ascultă cînd şi unde îţi va plăti datoria Cel ce S-a împrumutat de la tine prin mîna săracului: „Cînd va şedea Fiul Omului pe tronul slavei Lui şi va pune oile de-a dreapta Lui, şi caprele de-a stînga Lui, va zice celor din dreapta...” Aici, ia aminte cum grăieşte Datornicul cel recunoscător creditorului Său, cum îi mulţumeşte Datornicul: „Veniţi, binecuvîntaţii Părintelui Meu, de moşteniţi Împărăţia gătită vouă de la întemeierea lumii!” Şi pentru ce? Că am flămînzit, şi Mi-aţi dat să mănînc; am însetat, şi Mi-aţi dat să beau; gol am fost, şi M-aţi îmbrăcat, în temniţă, şi aţi venit la Mine; bolnav am fost, şi M-aţi cercetat; străin am fost, şi M-aţi primit (Matei 25, 31-36). Apoi, cei care au slujit bine la vreme se vor uita la nimicnicia lor şi la vrednicia Celui împrumutat, şi vor spune: Doamne, cînd Te-am văzut flămînd, şi Te-am hrănit? Sau însetat, şi Ţi-am dat să bei? (Matei 25, 37). Ţie, spre Care ochii tuturor nădăjduiesc, Ţie, Care le dai lor hrană la bună vreme (Psalmi 144, 16)? [...] Întrucît aţi făcut - răspunde El - unuia dintr-aceştia prea-mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 40). Nu-i adevărat deci cuvîntul că cel ce miluieşte pe sărac împrumută pe Dumnezeu? Şi, iată, lucru de mirare! N-a amintit de nici o altă faptă bună, decît de milostenie. Şi doar ar fi putut să spună: Veniţi, binecuvîntaţilor, că aţi trăit în curăţenie trupească şi sufletească, că aţi trăit în feciorie, că aţi dus viaţă îngerească! Dar le trece pe acestea sub tăcere! Nu că sînt nevrednice de a fi pomenite, ci pentru că vin în urma iubirii de oameni.

Şi, după cum celor din dreapta le-a dăruit Împărăţia pentru milostenia lor, tot aşa şi pe cei din stînga i-a ameninţat cu pedeapsa, pentru asprimea lor: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în întunericul cel mai din afară, care este gătit diavolului şi îngerilor lui! (Matei 25, 41). Pentru ce? Pentru care pricină? Pentru că am flămînzit, şi nu Mi-aţi dat să mănînc! (Matei 25, 42). N-a spus: că aţi făcut desfrînare, că aţi făcut prea-curvie, că aţi furat, că aţi dat mărturie mincinoasă, că aţi jurat strîmb. Toată lumea ştie că şi acestea sînt păcate, dar vin în urma neomeniei şi a nemilosteniei. Pentru ce, Doamne, nu pomeneşti şi de celelalte căi de păcat? Nu judec păcatul - răspunde Domnul - ci neomenia! Nu judec pe păcătoşi, ci pe cei ce nu s-au pocăit. Pentru neomenie vă osîndesc! Aţi avut un leac atît de mare şi atît de bun pentru mîntuire, milostenia, cu care puteaţi şterge orice păcat, şi aţi dispreţuit o atît de mare binefacere. Ocărăsc neomenia, ca rădăcină a păcatului şi a toată necredinţa; laud omenia, ca rădăcină a tuturor bunătăţilor. Pe unii îi ameninţ cu focul cel veşnic, iar altora le făgăduiesc Împărăţia Cerurilor. Bune sînt, Stăpîne, făgăduinţele Tale, bună este şi Împărăţia Ta, pe care o aşteptăm, dar şi gheena, cu care ne ameninţi! Una ne îndeamnă, cealaltă ne înfricoşează: Împărăţia ne îndeamnă spre bine, gheena ne înfricoşează cu folos. Dumnezeu ne ameninţă cu iadul, nu ca să ne arunce în iad, ci ca să ne scape de iad. Dacă ar fi vrut să ne pedepsească, nu ne-ar fi ameninţat mai înainte, pentru ca, întăriţi, să fugim de cele ce ne ameninţă. Ne ameninţă cu pedeapsa ca să scăpăm de pedeapsă. Ne înfricoşează cu cuvîntul ca să nu ne pedepsească cu fapta.

[...] Asta e pricina că vorbesc mereu de pocăinţă. Că pocăinţa, cumplită şi înfricoşătoare pentru păcătos, este leac păcatelor, istovire a fărădelegilor, secătuire a lacrimilor, îndrăznire către Dumnezeu, armă împotriva diavolului, sabie care-i taie capul, nădejdea mîntuirii, pieirea deznădejdii. Pocăinţa deschide cerul, pocăinţa ne bagă în Rai, pocăinţa biruie pe diavol, după cum încrederea în noi ne face să cădem. De aceea vă vorbesc mereu de pocăinţă! Eşti păcătos? Nu deznădăjdui! Şi eu nu voi înceta a vă unge neîncetat cu aceste alifii. Ştiu doar ce armă puternică avem împotriva diavolului atunci cînd nu pierdem nădejdea. De ai păcate, nu deznădăjdui! Şi n-am să încetez de a-ţi spune necontenit aceasta: De păcătuieşti în fiecare zi, în fiecare zi pocăieşte-te! Să facem cu noi ceea ce facem cu casele noastre, care se învechesc; cînd părţi din ele putrezesc, scoatem părţile putrezite şi punem în loc materiale noi; şi nu încetăm a face asta. Te-ai învechit azi din pricina păcatului? Înnoieşte-te prin pocăinţă! Dar pot să mă mîntuiesc dacă mă pocăiesc? Da, poţi! Am trăit toată viaţa în păcate! Dacă mă pocăiesc, mă mîntuiesc?

Da! De unde ştiu? De la iubirea de oameni a Stăpînului tău! Să am oare încredere numai în pocăinţa de care îmi vorbeşti? Este oare în stare pocăinţa să şteargă atîtea păcate? Dacă ar fi numai pocăinţa, atunci pe bună dreptate, teme-te! Dar, cînd iubirea de oameni a lui Dumnezeu se alătură pocăinţei, prinde curaj! Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar, nici bunătatea Lui nu se poate tălmăci cu cuvîntul. Păcatul tău are hotar, leacul însă nu are hotar. Păcatul tău, oricum ar fi, este păcat făcut de om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negrăită. Ai curaj! Pocăinţa biruie păcatul! închipuie-ţi o scînteie ce cade în ocean! Poate rămîne ea aprinsă? Poate să se vadă? Nu! Ei bine, ce e scînteia faţă de ocean, aceea e păcatul faţă de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, mai bine spus, nici atîta. Oceanul, oricît de mare ar fi, tot are margini. Bunătatea lui Dumnezeu însă e fără de margini. Nu vă spun acestea ca să vă fac trîndavi, ci ca să vă fac şi mai sîrguitori.

[...] Ştiindu-le dar pe toate acestea, gîndindu-ne la ziua cea înfricoşătoare a Judecăţii, la focul iadului şi la muncile cele înfricoşătoare de acolo, să ne întoarcem de pe calea noastră cea rătăcită. Va veni vremea cînd teatrul lumii acesteia se va risipi. Atunci nu mai putem lupta; după trecerea acestei vieţi, nu mai putem neguţători; după ce s-a închis stadionul, nu mai putem fi încununaţi. Timpul de acum e timp de pocăinţă; acela, de judecată! Timpul de acum e timpul luptelor; acela, al cununilor! Timpul de acum e timp de osteneală; acela, de odihnă! Timpul de acum e timp de muncă; acela, de răsplată! Deşteptaţi-vă, vă rog, deşteptaţi-vă, şi să ascultăm cu rîvnă cele spuse! Am trăit cu trupul, să trăim şi cu duhul! Am trăit în plăceri, să trăim şi în fapte bune! Am trăit în trîndăvie, să trăim şi în pocăinţă! Pentru ce te trufeşti, tină şi cenuşă? (Isus Sirah 10, 9). Pentru ce te mîndreşti, omule? Pentru ce te făleşti? Ce nădăjduieşti de la slava lumii şi de la bogăţie? Să ne ducem la morminte, vă rog, şi să vedem tainele de acolo. Să vedem pe om împuţit, oasele roase, trupurile putrezite. Dacă eşti înţelept, priveşte! Dacă eşti priceput, spune-mi: Cine e împăratul, cine e ostaşul? Cine e stăpînul, cine e robul? Cine e înţeleptul, cine e neînţeleptul? Unde-i frumuseţea tinereţii? Unde-i faţa cea frumoasă? Unde-s ochii cei strălucitori? Unde-i nasul cel bine întocmit? Unde-s buzele cele arzătoare? Unde-i frumuseţea obrajilor? Unde-i fruntea cea luminoasă? Nu-s toate praf? Nu-s toate cenuşă? Nu-s toate pulbere? Nu-s toate putreziciune?

Gîndindu-ne la acestea, fraţilor, şi aducîndu-ne aminte de ziua noastră cea din urmă, să ne întoarcem, cît mai avem timp, de pe calea noastră cea rătăcită. Am fost cumpăraţi cu Sînge scump (1 Petru 1, 18-19). Pentru aceasta Dumnezeu pe pămînt S-a arătat (Baruh 3, 38). Pentru tine, omule, Dumnezeu pe pămînt S-a arătat şi nu avea unde să-Şi plece capul (Luca 9, 58). Vai, ce minune! Judecătorul vine să fie judecat pentru cei vinovaţi! Viaţa gustă moarte! Ziditorul este pălmuit de făptura Lui! Cel ce nu poate fi privit de Serafimi este scuipat de rob, gustă oţet şi fiere, este împuns cu suliţa, este pus în mormînt! Şi tu, spune-mi, te trîndăveşti, dormi, dai din umeri cu dispreţ, omule? Nu ştii că, de ţi-ai vărsa sîngele tău pentru El, nici aşa n-ai făcut ce erai dator să faci, căci altul e sîngele Stăpînului şi altul sîngele robului?! Pocăieşte-te şi întoarce-te înainte de ieşirea sufletului, ca nu cumva să vină moartea şi tot leacul pocăinţei să fie fără de folos! Că aici, pe pămînt, are putere pocăinţa, şi numai aici. În iad n-are nici o putere. Să căutăm pe Domnul cît avem timp! Să facem binele, ca să scăpăm de iadul cel fără de sfîrşit ce va să fie şi să ne învrednicim de Împărăţia Cerurilor, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor! Amin!

Bibliografie: din Omiliile despre pocăinţă ale Sfîntului Ioan Gură de Aur, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998.

CUVINTE ALE SFÎNTULUI TEOFAN ZĂVORÎTUL - DESPRE PREGĂTIREA PENTRU SPOVEDANIE ŞI SFÎNTA ÎMPĂRTĂŞANIE

[...] Mulţumirea de sine şi îndreptăţirea de sine sînt înşelarea cea mai pierzătoare în care vrăjmaşul reuşeşte să îi ţină pe mulţi oameni, şi încă nu din cei mai răi. Această înşelare taie picioarele şi opreşte din mers. Cel ce se simte drept ce nevoie are să se neliniştească şi să caute mult milă? Scopul a fost atins - omul e drept; la ce să se mai ostenească? Rămîne doar să se uite în jur, să se îngîmfe, iar pe ceilalţi să îi defaime. De fapt, asta înseamnă a strica prin gînd ceea ce ai dobîndit prin osteneală şi a te pierde pe tine însuţi. Iată de ce în învăţăturile Sfinţilor Părinţi sînt repetate fără încetare lecţii de smerenie şi defăimare de sine şi sînt înfăţişate cu deosebită stăruinţă mustrări ale părerii de sine şi înălţării de sine. [...]

Avem obiceiul să spunem: „sînt păcătos”, „sînt păcătoasă” - ce cuvinte plăcute lui Dumnezeu! Dar să ne îngrijim ca ele să nu fie doar rostite de limbă, ci şi simţite de către inimă. Să ne convingem pe noi înşine că simţămîntul dreptăţii proprii este o abatere pe calea pierzării şi apoi, îndată ce se arată cîtuşi de puţin, să îl gonim ca pe un vrăjmaş cît se poate de primejdios, ce se strecoară ca să ne răpească bunul cel mai scump - îndreptăţirea înaintea lui Dumnezeu. Pentru a nu arăta slăbiciune în nici o privinţă faţă de această ispită, să facem aşa fel ca oricărei fapte şi întreprinderi a noastre să-i meargă înainte simţămîntul păcătoşeniei noastre, şi acesta să fie în fruntea tuturor. Dai milostenie? Dă cu gîndul: „nu sînt vrednic să primesc pentru ea mila lui Dumnezeu.” Posteşti sau iei asupra ta vreo altă asprime trupească? Să ai gîndul: „Alţii îşi măresc prin nevoinţa asta suma faptelor bune, iar pentru mine e canon - trebuie să mă ostenesc pentru păcatele mele.” Mergi la biserică ori săvîrşeşti acasă rugăciune? Să-ţi spui: „Să mă ostenesc, poate că Domnul se va milostivi şi-mi va ierta păcatele.” Şi mai ales în lucrarea rugăciunii, cînd vă îndreptaţi cu mintea şi cu inima spre Dumnezeu, să nu vă vedeţi altfel decît ca pe oamenii cei mai neîndreptaţi şi care au nevoie mai mult ca toţi de milostivirea lui Dumnezeu, asemenea Sfîntului Pimen, care spunea: „eu mă văd ca pe un om cufundat în noroi pînă la grumaz şi numai gură am ca să strig: Dumnezeule, miluieşte-mă!.” Astfel orînduindu-ne lăuntric, prin harul lui Dumnezeu vom scăpa de înşelarea părerii de sine şi vom îndepărta piedica cea mai însemnată din calea deschiderii uşii frîngerii inimii - uşă prin care ieşind, în cele din urmă vom da şi de uşa milostivirii lui Dumnezeu.[...]

A venit gîndul la mîntuire; ai simţit primejdia rămînerii în păcat, te-ai hotărît să te îndrepţi: ia seama să nu pierzi aceste mişcări ale sufletului tău, lăsîndu-le să treacă fără a le fi băgat în seamă! Acesta e un dar al harului: nu îl dispreţui şi nu-l respinge. Ceea ce ţi se insuflă să faci nu amîna pe mîine. Chiar astăzi intră înăuntrul tău şi începe să socoteşti şi să chibzuieşti tot ce se cuvine, potrivit insuflării primite, să faci cu tine şi pentru tine. După aceea, începe să umbli după rînduiala în care se sălăşluieşte şi se aprinde harul biruitor: păzeşte postul, mergi la biserică, fă milostenie, încetează pentru o vreme treburile şi grijile lumeşti, însingurează-te, citeşte dacă poţi, cugetă la cele Dumnezeieşti şi, lucrul cel mai însemnat, roagă-te, roagă-te cu mintea şi cu inima ta şi cazi la Domnul, cerîndu-I cu durere să-ţi dăruiască ajutor ca să te birui pe tine însuţi. Dacă vei face acest lucru cu toată sinceritatea, în cele din urmă va căuta Domnul spre cererea ta, te va umbri cu harul Său, va despietri inima ta şi îţi va da putere ca să frîngi încăpăţînarea voii tale. Sînt multe legături care nu îngăduie sufletului să se ridice şi să meargă la Domnul.[...]

Prima capcană a vrăjmaşului e tulburarea gîndurilor. De obicei, el începe prin a semăna doar un gînd, totuşi în aşa fel ca acesta să atingă inima şi să se însămînţeze în ea. Îndată ce va reuşi asta, îndată va aduna în jurul acestui gînd care nu pare însemnat, iar uneori nici rău, un nor întreg de gînduri ce vin să se adauge, şi înceţoşează în acest chip atmosfera pînă atunci curată şi luminoasă a sufletului. Prin aceasta, vrăjmaşul îşi pregăteşte loc şi întindere pentru lucrarea sa şi în scurtă vreme începe să lucreze în această ceaţă, rănind sufletul prin - atacuri păcătoase, care lasă în suflet rană după rană. Aceste răni micuţe acoperă apoi sufletul din toate părţile pentru a se contopi, în cele din urmă, într-o singură rană dureroasă a aşezării (dispoziţiei) sufleteşti pătimaşe. Se întîmplă acelaşi lucru cu ceea ce păţeşte cineva care este împuns pe întuneric cu un ac ascuţit: capătă o rană, două, trei şi aşa mai departe pe tot trupul. Fiecare împunsătură pricinuieşte suferinţă şi lasă în urma sa o rană în care se fac puroi şi coji - şi aşa, coajă după coajă, trupul devine tot o rană.

Aşadar, luaţi aminte: în starea cea bună a sufletului gîndurile nu se tulbură şi vrăjmaşul nu are cum să lucreze, fiindcă el îşi începe toată lucrarea sa prin tulburarea gîndurilor omului: iar el le tulbură prin mijlocirea unuia singur, pe care îl alege ca pretext, potrivit caracterului şi îndeletnicirilor omului. Îndată ce reuşeşte să sădească în inimă acest gînd, se porneşte viforul gîndurilor; pacea şi liniştea lăuntrică pier. Ei, şi atunci vrăjmaşul se strecoară în inimă şi începe să stîrnească în ea, puţin cîte puţin, mişcări pătimaşe. Acesta este deja pasul al doilea! Şi acum, ia aminte! Dacă vezi că se întîmplă în tine acest lucru, opreşte-te, să nu mergi mai departe, deja e foarte rău. Tulburarea gîndurilor poate că nu vei izbuti s-o bagi de seamă, fiindcă fără să vrem sîntem prinşi cu multe îndeletniciri; mişcarea patimii, însă, cum să n-o bagi de seamă? Mai ales atunci cînd hotărîrea de a nu te supune ei e încă neatinsă. Dacă şi asta este prea anevoie pentru tine, îţi voi arăta un semn şi mai palpabil. Bagă de seamă: îndată ce, ca urmare a momirii tale de către un singur gînd şi a tulburării, apoi, de către multe, se va petrece o răcire a inimii, să ştii că în inimă s-au făcut deja răni şi bube, chiar dacă ele nu se bagă deloc de seamă. Răcirea inimii faţă de slujirea lui Dumnezeu este o jumătate bună din drumul spre cădere - iar unii spun că e cădere sigură.

După aceasta, vedeţi şi singuri ce trebuie să facem, în ceea ce ne priveşte: nu îngădui să intre în inimă gîndul dintîi, cel care te momeşte şi nu te împreuna cu el. Dacă vei respinge primul gînd, vei strica toate cursele vrăjmaşului şi-i vei tăia orice putinţă de a lucra asupra ta şi a te ispiti. De aici, iată ce lege a mîntuirii reiese: a venit gîndul ispititor? Alungă-l. A venit iar? Alungă-l iar. A venit un al doilea şi un al treilea? Şi pe acestea alungă-le. Aşadar, să goneşti orice gînd ispititor şi să-l respingi cu mînie şi cu supărare faţă de el şi vei fi cu desăvîrşire liber de căderi. Vrăjmaşul te va tot ispiti, se va încrîncena asupra ta; dar dacă nu vei înceta să lucrezi în acest fel, nu va putea să-ţi facă nimic. Dimpotrivă, dacă te vei supune primei momeli a lui, el poate deja să îţi sucească minţile. Strămoaşa noastră, dacă l-ar fi alungat de la început pe şarpele-ispititor, n-ar fi căzut. Ea, însă, a intrat în vorbă cu el... a continuat, a continuat... s-a încurcat în cursele vrăjmaşului şi a căzut. La fel se întîmplă în privinţa orişicărei căderi! [...]

Deci, aminteşte-ţi de unde ai căzut şi pocăieşte-te! Cît de nefirească e starea noastră de acum ar trebui să simtă, pare-se, fiecare, necăjindu-se toată viaţa şi încercînd greutăţi şi lipsuri de tot felul: şi totuşi, nu se întîmplă aşa. Unii se obişnuiesc atît de mult cu starea lor de cădere, încît nici prin gînd nu le trece că n-ar fi trebuit să fie aşa, chiar încearcă să aducă dovezi cum că nici nu trebuie să fie altfel. Ce jalnic! Jalnici sînt toţi cei ce nu-şi simt căderea şi nu caută scularea. Cu atît mai jalnici sînt creştinii şi cei care trăiesc avînd în faţă creştinismul. În faţa noastră este casa mîntuirii, şi în ea ne-am împărtăşit deja de puterile tămăduitoare ce lucrează în ea; este un lucru jalnic dacă am ieşit din ea, gustînd mîncarea ce ne-a adus pierzarea.

Dar e un lucru şi mai jalnic dacă, stînd afară, privim cu nepăsare pierderea şi în lenevia noastră nu năzuim să intrăm înăuntru iarăşi şi să ne desfătăm de bunătăţile aflate acolo. Aşadar, treziţi, fraţilor, sufletele voastre, dacă au adormit. Treziţi-le zicînd: „Scoală-te, suflete adormit şi istovit în păcate - scoală-te, şi te va sfinţi Hristos! Ai fost deja sfinţit, şi ştii ce mare este fericirea celor sfinţiţi! Umple-te iar de rîvnă pentru acelaşi lucru şi scoală-te! lată, acum este vremea bineprimită, iată, acum este ziua mîntuirii!”

Am căzut prin mîncare, să ne străduim a ne ridica prin post; am căzut prin părerea de sine, să ne sculăm prin defăimarea de sine; am căzut prin nepocăinţă, să ne sculăm prin lacrimile străpungerii; am căzut prin lenevie şi uitare de Dumnezeu, să ne sculăm prin grija de mîntuire şi frica de Dumnezeu; am căzut dedîndu-ne plăcerilor, să ne sculăm prin vieţuire aspră şi îndurare de bună voie a lipsurilor; am căzut prin înstrăinarea de Biserică, să ne sculăm prin mersul în casa lui Dumnezeu; am căzut ascultînd cîntece ruşinoase şi îngăduindu-ne să dansăm, să ne sculăm prin ascultarea cîntecelor bisericeşti şi prin metanii dese; am căzut prin multa vorbire, să ne sculăm prin tăcere; am căzut prin împrăştiere, să ne sculăm prin însingurare şi păzirea luării aminte; am căzut prin ascultarea de vorbe deşarte şi citirea de cărţi deşarte, să ne sculăm prin ascultarea Cuvîntului lui Dumnezeu şi citirea de cărţi mîntuitoare.[...]

Deci îngrijiţi-vă din nou să vă cunoaşteţi păcatele şi să vi le recunoaşteţi. A-ţi cunoaşte păcatele înseamnă a spune: „Am săvîrşit cutare şi cutare păcat”, iar a ţi le recunoaşte înseamnă a te osîndi pe tine însuţi pentru ele, zicînd: „Sînt vinovat”, neîngăduindu-ţi nici un fel de îndreptăţiri şi dezvinovăţiri. „Am păcătuit, sînt vinovat”: aceste două spuse trebuie rostite mai înainte de orice şi trebuie rostite cu sinceritate.

Uitaţi-vă în ce şi cum aţi păcătuit. Nu cred că este greu să faceţi asta. Poruncile sînt cunoscute, conştiinţă aveţi: porunca arată ce trebuia să facem, iar conştiinţa mărturiseşte dacă am făcut sau nu. Patima pe care se cuvenea s-o biruim şi păcatele cu care îl necăjim cel mai mult pe Domnul nu pot să se ascundă de luarea noastră aminte: ele stau pe primul plan şi ne înghesuie conştiinţa fără a putea fi alungate. Aceasta este, după cuvîntul Domnului, nici măcar andrea, ci bîrnă în ochi. Iată, asupra lor puneţi toată asprimea cercetării şi osîndirii de sine: fiindcă este viclenie în inima noastră păcătoasă, viclenie potrivit căreia ea este gata să se judece cu asprime în toate privinţele, afară de boala sa morală principală, în vreme ce orice altceva afară de păcatele principale sînt moralmente nişte nimicuri. Şi reiese că dacă nu luăm aminte cu asprime, sîntem în stare numai să strecurăm ţînţarul şi să înghiţim cămila în vasul nostru cel lăuntric. Tocmai această nedreptate să o îndrepte fiecare în sine mai înainte de toate, adică să-şi cunoască patima principală şi păcatele sale principale şi să se osîndeasca pentru ele fără să îşi îngăduie nici un fel de îndreptăţiri. Iar după ce faci asta, nu ai decît să te întorci şi spre celelalte păcate, de însemnătatea a doua, care faţă de cele dintîi pot fi numite mici, săvîrşite rar, fără voie, întîmplătoare. Pentru aceasta, cercetează cele zece porunci şi Fericirile, şi vezi ce poruncă ai încălcat şi ce virtuţi sînt neîndestulătoare în inima ta? Într-o oglindă curată, cînd te uiţi în ea cu ochii deschişi şi neacoperiţi, se văd şi cele mai mici bubuliţe de pe faţă, la fel se vădesc şi toate păcatele noastre în cuvintele, faptele şi gîndurile noastre atunci cînd ne punem conştiinţa să se privească în oglinda poruncilor lui Dumnezeu, care sînt arătate în cuvîntul lui Dumnezeu. Rămîne doar să adăugăm la aceasta osîndirea de sine, recunoaşterea vinovăţiei noastre, şi asta va veni atunci cînd vom lepăda orice îndreptăţire de sine prin orice pretext, cînd nu ne vom mai dezvinovăţi nici prin temperament, nici prin împrejurări, nici prin natura serviciului nostru şi a relaţiilor cu ceilalţi, nici prin distrageri, nici prin neştiinţă: într-un cuvînt, prin nimic; cînd vom face în aşa fel ca îndată ce ne-am băgat de seamă păcatul să spunem cu sinceritate: „Sînt vinovat! Sînt vinovat, nu am nici un răspuns înaintea lui Dumnezeu!”

După ce ne-am recunoscut păcatele, trebuie să plîngem pentru ele, să ne străpungem pentru că le-am făcut. Cel ce a spus cu sinceritate: „Sînt vinovat” nu e departe de a spune: „De ce am făcut toate astea?”, de a-i părea rău pentru păcate, de a se ruşina, de a se îndurera înaintea Domnului, de a se înfricoşa de judecata Lui şi de necazul care îl aşteaptă pe cel ce va rămîne neîndreptăţit întru păcatele sale! Totuşi, aceasta cere să îţi dai osteneală, silinţă cu tine însuţi, fiindcă este o împietrire a inimii potrivit căreia, chiar recunoscîndu-şi păcatul şi neavînd cu ce să se dezvinovăţească pentru el, omul spune: „Şi ce dacă?” Iată că trebuie să apucăm de mînerul meditaţiei ciocanul zdrobitoarelor adevăruri Dumnezeieşti şi să lovim cu el inima împietrită pînă ce se va înmuia, se va frînge şi va suspina. Adu-ţi aminte de negrăitele mile ale lui Dumnezeu arătate faţă de tine în zidire, în purtarea de grijă şi, mai presus de toate, în răscumpărare, precum şi de nerecunoştinţa ta; adu-ţi aminte de desăvîrşirea firii tale, pe care tu ai înjosit-o; adu-ţi aminte de soarta cea amară pe care o meriţi şi care, poate, nici nu e departe de tine; adu-ţi aminte de tihna dinainte şi de împovărarea de acum a duhului; adu-ţi aminte de cîte ori ai zis: „N-o să mai fac! N-o să mai fac!”, însă tot ai păcătuit, chiar mai mult şi mai cu încăpăţînare decît înainte; adu-ţi aminte că nimeni nu te-a silit, ci singur, după năravul tău cel rău, ai păcătuit şi L-ai jignit în faţă pe Dumnezeu, care vede toate, şi mîna cu care El voia să te oprească i-ai dat-o la o parte. Adu-ţi aminte de moarte, de judecată, de iad; adu-ţi aminte şi toate celelalte prin care ai nădejde să frîngi inima ta încăpăţînată. Nelinişteşte-o în tot chipul, stîrneşte-o şi pune-o în mişcare. La aceste cugetări adaugă rugăciunea către Domnul, ca El, Stăpîn fiind al tuturor, să-ţi dea stăpînire peste inima ta şi, intrînd ca focul, să topească încăpăţînarea inimii tale şi să te izbăvească de nesimţirea cea împietrită, întrebuinţează toate mijloacele legiuite ca să ajungi a suspina din inimă, fiindcă aceasta este rădăcina pocăinţei. Suspinării îi premerge cunoaşterea păcatelor şi îi urmează hotărîrea de a nu mai păcătui. Dar ceea ce premerge e nefolositor şi ceea ce urmează nu ai de ce s-aştepţi dacă nu există această verigă ce le leagă: întristarea din inimă pentru păcate. Doar întristarea care este după Dumnezeu lucrează pocăinţă fără de căinţă (hotărîre neclintită de a nu mai păcătui) spre mîntuire (2 Corinteni 7, 10). Ce pocăinţă este cea din care lipsesc întristarea, îndurerarea şi frîngerea inimii?

În urma îndurerării inimii pentru păcate vine şi hotărîrea de a le părăsi, de a nu-L mai jigni cu ele pe Domnul, dîndu-ne în acelaşi timp pierzării pe noi înşine. Iar după ea urmează mărturisirea cît se poate de sinceră a păcatelor şi dezlegarea desăvîrşit lucrătoare de ele. Şi astfel se săvîrşeşte pocăinţa cu adevărat mîntuitoare. Dăruieşte-ne, Doamne, tuturor să ne învrednicim în zilele de faţă de acest dar al lui Dumnezeu! Altminteri, ce folos dacă vom sta fără simţire, cu plictiseală sau împrăştiere la slujbă, supărîndu-ne că ţine aşa de mult; dacă vremea cînd nu sînt slujbe o vom petrece în moţăiala şi nelucrare, iar apoi vom rosti cu răceală: „Am păcătuit” cînd ne întreabă duhovnicul dacă am făcut cutare şi cutare păcat, fără să ne gîndim cîtuşi de puţin că scopul nostru de căpetenie trebuie să fie desăvîrşita îndreptare a vieţii?! Ce folos? Asta va însemna că împlinim un obicei, nu că ne pregătim de împărtăşire în chip mîntuitor. Vegheaţi, deci, fiindcă umbletul vostru este cu primejdie, mai ales în aceste zile cînd vrăjmaşul, neispitindu-ne cu păcate, se străduieşte în chip viclean să facă nefolositoare mijloacele dăruite nouă de către harul lui Dumnezeu spre curăţirea noastră de păcate, şi prin aceasta şă-şi prelungească stăpînirea asupra noastră.

[...] Pocăinţa dimpreună cu spovedania sînt inima pregătirii pentru împărtăşire. Nevoinţele premergătoare, slujesc drept pregătire pentru ele, iar Sfînta Împărtăşanie încununează şi desăvîrşeşte totul. Fără adevărată pocăinţă şi mărturisire nevoinţele rămîn neroditoare, iar Sfînta Împărtăşanie nu va fi spre tămăduirea sufletului şi trupului. Să intrăm, deci, în noi înşine şi să ne îndeletnicim cu aceasta aşa cum trebuie.

Mărturisirea păcatelor nu ridică mari greutăţi atunci cînd omul reuşeşte să aibă stăpînire de sine şi să ia hotărîrea de a lăsa păcatul; dar omul nu dobîndeşte stăpînire de sine pînă ce nu se pocăieşte; nu se pocăieşte atîta vreme cît nu se osîndeşte şi nu se osîndeşte pînă ce nu-şi cunoaşte păcatele sale. Deci, totul în pocăinţă pleacă de la cunoaşterea păcatelor proprii.

Aşadar, să intre fiecare în sine însuşi şi să se îndeletnicească mai întîi de toate cu cercetarea vieţii sale şi a tot ce a rămas neîndreptat în ea. Bineînţeles, fiecare este gata să spună despre sine că este păcătos, ceea ce şi face, şi nu doar că o spune, ci deseori se şi simte păcătos; însă această păcătoşenie ni se înfăţişează într-un chip foarte tulbure şi nedefinit. Nu este de ajuns: mergînd la spovedanie, trebuie să ne lămurim limpede ce anume este în noi necurat şi păcătos, şi în ce măsură. Trebuie să ne cunoaştem păcatele limpede, pe fiecare în parte, socotite şi numărate, ca să zic aşa. Pentru aceasta, iată ce să faci: pune de o parte legea lui Dumnezeu, iar de cealaltă viaţa ta, şi uită-te: în care privinţe se potrivesc şi în care nu? Ia fie faptele tale şi du-le în faţa legii ca să vezi dacă sînt legiuite sau nu, fie legea şi uită-te dacă a fost împlinită aşa cum trebuie în viaţa ta sau nu. De pildă, ai fost jignit şi te-ai răzbunat: aşa porunceşte legea creştină? Ai văzut păcătoşenia altora şi ai osîndit: aşa spun poruncile lui Hristos să faci? Ai făcut un lucru bun şi te-ai îngîmfat sau ai trîmbiţat înaintea ta: oare este îngăduit unui creştin să facă aşa ceva? Legea porunceşte să mergi la biserică fără lene şi să stai în ea cu evlavie, întru luare-aminte şi rugăciune: oare ai împlinit lucrul acesta? Legea porunceşte să nu pofteşti, să nu te mînii, să nu pizmuieşti, să nu îţi însuşeşti bun străin şi aşa mai departe: oare este purtarea noastră pe potriva acestor porunci? În acest fel să treci prin legea toată şi prin toată viaţa ta. Dar, pentru a nu scăpa din vedere nici o parte din această însemnată lucrare care este cercetarea de sine, e bine să păstrăm în ea o anumită rînduială. Fă-ţi o idee cît mai limpede despre toate îndatoririle noastre faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de noi înşine, şi apoi verifică-ţi toată viaţa, cît mai exact şi mai amănunţit, în toate aceste privinţe. Sau ia poruncile Decalogului, una după alta, dimpreună cu toate prescripţiile particulare ce ţin de ele, şi uită-te: ai împlinit toate cerinţele lor? Cine poate să mai citească şi predica de pe munte a Mîntuitorului, unde El tîlcuieşte Legea Veche, umplînd-o de duh creştin, sau să citească ultimele capitole ale Epistolelor apostolice, unde sînt înfăţişate faptele la care sînt îndatoraţi creştinii şi hotărîri în privinţe de însemnătate obştească: de pildă, capitolul 12 al Epistolei către Romani, sau capitolul 4 al Epistolei către Efeseni, Epistola Apostolului Iacov şi prima Epistolă a Sfîntului Ioan Teologul şi aşa mai departe. Priviţi în toate acestea ca într-o oglindă şi veţi vedea ce pată sau sluţire este în voi şi unde.

Ca urmare a acestei verificări a vieţii noastre, iese la lumină că în rîndul faptelor, cuvintelor, simţămintelor, gîndurilor şi dorinţelor noastre sînt o mulţime fie de-a dreptul nelegiuite, fie numai pe jumătate legiuite, adică în care intenţiile nu au fost tocmai curate, deşi pe dinafară ele erau potrivite cu legea; se-adună cu totul o mare mulţime de acest fel, şi poate că viaţa întreagă se arată alcătuită numai din fapte rele, ca dintr-un lanţ sau şir necurmat de lucruri urîte şi dezgustătoare.

În aceasta, însă, este doar începutul cunoaşterii de sine şi nu se cade să ne oprim aici. Este nevoie să înaintăm în cunoaşterea propriei păcătoşenii, altfel spus să pătrundem mai adînc în inima noastră păcătoasă. Sub fapte şi cuvinte, sub gîndurile, dorinţele şi simţămintele luate în parte stau dispoziţiile statornice ale inimii, care sînt izvorul acestora. Suma acestor dispoziţii ale inimii alcătuieşte personalitatea omului şi defineşte caracterul lui: de aceea, tocmai pe ele trebuie mai ales să le cunoaştem. Aici nu e nevoie de multă osteneală: conştiinţa noastră sinceră faţă de noi înşine nu ne va îngădui să ascundem ceea ce stăpîneşte inima noastră şi ce stăpînitori locuiesc în ea. De altfel, avem un semn foarte limpede: faptele rele în care cădem deseori, şi cu asemenea putere că nu ne putem stăpîni, arată că avem în inimă aplecarea, patima corespunzătoare, care le şi pricinuieşte mereu. Dacă, de pildă, cineva, arătînd pe altul, într-un caz spune: „Ia uite ce face!”, în altul repetă cu asprime: „Ce lucru urît!”, făcînd o faţă batjocoritoare şi, îndeobşte, vorbeşte mai cu plăcere şi mai mult despre partea urîtă a faptelor străine, pentru acela nu este greu de ghicit că suferă de patima potrivnică lui Dumnezeu a osîndirii.

O astfel de verificare ne duce la cunoaşterea patimilor care domnesc în noi sau a celei care precumpăneşte asupra tuturor celorlalte. Ştiţi că rădăcina tuturor relelor este iubirea de sine (egoismul). Din iubirea de sine iau naştere trufia, lăcomia şi împătimirea de plăceri, iar din acestea vin toate celelalte patimi. În oricine păcătuieşte se află toate aceste patimi, dar nu la toţi în aceeaşi măsură: la unul precumpăneşte trufia, la altul lăcomia, la altul împătimirea de plăceri. Nici trufaşul nu e străin de felurile lăcomiei şi de plăceri, dar le biruie lesne atunci cînd satisfacerea lor îl poate înjosi în ochii celorlalţi; şi lacomul e gata să se desfete dacă asta nu îl costă nimic, şi aşa mai departe. Aşadar, la fiecare domneşte doar o patimă, iar celelalte stau în umbra şi sub ascultarea acesteia. Noi trebuie să vedem şi să definim tocmai această patimă precumpănitoare, ca după aceea să putem şi lucra în chip mai hotărît asupra ei. Oarecare dintre Sfinţii Părinţi spune: „Domnul cere de la tine repunerea în drepturi a întregii înţelepciuni, iar tu faci azile şi paraclise: îndreaptă mai înainte lucrul dintîi şi atunci cel de-al doilea va fi plăcut înaintea Lui!”

Totuşi, trebuie să înaintăm şi mai mult în ce priveşte cunoaşterea de sine. În cele din urmă, trebuie definit duhul în care se desfăşoară îndeobşte viaţa noastră, sau trăsătura caracteristică a ei, şi anume: Cui slujim? Domnului sau nouă înşine şi păcatului? Ce avem în vedere? Pe noi înşine sau pe Domnul - slava Lui şi bună plăcerea Lui? Pentru ce ne luptăm? Pentru numele Domnului sau pentru al nostru? Această trăsătură defineşte ce sîntem în noi înşine şi ce putem, ca atare, aştepta de la noi înşine. Această cunoaştere încununează cunoaşterea de sine. Aceasta este concluzia generală a tot ceea ce se spune mai înainte în conştiinţă, se defineşte limpede în mintea omului şi se mărturiseşte înaintea Domnului Celui Atoateştiutor.

Astfel, în cele din urmă, se va zugrăvi întregul tablou al păcătoşeniei noastre şi toată istoria vieţii noastre păcătoase: faptele, simţămintele şi dispoziţiile şi duhul care stăpîneşte în viaţa noastră! În urma acestui fapt, se cuvine să ne îndurerăm pentru noi înşine şi să ne plîngem păcatele.

După ce ţi-ai cunoscut păcătoşenia, nu fi spectator indiferent al ei. Nu trece pe lîngă ea cu gîndul la fel de nepăsător cum umblă cineva pe un cîmp străin, părăsit şi plin de buruieni. Apropie-ţi această cunoaştere de conştiinţă şi începe împreună cu ea să stîrneşti în inimă simţămintele mîntuitoare ale pocăinţei. Aceste simţăminte ar trebui, în chip firesc, să urmeze în noi de la sine; din păcate însă, nu se întîmplă aşa întotdeauna. Păcatul înăspreşte inima. Omul care face muncă de jos se înăspreşte ca urmare a muncii sale: şi inima se înăspreşte în omul care se dă pe sine la munca de jos în folosul păcatului şi patimilor, care adună roşcove şi se hrăneşte cu ele. Ca atare, ea nu se înmoaie lesne atunci cînd trebuie s-o aducem la pocăinţă. Iată încă o osteneală, şi o osteneală mai însemnată: fiindcă în lucrarea pocăinţei totul depinde de simţămintele inimii!

Purcezînd la această lucrare, mai înainte de toate sileşte-te să ajungi la demascarea de sine, aşa încît în adîncul inimii tale să se rostească: „Sînt vinovat!” Aici se va purta lupta cu îndreptăţirea de sine, altfel spus cu dezvinovăţirile pentru căderile şi păcatele proprii. Pentru a le alunga, îndepărtează de la luarea ta aminte totul, lasă-te singur cu Dumnezeu-Judecătorul şi mustră-te fără ascunzişuri: „Ai ştiut că nu se cade să păcătuieşti şi ai păcătuit; ai fi putut să te înfrînezi şi să fugi de păcat şi nu ai întrebuinţat spre bine stăpînirea de sine pe care ţi-a dat-o Dumnezeu; şi conştiinţa te ameninţa, dar tu ai înăbuşit cu dispreţ acest glas al lui Dumnezeu către tine.” După aceea, adu-ţi aminte de locurile, timpurile şi împrejurările în care ai păcătuit, şi din toate acestea scoate mărturiile care pot face inima ta şi conştiinţa ta să se pătrundă de simţămîntul vinovăţiei: „Sînt vinovat! Nu am nici o îndreptăţire!” În acest fel, treci de la un păcat la altul şi de la o aşezare sufletească necurată la alta, şi la suma tuturor adaugă ca pe o semnătură spusa: „Sînt vinovat!”

Săvîrşind cu conştiinţă bună această lucrare a demascării de sine, vei recunoaşte din inimă toate păcatele tale; vei recunoaşte că eşti vinovat şi în cutare privinţă, şi în alta, şi în cealaltă, că întru toate eşti vinovat; te vei îmbrăca, parcă, în păcatele tale şi vei simţi că ele zac asupra ta cu toată greutatea lor; îţi vei da seama că eşti fără de răspuns şi vei striga: „Ticălos om sînt eu!” Iar după ce se va petrece asta în inima ta, grăbeşte-te să stîrneşti ori să scoţi din inimă, care a fost deja predispusă la asta, simţămintele îndurerate ce alcătuiesc cuprinsul adevăratei pocăinţe, şi anume: întristarea că L-ai jignit pe Dumnezeu; ruşinea că ai ajuns atît de neisprăvit; părerea de rău că puteai să te înfrînezi şi nu te-ai înfrînat şi supărarea pe voia ta cea păcătoasă, care n-a luat aminte la nici o insuflare a raţiunii şi conştiinţei. Aceste simţăminte sînt gata să se nască în inimă de la sine după conştientizarea păcatelor şi vinovăţiei proprii; însă şi tu să le ajuţi să se dezvolte şi să le stîrneşti din ce în ce mai puternic. Sufletul să ardă în ele ca în foc: cu cît va arde mai mult şi cu cît va fi mai puternică arderea, cu atît va fi mai mîntuitoare. Limita pînă la care trebuie dusă această îndurerare pentru păcate este ura faţă de păcate şi dezgustul faţă de ele. În acest dezgust se află temeiul hotărîrii de a nu mai păcătui şi nădejdea îndreptării de sine. Cel ce a dobîndit dezgust faţă de păcat, acela a ajuns în afara păcatului, altfel spus l-a alungat din sine şi are acum deplină libertate de a lucra fără să simtă atracţiile lui. Iată, aceasta este clipa cînd poţi să purcezi cu îndrăzneală la făgăduinţa de a nu mai păcătui, făgăduinţă ce se rosteşte în inima ta înaintea feţei Domnului. Să cazi atunci înaintea Lui şi să îi spui: „Nu o să mai păcătuiesc! Nu o să mai păcătuiesc niciodată, chiar de ar fi să mor, numai să mă mîntuieşti şi să mă miluieşti!” Această făgăduinţă din inimă trebuie să încununeze simţămintele de pocăinţă şi să dea mărturie pentru sinceritatea lor. Ea trebuie să fie nu în cuvînt, ci în simţămînt şi alcătuieşte legămîntul cel lăuntric al inimii cu Dumnezeu, repune în drepturile ei religia inimii.

Pînă aici am vrut să aduc luarea voastră aminte. Începeţi prin cunoaşterea păcătoşeniei voastre, treceţi prin demascarea de sine şi simţămintele îndurerate de pocăinţă şi sfîrşiţi prin hotărîrea de a nu mai păcătui, întărind-o prin legămîntul dat înaintea feţei Domnului de a fi de aici încolo îndreptaţi şi cu viaţa. Cel care va străbate tot acest şir de lucrări nu va avea nici o greutate în a-şi descoperi la spovedanie, cu inimă curată, toată necurăţia sa: el va aduce mărturisire deplină, sinceră, fără cruţare de sine, şi pentru asta va primi dezlegare atoatelucrătoare de la Domnul prin gura părintelui său duhovnicesc, dezlegare care va umple cu adîncă pace şi bucurie toată fiinţa lui. Harul Atotsfîntului Duh, care nu a putut sălăşlui în inima iubitoare de păcat, se sălăşluieşte iarăşi în el şi omul se arată înnoit, aşa cum a ieşit la început din scăldătoarea botezului. [...]

Lucrarea pocăinţei este simplă: un suspin şi un cuvînt: „Am păcătuit, n-o să mai fac!” însă acest suspin trebuie să străbată cerurile, să devină mijlocitor înaintea tronului Dreptăţii; şi acest cuvînt trebuie să şteargă din cartea vieţii toate înscrisurile prin care sînt însemnate acolo păcatele noastre. Dar de unde vor lua ele asemenea putere? Din osîndirea de sine fără cruţare şi din frîngerea fierbinte de inimă. Iată, într-acolo şi trebuie să fie îndreptată toată strădania noastră de a ne pocăi: înmuiaţi-vă şi frîngeţi-vă inima şi apoi, în ceasul spovedaniei, nu vă ruşinaţi să destăinuiţi tot ce vă face de ruşine înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

În lucrarea pregătirii pentru spovedanie şi împărtăşire, cel mai greu ne vine să ne călcăm pe inimă şi să ne destăinuim părintelui nostru duhovnicesc; de fapt, însă, acesta ar trebui să fie lucrul cel mai îmbucurător. Oare nu e o bucurie pentru cel acoperit de răni să fie vindecat, pentru cel pătat de toată necurăţia să fie spălat, pentru cel legat în lanţuri să fie slobozit? Dar tocmai în aceasta stă puterea dezlegării preoţeşti de la spovedanie: venim acoperiţi de răni şi plecăm vindecaţi, venim necuraţi şi plecăm albiţi, venim în lanţuri şi plecăm liberi. Aceasta e făgăduinţa lui Dumnezeu: „Spune tu fărădelegile tale mai înainte, ca să fii îndreptăţit!” Vei fi îndreptăţit fără nici o îndoială; dar mai înainte spune fărădelegile tale fără să tăinuieşti nimic. Să ştii că numai rana descoperită se vindecă, numai necurăţia dată în vileag se spală, numai lanţurile arătate se desfac. Ia seama, dar, să nu pleci netămăduit, nealbit şi neslobozit!

Cel ce lucrează aici e Domnul. Părintele duhovnicesc îl reprezintă şi spune cuvîntul Lui. Domnul ştie păcatul tău şi tu nu poţi să nu ţi-l recunoşti în gînd înaintea Domnului; dar Domnul vrea să ştie dacă tu ţi-ai da păcatul în vileag înaintea feţei Lui atunci cînd ţi S-ar înfăţişa El Însuşi, ori te-ai ascunde aşa cum au făcut protopărinţii. De aceea a şi rînduit să îţi arate faţa Sa în părintele duhovnic care te spovedeşte, poruncindu-i să spună în numele Său şi cuvînt dezlegător care, rostit fiind pe pămînt de o făptură slabă, mai apoi este pecetluit în cer prin puterea lui Dumnezeu.

Şi încă o faţă mai închipuie părintele duhovnicesc: faţa întregii omeniri. Cel ce se ruşinează să se dea în vileag la spovedanie să alunge această ruşine prin gîndul că schimbă ruşine cu ruşine: o ruşine mare cu o ruşine mică, o ruşine fără bucurie şi fără folos cu o ruşine mîntuitoare! Înaintea feţei întregii omeniri vor fi date cîndva în vileag toate faptele noastre rele, şi ne vor acoperi cu o asemenea ruşine că mai bucuroşi ne-am învoi să cadă munţii peste noi decît să fim supuşi unei asemenea ruşini. Iată, de aceea a şi rînduit Domnul să ne ruşinăm înaintea unuia singur, a duhovnicului, ca prin aceasta să ne scape de ruşinarea înaintea întregii omeniri.

Este o anumită viclenie preapierzătoare în inimile noastre: uneori oamenii îşi arată cu plăcere toate păcatele afară de cel principal, de cel care ruşinează mai mult decît toate faţa noastră. Cel mai ades e un păcat trupesc, însă poate fi şi oricare altul. Cel în care se află o asemenea neputinţă e gata a purta orişice nevoinţe şi a săvîrşi orişice virtuţi, numai să rămînă neatinsă boala pe care a îndrăgit-o. La Domnul, însă, legea e aşa: „Nu îmi da milostenie dacă pătimeşti de lipsa întregii înţelepciuni; nu îmi da post, dacă eşti împovărat cu dragostea de agonisită; nu îmi da osteneala rugăciunii, dacă eşti bolnav de slavă deşartă. Descoperă-ţi rana, ca să se vindece şi să se preschimbe în frumuseţe prin virtutea potrivnică ei.” Să se însufleţească, aşadar, tot sufletul, să se înfrîngă pe sine mai ales în privinţa a ceea ce se împotriveşte înfrîngerii.

Acest rod nevrednic al pocăinţei este urmarea pregătirii nepotrivite pentru spovedanie. Spovedaniei îi premerge pregătirea prin ostenelile postirii, însingurării, privegherii şi rugăciunilor. Această parte a vieţuirii aspre, care chinuie şi frînge trupul, a fost rînduită cu scopul ca sub această nevoinţă exterioară să se zămislească şi să se desăvîrşească întru străpungere mişcările de pocăinţă ale inimii. Ea e neapărat trebuincioasă ca mijloc, dar fără simţămintele de pocăinţă nu are scop şi îşi pierde însemnătatea. Despre cel ce se străpunge numai la arătare nu se poate încă spune că are deja putere pentru o spovedanie deplină, fără ruşinare; dar cel ce pe lîngă asta se străpunge şi lăuntric face spovedanie curată, deplină, fără ascunzişuri. Cel ce şi-a cunoscut păcatul, s-a recunoscut vinovat pentru el, l-a plîns şi a ajuns să se dezguste de el, acela a zis deja înaintea lui Dumnezeu în chip lăuntric, prin aşezarea inimii lui: „Sînt vinovat! N-o să mai fac!” Unul ca acesta e gata să se mărturisească înaintea întregii lumi, nu numai a părintelui său duhovnicesc. Şi iată unde este rădăcina deplinătăţii pocăinţei: în frîngerea inimii pentru păcate însoţită de dezgust faţă de ele! Inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Deci, înmoaie-ţi inima, topeşte-o frîngînd-o - şi ea va lepăda afară de la sine tot ce e necurat; iar spovedania va arde toată necurăţia prin focul ruşinării şi al dezlegării de către Dumnezeu.

Inima care lăcrimează şi se îndurerează atrage înţelepciune, ce îl învaţă pe cel care se pocăieşte să lucreze în pocăinţa sa, atît lăuntric cît şi în afară, în aşa chip încît să culeagă cu mîinile pline roadele ei, în rîndul cărora intră nu numai miluirea şi deplina iertare, ci şi deplina schimbare a inimii spre bine, de la care vine îndreptarea vieţii. Cel ce şi-a străpuns adînc inima se mărturiseşte deplin şi după spovedanie se arată cu totul înnoit. Aduceţi-vă aminte de pilda Mariei Egipteanca, a Taisiei, a Evdochiei, a lui Moisi Arapul, a lui David, a tîlharului şi a altora. La o asemenea schimbare să rîvnească acum oricine se pregăteşte pentru spovedanie!

În urma dezlegării de păcate, frîngerea inimii şi spovedania dau naştere unirii în pocăinţă a elementului Dumnezeiesc cu cel omenesc, din care iese o făptură nouă, aşa cum a ieşit la început din scăldătoarea botezului. De asta să vă şi învrednicească Multmilostivul Dumnezeu pe voi pe toţi, ca toţi să ieşiţi din spitalul pocăinţei întru totul tămăduiţi şi cu desăvîrşire înnoiţi în toate simţămintele şi aplecările inimii voastre; ca de acum înainte să iubiţi ceea ce mai înainte vreme vă lăsa reci şi să urîţi cele faţă de care mai înainte eraţi împătimiţi; ca să iubiţi în locul mîniei -blîndeţea, în locul trufiei - smerenia, în locul beţiei - trezvia, în locul curviei - întreaga înţelepciune, în locul zavistiei - voirea de bine, în locul urii - dragostea, în locul zgîrceniei - dărnicia, în locul iubirii de plăceri - înfrînarea, în locul leneviei - iubirea de osteneală, în locul împrăştierii - seriozitatea, în locul gîlcevirii - iubirea de pace, în locul judecării şi clevetirilor - cinstirea aproapelui, într-un cuvînt în locul oricărui păcat şi oricărei patimi, virtutea şi buna aplecare potrivnică.

Cineva care s-a pocăit aşa cum trebuie, atunci cînd după spovedanie tovarăşii de viaţă păcătoasă pe care-i avusese înainte vreme l-au poftit la plăcerile lor obişnuite, a răspuns: „Eu nu mai sînt acelaşi!” Iată cu ce întocmire sufletească se cade să ne arătăm şi noi la sfîrşitul pregătirii pentru împărtăşire, aşa încît atunci cînd se vor răscula patimile cu care ne-am deprins, cerînd să fie satisfăcute, toate oasele noastre să le răspundă: „Noi nu mai sîntem aceiaşi!” Şi aşa va fi, dacă ne vom cunoaşte păcatele, ne vom mărturisi vinovăţia pentru ele şi le vom plînge, şi vom dobîndi dezgust faţă de ele şi le vom mărturisi fără să tăinuim nimic părintelui nostru duhovnicesc, luînd hotărîrea nestrămutată de a nu le mai repeta, fiindcă atunci puterea lui Dumnezeu se va pogorî în noi şi ne vom arăta zidiţi întru Hristos Iisus spre fapte bune, ca întru ele să umblăm, ferindu-ne de tot răul. […]

Întristarea pentru păcate, supărarea pe ele şi dezgustul faţă de ele ar trebui să fie atît de fireşti în suflet încît nici să nu am pentru ce pomeni de ele. Păcatul este rana sufletului. Dacă se întîmplă să căpătăm vreo rană în trup, simţim durere şi ne grăbim să doftoricim rana; aşa ar trebui să fie şi cu sufletul în privinţa păcatului! Şi totuşi, se întîmplă cu totul altceva: păcatul, rana sufletului, aduce cu sine şi o anumită tîmpire, care îl face pe cel care s-a înrobit păcatului să nu îşi vadă nenorocirea, să nu o simtă şi să nu aibă grija de a ieşi din ea. Orbirea, nesimţirea şi nepăsarea sînt urmarea iubirii de păcat, care apoi îi şi ţine pe iubitorii de păcat pe tărîmul păcatului, într-o stare fără de ieşire. Pe bună dreptate este asemănat păcătosul cu cineva cufundat într-un somn adînc, la care trebuie să ţipi tare: „Scoală-te, adormitule!” ca să se scoale.

Şi iată ce aveţi acum de făcut cu sufletul vostru: să-l treziţi din somnul păcatului; să-l faceţi să vadă primejdia păcatului, să simtă această primejdie şi să se îngrijească a se izbăvi de ea. Veţi întreba: „Şi cum să facem asta?” Răspunsul meu este acesta: „Nimeni nu poate face acest lucru pentru voi, afară de voi înşivă.” Trebuie să intraţi voi înşivă înăuntrul vostru şi, stînd înaintea sufletului adormit de păcat, să îl treziţi din acest somn, fiecare aşa cum poate şi cum se pricepe, în această sfîntă a sfintelor din voi nu poate pătrunde altcineva şi ceea ce trebuie să se înfăptuiască acolo nu se poate înfăptui prin nici o faptă şi nevoinţă exterioară: totul se săvîrşeşte acolo prin împreună-vorbirea tainică ce are loc între voi şi sufletul vostru înaintea numai a feţei Domnului, de Care nimic nu e ascuns. Împreună-grăirea cu sine, înduplecarea sufletului este mijlocul de căpetenie pentru a-l trezi din somnul păcatului.

Intraţi deci, în voi înşivă şi începeţi să lucraţi cu conştiinţă bună! Toate, doar, vă sînt cunoscute: vă sînt cunoscute patimile şi păcatele voastre. Toate acestea îi sînt cunoscute şi Domnului, pe Care nu puteţi să nu-L vedeţi din inima voastră. N-aveţi ce să ascundeţi. De oameni, care sînt în afara noastră, putem să ne ascundem: dar de noi înşine şi de Domnul unde să ne ascundem? Iată, luaţi tocmai această limpede vedere de sine înaintea Domnului ca punct de plecare în împreună-vorbirea cu sufletul vostru. Spuneţi-i: „Nu te mai ascunde după deget, suflete: şi patima asta e urîtă, şi păcatul ăsta este cumplit, şi obiceiul ăsta este prost!” Poruncile limpezi şi bine statornicite au fost călcate, şi judecata pentru călcarea lor este limpede şi bine statornicită. Iată, înaintea conştiinţei noastre este şi Domnul, Care a dat poruncile şi a statornicit judecata! Nu avem încotro să ne mai întoarcem: rămîne fie să pierim împreună cu osîndiţii, fie să ne grăbim a ieşi din starea aceasta pierzătoare. Luînd aminte cu conştiinţă bună la această împreună-vorbire înaintea feţei Domnului, vă veţi pune în starea cea întru mîntuire fără ieşire, cu totul potrivnică stării fără ieşire în care vă ţine, spre pierzania voastră, iubirea de păcat. Temerea pentru voi înşivă, pentru soarta voastră veşnică, va fi în mîinile voastre pîrghie, cu care veţi răsturna toate cele dinăuntrul vostru şi veţi pricinui acolo o prefacere mîntuitoare.

Iarăşi repet că acest lucru trebuie să-l săvîrşiţi chiar voi înăuntrul vostru: nimeni din afară nu-l poate face în locul vostru. Sufletul fiecăruia este acoperit de întuneric în faţa altcuiva. El devine limpede doar pentru omul însuşi, atunci cînd el intră în sine însuşi şi începe a ţine sfat cu sine despre felul în care trebuie să fie şi despre ceea ce trebuie să întreprindă. Deci, intraţi acum în voi înşivă şi acolo, împreună cu sufletul vostru, în sfatul vostru cel de taină, spuneţi: „De ce, suflete, să ne tot tăvălim în păcat? Să ne sculăm şi să mergem cu picioare neşovăielnice la Domnul, care e gata să ne primească!” Pentru a lucra în această privinţă mai cu izbîndă asupra voastră, înconjuraţi-vă cu gînduri însufleţitoare despre scîrboşenia păcatului, despre cît de mult îl jigneşte el pe Domnul, Care este atît de milostiv faţă de noi, despre cît de mult ne înjoseşte el pe noi, care am fost meniţi asemănării cu Dumnezeu, şi despre necazul în care el ne aruncă, aici lipsindu-ne de odihnă şi dincolo gătindu-ne muncile cele veşnice. Adăugaţi la aceasta închipuirea că muriţi sau aţi murit deja şi că staţi înaintea nefăţarnicei judecăţi a lui Dumnezeu. Închipuindu-vă toate acestea, purtaţi o discuţie cît se poate de vie cu sufletul vostru: „Ei, ce o să facem acum, suflete, şi cum o să hotărîm? Ştii că toate acestea adevărate sînt. Întocmai, păcatul e scîrbos înaintea lui Dumnezeu şi a tuturor Sfinţilor, precum şi înaintea conştiinţei noastre; şi chiar această soartă amară aşteaptă în veşnicie ca plată pentru el, dacă nu ne vom despărţi de el. Şi de ce să ne pierdem eu şi cu tine pe noi înşine? Dulceaţa păcatului este mică şi trecătoare, iar amărăciunea lui fără de măsură şi veşnică: s-o lepădăm! Oare sîntem noi mai răi decît alţii, sau altfel decît restul lumii? Sau Domnul tuturor nu e şi Domnul nostru? Sau mîntuitoarele Lui aşezăminte din Sfînta Biserică sînt închise pentru noi? De ce să ne facem de rîs înaintea tuturor şi să pricinuim plăcere vrăjmaşilor noştri şi ai lui Dumnezeu? Să lepădăm păcatul! Iată, la spovedanie vom primi dezlegare; prin Sfînta Împărtăşanie Domnul ne va primi la Sine şi apoi vom începe să trăim împreună cu El după poruncile Lui, desfătîndu-ne aici de pace sufletească şi pregătindu-ne dincolo fericire veşnică.”

Aşa să staţi de vorbă cu sufletul vostru şi să-l înduplecaţi: poate îşi va veni în fire, se va simţi şi se va însufleţi ca să îşi schimbe, în sfîrşit, viaţa cea rea şi năravul cel neplăcut lui Dumnezeu. Îmbărbătaţi-vă! Domnul este aproape! El urmăreşte mişcările lucrării noastre de taină şi este gata să ne ajute, îndată ce va vedea că înclinaţi spre bine, va întări în voi prin harul Său această aplecare. Fără Domnul nimic nu putem face - însă El aşteaptă totdeauna propria noastră încordare spre bine şi doar atunci cînd o vede este gata îndată să ne ajute. Ca atare, sfătuindu-vă cu sufletul vostru şi încordîndu-vă să daţi naştere în el unor mişcări bune, întoarceţi-vă mereu spre Domnul în rugăciune - toate acestea în cămara cea de taină a inimii voastre. Vorbiţi cu sufletul şi cădeţi la Domnul cu strigare îndurerată ca să vă înmoaie sufletul şi să lucreze spre schimbarea lui. După aceea, începeţi iarăşi să vorbiţi cu sufletul şi iarăşi întoarceţi-vă către Domnul. Chemaţi în ajutor pe Stăpîna de Dumnezeu Născătoare, pe Îngerul vostru păzitor, pe Sfîntul al cărui nume îl purtaţi şi pe toţi Sfinţii. Faceţi aşa mereu, fie că staţi în biserică, fie că vă rugaţi şi meditaţi acasă, avînd în minte un singur lucru: cum să vă frîngeţi, în cele din urmă, sufletul împietrit şi să îl îndreptaţi la bine. Osteniţi-vă! Căutaţi ajutor! Sculaţi-vă din cursa diavolului şi spuneţi cu îndrăznire, asemenea fiului risipitor: „Sculîndu-mă, voi merge!”

Şi mergeţi deja, fără a vă uita înapoi şi fără a da ascultare nici unor insuflări pe care le va semăna atunci în voi vicleanul. El va începe să aţîţe compătimirea de sine ori să vă insufle fie frica pentru viaţa voastră, fie temerea că vă veţi da peste cap felul de trai, fie că piedicile în calea înstăpînirii noilor rînduieli de viaţă sînt de netrecut, doar-doar vă va abate de la buna voastră hotărîre. Nu luaţi aminte şi rostiţi cu botărîre în sinea voastră: „Toate le voi jertfi Domnului: şi starea materială, şi toate ostenelile, şi însăşi viaţa. Nu mă voi abate de la hotărîrea mea chiar dacă viaţa mi-ar fi ca mersul pe ace.” O astfel de hotărîre necruţătoare va risipi îndată tot norul de gînduri tulburătoare şi va pune capăt tuturor încercărilor vrăjmaşului. El e neputincios să se lupte cu cei care sînt gata să moară pentru a urma Domnului, Care de dragul nostru S-a răstignit. În hotărîrea aceasta se vede umbra morţii de cruce, care a stricat stăpînirea lui, şi vrăjmaşul fuge de ea ca de foc. Aici e moarte pentru moarte: moartea cea pierzătoare întru păcat este înlocuită cu hotărîrea de a fi gata să murim în luptă cu păcatul, întru mîntuire; şi iată sămînţa vieţii celei noi întru Hristos Iisus, Domnul nostru! […]

Iar dacă cineva întreabă: „De unde să ştim dacă ne-am necăjit destul pentru păcatele noastre, sau că frîngerea inimii pentru ele şi-a împlinit lucrarea în noi?” aceluia îi vom răspunde: „Hotarul frîngerii inimii pentru păcate este hotărîrea nestrămutată de a nu-L mai jigni cu păcatele noastre pe Dumnezeu.” Această hotărîre este plînsul nemijlocit al frîngerii inimii şi arată că frîngerea inimii noastre a fost nefăţarnică, deplină şi bineplăcută lui Dumnezeu. Şi această hotărîre, la rîndu-i, înrâureşte frîngerea inimii: alină amărăciunea ei şi o îmblînzeşte, în vreme ce buna nădejde a miluirii o însufleţeşte şi o înalţă. În pocăinţă toate sînt legate între ele ca un şir neîntrerupt: ca atare, nu te mulţumi cu simţămintele de întristare, ci, în timp ce te întristezi, sileşte-te şi să părăseşti păcatele, făcînd în aşa fel încît să nu mai cazi în ele şi să nu te mai pui într-aşa o poziţie necăjită şi chinuitoare. Care bolnav după ce a aflat pricina bolii sale, nu se hotărăşte îndată să îndepărteze acea pricină? Cine după ce s-a poticnit de o piatră şi s-a lovit, nu se jură că n-o să mai meargă pe acea cale? Aşadar, cel ce simte durere din pricina păcatelor şi recunoaşte că acestea l-au distrus, nu va mai sta mult pe gînduri, ci va pune îndată capăt iubirii sale de păcat; şi totodată, cînd se va îndurera pentru păcate, îşi va aduce aminte toate prilejurile cînd a păcătuit, şi văzînd unde a fost greşeala, va lua hotărîrea de a fugi de ele în tot chipul, statornicindu-şi şi mijloacele pentru asta. De pildă: „Am fost într-o casă şi am căzut în cutare păcat: nu voi mai merge acolo; m-am împrietenit cu cutare şi cutare, şi iată ce m-au învăţat: acum o să rup orice legătură cu ei. M-am dedat cutărei distracţii şi iată ce s-a întîmplat: acum nu o să-mi mai îngădui acel lucru pentru nimic în lume.” Astfel, cercetîndu-şi toată viaţa păcătoasă, cel care cu adevărat se pocăieşte şi se întristează pentru păcatele sale, ia hotărîrile cele bune: cum, unde, ce să îndrepteze pe toată întinderea vieţii sale ca să nu mai cadă în păcate; şi îndată face rînduieli potrivite cu hotărîrile acelea, spunîndu-şi: „De-ar fi să mor, nicicum nu voi mai merge pe căile ce m-au adus în starea asta pierzătoare.” Cel care îşi simte respiraţia îngreunată într-o cameră strîmtă fuge repede afară ca să tragă în piept aer curat; cel care nu mai poate suferi o haină strîmtă aruncă de pe sine povara lor şi fuge repede din casa necurată şi stricătoare a păcatului în tărîmul curat şi larg al vieţii bineplăcute lui Dumnezeu. [...]

Vrăjmaşul atacă fiecare parte a firii noastre, asupra fiecăreia trimite patima şi păcatul potrivit ei. Cel ce se apără trebuie să apere împotriva năvălirii, cu o armă, fiecare parte a sa. Iată, uitaţi-vă care sînt părţile noastre, care sînt atacurile patimilor împotriva lor şi care sînt armele împotriva acestor patimi. Să cercetăm pe bucăţele alcătuirea firii noastre şi să o înarmăm aşa cum trebuie. Avem trup. Viaţa trupului este susţinută prin lucrarea armonioasă a feluritelor lui părţi. Satisfacerea necesităţilor trupului este o lege a firii; dar se apropie de ele patima, această satisfacere pierde măsura şi chipul cuviincios şi devine păcat. Trupul nostru trebuie hrănit. Organele legate de hrănire sînt cel gustativ, gîtul şi stomacul. Patimile care atacă aceste părţi sînt: multa mîncare, mîncarea de bunătăţi - luxul în mîncare şi condimente, îmbuibarea şi beţia. Armele cu care se taie această patimă sînt înfrînarea şi postul. Trupul nostru simte. Simţurilor le slujesc nervii şi organele de simţ. Patimile care le atacă pe acestea sînt multe. Fiecare simţ - ochiul, urechea, gustul - are sminteala sa; iar patima lor comună este patima excitării plăcute a simţurilor, altfel spus a plăcerii simţurilor. Arma cu care trebuie înarmată această parte se numeşte la Sfinţii Părinţi paza simţurilor, mai ales a văzului şi auzului, de toate impresiile smintitoare, mai ales prin mijlocirea însingurării şi ferirea de întîlnirea cu lucrurile, persoanele şi locurile smintitoare. Trupul nostru se mişcă. Organele mişcării sînt mîinile şi picioarele, cu muşchii şi oasele lor. Patimile care atacă această parte sînt, pe de o parte, lenevia şi somnolenţa, pe de alta agitaţia, patima jocurilor şi distracţiilor, dansul, actoria, bătăile şi aşa mai departe. Armele cu care trebuie apărată această parte a trupului sînt: osteneala, privegherea, metaniile, regularitatea serioasă a mişcărilor. Trupul are limbă - organul cuvîntului. Patimile ce năvălesc asupra ei sînt: vorbirea în deşert, clevetirea, certurile, hulele. Arma cu care trebuie apărată ea este tăcerea înţeleaptă a gurii. Acesta este trupul nostru; acestea sînt patimile lui şi acestea sînt armele împotriva lor. Suma acestor nevoinţe se cheamă la Sfinţii Părinţi nevoinţe trupeşti. Aşadar, pe trup trebuie să punem frîul şi să îl învăţăm cu viaţa evlavioasă. Cei ce sînt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele (Galateni 5, 24).

Să trecem la suflet. Aici, pe primul loc vine închipuirea împreună cu memoria: magazinul sufletesc împreună cu ghidul comorilor lui. Patimile care tulbură această capacitate a sufletului sînt: visarea, împrăştierea sau răpirea minţii, fantezia aprinsă de citirea romanelor şi de discuţiile deşarte. Arma împotriva lor este luarea-aminte sau trezvia, împreună cu privegherea duhului. După închipuire urmează discernămîntul cu raţiunea, prin care este cunoscut cu gîndul orice lucru. Vrăjmaşii care le vatămă sînt: iscodirea deşartă, îndoiala, trufia, încrederea doar în sine, încăpăţînarea în păreri, lipsa convingerilor. Armele cu care trebuie ele înarmate sînt: citirea Cuvîntului lui Dumnezeu şi a scrierilor părinteşti, discuţia cu oameni încercaţi în viaţa duhovnicească, supunerea propriului discernămînt faţă de glasul Bisericii.

Lîngă discernămînt vine voinţa, capacitatea făptuitoare de a voi şi a întreprinde. Patimile care o chinuie sînt: grija de multe, lăcomia, nesupunerea, obrăznicia. Arma împotriva lor este ascultarea în toate privinţele, altfel spus supunerea faţă de rînduielile legiuite, obştească, bisericească şi cea dată de părintele duhovnicesc. În continuare vine gustul, capacitatea de a cunoaşte plăceri estetice. Patimile care îl biruiesc sînt: iubirea de modă, scliviseala, patima distracţiilor, a balurilor, a teatrelor. Armele duhovniceşti pentru paza lui sînt: cîntarea duhovnicească, icoanele şi mai ales mersul la biserică, prin care gustul nepervertit capătă satisfacţia cea mai deplină. Acesta este sufletul; acestea sînt patimile lui; acestea sunt armele împotriva lor. Toate aceste arme luate împreună alcătuiesc cercul nevoinţelor sufleteşti, prin mijlocirea cărora îl proslăvim pe Dumnezeu şi în sufletele noastre (1 Corinteni 6, 20), totodată cîştigăm sufletele noastre (Evrei 10, 39) şi le curăţim (1 Petru 1, 22).

În fine, mai presus de suflet e duhul, putere îndreptată către Dumnezeu şi lucrurile Dumnezeieşti. Aici vrăjmaşii sînt: necredinţa, uitarea de Dumnezeu, netemerea de Dumnezeu, înăbuşirea conştiinţei, neiubirea faţă de cele sfinte, deznădejdea. Armele împotriva lor: credinţa şi iubirea devotate lui Dumnezeu, însufleţite de nădejde şi lucrînd întru umblarea înaintea Domnului, prin necurmata întoarcere a minţii şi a inimii către Dumnezeu, sau întru rugăciunea neîncetată. Scurtez cuvîntul, pentru a da libertate luării voastre aminte obosite, pe care am purtat-o pe un tărîm cu care ea nu e obişnuită: mă voi mulţumi să înşir la rînd toate armele luptei noastre duhovniceşti. Ele sînt: credinţa, rugăciunea, mersul la biserică şi petrecerea întru toată rînduiala bisericească, ascultarea în toate privinţele, citirea Cuvîntului lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Părinţi, discuţiile cu oameni încercaţi duhovniceşte şi cugetarea la cele Dumnezeieşti, luarea-aminte trezvitoare la sine, osteneala trupească, privegherea, metaniile, însingurarea, paza simţurilor, tăcerea, înfrînarea, postul. [...]

Aşadar, lucrarea de căpetenie în ceea ce ne priveşte e lupta cu păcatul. Luptă-te, nu te da bătut, şi vei învinge, şi nu va fi păcat întru tine. Dacă şi ceilalţi vor face la fel, nici în ei nu va fi păcat, şi va fi pretutindeni împărăţie luminoasă a sfinţeniei şi dreptăţii.

Cel ce se luptă trebuie să aibă arme şi să ştie cum să le folosească, altfel spus, să ştie cum să lupte. V-am înfăţişat cu un alt prilej panoplia creştină şi v-am lămurit că este neapărată nevoie să vă înarmaţi cu ea. Aduceţi-vă aminte care sînt armele din această panoplie: postul, însingurarea, privegherea, paza simţurilor, metaniile, mersul la biserică, citirea Cuvîntului lui Dumnezeu şi a scrierilor părinteşti, ascultarea în toate privinţele, luarea-aminte trezvitoare la sine, rugăciunea, credinţa. Aţi văzut că ele decurg din firea noastră şi din felul de a fi al luptei: puteţi fi siguri că toate sînt neapărat trebuincioase în lucrarea luptei noastre împotriva păcatului.

Să presupunem, însă, că cineva s-a înarmat cu toate aceste arme; cu asta a făcut tot? Nu. Mai rămîne să şi lucreze cu ele, şi să lucreze nu la nimereală, ci potrivit cu scopul urmărit. Nu mă voi apuca să descriu în amănunt cum se poartă lupta duhovnicească. Acest subiect este foarte vast. Vă voi arăta doar metodele principale care sînt suficiente pentru a vă asigura succesul în luptă.

Unu. Nici nu vă gîndiţi să porniţi război împotriva întregii oşti a patimilor, ci înarmaţi-vă de fiecare dată împotriva acelei patimi care vă luptă. Vă luptă trufia? Luptaţi-vă cu trufia. Vă luptă mînia? Luptaţi-vă cu mînia. Vă biruie invidia? Luptaţi-vă cu invidia. Luptaţi-vă cu vrăjmaşul pe care îl aveţi în faţă, asupra acestuia îndreptaţi-vă toate „forţele armate” şi toată luarea-aminte. Vrăjmaşul ne întinde cursă, abătîndu-ne forţele în altă parte decît aceea dinspre care vine primejdia.

Doi. Grăbiţi-vă să vă deosebiţi de vrăjmaş şi să deveniţi potrivnici lui. În lupta duhovnicească nu e la fel ca în lupta trupească. În cea trupească, vrăjmaşul vine în faţa ta şi îl vezi, iar în lupta duhovnicească atît vrăjmaşul, cît şi noi sîntem în acelaşi suflet şi în aceeaşi inimă; şi tot necazul ne vine în cea mai mare parte din faptul că nu ştim să-l deosebim pe vrăjmaş de noi înşine şi să ne despărţim de el. Noi credem că mişcarea pătimaşă care ne tulbură ne reprezintă pe noi, firea noastră, o cerinţă firească, ce trebuie satisfăcută, în vreme ce ea nu ne reprezintă pe noi, firea noastră, ci pe vrăjmaşul nostru, cel venit de aiurea. Această rătăcire este izvorul tuturor căderilor noastre în păcat şi al tuturor faptelor noastre greşite. Dacă am reuşi să deosebim patima de noi înşine ca pe ceva duşmănos nouă, nu ne-am îndupleca s-o satisfacem, ci am fi însufleţiţi de ură şi împotrivire faţă de ea.

Trei. După ce aţi deosebit de voi înşivă patima care vă strică liniştea şi aţi recunoscut-o ca vrăjmaş, începeţi să luptaţi împotriva ei, folosind armă după armă, pînă ce va fugi şi se va ascunde de noi sau pînă ce sufletul va dobîndi odihnă. Postiţi, rugaţi-vă, citiţi, meditaţi, vorbiţi cu părintele duhovnicesc, mergeţi la biserică, faceţi metanii acasă: într-un cuvînt, întrebuinţaţi toate mijloacele pe care le găsiţi de cuviinţă pentru a-l învinge pe vrăjmaş. Uneori, patima se ascunde repede, alteori se luptă vreme îndelungată. Treaba noastră este să nu slăbim, ci să răbdăm cu bărbăţie în nevoinţele luptei, pînă ce nu va rămîne nici urmă de vrăjmaş pe pămîntul sufletului nostru.

Patru. Vrăjmaşul a fost izgonit, patima a fost stinsă, sufletul a dobîndit odihnă. Niciodată să nu credeţi că aţi lovit de moarte acea patimă. Nu. Ea s-a îndepărtat doar pentru o vreme, neavînd putinţa de a ţine piept iureşului forţelor voastre: însă îndată ce se iveşte prilejul, ea se ridică degrabă şi începe să lupte. Aţi învins patima numai cu un prilej: însă ea va afla mii de asemenea prilejuri, şi iarăşi va începe să lupte şi să provoace la luptă. Pe lîngă asta, dacă o patimă este înlăturată, iese în faţă alta; şi arena noastră nicicînd nu e pustie. Asta înseamnă că niciodată nu are voie creştinul să lase armele sale, ci să rămînă echipat cu ele ziua şi noaptea. El este ostaş căruia niciodată nu-i vine schimbul şi care trebuie să fie totdeauna gata de luptă. Aici este răbdarea (Apocalipsa 13, 10). Intru răbdarea voastră veţi dobîndi sufletele voastre (Luca 21, 19), fiindcă numai cel ce va răbda pînă în sfîrşit se va mîntui (Marcu 13, 13).

Iată întreg programul luptei! După ce ai recunoscut ca vrăjmaş al tău patima care te luptă acum, loveşte-o cu armele tale, întrebuinţîndu-le una după alta, pînă ce o vei goni. Ai gonit-o? Stai şi priveşte, aşteptînd năvălirea aceleiaşi patimi sau a alteia: şi atunci cînd năvăleşte, fă cu ea ceea ce ai făcut şi cu prima, şi tot aşa în fiecare zi, în fiecare ceas şi în fiecare minut.

Întrebaţi: „Dar cînd se sfîrşeşte asta?” În fapt, fiecare va vedea singur cînd va veni pentru el anume sfîrşitul bătăliei. Nimeni nu poate spune dinainte. Dinainte se poate spune doar atît: cu cît se va lupta cineva mai cu bărbăţie, fără a se supune nici unei înrîuriri păcătoase, cu atît mai repede vor începe patimile să slăbească şi pe măsură ce această luptă stăruitoare se va prelungi, pacea şi liniştea vor începe să se sălăşluiască în suflet. Şi este nădejde că sufletul va ajunge, în cele din urmă, într-o stare plină de pace, în care, ca în liniştea de la miezul nopţii, va împăraţi o tăcere adîncă, semn că toţi vrăjmaşii au fost goniţi departe sau răpuşi. Atunci sufletul va prăznui lăuntric sabat neîncetat, strigînd: Am trecut prin foc şi prin apă, şi ne-ai scos pe noi la odihnă (Psalmi 65, 11) [...]

Astfel, şi patimile sînt însetări lăuntrice arzătoare, sînt pofte aprinse ale sufletului iubitor de păcat. Aici, pe pămînt, le satisfaci şi ele tac pentru o vreme. După aceea, însă, ele cer iarăşi cu putere să fie satisfăcute şi nu-ţi dau pace pînă nu vor fi săturate iarăşi. Iar pe lumea cealaltă nu vei mai avea cu ce să le satisfaci, fiindcă toate obiectele patimilor sînt lucruri pămînteşti. Aceste lucruri rămîn aici, iar patimile rămîn în suflet şi trec dincolo împreună cu sufletul, şi vor înseta după satisfacere; vor înseta şi vor chinui sufletul cu această sete, fiindcă el nu va avea cu ce să le satisfacă. Şi cu cît va trăi în continuare sufletul, cu atît va fi mai chinuit şi mai sfîşiat de patimile nesatisfacute. Acest chin nu va înceta să tot crească şi această creştere şi întărire nu va avea sfîrşit. Iată şi iadul! Pizma e vierme; mînia şi iuţimea sînt foc; ura este scrîşnire a dinţilor; pofta e întunericul cel mai dinafară!

Acest iad al patimilor începe încă de aici: fiindcă cine dintre pătimaşi cunoaşte desfătarea odihnei de patimi? Numai că aici patimile nu arată pe deplin cît sînt de chinuitoare pentru suflet. Aici, trupul şi viaţa în societate abat şi moderează loviturile lor. Pe lumea cealaltă această pavăză nu va mai fi, şi patimile îşi vor arunca asupra sufletului toată otrava, şi ca să vă încredinţaţi mai bine, vă voi spune cuvintele Cuviosului Avvă Dorotei despre aceasta: „Aflîndu-se în acest trup, sufletul primeşte uşurare de patimile sale şi oarecare mîngîiere: omul mănîncă, bea, doarme, stă de vorbă, umblă împreună cu prietenii săi iubiţi. Iar după ce iese din trup, sufletul lui rămîne singur cu patimile sale şi de aceea este pururea muncit de ele; plin de ele, sufletul este ars de tulburarea lor şi este sfîşiat de ele. Precum cel ce pătimeşte de fierbinţeală (febră) este ars de focul lăuntric, aşa şi sufletul pătimaş va fi pururea chinuit, nefericitul, de obiceiul său cel rău, avînd pururea în sine aducerea-aminte amară şi lucrarea chinuitoare a patimilor, care îl pîrjolesc fără încetare. Iar de vreme ce aşa stau lucrurile, cu adevărat ne aşteaptă un sfîrşit cît se poate de crunt dacă nu vom fi cu luare-aminte la noi înşine. De aceea vă şi zic totdeauna: străduiţi-vă să lucraţi în voi înşivă aşezările sufleteşti cele bune, ca să le aflaţi dincolo; fiindcă ce are omul aici, aceea va şi pleca împreună cu el dincolo şi aceea va avea pe lumea cealaltă.” Acelaşi lucru îl voi adăuga şi eu la cuvîntul meu. Să ne îngrijim atîta vreme cît sîntem vii, a ne curaţi de toată întinăciunea patimilor, şi în locul lor să sădim toate virtuţile. Fireşte, asta cere osteneală, şi încă nu puţină: însă cum ar putea fi altfel? Fără osteneală nimic nu se înfăptuieşte. [...]

Luaţi aminte că prin cuvîntul „lume” se are în vedere la modul propriu nu societatea omenească nu lucrurile acestei vieţi, ci tot ce este păcătos, pătimaş, potrivnic lui Dumnezeu. Lumea este acolo unde lucrează pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, sau acolo unde împărăţeşte un păcat oricare ar fi el. Luate astfel cuvintele: „Mie lumea s-a răstignit, şi eu lumii” vor însemna acelaşi lucru cu: „Faţă de mine orice păcat este răstignit şi eu m-am răstignit faţă de orice păcat.” Cum şi cînd se întîmplă asta?

În primul rînd, băgaţi de seamă că în fiecare păcat sînt două laturi: pe una o alcătuiesc faptele păcătoase, iar pe alta - patima păcătoasă. Patima este izvorul şi pricina faptelor păcătoase, iar faptele sînt produsul şi manifestarea patimii. Astfel, de pildă, mînia sau irascibilitatea este o patimă păcătoasă, care trăieşte în inimă - iar faptele prin care ea se manifestă sînt crizele de mînie, certurile, scandalurile, bătăile, uciderile. O singură patimă, dar cîte fapte! Şi toate iau naştere din ea. De asemenea, iubirea de plăceri sau senzualitatea este patima păcătoasă a plăcerii simţurilor, iar faptele ei sînt: îmbuibarea, iubirea de mîncare bună, iubirea de multă băutură, iubirea de băuturi bune, frecventarea cîrciumilor, a bordelurilor, a teatrelor, a balurilor (în ziua de astăzi a discotecilor - n. tr.). La fel trebuie să înţelegem lucrurile în privinţa oricărei patimi. Orice patimă, una fiind în inimă, se manifestă în exterior, prin trup, în multe fapte. După aceasta, nu vă e greu să înţelegeţi cum se face că păcatul, altfel spus, lumea se răstigneşte faţă de noi şi noi faţă de păcat, altfel spus, faţă de lume.

Atunci cînd cineva se lasă de faptele păcătoase sau pătimaşe, păcatul, altfel spus lumea se răstigneşte faţă de el; iar atunci cînd cineva stinge şi dezrădăcinează în sine însăşi patima păcătoasă, şi el se răstigneşte faţă de păcat, altfel spus, faţă de lume. Astfel, de pildă, atunci cînd cineva se lasă de teatre, cîrciumi, chefuri şi celelalte, aşa încît nimeni nu îl mai vede niciodată în fapte şi locuri netrebnice, ci este văzut întotdeauna purtîndu-se drept şi cuviincios, înseamnă că păcatul, altfel spus lumea a murit prin acea parte a sa faţă de el, altfel spus s-a răstignit faţă de el. Cu toate acestea, nu se poate spune însă cu siguranţă că şi el s-a răstignit faţă de păcat, altfel spus faţă de lume, căci cu toate că el nu este cu trupul în acele locuri şi fapte, poate să fie acolo cu inima şi mintea. Nu e în teatru cu trupul, dar poate să se gîndească la teatru şi să spună cu dor: „Ce bine ar fi să fiu acolo!” Nu e în cîrciumă şi la chefuri cu trupul, dar poate fi acolo cu mintea şi cu inima, poate gîndi şi dori cum să nimerească acolo, părîndu-i rău că nu este acolo. În toate aceste cazuri şi în cele asemănătoare, chiar dacă păcatul, altfel spus lumea, s-a răstignit faţă de el, el însuşi nu s-a răstignit încă faţă de păcat, altfel spus faţă de lume, încă îl mai iubeşte, încă îl mai doreşte şi se mai îndulceşte de el. S-a biruit pînă la a se depărta de faptele păcătoase; dar pe inimă încă nu şi-a călcat, încă n-a dezvăţat-o să iubească faptele păcătoase, să se dezguste de ele şi să le urască. Înaintea lui Dumnezeu el este încă iubitor de păcat, altfel spus iubitor de lume: fiindcă Domnul caută nu numai la fapte, ci mai ales la inimă. Ca atare, trebuie nu numai să încetăm cu faptele pătimaşe şi păcătoase, ci să biruim şi să stingem înseşi patimile, aşa încît să nu ne desfătăm cu nici un fel de lucruri şi fapte pătimaşe, ci să avem faţă de ele dezgust şi să ne depărtăm de ele. Iată, atunci cînd cineva a ajuns deja la starea aceasta, atunci cînd nu numai că nu face fapte păcătoase, ci a stins în sine însăşi împătimirea de ele, poate să spună despre sine că şi el s-a răstignit faţă de lume.

Aşadar, puneţi de o parte toate faptele păcătoase şi pătimaşe, iar de cealaltă, patimile păcătoase, şi cugetaţi astfel: atunci cînd veţi părăsi toate faptele pătimaşe se va putea spune că lumea s-a răstignit faţă de voi; iar cînd veţi stinge înseşi patimile, se va putea spune că şi voi v-aţi răstignit faţă de lume. Iată în ce sens vă punem şi vouă, mirenilor, legea de a avea lumea răstignită faţă de voi şi pe voi răstigniţi faţă de lume. Prima parte a legii se împlineşte prin aceea că omul păcătos părăseşte viaţa dezmăţată, stricată, ruşinoasă şi începe o viaţă serioasă, îndreptîndu-şi purtarea; iar cea de-a doua se împlineşte prin aceea că omul nu are doar purtare bună, ci îşi păstrează bune, curate şi bineplăcute lui Dumnezeu şi simţămintele inimii. Prima parte e mai uşoară, a doua mai anevoioasă. Ca atare, nu orice om care şi-a îndreptat purtările şi-a îndreptat şi inima. [...]

Într-adins am stăruit mai mult asupra acestui loc apostolic, pentru a vă insufla că boala pe care o avem aproape toţi în comun, cruţarea şi îngăduinţa faţă de trup, este cu totul nepotrivită celor ce caută şi aşteaptă Împărăţia lui Dumnezeu. Vrei Împărăţia? Nu-ţi cruţa trupul. Dacă îţi va părea rău de trup, nu vei primi Împărăţia. Ah! Cum nu este pe gustul nostru această vieţuire aspră, ce chinuieşte trupul, şi ce şmecherii nu întrebuinţăm pentru a ne scuti de ea! Iată, acum e post: şi cine posteşte aşa cum trebuie? Unii nu dau doi bani pe post; alţii îl petrec în aşa fel că trupul nu simte nici o asprime în urma lui. Şi ce nu spun aceştia spre a se dezvinovăţi! De cei cărora nu le pasă defel de mîntuire ce să mai spunem, aceştia nu trăiesc decît trupeşte; dar iată, şi rîvnitorii cucerniciei au aplecarea de a-şi hrăni şi încălzi trupul în tot chipul. „Eu”, zic unii ca aceştia, „mă voi îndeletnici cu cugetarea la cele Dumnezeieşti, şi la biserică o să merg, voi citi cărţi mîntuitoare, voi face milostenie şi sînt gata să fac şi altele; pe trup, însă, lasă-l să aibă parte de toată tihna şi îndestularea - în mîncare, în somn, în lipsa de osteneală şi înlăturarea tuturor greutăţilor.” Şi ce mai zic ei? Ei zic: „Chinuirea trupului e lucrare trupească, iar noi sîntem duhovniceşti; prin lucrări duhovniceşti vom şi ajunge în Împărăţia Cerurilor - cea fără de materie.”

La aceste argumente şi la cele asemănătoare lor voi spune doar un lucru: în ce măsură era duhovnicesc Apostolul Pavel? Şi cine se poate compara cu el în ce priveşte cunoaşterea lucrării pe care trebuie să o facem?! Şi vedeţi ce a scris? A arătat cununa cea nestricăcioasă, şi tuturor celor ce vor să pună mîna pe ea le-a poruncit să chinuie şi să supună robiei trupul lor: n-a rînduit nici un alt mijloc şi nimic altceva n-a adăugat. Aici chinuirea trupului, dincolo cununa cea nestricăcioasă. O vrei pe cea din urmă? Apucă-te de cea dintîi; iar argumentele viclene lasă-le. Dacă şi pe mine ar începe cineva să mă bată la cap: „Explică-mi cutare şi cutare lucru”, i-aş spune: „Ce mare filozofie este aici? Ce înseamnă cununa cea nestricăcioasă este limpede? Fireşte, limpede. Ce înseamnă chinuirea şi înrobirea trupului este limpede? Şi asta, bineînţeles, e limpede. Aşadar, mergi de chinuie trupul tău şi-l supune robiei, şi vei primi cununa cea nestricăcioasă. Iar de vei face altfel, nu numai că nu vei primi cunună, ci te vei arăta netrebnic, precum se teme Sfîntul Apostol şi pentru sine, şi pentru noi. Iar despre cel netrebnic ştii ce s-a zis? S-a zis: pe robul cel netrebnic aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară, unde e plînsul şi scrîşnirea dinţilor. Iată nefericitul sfîrşit al odihnirii trupului!” [...]

Iată, asta e tot! Ţine-ţi trupul în continuă neodihnă şi pătimire, iar sufletul puneţi-l, adunîndu-ţi în tine însuţi luarea-aminte, înaintea judecăţii lui Dumnezeu, şi schimbă toate rînduielile vieţii tale, netemîndu-te şi neruşinîndu-te de nimic. Fă aşa şi vei fi neprimejduit din partea căderilor. Ca să o spun pe şleau: trebuie să dobîndeşti, prin frica de moarte şi de judecată, necruţare faţă de trup, neluare în seamă a părerii oamenilor despre tine şi frică de Dumnezeu, fiind cu luare-aminte la tine însuţi. Atunci cînd vei pune în tine această rînduială, vrăjmaşul nu va mai putea ajunge la tine; iar dacă se va şi apropia vreodată, va fi îndată lovit şi pus pe fugă. Prin luarea-aminte vei băga de seamă îndată apropierea lui şi, înhăţîndu-l prin necruţarea de sine şi nefrica de judecăţile omeneşti, îl vei lovi cu frica judecăţii. Necruţarea de sine, nepăsarea faţă de ceea ce vor spune oamenii şi frica de judecată sînt trei săbii ascuţite pe amîndouă părţile, împotriva cărora nu poate ţine piept nici o ispită a vrăjmaşului. Atîta vreme cît sînt întregi şi în putere în tine aceste arme, vrăjmaşul nici nu va veni la tine. Ca atare, dacă te-ai aprovizionat cu ele şi le păzeşti, vrăjmaşul nu se va apuca să te ispitească prin nimic, ci toată viclenia şi-o va întoarce spre a îţi smulge armele acestea, adică fie spre a-ţi împrăştia luarea-aminte, fie spre a te face să slăbeşti frîiele trupului şi dorinţei de a plăcea oamenilor, fie spre a stinge frica de judecată şi a sălăşlui în inima ta răceală. Dacă va reuşi în aceasta, va începe să te tragă şi la păcat; iar dacă nu va reuşi, se va depărta de la tine. Ştiind aceasta, mai presus de toate păzeşte-ţi armele, stai mereu înaintea judecăţii lui Dumnezeu, fugi de toată odihna trupului şi păzeşte-ţi neschimbată rînduială de viaţă, chiar dacă ai fi în vremea de faţă ocărît şi chiar bătut - şi fără îndoială că vei rezista, cu ajutorul harului dumnezeiesc.

Cu toate acestea, spune Sfîntul Ioan Scărarul, trebuie să privim cu agerime de unde şi încotro bate vîntul, ca să dăm pînzelor noastre îndreptare pe măsură. Vrăjmaşul nu doarme şi va întrebuinţa toate vicleşugurile spre a te amăgi. La început, el se va depărta cu totul şi va înceta să îţi mai dea bătaie de cap cu ispitele, ca să crezi că te-ai slobozit deja de patima care te stăpînea şi, dedîndu-te leneviei, să îţi slăbeşti luarea-aminte. Dacă nu-ţi vei da seama de vicleşugul acesta şi vei slăbi luarea-aminte, vrăjmaşul te va atrage în cugetări multe şi, mai înainte de a-ţi veni în fire, va pricinui conglăsuirea inimii tale cu fapte păcătoase, după care te vei face singur duşman ţie.

Dacă nu va reuşi în aceasta, va începe să se apropie cu gînduri subţiri şi fulgerătoare, ca să te ademenească afară din cetatea ta, iar odată ce te va prinde în cîmp deschis să te dezarmeze şi să te înrobească. Uite, se întîmplă asta: în mijlocul unei oarecare fapte, zboară prin mintea ta ca fulgerul gîndul că, pasămite, ai sporit destul. Gîndul zboară şi parcă n-ar mai fi. Urma lui, însă, rămîne ca o zgîrietură pe suflet, şi dacă nu vei lua în seamă acest lucru puterile vor începe îndată să îţi slăbească şi în suflet vor prinde a-ţi răsuna chemări ademenitoare ba la îngăduinţă faţă de tine însuţi, ba la împrăştiere, ba la părăsirea obişnuitei asprimi în rînduieli. Supune-te şi vei fi nu departe de cădere.

Dacă nici asta nu îi va reuşi vrăjmaşului, el va începe să te aţîţe la nevoinţe peste măsură: fie la postire prea aspră, fie la rugăciuni prea lungi, fie la însingurare sau vreun alt lucru dincolo de măsura pe care ne-am pus-o atunci cînd am stabilit rînduială noii noastre vieţi. Lipsa de măsură întotdeauna slăbeşte puterile nevoitorului, strică rînduială lui şi îi aduce tulburare - în care vrăjmaşului îi e deja uşor să te învingă.

Dacă nici aici nu va reuşi, va începe să împletească răul în fiecare lucru bun pe care-l ai, aşa cum se înfăşoară iedera parazită în jurul copacilor. Tu te îndeletniceşti cu cugetarea ziditoare la cele Dumnezeieşti, iar el te abate în iscodirea deşartă a tainelor Scripturii, care îl răceşte pe om şi dezvoltă în el părerea de sine cea pierzătoare. Tu te îngrijeşti cum să nu jigneşti pe nimeni, iar el te abate în dorinţa cea pierzătoare de a fi pe placul oamenilor. Tu te temi să nu osîndeşti pe cineva, iar el se grăbeşte să îţi insufle nepăsare atît faţă de bine cît şi faţă de rău. Deopotrivă îşi împleteşte vrăjmaşul în multe cele ale sale, spune Sfîntul Ioan: în dragostea de oaspeţi lăcomia pîntecelui, în chibzuinţă - asprimea, în blîndeţe - făţărnicia, în bucurie - părerea de sine, în nădejde - lenevia, şi aşa mai departe.

Uită-te cîte curse (cum numesc aceste atacuri ale vrăjmaşului oamenii încercaţi în lupta cu ele); uită-te cîte curse şi fii de două ori mai cu luare-aminte şi mai priveghetor. Iar ca să te ajuţi, iată ce să faci: găseşte-ţi un părinte duhovnicesc bun şi, încredinţîndu-i-te cu totul, roagă-L pe Domnul să-i dea să-ţi spună întotdeauna ceea ce este bine, spre zidirea ta; sau dacă poţi află-ţi un frate de un cuget cu tine şi fiţi deschişi unul faţă de celălalt, povăţuindu-vă şi întărindu-vă unul pe celălalt. Dacă ştii să citeşti, aprovizionează-te cu cărţi mîntuitoare şi, studiindu-le, caută în ele învăţătură şi limpezirea feluritelor lucruri nelămurite din gîndurile, simţămintele şi mişcările inimii tale. Prin aceste mijloace, dacă vei avea dorinţa sinceră de a fugi de rău şi de a te întoarce în rugăciune către Dumnezeu, vei avea întotdeauna putere să descurci viclenele împletituri ale vrăjmaşului, să vezi răul pe care el ţi-l pregăteşte şi să îl pui apoi pe fugă cu armele tale duhovniceşti. [...]

Este o îndepărtare de lume cu trupul - aceasta este îndepărtarea în pustie; dar este şi o îndepărtare de lume fără a ieşi din lume: îndepărtarea de felul ei de viaţă. Prima nu e la îndemîna tuturor şi nu stă în puterea tuturor; a doua e de datoria tuturor şi trebuie împlinită de către toţi. Şi iată, tocmai la aceasta ne chema Sfîntul Andrei în canonul său atunci cînd sfătuia să ne îndepărtăm în pustie prin legiuirea bună. Aşadar, leapădă năravurile lumeşti şi fiecare faptă a ta, fiece pas al tău, să le săvîrşeşti aşa cum porunceşte legea cea bună a Evangheliei: şi ai să vieţuieşti în mijlocul lumii ca în pustie. Această bună legiuire se va face între tine şi lume ca un perete despărţitor, din pricina căruia nu vei vedea lumea. Ea va fi înaintea ochilor tăi, însă ca şi cum nu ar fi. În lume vor continua schimbările ei, iar tu vei avea rînduielile tale. Lumea va merge la teatru, tu la biserică; ea va dansa, tu vei bate metanii; ea va fi la plimbare, tu acasă, în însingurare; ea va fi întru grăire deşartă şi glume, tu întru tăcere şi slavoslovire a lui Dumnezeu; ea va fi în plăceri, tu în osteneli; ea va citi romane deşarte, tu vei citi Dumnezeieştile Scripturi şi scrierile Sfinţilor Părinţi; ea va fi la petreceri, tu vei sta de vorbă cu cei de un cuget cu tine sau cu părintele duhovnicesc; ea îşi va face socoteli egoiste, tu vei face jertfă de sine; ea va fi în visări pătimaşe, tu în cugetare la cele Dumnezeieşti. Şi astfel, în toate trasează-ţi reguli şi introdu-ţi rînduieli de viaţă potrivnice obiceiurilor lumeşti - şi vei fi în lume în afara lumii, ca în pustie. Nici tu nu vei fi văzut în lume, nici lumea nu se va vedea în tine. Vei fi în lume pustnic şi vei deveni următor al Sfintei Maria, fără a te îndepărta în pustie. Dacă, precum am amintit, vei adăuga la aceasta şi ţinerea trupului tău în post, în osteneli, în priveghere şi, îndeobşte, în lipsa de orişice odihnă, vei stăpîni amîndouă mijloacele cu care şi-a biruit patimile Sfînta Maria Egipteanca şi s-a mîntuit.

Pe scurt, în două vorbe: fugi de odihna trupului şi pune-ţi rînduieli de viaţă potrivnice obiceiurilor lumeşti, altfel spus îngrădeşte-te cu legiuirea cea bună. Fă aşa: vei birui patimile şi tu, te vei mîntui. Căci, iată, potrivit învăţăturii Sfîntului Isaac, ce va fi cu tine dacă vei stăpîni amîndouă aceste mijloace: supunere a simţurilor, trezvie a minţii, blîndeţe a gîndurilor, mişcări luminoase ale minţii, sîrguinţă la fapte, gînduri înalte şi subţiri, lacrimi ce nu cunosc măsură, pomenire a morţii, întreagă înţelepciune curată, departe de orice închipuire ce ispiteşte gîndul, înţelegere de taină, la care mintea ajunge cu ajutorul cuvintelor Dumnezeieşti, frică ce taie lenevia şi nepăsarea şi stinge orice poftă; iar în cele din urmă, libertatea omului adevărat, bucuria şi învierea sufletească împreună cu Hristos întru Împărăţia Lui. Iată şi mîntuirea.

Iar dacă cineva se va arăta nepăsător faţă de aceste două mijloace, să ştie următorul lucru: nu doar că se va vătăma pe sine în toate privinţele, ci va clătina şi însăşi temelia virtuţilor. Acestea, dacă le va păstra în sine şi va rămîne întru ele, sînt începutul şi capul lucrării Dumnezeieşti în suflet, uşa şi calea către Hristos: aşijderea, dacă cineva se rupe şi se depărtează de ele, ajunge la patimile potrivnice lor: răsfăţul trupului şi rătăcirea trupească, adică umblarea după obiceiurile lumii, care deschid intrare în suflet tuturor păcatelor şi tuturor patimilor. Căci arată numai îngăduinţă faţă de obiceiurile lumii, care nu sînt altceva decît rătăcire trupească - arată numai îngăduinţă faţă de această rătăcire, şi să vezi ce o să iasă! Alunecări nepotrivite şi neaşteptate (continui cuvîntul Sfîntului Isaac), care apropie de căderi, viforul simţirilor (senzaţiilor) puternice stîrnite prin văz, grabnica aprindere ce pune stăpînire pe trup, gîndurile neînfrînate, ce tind către cădere, răcirea dragostei faţă de cele Dumnezeieşti şi desăvîrşita părăsire a regulilor vieţii tale noi, reînnoirea faptelor rele care fuseseră uitate şi deprinderea altora, pe care înainte nu le cunoscusei. Şi patimile care, cu harul lui Dumnezeu, fuseseră deja omorîte în suflet şi nimicite prin uitarea aducerilor aminte păstrate în minte, încep să se pună iar în mişcare şi să silească sufletul la lucrarea lor. Iată ce se întîmplă în tine ca urmare a primei îngăduinţe faţă de păcat, adică a rătăcirii trupului după năravurile lumii şi a nerăbdării în suferirea petrecerii necăjite în noua rînduială de viaţă. Iar cele ce au loc ca urmare a facerii pe placul trupului şi mai ales pe placul pîntecelui, sînt cu neputinţă chiar a fi înşirate: greutate în cap, mare împovărare în trup şi slăbiciune în muşchi, părăsirea pravilelor de rugăciune, lenevia de a face metanii, întunecarea şi răcirea inimii, îngroşarea minţii şi gîndurilor, o ceaţă groasă şi de nepătruns, ce se întinde în tot sufletul, o puternică trîndăvire şi plictiseală în orişice lucrare după Dumnezeu, precum şi neputinţa de a gusta în vremea citirii dulceaţa cuvintelor Dumnezeieşti, rătăcirea gîndurilor pe tot pămîntul, privelişti spurcate ce umplu sufletul şi aprind pofta; neîncetată şi nesuferită aprindere în tot trupul, de unde vin noi gînduri amăgitoare, cu care împreunîndu-se sufletul, cade în patimi de ocară, la început în sine însuşi - prin încuviinţare, apoi şi în afară, prin faptă.

Iată roadele amare care se nasc din rătăcirea după năravurile lumii şi din toată odihna trupului! Ştie vrăjmaşul că cel ce i se va supune va fi prada lui sigură. Ca atare, se străduieşte în fel şi chip fie să strice noile rînduieli de viaţă bună, fie să ne plece spre a face oarecare îngăduinţă trupului. Faci o asemenea îngăduinţă, cazi în alta şi în nici una dintre ele nu vei scăpa de căderea în păcat şi de întoarcerea patimilor dinainte. Fii îngăduitor faţă de trup şi el te va aduce la îngăduinţa şi faţă de năravurile lumii. Un vrăjmaş te va da pe mîna altuia, fără a înceta să te lucreze şi el; şi în doi te vor duce de fiecare dată la cădere. Ştiind de acest necaz, să ţii piept cu tărie în ceea ce ai început. Pentru trup va lupta iubirea de această viaţă, pentru lume – dorinţa de a plăcea oamenilor. Adu împotriva lor ajutoare: în chinuirea trupului simţirea vieţii celei adevărate şi în respingerea obiceiurilor lumii - tovărăşia cu oamenii adevăraţi. Trupul va începe să se smiorcăie şi sufletul să tînjească? Înarmează-te cu răbdare. Însufleţeşte-te cu acest gînd: că te aşteaptă moartea. Îngăduinţa faţă de trup şi de năravurile lumii naşte moartea prin căderea în păcat: moartea cea adevărată şi veşnică. Şi trupul dimpreună cu lumea îi sperie cu moartea pe cei ce merg împotriva cerinţelor lor, însă această moarte e părută, nu adevărată, ci născocită de vrăjmaş ca să bage în sperieţi. Mai bine să fim gata de această moarte spre mîntuire, pentru a scăpa de moartea cea pierzătoare.

Bineînţeles, acesta e un lucru greu. De asta se şi cheamă calea aceasta „calea strîmtă şi necăjită”: numai că Dumnezeu, Cel Nemincinos, a unit-o cu făgăduinţa mîngîietoare că ea duce la viaţă. Numai nebunii, spune Sfîntul Isaac, preferă o mică odihnă din faţa lor unei împărăţii îndepărtate, neştiind că mai bine este să rabzi chinuri în nevoinţă decît să te odihneşti pe patul împărăţiei pămînteşti şi să fii osîndit pentru lenevie. Cei înţelepţi vor mai bine moartea, numai să nu cadă sub învinuirea că au împlinit vreuna din faptele lor fără trezvie. Nu fii trîndav atunci cînd este vorba de ceea ce te face viu cu adevărat, şi nu te lenevi să mori pentru aceasta.

Cu asemenea gînduri şi asemenea poveţe părinteşti (patristice) întăriţi-vă hotărîrea de a rezista în noile rînduieli bune de viaţă, în împotrivirea faţă de năravurile lumii, şi de a nu face grija de trup spre pofte. Prin asta veţi scăpa de lucrul cel chinuitor - de robia păcatului şi veţi intra degrabă în libertatea fiilor lui Dumnezeu, atunci cînd, întăriţi fiind de puterea lui Dumnezeu, veţi începe să umblaţi deja fără împiedicare, fără sforţări, fără jertfe deosebite, întru poruncile Domnului, aşa cum umblă fiii în casa tatălui lor. Amin.

Bibliografie: Sfîntul Teofan Zăvorîtul, Pregătirea pentru spovedanie şi Sfînta Împărtăşanie, Editura Sophia, Bucureşti, 2002

CUVÎNTUL SFÎNTULUI DIMITRIE AL ROSTOVULUI - DESPRE ADEVĂRATA POCĂINŢĂ

Iubirea noastră pentru păcat

[...] Ah, cît de multe sfaturi şi îndemnuri la virtuţi avem în scrierile Proorocilor, Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi şi cît de des auzim poveţele învăţătorilor duhovniceşti! Însă cît de puţini sînt cei care le ascultă, cît de puţini sînt cei care se mîntuiesc! Iar la rău nu ne trebuie mulţi învăţători: un singur diavol şopteşte şi păcătosul este gata să îl asculte! Dar însăşi firea noastră cea iubitoare de păcat îl îndeamnă pe fiecare la păcat, iar prietenia cu cei păcătoşi ce rele nu-l învaţă? Şi deseori se întîmplă ca un om să devină pentru altul un diavol, ce îl învaţă tot răul. Iar cine ajunge să se obişnuiască cu păcatul şi cine se înrudeşte cu el, acela nu se mai teme de Dumnezeu şi nu îi este frică să săvîrşească fapte potrivnice lui Dumnezeu. Să ne păzim să nu ne obişnuim cu păcatele şi să ne ridicăm cît se poate de repede din căderea în păcat. Căci dacă cineva cade o dată în vreun păcat de moarte şi nu se ridică imediat prin pocăinţă, acela va cădea uşor în păcat şi a doua şi a treia oară şi, repetîndu-l, va îndrăzni să facă şi alte păcate mai grele. Aşadar, este de ajuns să păcătuieşti prima dată: cine a păcătuit o dată, acela nu se mai teme să repete păcatul... Iar pricina acestei îndrăzneli la păcate este faptul că la prima lui cădere omul nu s-a grăbit să se ridice, prin pocăinţă. [...]

Dar pentru că păcătosul nu se grăbeşte să facă pocăinţă, păcatele se repetă şi i se întîmplă după cuvîntul înţeleptului Solomon: Cînd vine cel nelegiuit, vine şi defăimarea şi, o dată cu ruşinea, şi batjocura (Pilde 18, 3), ceea ce înseamnă: atunci cînd păcatul îi intră în obicei, lui nu îi pasă de mîntuirea lui, nu se mai teme de Dumnezeu. El se aseamănă atunci cu omul care s-a prăbuşit din înălţime în prăpastie; nu mai are de ce să se ţină, cade în adînc şi se sfarîmă. Iată, aşa şi păcătosul care cade din viaţa plăcută lui Dumnezeu, dacă nu se sprijină imediat prin pocăinţă, începe să cadă din păcat în păcat: şi îi va fi foarte greu, deşi este cu putinţa să se ferească de păcat, pentru că îl atrage spre păcat deprinderea păcătoasă, care la el s-a transformat în ceva natural şi face parte din firea lui; aşadar, nu te lenevi să faci pocăinţă pentru păcatul tău, omule căzut! Nu te lenevi căci altfel vei cădea în prăpastia răului şi vei pieri. [...]

Fără frică de Dumnezeu nu te poţi păzi de păcat

[...] Păcătoşii nu renunţă la fărădelegile lor şi nu vor să dobîndească virtuţi pentru că nu se tem de Dumnezeu. Cine nu se teme de Dumnezeu, acela este gata să facă orice rău: lui nu îi este teamă să omoare un om, socoteşte chiar că aceasta este o faptă de vitejie; a fura, a jefui pe cineva, pentru el este o faptă profitabilă. Ticăloasele păcate trupeşti, el nu le recunoaşte ca fiind păcate, socotindu-le necesităţi ale firii. Viclenia el o consideră înţelepciune; fiecare păcat este gata să îl socotească virtute, faptă firească şi se laudă chiar cu necuviinţa: Că se laudă păcătosul cu poftele sufletului lui (Psalmi 9, 23); lucrul de care ar trebui să se ruşineze, cu acela se mîngîie; fapta pentru care ar trebui să plîngă, de aceea se bucură; cele de la care ar trebui să dea înapoi şi să fugă cît îl ţin puterile, pe acelea le doreşte şi le caută cu sîrguinţă. [...]

Sfîntul Ioan Gură de Aur ne învaţă: „Dacă ne gîndim că Dumnezeu este pretutindeni, aude totul şi vede totul, nu numai ce facem noi, ci şi ceea ce se ascunde în adîncul inimilor noastre, atunci ne vom teme de Dumnezeu şi nu vom îndrăzni să facem nici o faptă păcătoasă, nici să spunem vreun cuvînt păcătos şi nici măcar un gînd păcătos să avem. Căci spune-mi, dacă tu ai sta întotdeauna în apropierea împăratului, nu ai sta, oare, cu frică? Dar atunci cum, stînd înaintea lui Dumnezeu, îndrăzneşti şi nu te temi şi nu tremuri înaintea Lui? Nu întrebuinţa rău îndelunga Lui răbdare. El rabdă îndelung ca să te aducă la mîntuire. Înainte de a începe vreun lucru sau vreun cuvînt, gîndeşte-te că Dumnezeu te vede şi că El este lîngă tine. El este aici, fie că mănînci, sau bei, sau dormi, sau te mînii pe cineva, sau furi... Orice ai face, ţine minte că Dumnezeu este cu tine şi nu vei păcătui niciodată: vei simţi că stai înaintea Împăratului Ceresc.” Aşa ne învaţă Sfîntul Ioan Gură de Aur. Să ţinem minte că frica de Dumnezeu este începutul şi temelia vieţii plăcute lui Dumnezeu.[...]

În ce constă adevărata pocăinţă

Adevărata pocăinţă constă nu numai în a-ţi mărturisi sincer păcatele tale părintelui duhovnic, ci şi în a nu te mai întoarce la ele. Şi nu numai să nu te întorci la păcate, dar să şi plîngi cu inima zdrobită pentru acelea pe care le-ai făcut înainte; şi nu numai să plîngi pentru ele, dar să le şi îndrepţi prin nevoinţele pocăinţei, nevoinţe care nu numai că ar fi pe măsura păcatelor făcute de noi, dar le-ar şi întrece pe acestea. Deşartă este pocăinţa celui care vrea ca printr-o înfrînare de scurtă vreme de la mîncare şi printr-un post de o zi să acopere îmbuibarea şi beţia lui repetată! Nefolositoare este şi pocăinţa aceluia care crede că printr-o omorîre de scurtă durată a trupului îşi poate curăţa păcatele grele, de moarte, săvîrşite timp de mulţi ani! Nedreaptă este şi pocăinţa celui care nădăjduieşte ca prin cîteva suspine şi cîteva bătăi în piept să îndrepte multele lui nedreptăţi! Îndoielnică este iertarea păcatelor celui care gîndeşte că prin lacrimi puţine, fără ostenelile şi nevoinţele specifice adevăratei pocăinţe, îşi poate spăla multele lui fărădelegi şi necurăţii, şi astfel să se izbăvească de chinurile veşnice!

Multe lacrimi au vărsat ninivitenii şi mare le-a fost pocăinţa: şi toţi, de la cel mai mic pînă la cel mai mare, s-au îmbrăcat în sac, au hotărît să ţină post nu numai oamenii, ci şi vitele, şi s-au îndreptat către Dumnezeu în rugăciune de pocăinţă. Cu toate acestea, nu erau pe deplin convinşi că vor fi izbăviţi de pieirea care îi ameninţa, căci spuneau: Poate că Dumnezeu Se va întoarce şi Se va milostivi şi va ţine în loc iuţimea mîniei Lui ca să nu pierim! (Iona 3, 9). Şi dacă ei, după o asemenea pocăinţă, tot nu erau convinşi că Dumnezeu îi va milui şi le va ierta păcatele, atunci cum poate fi convins acela care crede că printr-o pocăinţă scurtă şi cîteva lacrimi se va curaţi de păcatele lui multe şi grele? S-ar putea spune: „Ninivitenii erau păgîni, ei nu ştiau ce spune Scriptura: Inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18); Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mîntui (Psalmi 33, 17); Zis-am: Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu (Psalmi 31, 6). Iar noi, credincioşii, nădăjduim că şi puţinele lacrimi, îmbinate cu mărturisirea păcatelor, pot primi de la Domnul iertarea lor.” La aceasta îţi voi răspunde: desigur, pot, însă numai la aceia care se află la sfîrşitul vieţii lor şi cărora nu le-a mai rămas timp pentru plîngerea păcatelor şi pentru nevoinţe. Pe aceştia Domnul îi va milui chiar şi numai pentru zdrobirea inimii. Ca exemplu îl avem pe tîlharul de pe cruce. Dar de la omul sănătos, care are timp pentru pocăinţă, Dumnezeu cere multe lacrimi, multe osteneli şi nevoinţe, pînă cînd aceste nevoinţe ale pocăinţei vor fi pe măsura sau, mai bine zis, vor întrece păcatele săvîrşite înainte.

Iată ce trebuie să mai spunem despre lacrimi: există oameni care uneori au inima înduioşată şi plîng pentru păcatele lor, dar tot nu încetează să păcătuiască; ce folos au aceste lacrimi dacă oamenii nu îşi îndreaptă viaţa lor? Unii chiar îşi mărturisesc păcatele lor cu lacrimi, dar apoi se întorc iarăşi la aceleaşi păcate; ce folos au ei de la lacrimile vărsate cînd, după aceea, se afundă iarăşi cu atîta plăcere în păcatul dinainte? Aşadar nu sînt de ajuns numai înduioşarea şi zdrobirea inimii pentru puţină vreme, fără pocăinţă adevărată, căci pocăinţa cea adevărată constă nu numai în faptul de a regreta şi a plînge pentru păcate, ci şi în faptul de a nu te mai întoarce la ele, iar pentru acele păcate care sînt deja săvîrşite, trebuie să săvîrşeşti nevoinţele pocăinţei.

Apostolul Pavel spune că Esau deşi cu lacrimi a căutat, n-a mai avut cum să schimbe hotărîrea (Evrei 12, 17). De ce nu au fost primite de către Dumnezeu lacrimile acestui păcătos, de ce nu au curăţit ele păcatele Iui? Sfîntul Ioan Gură de Aur răspunde la această întrebare astfel: „El n-a mai avut cum să schimbe hotărîrea, pentru că nu s-a arătat el însuşi vrednic de pocăinţă.”

Un altul poate spune: „Apostolul Petru a plîns puţin şi a primit iertarea păcatului său; aşa şi mie mi se vor ierta păcatele, fără să am osteneli îndelungate de pocăinţă, dacă voi plînge măcar un ceas înaintea Domnului.” Acestuia îi va răspunde în locul meu însuşi ucenicul Apostolulul Petru, Sfîntul Clement. El spune că Sfîntul Petru în fiecare noapte, auzind cîntarea cocoşului, îşi amintea imediat lepădarea lui de Hristos, se ridica din patul său şi cădea la pămînt, plîngînd cu amar şi vărsînd multe lacrimi şi aşa a făcut în tot timpul vieţii lui. Iar istoricul bisericesc Nichifor adaugă faptul că ochii Sfîntului Apostol, din pricina plînsului zilnic, erau întotdeauna roşii şi parcă însîngeraţi. Iată care a fost pocăinţa lui Petru! Dar tu, care nădăjduieşti să-ţi plîngi toate păcatele tale într-un ceas, poţi să plîngi cu atîta amar, cum a plîns Petru? Poţi să te tînguieşti în fiecare noapte aşa cum s-a tînguit el? Eşti în stare să săvîrşeşti acele osteneli şi nevoinţe pe care le-a săvîrşit Sfîntul Petru, de dragul Domnului său, pentru lepădarea sa, chiar pînă la răstignirea cu capul în jos pe cruce?

Aşadar nu te încrede în puţina zdrobire a inimii tale şi nu-ţi pune nădejdea în firava ta osteneală şi în scurta ta nevoinţă: fă înaintea Domnului pocăinţă pe măsura păcatelor tale mari şi chiar mai mare decît ele, cu multe lacrimi, şi abia atunci o, păcătosule, să aştepţi milă de la El! Apostolul spune: Căci precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fărădelegii, spre fărădelege, tot aşa faceţi acum mădularele voastre roabele dreptăţii, spre sfinţire (Romani 6, 19). Iar Sfîntul Grigorie Dialogul spune: „Pocăinţa se cunoaşte după roade, nu după rădăcină sau frunze: Domnul l-a blestemat pe smochinul care avea numai frunze, însă era neroditor; tot aşa nu primeşte nici simpla mărturisire a păcatelor fără rod - omorîrea trupului (ca o nevoinţă a pocăinţei).” Luaţi aminte la aceste cuvinte: rădăcina pocăinţei este buna intenţie de a mărturisi păcatele, frunzele sînt însăşi mărturisirea păcatelor către Dumnezeu înaintea părintelui duhovnic şi făgăduinţa de îndreptare, iar roadele pocăinţei sunt viaţa virtuoasă şi ostenelile căinţei. După aceste roade se şi cunoaşte adevărata pocăinţă. Întăreşte buna ta intenţie să fie ca o rădăcină; înmulţeşte cuvintele mărturisirii păcatelor tale spre a fi ca frunzele în copac; însă dacă, după aceea, nu vei aduce roade vrednice de pocăinţă, dacă nu îţi vei îndrepta viaţa ta şi nu vei înlocui păcatele tale cu virtuţile opuse lor, atunci vei fi un pom nevrednic de binecuvîntarea lui Dumnezeu şi mai mult decît aceasta: teme-te de blestemul lui Dumnezeu!

În Sfînta Scriptură citim despre doi păcătoşi care s-au căit deopotrivă pentru păcatele lor şi le-au mărturisit înaintea lui Dumnezeu. Aceştia au fost Saul şi David. Însă nu au primit amîndoi iertare de la Dumnezeu. Saul a spus: Am păcătuit călcînd porunca Domnului (1 Regi 15, 24). David a spus: „Am păcătuit înaintea Domnului meu.” Însă David a primit iertare şi s-a mîntuit, iar Saul nu s-a învrednicit de iertare şi a pierit în mînia Domnului. De ce s-a întîmplat aşa? Oare Domnul a judecat nedrept pe cei doi păcătoşi care I s-au spovedit, pe unul miluindu-l, iar pe celălalt respingîndu-l? Nu! Credincios este Domnul întru cuvintele Sale şi cuvios întru toate lucrurile Sale (Psalmi 144, 13). Vinovat este însuşi păcătosul neiertat, adică Saul: în cuvinte el şi-a mărturisit păcatul lui, însă nu a făcut pocăinţă adevărată şi nu s-a îndreptat, deşi avea timp destul pentru acestea. Iar David, după mărturisirea păcatului său, cît s-a nevoit în pocăinţă! În fiecare noapte uda patul cu lacrimile lui, se deştepta la miezul nopţii, mînca cenuşă în loc de pîine şi băutura lui o amesteca cu plînsul; se istovise din pricina postului, îşi omora trupul şi se smerea înaintea Domnului, îmbrăcîndu-se în sac şi avînd capul presărat cu cenuşă. Şi pentru aceste osteneli ale pocăinţei nu numai că a primit iertarea păcatului său, dar a devenit şi alesul cel iubit al lui Dumnezeu. Iar Saul, care şi-a spovedit numai cu gura păcatul său şi nu s-a ostenit să facă pocăinţă, a rămas pe veci neiertat...

Aşadar, nimeni să nu nădăjduiască să se curăţească de păcatele sale mari numai prin spovedanie şi puţina zdrobire a inimii, fără ostenelile şi nevoinţele specifice adevăratei pocăinţe dacă, avînd vreme să-şi îndrepte viaţa, se leneveşte să împlinească acest lucru cu fapta. Mai bine să îl urmăm pe David care spune: Că fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu (Psalmi 37, 18). Vedeţi, el nu se mulţumeşte numai cu mărturisirea fărădelegii lui, ci se îngrijeşte să o şi îndrepte: voi mărturisi - spune el - păcatul meu şi mă voi osteni să-l îndrept. Căci ce folos este în a deschide rana şi a nu pune pe ea plasturele care trebuie? Ce folos este în a-ţi mărturisi păcatele, iar apoi în a nu săvîrşi ostenelile pocăinţei pentru ele şi a nu-ţi îndrepta viaţa? [... ]

Ce este moartea şi cît de folositoare este pomenirea ei?

[...] Noi, păcătoşii, trebuie să avem întotdeauna în minte pomenirea morţii şi să se înveţe mintea cu ea ca, avînd frică de ceasul neaşteptat al morţii, să ne înfrînăm de la faptele cu care ÎI mîniem pe Dumnezeu şi să fim întotdeauna pregătiţi pentru plecarea din această viaţă. Sfîntul Ioan Scărarul spune că pomenirea morţii îi este necesară omului precum îi este necesară pîinea, şi aşa cum fără pîine nu poate trăi, aşa nici fără amintirea morţii nu îşi poate îndrepta viaţa sa. Fără pîine omul slăbeşte trupeşte, iar fără pomenirea morţii slăbeşte duhovniceşte. Pîinea întăreşte inima omului, iar amintirea morţii întăreşte virtutea omului. Cine are pîine, acela nu moare de foame, iar cine are întotdeauna amintirea morţii, acela nu îşi va omorî sufletul cu moartea păcatului, nu va face păcate de moarte. [...]

Astfel, pe unii moartea îi loveşte pe neaşteptate înainte de bătrîneţe şi îi răpeşte nepregătiţi, iar pe alţii, chiar şi ajunşi la bătrîneţe, îi găseşte tot nepregătiţi şi îi ia şi îi aruncă în focul gheenei! O, dacă fiecare creştin ar ţine totdeauna minte aceste cuvinte ale dreptului Isaac: „Nu ştiu ziua morţii mele!” Dacă fiecare dintre noi s-ar teme de moartea neaşteptată şi s-ar pregăti prin pocăinţă adevărată pentru plecarea din această viaţă, atunci moartea păcătoşilor nu ar mai fi atît de cruntă şi sufletele creştinilor nu ar mai umple iadul! Dar vai de nepăsarea noastră!

Noi trăim ca şi cum nu ne este dat să murim niciodată, ca şi cum vom vieţui aici şi ne vom desfată în această lume veşnic; nici nu ne gîndim că sfîrşitul ne bate la uşă, că securea este la rădăcină, coasa morţii este deasupra capului, ziua Domnului este ca un fur, aproape, judecata nu stăruie, moartea nu doarme şi dintr-odată cădem în plasa morţii şi în chinurile iadului, după cum spune Sfînta Scriptură: Că omul nu ştie nici măcar vremea lui: întocmai ca şi peştii care sînt prinşi în vicleanul năvod, întocmai ca şi păsările în laţ, aşa sînt prinşi fără de veste oamenii în vremea de restrişte, cînd vine dintr-odată peste ei (Eclesiastul 9, 12).

O, muritorilor! De ce nu ne amintim de moartea de care nu putem scăpa cu nici un chip? De ce nu ne temem de cumplitul ceas al morţii, cînd nimeni dintre oameni nu va mai putea să ne ajute? De ce nu ne pregătim pentru moarte, căci nu ştim unde ne aşteaptă şi în ce zi, în ce noapte, în ce ceas va veni să ne ia de aici? Ca o trîmbiţă glăsuieşte vestea cea bună a lui Hristos care ne previne, zicînd: Vegheaţi, dar, că nu ştiţi cînd va veni stăpînul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cîntatul cocoşului, sau dimineaţa. Ca nu cumva venind fără veste, să vă afle pe voi dormind (Marcu 13, 35-36). Însă noi nu acordăm atenţie acestui glas, noi, precum aspidele cele surde, ne acoperim urechile ca să nu îl auzim, ca şi cum acest lucru nu ne este spus nouă! Evanghelia spune că pe sluga cea rea, care mânîncă şi bea cu beţivii şi îi bate pe cei ce slujesc împreună cu el, stăpînul ei, venind în ziua în care nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu îl cunoaşte o va tăia din dregătorie şi partea ei o va pune cu făţarnicii. Acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor (Matei 24, 51). Iar noi nu ne temem nici un pic de acest lucru, ca şi cum sîntem robii cei buni şi aleşi ai Domnului nostru, deşi, în realitate, sîntem plini de păcate şi fărădelegi!

Şi dacă oamenii cei sfinţi şi drepţi s-au temut de moarte şi s-au pregătit timp îndelungat pentru ceasul morţii prin mari nevoinţe (ca, de exemplu, Dreptul Isaac), fără să ştie ziua sfîrşitului lor, cu atît mai mult noi, păcătoşii, trebuie să ne temem de ceasul acesta şi să ne pregătim, curăţind păcatele noastre ticăloase cu lacrimile fierbinţi ale pocăinţei, ca să nu ne găsească sfîrşitul vieţii noastre scăldîndu-ne în tina păcatului şi să ne arunce în chinul veşnic. Tocmai pentru aceasta ne este ascunsă clipa morţii noastre, ziua sau noaptea sfîrşitului nostru, ca noi, fără să ştim cînd vine ceasul acesta cumplit, să îl aşteptăm mereu, să ne temem de el şi să ne pregătim pentru plecarea din această viaţă. [...]

Şi într-adevăr: dacă noi, neştiind nici ziua, nici ceasul morţii noastre, fără să ne fie frică de el, săvîrşim păcate nenumărate şi grele, atunci ce nu am săvîrşi noi dacă am şti că mai avem mulţi ani de trăit pe pămînt şi că nu vom muri curînd? Întrucît nu ştim clipa, ziua şi ceasul în care vom muri, trebuie să trăim ca şi cum am aştepta în fiecare zi moartea şi la începutul fiecărei zile să ne gîndim: „Oare nu va fi aceasta ultima zi din viaţa mea?” Şi la începutul fiecărei nopţi să spunem în sinea noastră: „Oare nu va fi aceasta ultima noapte a şederii mele printre cei vii?” Plecînd la culcare, să spui în sinea ta: „Mă voi mai scula viu din patul meu? Voi mai vedea lumina zilei? Sau îmi va fi acest pat groapă?” Trezindu-te devreme din somn şi văzînd primele raze din lumina zilei, să te gîndeşti: „Voi trăi pînă deseară, pînă la căderea nopţii sau îmi va veni ceasul morţii în cursul acestei zile?” Gîndind astfel, să-ţi petreci toată ziua, ca şi cum te-ai pregăti să mori, şi seara, îndreptîndu-te spre somn, să-ţi cercetezi şi să-ţi îndrepţi conştiinţa ca şi cum ai şti că în noaptea aceea îi vei preda lui Dumnezeu sufletul tău.

Pierzător este somnul aceluia care a adormit în păcate de moarte şi primejdios este somnul aceluia al cărui pat este înconjurat de diavolii, care aşteaptă momentul să tragă sufletul păcătosului în focul gheenei. Rău este pentru acela care a plecat la culcare fără să se împace cu Dumnezeu, căci, dacă, atunci cînd l-am supărat pe aproapele nostru cu ceva anume, Apostolul spune: soarele să nu apună peste mînia voastră (Efeseni 4, 26), cu atît mai mult cel ce L-a mîniat pe Dumnezeu trebuie să se îngrijească să nu îl găsească soarele în mînia lui Dumnezeu, să nu adoarmă fără să se împace cu Dumnezeu, căci ceasul morţii noastre este neştiut: să nu ne răpească moartea neaşteptată nepregătiţi. Nu spune omule: mîine mă voi împăca cu Dumnezeu, mîine mă voi pocăi, mîine mă voi îndrepta. Nu lăsa de pe o zi pe alta pocăinţa şi întoarcerea ta la Dumnezeu, căci nimeni nu ţi-a spus că vei trăi pînă dimineaţa sau pînă seara. [...]

Sfaturi înţelepte cu privire la pomenirea morţii

[...] Aşadar, să ascultăm ceea ce ne spun morţii. „O, oamenilor! Ceea ce sînteţi voi acum, am fost şi noi cîndva; ceea ce sîntem noi acum, veţi fi şi voi în curînd. Voi acum trăiţi în îndestulare, mîncaţi, beţi, vă mîngîiaţi cu bucuriile lumii acesteia; şi noi am trăit aşa, dar acum, iată-ne în mormintele acestea strîmte... Unde s-a ascuns mîncarea? Unde este băutura? Unde sînt veselia şi toată desfătarea lumească? Nu am pierdut noi, oare, toate acestea? Aşa şi voi le veţi pierde în curînd. Şi noi am fost odată vii, asemenea vouă; şi voi veţi fi morţi, asemenea nouă.”

Iar în cartea Înţelepciunii lui Solomon morţii ne spun: „Ce folos ne-a adus mîndria şi ce ne-au dăruit bogăţia împreună cu slava deşartă? Toate acestea au trecut ca o umbră şi ca o veste, ce fuge repede, ca o corabie dusă de valuri, după care nu rămîne nici o urmă, sau ca o pasăre ce zboară în văzduh şi nu lasă nici un semn în drumul său, sau ca o săgeată trimisă la ţintă; aşa şi noi: ne-am născut şi am murit.”

Iar atunci cînd morţii ne vorbesc aşa, să îi întrebăm despre toate. Dacă îi vine cuiva pofta păcătoasă a necurăţiei trupeşti, să îi întrebe pe cei morţi, dar mai ales pe sodomiţii care ard în focul cel nestins: ce îi vor spune ei? „Dacă vrei să vii în acest loc cu flăcări şi să te chinuieşti împreună cu noi pe veci, atunci mergi şi fă ceea ce doreşti.” Dacă îi apare dorinţa de a chefui din belşug în fiecare zi, de a bea şi de a mînca mult, să îi întrebe pe cei morţi, dar mai ales pe bogatul acela care, „în iad, ridicîndu-şi ochii, fiind în chinuri”, a cerut o picătură de apă pe limba sa de pe degetul lui Lazăr şi nu a primit-o (Luca 16, 23). Vrei să îi asupreşti şi să îi osîndeşti pe cei nevinovaţi? Întreabă-l pe faraonul acela, care i-a asuprit pe oamenii nevinovaţi ai lui Dumnezeu şi s-a înecat în mare, iar acum înoată în gheenă. Dacă ai de gînd să te ridici împotriva conducătorilor tăi şi să unelteşti împotriva lor, sfătuieşte-te cu Datan şi cu Aviron care s-au ridicat împotriva lui Moise şi a lui Aaron, şi i-a înghiţit pămîntul. Dacă vrei să îi invidiezi pe cei nelegiuiţi, întreab-o pe soţia lui Lot, care s-a uitat înapoi spre Sodoma şi s-a prefăcut în stîlp de sare. Dacă vrei să răpeşti lucrurile Bisericii, întreabă-1 pe Eleodor, străjerul împăratului Selevoc al Siriei, care a mers în Ierusalim să jefuiască templul şi a fost pedepsit de mîinile Îngerilor. Dacă vrei să te lauzi şi să te mîndreşti, întrebă-l pe acel Irod despre care s-a scris în Faptele Apostolilor că s-a înălţat şi cu mare trufie s-a aşezat pe tron înaintea întregului popor şi îndată Îngerul Domnului l-a lovit, pentru că nu a dat slavă lui Dumnezeu. Şi mîncîndu-l viermii, a murit (Faptele Apostolilor 12, 23). Dacă îţi vine gîndul să îţi aduni bogăţie: sfătuieşte-te cu bogatul acela din Evanghelie care şi-a spus sufletului său: Suflete, ai multe bunătăţi, strînse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănîncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! în această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? (Luca 12, 19-20). Dacă vrei, în general, să faci ceva păcătos, rău, care să-L mînie pe Dumnezeu, întreabă-i pe păcătoşii închişi în iad şi osîndiţi la chinurile veşnice: te vor sfătui ei să-L mînii pe Dumnezeu? Aşadar, întreabă-i pe cei morţi şi fii isteţ, învaţă de la ei cuminţenia şi primeşte lecţii de înţelepciune. [...]

Slavă îndelung-răbdării Tale, Doamne!

[...] Şi, într-adevăr, minunată este această îndelungă răbdare a lui Dumnezeu şi faptul că El, Cel Atotsfînt, îl rabdă pe cel păcătos şi nu îl pierde împreună cu fărădelegile lui chiar în ceasul acela, cînd păcătosul îşi săvîrşeşte ticălosul lui păcat! Slavă îndelungii Lui răbdări şi milostivirii Lui nesfîrşite! Îndelung îl rabdă Dumnezeu pe cel păcătos, însă, dacă păcătosul nu se căieşte, îl aşteaptă pedeapsa cea cumplită a lui Dumnezeu.

Înfricoşător cuvînt i-a spus Domnul odinioară alesului Său, Avraam, despre amorei! Ei însă se vor întoarce aici, în al patrulea veac de oameni, căci nu s-a umplut încă măsura nelegiuirilor Amoreilor (Facerea 15, 16). Aceasta înseamnă că Dumnezeu le-a îngăduit să cadă în cele mai grele păcate, însă le-a şi pregătit chinuri nesfîrşite în iad... Care sînt acele păcate pentru care au pierit amoreii şi cu trupurile şi cu sufletele? După mărturia Sfîntului Prooroc Moise, acelea au fost: închinarea la idoli, care ajunsese pînă acolo încît îşi aduceau copiii lor ca jertfa înaintea idolilor, asuprirea săracilor şi vărsarea de sînge şi, în cele din urmă, păcatele desfrîului lor, despre care nu numai a vorbi, ci şi a ne aminti este ruşinos... Întocmai cu aceste păcate au umplut amoreii paharul mîniei lui Dumnezeu, pe care acum îl beau în iad şi îl vor bea în vecii vecilor...

Oare nu există, fraţilor, şi printre noi, creştinii, păcate asemănătoare? E drept, noi nu avem idoli; însă patimile noastre păcătoase nu sînt aceiaşi idoli cărora le aducem ca jertfa sufletul nostru unic, fără să ne temem să îl predăm gheenei, pentru o desfătare păcătoasă de o clipă? Iar diferitele noastre nedreptăţi cine le va socoti? Iar în necurăţiile desfrîului, despre care şi a scrie este ruşinos, nu se aseamănă, oare, unii creştini de astăzi cu păgînii aceia din trecut? Încă trebuie să se mire de faptul că nu îi loveşte pe neaşteptate pedeapsa cea cumplită a lui Dumnezeu aşa cum a lovit în vechime Sodoma şi Gomora! Însă Domnul mai rabdă, rabdă, aşteptînd ca păcătoşii ori să se întoarcă spre pocăinţă ori să umple măsura păcatelor lor aşa cum i-a spus Îngerul, Sfîntului Apostol Ioan Teologul: căci vremea este aproape. Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă (Apocalipsa 22, 10-11).

Iar dacă între noi se săvîrşesc asemenea fărădelegi, atunci ce trebuie să aşteptăm de la dreapta judecată a lui Dumnezeu? Oare nu aceeaşi pedeapsă care i-a lovit pe Amorei şi oraşele sodomite? Însă mai bine le va fi păgînilor, mai bine îi va fi, după cuvîntul Domnului Hristos Însuşi, pămîntului Sodomei şi Gomorei în ziua judecăţii decît nouă, creştinilor! (Matei 10, 15). Căci aceia nici pe Dumnezeu nu Îl cunoşteau, nici pedeapsă pentru păcate, nici răsplată pentru virtuţi nu aşteptau; iar noi ne lăudăm că şi pe Dumnezeu îl cunoaştem, şi despre chinurile veşnice care îi aşteaptă pe păcătoşii nepocăiţi am auzit şi în fericirea Drepţilor credem şi, cu toate acestea, fără frică îndrăznim să săvîrşim toate acele fapte potrivnice lui Dumnezeu pe care le-au săvîrşit păgînii... Cum ne vom înfăţişa după aceea înaintea înfricoşătoarei judecăţi a lui Hristos? Ce sentinţă vom auzi din gura Lui? [...]

Cuvînt în săptămîna a patra după Cincizecime

Şi zic vouă că mulţi de la Răsărit şi de la Apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia Cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul mai din afară; acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor. (Matei 8, 11-12). [...]

„Fiii Împărăţiei” sînt mai ales aceia dintre noi care, pentru viaţa lor cinstită şi virtuoasă arătată înaintea oamenilor, se cred mari drepţi şi ceilalţi îi cinstesc ca pe nişte oameni sfinţi. Însă, înaintea ochilor lui Dumnezeu ei sînt nimic, după cuvîntul Apostolului: Căci de se socoteşte cineva că este ceva, deşi nu este nimic, se înşeală pe sine însuşi (Galateni 6, 3). Pe scurt şi mai clar se poate spune că cine crede că este ceva, acela nu este nimic. Aceşti fii prefăcuţi ai Împărăţiei sînt izgoniţi, într-adevăr, afară. Cu privire la aceasta avem multe dovezi în Dumnezeiasca Scriptură; să pomenim cîteva dintre ele.

Nu este, oare, fecioria, mare şi sfîntă înaintea oamenilor şi cei ce o păzesc nu sînt, oare, moştenitorii Împărăţiei Cerurilor? Cu toate acestea la uşile Cămării Cereşti sînt respinse şi fecioarele: „Nu vă cunosc pe voi.” Iar în locul lor sînt aduse în Împărăţie desfrînatele care au făcut pocăinţă după căderea în păcat, ca şi cum ar fi fost aduse din apus; căci Însuşi Domnul spune în Evanghelie: Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi desfrînatele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 21, 31).

Nu a dobîndit desfrînata cea păcătoasă, care a plîns la picioarele lui Hristos, Împărăţia Cerurilor, primind iertarea păcatelor de la Domnul: Iertate îţi sînt păcatele (Luca 7, 48)? Cine credea că desfrînata va intra în Cămara Împărăţiei Cereşti, iar cele cinci fecioare din Evanghelie nu vor intra acolo? Totuşi, fecioarele nu au intrat, iar desfrînata a intrat. Acelea au fost urîte, iar aceasta a fost iubită de Mirele Ceresc. Acelea au fost alungate, iar aceasta a fost primită.

Nu este lucru mare înaintea oamenilor a fi postitor asemenea fariseului aceluia care a spus despre sine: Postesc de două ori pe săptămînă (Luca 18, 12)? Nu este lucru mare a fi înfrînat pînă acolo încît să nu mănînci peşte în post şi carne în zilele de dulce şi să nu bei vin deloc? Nu sînt, oare, aceşti oameni înfrînaţi fiii Împărăţiei Cerurilor? Totuşi şi pe aceştia Domnul îi respinge cu mînie de la moştenirea Împărăţiei Cerurilor: Este oare acesta un post care îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acestea se cheamă post, zi plăcută Domnului? (Isaia 58, 5)

Nu este lucru mare să faci milostenie asemenea fariseului pomenit mai înainte, care a spus despre sine: dau zeciuială din toate cîte cîştig (Luca 18, 12)? Nu sînt, oare, aceşti iubitori de săraci fiii Împărăţiei Cerurilor după mărturia Domnului Însuşi: vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer (Matei 19, 21)? Auziţi, oare, cuvîntul Domnului: cei ce fac milostenie îşi au locul în Ceruri? Totuşi, uneori nici milostenia nu dobîndeşte Împărăţia Cerurilor. Nu a fost, oare, respins de Dumnezeu fariseul cu milostenia lui, iar vameşul cel iubitor de cîştig socotit mai bun decît el: Zic vouă că acesta s-a coborît mai îndreptat la casa sa, decît acela (Luca 18, 14)? Nu degeaba spune Apostolul: Şi de aş împărţi toată avuţia mea.. .nimic nu-mi foloseşte.

Nu este lucru mare să fii rugător înaintea lui Dumnezeu? Nu este, oare, omul rugător către Dumnezeu moştenitorul Împărăţiei Cerurilor? Însă, după cuvîntul Psalmistului, există şi rugăciune în păcat. Blestemată este rugăciunea aceea, care, în loc să îndrepte păcatul, devine ea însăşi un alt păcat şi nu îl înduplecă, ci îl stîrneşte pe Dumnezeu la mînie!

Nu este lucru mare să ai darul proorociei, să vezi înainte şi să prezici viitorul? Oare nu îl cinstesc toţi pe un asemenea om ca pe un sfînt şi, prin urmare, ca pe un fiu şi moştenitor al Împărăţiei Cerurilor? Cu toate acestea Domnul spune în Evanghelie: Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit... ? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi (Matei 7, 22-23). Şi Apostolul spune: Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte ...nimic nu sunt (1 Corinteni 13, 2).

Nu este lucru mare să izgoneşti demonii, să muţi munţii din loc şi să faci multe semne şi minuni? Nu sînt, oare, aceşti făcători de minuni, fără îndoială, socotiţi fiii Împărăţiei Cerurilor? Totuşi şi despre ei se scrie în Evanghelie că vor spune: Doamne, Doamne [...] nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Iar El le va grăi: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-va de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea. Şi Apostolul spune: de aş avea atîta credinţă încît să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sînt (1 Corinteni 13, 2).

Nu ştiu despre care oameni se spune acest lucru în Evanghelia Sfîntului Luca: După ce se va scula stăpînul casei şi va încuia uşa şi veţi începe să staţi afară şi să bateţi la uşă, zicînd: „Doamne, deschide-ne! - şi el, răspunzînd, vă va zice: Nu vă ştiu de unde sînteţi. Atunci voi veţi începe să ziceţi: Am mîncat înaintea Ta şi am băut, şi în pieţele noastre ai învăţat. Şi El vă va zice: Vă spun: Nu ştiu de unde sînteţi. Depărtaţi-vă de la Mine toţi lucrătorii nedreptăţii (Luca 13, 25-27). După părerea mea, aceşti oameni ar trebui să fie în Împărăţia Cerurilor, deoarece ei au fost apropiaţi de Hristos pe pămînt, „au mîncat şi au băut” împreună cu El şi au ascultat învăţăturile Lui. Însă judecata lui Hristos nu este aşa: „Nu ştiu de unde sînteţi - le grăieşte El - depărtaţi-vă de la Mine, nu vă cunosc pe voi.”

Oare nu trebuie ca şi noi, creştinii ortodocşi, să ne temem de acest lucru, noi, care sîntem atît de apropiaţi de Hristos în viaţa aceasta, căci în numele Lui cel sfînt am fost botezaţi, numele Lui cel sfînt îl purtăm, „bem şi mîncăm” din Preacuratele şi Dumnezeieştile Taine, Trupul şi Sîngele Lui, şi învăţătura Lui din cărţi şi de la învăţători o ascultăm? Cu adevărat se cuvine să ne temem ca să nu ne spună şi nouă: Nu vă cunosc pe voi, nu ştiu de unde sînteţi: depărtaţi-vă de la Mine. Un exemplu al acestei lepădări a existat în istorie atunci cînd Israel cel iubit de Dumnezeu L-a mîniat pe Acesta cu păcatele sale, şi El i-a spus cu mînie: voi nu sînteţi poporul Meu, iar Eu nu sînt Dumnezeul vostru (Osea 1, 9). Mai înainte El îi spusese: „Ascultă, Israele, Eu sînt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pămîntul Egiptului şi voi sînteţi poporul Meu.” Iar apoi, fiind supărat, le spune alt lucru: „Voi nu sînteţi poporul Meu, iar Eu nu sînt Dumnezeul vostru!” Ce să credem noi, creştinii, care întotdeauna Îl mîniem cu păcatele noastre? Oare nu ne va spune şi nouă la fel: „Voi nu sînteţi poporul Meu, iar Eu nu sînt Dumnezeul vostru”? După ce am pomenit despre atîţia fii ai Împărăţiei care vor pierde moştenirea cerească şi vor fi izgoniţi din Împărăţia lui Hristos, să cercetăm acum.

Nu ar fi de mirare dacă ar fi izgoniţi pentru viaţa lor rea şi nelegiuită asemenea celor despre care se spune în Apocalipsa Sfîntului Ioan: Afară cîinii şi vrăjitorii şi desfrînaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna (Apocalipsa 22, 15). Nu ar fi de mirare dacă ar fi izgoniţi pentru viaţa lor de cîine, pentru vrăjitorie, pentru desfrînare şi celelalte; ceea ce este de mirare, ceea ce este îngrozitor şi vrednic de multe lacrimi şi tînguieli este faptul că vor fi alungaţi cei cu viaţă virtuoasă. De ce? Pentru că virtutea lor au săvîrşit-o ori în chip făţarnic, ori pentru slavă deşartă.

Pentru făţărnicie sînt izgoniţi aceia care înfăptuiesc binele pentru a se arăta virtuoşi înaintea oamenilor. Căci ar trebui ca noi, prin virtutea noastră, să fim lumina lumii, să fim modele pentru ceilalţi, şi să se preamărească în noi Tatăl Ceresc; ar trebui să facem binele nu cu intenţia de a ne scoate în evidenţă, de a ne lăuda oamenii, aşa cum se purtau fariseii făţarnici, ci numai din iubire pentru Dumnezeu şi pentru mîntuirea sufletelor noastre şi, dacă Dumnezeu Însuşi va vrea să arate virtutea noastră celorlalţi oameni, atunci aceasta să fie spre slava Prea Sfîntului Său Nume şi spre folosul celorlalţi, iar nu spre slava noastră. Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă (Psalmi 113, 9). Căci fără Tine noi nu putem să facem nimic bun. Pentru îngîmfare sînt izgoniţi aceia care, deşi fac binele nu pentru a se arăta virtuoşi înaintea oamenilor, deşi săvîrşesc virtutea lor în taină, numai în faţa lui Dumnezeu, totuşi în sufletul lor se mîndresc, socotindu-se sfinţi şi desăvîrşiţi, fii adevăraţi ai Împărăţiei Cerurilor, iar pe ceilalţi îi osîndesc pentru neputinţa lor.

Astfel, sînt izgoniţi din Împărăţia Cerurilor acei oameni curaţi care pe lîngă curăţia trupească nu au dobîndit curăţia sufletească, şi-au păzit trupul curat, iar sufletul l-au întinat cu gînduri necurate, ori s-au trufit cu curăţia lor, iar pe ceilalţi i-au osîndit, neştiind cu adevărat cum este viaţa acelora şi socotindu-i, numai după părerea lor, oameni păcătoşi. Curăţia unor astfel de oameni se va dovedi în ziua judecăţii necurăţie, fiind nevrednică de Împărăţia Cerurilor. Bine spune Fericitul Ieronim: „O, cum se va ruşina în ziua judecăţii curăţia prefăcută a multor feciorelnici!” Şi, dimpotrivă, cum va fi încununată de Dumnezeu, Dreptul Judecător necurăţia falsă a multor oameni!

De asemenea, sînt izgoniţi acei postitori care au postit în chip fariseic, de ochii lumii sau, chiar dacă nu au postit ca fariseii, totuşi s-au mîndrit în sufletul lor, ca şi cum ei ar fi fost deja desăvîrşiţi în virtute. Despre aceşti postitori Sfîntul Ioan Gură de Aur spune: „Cine nu bea vin şi carne nu mănîncă, să nu se mîndrească, căci nu a făcut nimic mai mult faţă de ceea ce face un animal; căci nici unul dintre animalele domestice nu mănîncă nici carne şi nu bea nici vin.”

Un altul, deşi nu posteşte ca fariseii şi nici în suflet nu se mîndreşte cu postul său, totuşi face multe alte fapte neplăcute lui Dumnezeu, şi pe acestea Dumnezeu le divulgă prin Proorocul Isaia: „În zi de post, voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri. Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus. Este oare acesta un post care îmi place?” grăieşte Domnul Atotţiitorul. Iar Sfîntul Ioan Gură de Aur cugetă despre aceasta astfel: „Dacă eu mă înfrînez de la pîine, însă nu mă abţin de la mînie, nu mai sînt om, ci fiară; căci fiara nu mănîncă pîine, ci carne.” Şi iarăşi: „Nu să nu mănînci carne şi să nu bei vin este bine şi vrednic de laudă, ci să nu ai duşmănie pe cei apropiaţi.”

Izgoniţi vor fi şi unii dintre aceia, care fac milostenie, care zidesc şi împodobesc sfintele biserici, însă fac aceste lucruri pentru slavă deşartă sau, dînd unora milostenie, îi asupresc şi îi jefuiesc pe alţii şi zidesc şi împodobesc bisericile lui Dumnezeu din cîştiguri necinstite, din lacrimile şi sîngele oamenilor, iar nu din munca lor cinstită. Voi însă, ascultătorilor, luînd aminte la cuvintele mele, să înţelegeţi că toate acestea au fost zise spre mîngîierea voastră ca, aflîndu-vă în multe păcate, să nu deznădăjduiţi cu privire la mîntuirea voastră, ci să vă treziţi din păcatele voastre ca din somn şi, căindu-vă sincer, să vă învredniciţi de Împărăţia Cerurilor, pe care să ne îngăduie Domnul tuturor să o dobîndim.[...]

Cuvînt în săptîmîna a douăzeci şi şaptea după Cincizccime

[...] Ce este nesimţirea sufletească! Nesimţirea sufletească este împietrirea inimii, care provine din deprinderea îndelungată cu păcatul. Aşa cum piatra nu simte nici o durere cînd o loveşti, aşa nici păcătosul, împietrit la inimă, fiind bolnav sufleteşte, nu simte acest lucru, pentru că are conştiinţa rea şi nu îl doare acest lucru, nu îşi cunoaşte necazurile, nu îşi vede pieirea, nici nu se teme de osînda veşnică. Are păcate grele, însă nu suferă din pricina conştiinţei şi nu se mustră pe sine, ca şi cum aceasta nu ajunge pînă la el, ca şi cum nu va fi osîndit la chinuri pentru fărădelegile lui, ca şi cum Înfricoşătoarea Judecată, nenorocirea cumplită, focul cel nestins, viermele cel nesătul şi pieirea veşnică vor trece pe lîngă el.

Aceasta este cea mai cumplită împietrire, amorţire, nesimţire: să ai rana cea mai mare, mortală, iar durerea să nu o simţi. Aceasta este cea mai mare nebunie: să cazi în iad, în prăpastie, şi să nu ştii, să nu simţi, să nu te temi de căderea ta. În această stare, omul este asemenea celui ce a băut fără măsură şi nu mai ştie ce s-a întîmplat cu el: l-au bătut alţii sau a căzut singur şi s-a lovit? A fost necinstit, însă a doua zi dimineaţa nu-şi mai aminteşte deloc despre aceasta, ceea ce arată şi înţeleptul Solomon, vorbind în numele celui neînfrînat, cu următoarele cuvinte: M-au lovit... Nu m-a durut! M-au bătut... Nu ştiu nimic! Cînd mă voi deştepta din somn, voi cere iarăşi vin (Pilde 23, 35).

Într-adevăr, aşa este: păcătosul împietrit la inimă, îmbătîndu-se cu plăcerile trupeşti ca şi cu o băutură dulce, însă purtătoare de moarte, este deseori rănit de păcat ca de sabie sau de suliţă sau de săgeata vrăjmaşului său, a obiceiului său rău, a patimilor sale trupeşti. Este rănit greu, însă nu simte durerea din sufletul său, din conştiinţa sa: „M-au lovit... Nu m-a durut!” Diavolii îşi bat joc de el în chip nevăzut, iar el nu vrea nici să ştie, nici să se gîndească la aceasta: „M-au bătut... Nu ştiu nimic!”

Dumnezeu Cel îndelung-răbdător, Care nu îl pierde pe cel păcătos cu fărădelegile lui, îl pedepseşte uneori părinteşte: prin foc, foamete, războaie, boli trupeşti sau alte nenorociri pe care le îngăduie ca el să conştientizeze păcatul său şi să-şi revină. Însă el, neţinînd cont de acest lucru, rămîne în nepăsare şi nesimţire: „M-au lovit... Nu m-a durut!” Oamenii, vecinii îşi bat joc de el, luînd seama la viaţa lui nelegiuită, plină de ispite, şi îl osîndesc, rîd de el şi aşa mai departe; însă lui nici de acestea nu îi pasă: „M-au bătut... Nu ştiu nimic!” Moartea merge în urma lui, vrînd să îl ia pe neaşteptate, diavolul merge în urma lui, ca un leu, căutînd să-l înghită dintr-odată; focul iadului îşi deschide gura sa, gata să îl mistuie; însă păcătosului înverşunat, care a ajuns la culmea răutăţilor, nici de acestea nu îi pasă, sufletul lui nimic nu simte, de nimic nu se teme... Aceasta este femeia care are un duh de neputinţă, nu care suferă de o boală. [...]

Aude omul cuvintele lui Dumnezeu în biserică, acasă sau în orice alt loc şi sînt precum un ciocan care loveşte în inimă, după cuvîntul Domnului Însuşi din proorocia lui Ieremia: „Căci cuvintele Mele sînt ca focul - care arde şi ca ciocanul care sfarmă piatra.” Dar inima nu răspunde la aceste lovituri. Îl vede omul pe mortul care este dus la groapă sau, trecînd pe lîngă biserică, priveşte mormintele morţilor şi acestea sînt ca un ciocan care loveşte în inimă şi prin sunetul său spune: „Adu-ţi aminte de moartea ta, căci şi tu vei ajunge curînd în mormînt şi vei putrezi şi te vei preface în scrum.” Cu toate acestea, inima tot nu se înduioşează.

Spune sfînta credinţă că va avea loc învierea morţilor, Înfricoşătoarea Judecată, răsplata după fapte, iar chinurile păcătoşilor vor fi acolo unde este diavolul, în focul care nu se va stinge în veci. Acestea sînt, de asemenea, un ciocan, care loveşte în inimă şi prin sunetul său îndeamnă: „Teme-te să nu fii şi tu osîndit la chinuri.” Cu toate acestea, inima nu se frînge de frică. Cu voia lui Dumnezeu şi pentru păcatele sale, omul este împresurat şi chinuit de atîtea necazuri şi nenorociri, de atîtea lipsuri şi neplăceri - şi acestea sînt tot un ciocan care loveşte în inimă, spunîndu-i: „Revino-ţi, împacă-te cu Dumnezeu, înduplecă mînia Lui care cu dreptate vine asupra ta!”, însă inima se învîrtoşează şi mai mult din cauza aceasta şi în durerea ei îl uită pe Dumnezeu. Cade cineva într-o boală grea şi aceasta este iarăşi precum un ciocan care loveşte în inimă şi îndeamnă: „Pocăieşte-te, căci cine ştie dacă te vei mai ridica din patul de boală!” Cu toate acestea, inima nici acum nu se frînge pe deplin, ci numai puţin; ea încă mai aşteaptă să se ridice din patul de boală şi să se desfete iarăşi cu bunătăţile lumeşti.

Aceasta este întocmai cruzimea noastră care nu se lasă zdrobită de nici un ciocan! Sfîntul Ioan Scărarul înfăţişează împietrirea inimii nesimţitoare ca pe o persoană vie care vorbeşte despre sine astfel: „Supuşii mei, cînd îi văd pe cei morţi, rîd, şi la rugăciune stau împietriţi, fără suflet, întunecaţi; stînd în faţa sfintei mese, nu simt nimic; se împărtăşesc cu Sfintele Daruri ca şi cum ar gusta pîine simplă: eu, văzîndu-i pe cei ce plîng, rîd de ei; toate cele născute din dragoste de Dumnezeu m-am obişnuit să le omor; eu sînt mama batjocurii, eu sînt hrana somnului, eu sînt prietenul lăcomiei, eu urzesc postul prefăcut; iar dacă sînt mustrat, nu mă doare.”

O, iubiţi ascultători! Să ne păzim de o asemenea împietrire şi să nu ne învîrtoşăm inimile cu lenea, nepăsarea şi obrăznicia. Sfîntul David ne îndeamnă: O, de l-aţi auzi glasul (glasul cuvîntului lui Dumnezeu) care zice: Să nu vă învîrtoşaţi inimile voastre (Psalmi 94, 8); nu vă învîrtoşaţi, ci înmuiaţi-vă şi zdrobiţi-vă cu înduioşarea, cu frica de Dumnezeu şi cu pocăinţa. [...]

Bibliografie: Sfîntul Dimitrie al Rostovului, Viaţa şi Omiliile, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

CUVÎNTUL SFÎNTULUI TEOFAN ZĂVORÎTUL - DESPRE VIAŢA LĂUNTRICĂ

Două cuvinte despre Sfînta Taină a Botezului

[...] Aşadar, cuvîntul meu vi se adresează vouă, creştinilor pe din afară, care nu aveţi duhul lui Hristos, care nu aveţi inima în întregime afierosită Domnului, care nu aveţi rîvnă în a-I bineplăcea Lui şi numai Lui! ... Sau, nu numai vouă, ci nouă, căci şi eu sînt primul dintre voi.

Ce avem a ne spune.? Ah, fraţilor, să ne străduim a ne înălţa pînă la sentimentul grijii faţă de suflet şi faţă de partea noastră din veşnicie... Gîndiţi-vă ce spun despre noi adevăraţii iubitori ai lui Hristos, atît cei ce se află încă aici, pe pămînt, cît şi cei din cer! Ce altceva pot spune, decît: „Iată nişte oameni care par să fie de-ai noştri, dar nu sînt.” Cuvîntul pare simplu, dar ce înfricoşător este! Căci, dacă nu sîntem ai lor, înseamnă că nici ei nu sînt ai noştri şi nimic din ce-i al lor nu este al nostru. Adică, nici Hristos nu este al nostru, nici toate făgăduinţele Lui, nici Raiul, nici fericirea veşnică. Iar dacă nu-s ale noastre, ştim foarte bine ce urmează să fie al nostru... Vedeţi ce nenorocire! În acelaşi timp, priviţi în jurul vostru: aproape tot ce avem este creştin: obiceiurile ne sînt creştine, conceptele ne sînt creştine, cuvintele ne sînt creştine, avem multe legi şi lucrări tot creştine .... Ce ne lipseşte? Inima creştină! Inima nu într-acolo ni se-ndreaptă... nu în Dumnezeu îi este fericirea, ci în ea însăşi şi în lume şi nu în cer îi este Raiul, ci pe pămînt. Ne lipseşte această rîvnă, tare ca moartea, pentru mîntuire şi de a-i fi pe plac Domnului. Ca şi cum am fi adormit şi amorţit, ne mişcăm unde ne poartă curgerea vieţii. Haideţi să trezim în noi această rîvnă, căci cine o va face, dacă nu noi?! Singuri ne-am legat de lume, singuri să ne şi rupem de ea. Haideţi să intrăm în recile noastre inimi, trîndave şi nepăsătoare, şi să începem să le înduplecăm prieteneşte ca să-şi vină, în sfîrşit, în fire, să-şi scuture legăturile patimilor şi ale lumii, cu care s-au legat de bunăvoie, şi să se îndrepte spre Dumnezeu. [...]

Caută-L pe Domnul! Ori Dumnezeu, ori lumea: cale de mijloc nu există. Sau dormi atît de lipsit de grijă, încît nu vezi nimic?! Acolo este totul, aici - nimic; acolo este adevărul, aici - mirajul; acolo este liniştea, aici - grijile chinuitoare; acolo, mulţumirea, aici - necontenite suferinţe; acolo, bucuria şi veselia, aici - numai necazuri şi durerea inimii. Le ştii pe toate acestea, le-ai încercat pe toate, dar rămîi, totuşi, în aceeaşi stare de deşertăciune a minţii şi a inimii... Vrei să aduci Raiul pe pămînt?! Iată, este al optulea mileniu, cum iubitorii de lume se tot străduiesc cu toate mijloacele să instaureze Raiul pe pămînt... Şi nu numai că nu reuşesc, ci, dimpotrivă, totul merge din ce în ce mat rău... Nu-ţi va reuşi nici ţie ci numai te vei epuiza în goana după bunăstarea înşelătoare a lumii, precum copiii după curcubeul care fuge pe cer [...] Şi oare este mult ceea ce ni se cere?! Căci nu sîntem străini cu totul de Domnul! Doar că nu punem pe primul plan a-I bineplăcea Lui: nu este acesta primul nostru scop, ci este mai degrabă un fel de adaos. Căci ţelul nostru este de a-i place lumii şi obiceiurilor lumeşti. Puneţi acum pe primul plan a-I bineplăcea Domnului şi rearanjaţi-le pe toate celelalte potrivit cererilor acestui unic ţel: şi se va schimba starea voastră lăuntrică... Totul va rămîne ca mai înainte... numai inima va fi nouă. Asta-i tot! Este mult, oare?! [...]

Cinci învăţături despre calea mântuirii

Căci ce fel de mîntuire poate aştepta cineva care nu păstrează învăţătura adevărată a credinţei şi a Bisericii şi gîndeşte greşit sau despre Dumnezeu, lume şi om, sau despre actuala stare decăzută a noastră, sau despre mijlocul restaurării fiinţei noastre, care este unul singur, sau despre moarte şi viaţa noastră viitoare, sau despre oricare dintre dogme, cînd Însuşi Domnul ne spune că, de se va lepăda cineva de cuvintele Lui în neamul acesta desfrînat şi păcătos, de acela se va lepăda şi El în faţa Tatălui Său, care este în ceruri (Marcu 8, 38)? Iar cel ce va fi lepădat de Domnul, unde îşi va găsi locul? Desigur că nu în Împărăţia Cerurilor. Dar iată că există oameni care spun: „Crede cum vrei, este suficient să trăieşti corect şi nu te teme de nimic”, ca şi cum poţi trăi corect fără să ai principii sănătoase despre lucrurile pe care ne învaţă adevărata credinţă! Nu vă amăgiţi, fraţilor! În alcătuirea vieţii adevărate nu intră numai comportamentul, ci şi modul sănătos de judecată, aşa că despre cel căruia îi lipseşte acesta nu putem spune că viaţa lui este bună şi dreaptă. Pe de altă parte, a trăi corect înseamnă a trăi într-un mod bineplăcut lui Dumnezeu; o viaţă bineplăcută Domnului este trăită în întregime după voia lui Dumnezeu, iar una dintre primele definiţii ale voii lui Dumnezeu faţă de noi este să credem în Cel pe care L-a trimis, adică în Domnul Iisus Hristos şi în Dumnezeiasca Sa învăţătură. Aşadar, cel ce spune: „crede cum vrei, numai trăieşte corect”, în timp ce avem poruncă să ţinem adevărata credinţă, se aseamănă cu acela care îşi distruge singur fundaţia pe care vrea să-şi ridice casa, sau cu cel care vrea să traverseze un rîu cu o barcă, al cărei fund îl găureşte chiar el.

Ce fel de mîntuire poate aştepta acela care încalcă anumite porunci dumnezeieşti, ca de pildă porunca dreptăţii sau a milosteniei, a înfrînării sau a hărniciei, a curăţeniei sau a neagonisirii, a fidelităţii conjugale sau oricare alta, micşorîndu-şi greutatea păcatelor cu unele interpretări deformate, ca de exemplu „firea îndeamnă, inima cere”, sau încercînd să le ascundă chipul hîd de conştiinţă prin unele fapte de evlavie vizibile şi uşor de împlinit, ca umblatul pe la biserici, împodobirea icoanelor preţioase sau aprinderea candelelor? Ce fel de mîntuire, repet, pot aştepta aceştia, cînd este spus clar că, de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile (1 Ioan 3, 23; Matei 19, 17), şi că nedrepţii, de orice fel ar fi, nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (1 Corinteni 6, 9)? Desigur că este nevoie, este într-adevăr nevoie pentru mîntuire şi de fapte vizibile de evlavie, dar nu numai de acestea: este obligatorie şi împlinirea tuturor celorlalte porunci ale lui Dumnezeu. Pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi, spune Domnul (Matei 23, 23). Nu poţi merge fără picioare şi nu poţi zbura fără aripi; la fel, nu poţi ajunge la Împărăţia Cerească fără împlinirea poruncilor. [...]

Ce este de trebuinţă celui ce se pocăieşte şi porneşte pe calea cea bună a mîntuirii

Celui ce se pocăieşte şi porneşte pe calea cea bună a mîntuirii îi sînt de trebuinţă următoarele:

1. Să se predea unui conducător pe această cale.

2. Să se înconjoare cu reguli pentru împlinirea cuviincioasă a fiecărui lucru.

3. Să fie pregătit pentru nevoinţe şi necazuri, căci a pornit pe o cale îngustă şi plină de suferinţe.

4. Şi, pentru a le suporta cu bine pe toate, să aibă duhul arzător sau să aibă rîvnă fierbinte spre mîntuire şi spre a-I bineplăcea lui Dumnezeu. [...]

I. Viaţa trăită sub îndrumare

[...] Aşadar, nu se află om mai nefericit, mai apropiat de pieire decît acela care nu are o călăuză pe calea spre Dumnezeu, mai ales cel ce abia s-a desprins din viaţa cea rău trăită dinainte. Pe larg şi cu mult folos a zugrăvit aceasta Sfîntul Dorotei în cuvîntul său pe această temă, cuvînt pe care îl sfătuim pe orice nevoitor să-l poarte cu sine şi să-l citească cît mai des (vezi Învăţătura a cincea).

Sfîntul Petru Damaschinul, în prima sa carte din Filocalia, ia la rînd pe toţi oamenii din toate timpurile, în toată diversitatea vîrstelor, constituţiilor, chemărilor şi a stării materiale şi găseşte printre ei - trecînd peste deosebiri, care merg uneori pînă la opoziţii - atît dintre cei care se mîntuiesc, cît şi dintre cei care pier. „Cugetînd la aceasta - spune el - mi-am frînt sufletul şi, în nedumerirea mea, îmi chinuiam mintea cu întrebarea: „De ce se întîmplă aşa? Care este începutul mîntuirii sau al pieririi noastre?” Mult se trudi Sfîntul cu această întrebare, căutînd cu mintea o rezolvare dreaptă şi iată ce judecată găsi la Sfinţii Părinţi: începutul fiecărui bine şi al fiecărui rău este în mintea dată omului şi, după minte, în voinţă. Începutul mîntuirii este ca omul să-şi lase dorinţele şi socotelile sale şi să împlinească dorinţele şi socotelile lui Dumnezeu. Înainte de Lege, în Lege şi sub har se află mulţi mîntuiţi, pentru că aceştia au iubit înţelepciunea şi voia lui Dumnezeu, mai mult decît propria lor înţelegere şi voie; şi iarăşi, în toate aceste vremuri se află mulţi care au pierit, pentru că au dat întîietate dorinţelor şi voii lor, în locul celor ale lui Dumnezeu. Iar voia lui Dumnezeu nu o putem afla (în cazuri particulare) decît prin judecată, dar nu prin propria noastră judecată, ci întărită prin întrebarea celor încercaţi, care au darul judecăţii. Numai astfel putem afla ce fel de fapte voieşte Dumnezeu de la noi. Altfel, nicicum nu ne putem mîntui. Fără aceasta, nici ceea ce socotim noi că este bun nu ne este de folos, ori pentru că nu este făcut la momentul potrivit, ori pentru că nu ne este, de fel, necesar. Tot aşa, Sfîntul Ioan Casian, dovedind că trebuie să le facem pe toate cu judecată pentru a cunoaşte care este judecata adevărată şi venită de la Dumnezeu şi care este cea mincinoasă şi făţarnică, diavolească, îl citează pe Avva Moise: judecata adevărată nu vine altfel decît în urma smeririi adevărate, atunci cînd le descoperim părinţilor nu numai ceea ce vrem să facem, ci şi ceea ce gîndim, şi nu ne încredem de fel în propria noastră judecată, ci în toate urmăm povaţa bătrînilor înduhovniciţi, considerînd bun ceea ce ei consideră că este bun. O astfel de conduită nu numai că îl călăuzeşte cu bine pe om, nevătămat pe calea cea dreaptă, dar îl şi apără de toate cursele diavolului. Căci cel ce-şi conduce viaţa după judecata şi sfatul celor care au izbutit (pe calea credinţei), acela nu va cădea înşelat de diavol, deoarece, chiar prin actul mărturisirii şi al descoperirii gîndurilor rele faţă de părinţi, el le curmă şi le face neputincioase. Aşa cum un şarpe scos la lumină dintr-o văgăună întunecoasă se străduieşte să fugă şi să se ascundă, la fel gîndurile viclene, descoperite prin spovedanie şi prin mărturisirea lor către părinţi, fug de la om (Dialogul al doilea, Capitolul 10).

Este esenţială necesitatea de a te supune conducerii altora şi foloasele ei sînt incalculabile, dar nu este indiferent cui să te încredinţezi. Mulţi părinţi - după cum spune în acelaşi loc Sfîntul Casian - aduc în loc de folos pagubă, şi în loc de mîngîiere, disperare celor ce vin la ei să le ceară sfatul şi întăreşte această observaţie cu un exemplu. Sfîntul Petru Damaschinul spunea că de multe ori a fost vătămat de cei la care venea cu întrebări. Iată de ce, scrie el că nu oricine este vîrstnic cu anii este capabil să îndrume, ci numai cel ce a atins nepătimirea şi a primit darul judecăţii. Este bine să nu-ţi ascunzi gîndurile de părinţi, însă nu trebuie să le dezvălui fiecăruia pe care-l întîlneşti în cale, ci numai părinţilor înduhovniciţi şi avînd darul dreptei judecăţi, celor albiţi de înţelepciune, iar nu numai de ani. Mulţi, privind numai la vîrsta înaintată, şi-au descoperit gîndurile şi, din pricina neiscusinţei celor care i-au ascultat, în loc de lecuire, au căzut în deznădejde. Nu fiecare este în stare să îndrume, nu numai din pricina propriei neîmbunătăţiri şi nedesăvîrşiri, ci, adesea, din pricina repeziciunii cu care a sporit. Mulţi, din cauza marii lor simplităţi şi a focului rîvnei, trec foarte repede de primele trepte şi, astfel, sar peste multe încercări, care le rămîn necunoscute. Cei neispitiţi nu pot da ajutor celui ispitit. [...]

Iată cum vorbeşte despre aceasta Sfîntul Vasile cel Mare: „Cu multă băgare de seamă şi cu bună cumpănire străduieşte-te să-ţi găseşti drept călăuză în viaţă un bărbat neînşelat, iscusit în îndrumarea celor ce merg spre Dumnezeu, înfrumuseţat de virtuţi, priceput în Scripturile Dumnezeieşti, fără multe griji, neiubitor de arginţi, neagonisitor, iubitor de tăcere, avînd dragoste de Dumnezeu, iubitor de săraci, nemînios, fără ţinere de minte a răului, mult folositor pentru cei ce se apropie de el, neiubitor de slavă deşartă, neorgolios, neiubitor de mîngîieri, neschimbător, care nu pune nimic mai presus de Dumnezeu.” Acestea sînt desăvîrşirile unui părinte adevărat! Fără ele, nu va putea, indiferent de străduinţa sa, să conducă spre mîntuire sufletele care i s-au încredinţat. Calea spre Dumnezeu o putem cerceta din cărţi, din pildele şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, şi o putem arăta şi altora; dar conducătorul nu trebuie doar să arate, ci să şi conducă, şi nu trebuie doar să conducă, ci oarecum să poarte în spate. Prin rugăciunea sa, el trebuie să fie un puternic mijlocitor în faţa lui Dumnezeu şi un izgonitor al vrăjmaşilor nevăzuţi, iar pentru aceasta trebuie să aibă îndrăzneală şi credinţă puternică, prin care să se arunce neispitit asupra puterii vrăjmaşe, acestea se fac sau se dobîndesc pe o a doua treaptă, cea a desăvîrşirii. Sfîntul Ioan Scărarul i se arată în somn şi-l trezeşte pe ucenicul peste care tocmai era să se prăbuşească un munte. Sfîntul Varsanufie are o mulţime de experienţe în care, prin rugăciunile sale, ucenicii săi se izbăveau de chinurile patimilor şi de năprasnele dracilor. Ca să poţi călăuzi, trebuie să vezi toate încurcăturile drumului, să le cunoşti din experienţă proprie şi să ştii cum pot fi depăşite; iar pentru aceasta trebuie să te afli la o anumită înălţime, de pe care să poţi vedea toate drumurile şi pe toţi cei ce merg pe ele, şi pe acela dintre ei care ţi s-a încredinţat. Cu cuvîntul său, ca printr-o mişcare a mîinii, conducătorul îl va îndruma cum să meargă drept, fără abateri, repede, fără rătăcire, printre toate încurcăturile drumului. Cei ce nu s-au curăţat de patimi stau cu toţii pe aceeaşi treaptă, fie că sînt învăţaţi sau neînvăţaţi, fie că au citit sau nu despre ştiinţa nevoinţei. Cei ce alcătuiesc mulţimea nu văd încotro şi cum să meargă, ci doar se înghesuie unii într-alţii şi merg la nimereală, cînd într-o parte, cînd într-alta, aşteptînd să li se arate cărarea cea bună ca să iasă la liman, cu toate că ar putea ieşi imediat, dacă s-ar lăsa călăuziţi de o voce din afara mulţimii. Totul stă în înfrîngerea patimilor: cel ce nu şi-a învins patimile nu poate da o regulă de încredere pentru înfrîngerea lor, pentru că el însuşi este pătimaş şi judecă pătimaş. De aceea, un conducător inteligent, dar neîncercat niciodată nu te va duce departe, cu toate bunele sale intenţii. Atît acesta, cît şi cel călăuzit, vor vorbi, vor discuta despre căile Domnului şi vor bate pasul pe loc. În afară de aceasta, el trebuie să aibă o anumită putere conducătoare naturală asupra sufletului ucenicului, pe care să-l cunoască la fel ca pe al său, pentru ca acesta să i se supună fără cîrtire şi fără comentarii. Dar nu poţi avea puterea duhului fără să-ţi fi supus patimile şi fără să fi primit Duhul lui Dumnezeu. Fără aceasta, cuvîntul va fi întotdeauna neputincios, neroditor, pentru că nu poate da naştere la ceea ce nu este în el, aşa cum ne învaţă Cuviosul Macarie cel Mare. Iată cîte desăvîrşiri trebuie să aibă un adevărat conducător, un îndrumător de nădejde! Dar şi cel ce i se încredinţează, atunci cînd Domnul îl va învrednici să-şi găsească o asemenea călăuză, îşi asumă mari şi severe obligaţii.

Esenţa îndrumării şi puterea ei stau în legătura tainică dintre părinte şi ucenic, făcută în faţa lui Dumnezeu, prin care părintele ia asupra sa mîntuirea sufletului ucenicului, iar ucenicul se predă pe sine în întregime acestuia. În această legătură sau făgăduinţă reciprocă se află deosebirea esenţială dintre conducere şi sfătuire sau întrebare. Îndrumarea dată în ultimele cazuri nu te leagă, pe cînd, dincoace, fiecare cuvînt este lege; acolo, cel ce întreabă are încă libertatea să judece şi să verifice, pe cînd aici orice cercetare este nelalocul ei şi duce la pierzanie. Ucenicul se predă pe sine cu totul. „Tu - spune Sfîntul Vasile cel Mare - predă-te lui sărăcit cu desăvîrşire, adică să nu mai ai nimic al tău sau pentru tine, ci totul să-i aparţină părintelui; altfel, rămăşiţa vechilor frămîntături va strica iarăşi ceea ce se pune în tine şi tot acest amestec va fi fad, neplăcut Domnului, va fi dezgustător.” Sfîntul Ioan Scărarul dă un exemplu, cum un ucenic îi spunea îndrumătorului său: „M-am încredinţat ţie, cuvioase părinte, aşa cum fierarului i se încredinţează fierul” (Cuvîntul al patrulea, punctul 23). Asemeni pînzei curate în mîinile pictorului sau asemeni unui bun material în mîinile sculptorului, la fel este ucenicul în mîinile părintelui său. El a luat asupra sa jugul lui Hristos, hotărît să-I bineplacă, iar acum - aşa cum spune Sfîntul Scărar - încearcă să pună greutatea de pe grumazul său pe cel al altuia (ibidem, punctul 5). El se aseamănă celui care, ţinut deasupra apei de mîinile altuia, se pregăteşte să traverseze marea înot (ibidem). De aceea, el numeşte viaţa sub îndrumare moarte de bunăvoie, mormînt, călătorie în timpul somnului, înot neprimejduit. Într-un fel, ucenicul nu este cel ce lucrează, ci cel asupra căruia se lucrează.

Aceasta, din punctul de vedere al ucenicului. Din punctul său de vedere, şi părintele dă o făgăduinţă hotărîtă că răspunde de mîntuirea sufletului ucenicului, ale cărui păcate şi le asumă, ca şi răspunsul în faţa Înfricoşatei Judecăţi. Această idee este exprimată în multe locuri şi foarte adesea de Sfîntul Varsanufie. De pildă, unuia care cerea: „Dă-mi cuvîntul, stăpîne, că răspunzi de mine în faţa lui Dumnezeu şi că nu va fi vătămare asupra mea”, îi răspunse: „Scumpul meu suflet mi-l pun pentru tine, numai moartea ne va despărţi” (Răspunsul al 57-lea); altuia îi răspunse: „Ia aminte la ceea ce scriu şi ascunde în sufletul tău: Voi face aşa că vei auzi bucurie cerească, împărătească, dumnezeiască, vei fi moştenitorul darurilor mele” (Răspunsul al 10-lea); altuia: „Iau asupra mea jumătate din păcatele tale”, şi, după ce acesta îşi spori cererea: „Bine, le iau pe toate, pentru ascultare” (Răspunsurile 163, 164). Iată ce făgăduieşte: „Dacă păstrezi legămîntul meu la fel ca pe al lui Dumnezeu, mărturisesc că răspund de tine în ziua cînd Dumnezeu va judeca în taină pe oameni” (Răspunsul al 58-lea). Iar într-alt loc se roagă: „Prea Puternice! Ori primeşte, o dată cu mine, şi pe copiii mei în Împărăţia Ta, ori şterge-mă şi pe mine din cartea Ta” (Răspunsul al 110-lea). Dar o făgăduinţă atît de copleşitoare se dă numai în condiţiile împlinirii hotărîte, energice, necîrtitoare de către ucenic a tuturor poruncilor părintelui, din inimă, ca şi cum ar fi poruncile lui Dumnezeu, astfel încît, la cea mai mică abatere, legămîntul este rupt şi făgăduinţa îşi pierde puterea. Părintele purcede să ridice la cer, am putea spune că pe mîinile sale, sufletul ucenicului, dar cu condiţia ca şi acesta, să caute, să se străduiască, să se nevoiască. Dumnezeu îi ajută unui astfel de căutător într-ale credinţei, şi cel ce se încrede în Domnul - Care vrea ca toţi să se mîntuiască - acela nu se îndoieşte că totul - şi cuvîntul, şi fapta, vor conlucra la mîntuirea lui. De fapt, părintele devine mijlocitor între ucenic şi Dumnezeu, mijlocitor nemincinos, fidel, neprimejdios: ceea ce a spus, aceea va fi.

Astfel, unuia îi spune: „Să se înscrie cuvintele mele în inima ta, înfăşoară-ţi-le în jurul mîinilor, ca să le ai mereu înaintea ochilor” şi, mai departe: „Arată-le şi prin împlinire cu fapta” (Răspunsul al 11-lea). Altuia îi spune: „Mă rog, ziua şi noaptea mă nevoiesc pentru sufletul tău, dar străduieşte-te şi tu, urneşte-te, altfel, totul este zadarnic. Caută sare şi te voi săra” (Răspunsurile 24, 70). Şi încă: „Dacă vei încălca ceva din acestea, eu nu sînt vinovat; tu vei vedea şi vei răspunde în ziua cea înfricoşătoare” (Răspunsul al 57-lea).

Astfel, între cei doi se creează o legătură nezdruncinată, de inimă, o legătură duhovnicească, în care părintele se dizolvă cu duhul în fiu, şi fiul în părinte; şi aceasta, nu numai pe perioada formării duhovniceşti, ci pentru veşnicie. Sfîntul Varsanufie îi scrie unuia aflat în suferinţă: „Văzînd suferinţa şi tulburarea ispitei care te-a cuprins, m-am îmbolnăvit atît de tare, ca niciodată”, amintind totodată cuvintele Apostolului: „Cu cel ce suferă, şi eu sufăr” (ibidem). Altuia îi spune: „Sînt nedespărţit de tine; cînd mergi la ascultare faţă de fraţi, întotdeauna merge cu tine şi inima mea, care a binevoit întru Domnul” (Răspunsul al 27-lea). Sau: „Prin harul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu mă despart de tine, ci, prin dragostea ta, sînt pururi cu duhul alături de tine” (Răspunsul al 55-lea). Sau, mai departe: „Frate, îţi spun ca propriului meu suflet, căci Domnul a legat între ele sufletele noastre, spunîndu-mi: „să nu te desparţi de el” (Răspunsul al 159-lea). La Sfîntul Ioan Scărarul, adevăratul ucenic este zugrăvit astfel: Un suflet legat de păstorul său prin dragostea şi credinţa lui Hristos nu se va depărta de el nici cu preţul vărsării de sînge, mai ales dacă rănile i-au fost cîndva vindecate de acesta. Sufletul ţine minte cuvintele celui care a spus: nici Îngerii, nici Începătoriile, nici Puterile... nici vreo altă făptură nu ne poate despărţi de dragostea lui Hristos. Dacă cineva nu îşi va avea sufletul astfel legat, împletit (cu celălalt suflet) şi agăţat (de acela), degeaba îşi petrece viaţa în purtări făţarnice şi prefăcute faţă de părinte (Cuvîntul al patrulea, punctul 28). În această uniune sufletească stă toată puterea şi esenţa legăturii (dintre ucenic şi părinte). Prin aceasta, asupra ucenicului neputincios se revarsă toată puterea părintelui. De aceea, vrăjmaşul încearcă pe toate căile să distrugă această legătură, atît prin gînduri ascunse, cît şi prin vedenii, prin care insuflă ba neîncredere, ba bănuială, ba dorinţa de a trece la alt părinte, după cum vedem din pildele Sfîntului Varsanufie (Răspunsul al 159-lea şi următoarele). Datorită importanţei sale, această legătură sufletească trebuie să fie primul lucru pentru care să se roage ucenicul: „Dezvăluie-I cu mintea lui Dumnezeu credinţa şi dragostea ta neprefăcută faţă de îndrumătorul tău, şi Dumnezeu îl va înştiinţa în taină de dragostea ta pentru el şi îl va face să fie la fel de binevoitor şi de prietenos faţă de tine.” (Scara, Cuvîntul al patrulea, punctul 45).

O astfel de uniune este, de altfel, o mare taină duhovnicească, căci este făcută de Însuşi Dumnezeu. Nu fiecare poate fi cu adevărat părinte duhovnicesc oricărui ucenic şi nu fiecare poate fi ucenic adevărat oricărui părinte. Celui ce caută credinţă deplină şi cu încredere, Domnul îi arată şi îl conduce către acela care poate, prin puterea Sa, să-l aducă la mîntuire; îl înştiinţează în duh pe vrednicul părinte duhovnicesc să îl primească şi să poarte greutatea acelui neputincios. Aşa vedem la Sfîntul Varsanufie: Ioan i se arătase şi apoi nu mai veni multă vreme. Cînd Avva Serid crezu că nu va mai veni deloc, Sfîntul Varsanufie îi spuse: „Cu trupul lipseşte, dar cu duhul e alături de noi şi nu se va despărţi pînă în veci” (Răspunsul al 5-lea); şi încă mai înainte spunea: „Cu doi ani înainte, Domnul mi-a spus că va veni” (Răspunsul 1). Unul dintre ucenici îi spuse: „Domnul mi te-a trimis liman şi adăpost” (Răspunsul al 159-lea); iar altuia îi spunea: „Credem că Domnul te-a adus aici: nu ispiti harul” (Răspunsul al 163-lea).

De aici se descoperă de la sine cum trebuie să fie ucenicul în relaţiile cu părintele său. Tot ce se referă la acestea decurge firesc din duhul în care ucenicul se predă pe sine părintelui şi din unirea care are loc între ei. Ucenicul trebuie să aibă deplină şi neîndoită încredere în părintele său: să aibă credinţa că acesta cunoaşte calea lui Dumnezeu, că poate conduce pe ea spre desăvîrşire şi că îl va călăuzi şi pe el, că este puternic în faţa lui Dumnezeu şi că Dumnezeu îi va arăta, prin el, calea cea dreaptă şi nerătăcită; de aceea, toate îndrumările sale trebuie primite ca fiind cu totul adevărate, pe deplin mîntuitoare şi bineplăcute Domnului. Această credinţă trebuie să fie luminoasă, curată şi neîntunecată de nici cel mai mic nor al îndoielii, căci şubrezirea ei este şi şubrezirea legăturii sufleteşti, iar şubrezirea legăturii sufleteşti compromite întreaga lucrare şi o face neroditoare. De aceea, trebuie să păstrăm această credinţă ca pe ochii din cap. „Cîtă vreme credinţa înfloreşte în suflet - spune Sfîntul Ioan Scărarul - atît timp trupului îi izbuteşte toată slujirea; dar, imediat ce cineva se atinge de piatra credinţei, nu încape îndoială că acela va cădea, căci adevărat este că tot ce nu este din credinţă este păcat (Romani 14, 23) ....Dacă supuşii, în simplitatea inimii lor, nu vor recurge la viclenii diavoleşti, din curiozitate faţă de poruncile părintelui, atunci vor străbate cu bine drumul spre Domnul” (Cuvîntul al patrulea, punctele 7, 9).

De aceea, Părinţii se încredinţau mai întîi de fidelitatea celor pe care-i primeau sub ascultare, şi dacă constatau că aceasta lipseşte, nici nu-i primeau. Astfel, Sfîntul Varsanufie nu-l primea pe unul sub ascultare, cînd observă neîncredere la acesta; iar cînd (prin năvălirea vrăjmaşului) neîncrederea se strecura în inima celui pe care-l primise, se grăbi să îl vindece (Răspunsul al 161-lea). Trebuie să ne încredem fără nici o cercetare în cei care au primit să se îngrijească, în Domnul, de mîntuirea noastră - spune Scărarul - chiar dacă ni s-ar părea că aceştia ne cer ceva potrivnic mîntuirii. Tocmai atunci, ca într-un creuzet al smereniei, ne este pusă la încercare încrederea în ei. Căci acela este semnul adevăratei încrederi, cînd cineva, cu toate că vede că ceva îi contrazice oarecum aşteptările, totuşi, întrucît aşa au rînduit călăuzitorii, se încrede cu totul în aceştia (Cuvîntul al patrulea, punctul 104).

Trebuie să-şi cinstească părintele în toate felurile, să-i păstreze imaginea cinstită, luminoasă, nu numai în cuvînt şi în sentimente, dar nici în minte să nu aibă nimic care să-i întunece imaginea sau să-i micşoreze lumina. „Dacă dorim spune Scărarul, cu toată smerita înţelepciune, să ne plecăm grumazul sub jugul Domnului şi să-i încredinţăm altuia, fără făţărnicie, mîntuirea noastră, atunci, înainte de a intra în mînăstire, dacă avem cît de cît discernămînt şi raţiune, trebuie să cercetăm şi să ne punem la încercare părintele, trebuie să-l ispitim, pentru a nu nimeri, ca să spun aşa, nu la un cîrmaci, ci la un simplu greblar, nu la un vindecător, ci la un bolnav, nu la un neprihănit, ci la un iubitor de mîngîieri, nu la liman, ci într-o viitoare şi să nu ne pregătim, astfel, singuri naufragiul.” La intrarea pe terenul bunei cucernicii şi al respingerii lumii, nu mai trebuie să judecăm cu asprime pe bunul nostru conducător în nevoinţe, cu toate că, om fiind, şi acesta poate avea - vom vedea - unele greşeli, puţin importante. Altminteri, dacă ispitim cu severitate faptele părintelui nostru, nu vom avea nici un folos din lăsarea lumii. Cei care vor să-şi menţină neştirbită pentru totdeauna încrederea în povăţuitorii lor trebuie să-şi păstreze în inimă neşterse şi neuitate virtuţile lor, pentru ca, atunci cînd diavolii vor încerca să semene în ei neîncrederea faţă de părinţi, să le închidă gurile cu amintirea virtuţilor acestora... Dacă gîndul te face să-ţi acuzi sau să-ţi huleşti părintele, fugi de această tentaţie ca de curvie şi nu lăsa şarpelui acestuia nici o speranţă, nici un loc, nici o intrare, nici o apropiere, ci dimpotrivă, strigă-i: „O, amăgitorule! Nu eu o să-mi judec stăpînul, ci el este pus judecător peste mine!” (Cuvîntul al patrulea, punctele 6-7). Această cinstire şi evlavie statornică creşte sub oblăduirea credinţei şi prin credinţă se întăreşte; şi, dimpotrivă, slăbeşte o dată cu slăbirea credinţei şi invers. De aceea, acestea două sînt ţintele înspre care vrăjmaşul îşi îndreaptă săgeţile. Adesea el plăsmuieşte chiar năluciri întru întunecarea cinstei părintelui, ca să-l îndepărteze pe ucenic de la el; aşa a suferit Elisei, ucenicul lui Isaia. De aceea, cînd în Scara, ucenicul îl întreabă pe Ioan Savaitul, care îl sfătuise să se încredinţeze unui părinte: „Şi dacă acest părinte, din nepriceperea sa, va greşi cu ceva? Stareţul îi răspunde: Chiar de l-ai vedea păcătuind, nu te depărta de la el, ci spune-ţi în sinea ta: Frate, de ce-ai venit aici? Atunci vei vedea cum va fugi de la tine orice înălţare de sine” (Cuvîntul al patrulea, punctul 112).

În toate trebuie să ne încredem în părinte sau să ne păstrăm convingerea că, prin rugăciunea părintelui, orice trebuinţă ne va fi împlinită, orice rău va fi respins, orice bine ne va fi dăruit. „Ţine-te de mine - spunea adesea părintele Varsanufie - că te voi scoate afară şi te voi aduce grabnic la linişte şi te voi arăta lui Dumnezeu”; sau: „Vei fi urmaşul meu, te vei învrednici de darurile mele”; sau: „Vom fi culcaţi amîndoi în aceeaşi raclă.” Toate acestea sînt cuprinse în credinţă, în încrederea că Domnul - Cel ce caută mîntuirea tuturor - îl va mîntui pe ucenic prin părinte şi va face totul pentru el, după credinţa lui. Ucenicul aşteaptă ca Domnul, în bunătatea Sa, să îl miluiască pentru rugăciunile părintelui, să îi ierte păcatele şi să nu îl lipsească nici de bunătăţile duhovniceşti. De aceea, el aleargă din toate puterile la părinte, ca un fiu, cu speranţa neîndoită că va primi mulţumire şi o primeşte. Ucenicii Sfîntului Varsanufie spun adesea: „Rosteşte un cuvînt, şi aşa va fi. Tu ne eşti limanul.” Cînd părintele se îmbolnăvise, ei strigau: „Ce o să ne facem acum?.”

Urmarea firească a încrederii, a cinstirii şi a speranţei trebuie să fie liniştirea sub ocîrmuirea părintelui, ca sub un acoperiş neprimejduit. Prin supunerea faţă de acesta, ucenicul îşi retează orice preocupare pentru el însuşi, orice grijă şi orice temere. El îi spune din inimă părintelui, scrie Sfîntul Varsanufie: „Cred că Domnul, prin tine îmi va izbăvi sufletul; fă cu mine ce te va inspira Domnul. Eu nu mai sînt eu” (Răspunsul al 57-lea). „Dacă cineva - spune Scărarul - s-a predat cu conştiinţă curată, pentru totdeauna părintelui său, acesta nu se mai teme de moarte, la fel cum nu se teme de somn, ştiind cu siguranţă că la ieşirea din viaţa aceasta nu de la el, ci de la îndrumătorul său se va cere răspuns” (Cuvîntul al patrulea, punctul 50). De aceea, el consideră lucrarea mîntuirii sale ca şi rezolvată. „Ţine minte cît vei trăi - adaugă Scărarul - pe acel mare nevoitor, care de-a lungul a optsprezece ani încheiaţi nu a auzit niciodată cu urechile trupeşti de la îndrumătorul său cuvîntul „mîntuieşte-te”, în schimb zilnic, cu auzul sufletesc, auzea de la Domnul nu „mîntuieşte-te” - care înseamnă numai dorinţă şi nu este sigur că se va împlini - ci „eşti mîntuit”, care înseamnă siguranţă şi certitudine” (ibidem, punctul 106). Iată cu cîtă hotărîre îl linişteşte pe ucenic Însuşi Domnul. De partea lui rămîne doar zeloasa, sîrguincioasa, energica lucrare după îndrumările părintelui călăuzitor. Căci liniştirea nu înseamnă absenţa lucrării, ci doar retezarea oricărei griji referitoare la treaba pe care o faci, la roadele şi la reuşita ei. Ucenicul trebuie să fie mereu pregătit, să fie mereu într-o stare de încordare atentă, iar nu copleşit de lenevire. Sfîntul Ioan Scărarul şi-l închipuie stînd liber pe cele două picioare, dintre care un picior îl întinde spre slujire, iar pe celălalt îl ţine nemişcat la rugăciune (Cuvîntul al patrulea, punctul 2); iar ascultarea o numeşte călătorie ce se face dormind (ibidem, punctul 3) - călătorie, după osteneală şi realizări; făcută în somn, pentru că nu este el cel care o face. Sfîntul Varsanufie le adresa adesea celor care îi cereau ajutorul următorul cuvînt: „Trudeşte, nu sta într-un loc, transpiră la lucrul pe care ţi l-am spus să-l faci” (Răspunsul al 61-lea). „Eu mă rog pentru tine lui Dumnezeu - spunea el - dar dacă nu te vei ruga şi tu Lui la fel, mare este ruşinea” (Răspunsul al 70-lea). Părintele duhovnicesc purcede să-l mîntuie pe ucenic dar, în aparenţă, prin puterile aceluia; vrea să fie lucrătorul dar în el (în ucenic) să fie sufletul lui. Iar ucenicul se mîngîie numai în fericita bună nădăjduire şi încredinţare a sorţii sale, fiind în acest timp, copleşit de trudă şi de sudoare.

Lucrul sub conducerea părintelui-îndrumător îl obligă pe ucenic la următoarele trei acţiuni:

a) Să nu-şi închipuie nimic cu mintea sau cu inima nici referitor la trecut, nici la viitor, să nu se încreadă în sine, să nu se încreadă cu nimic în mintea şi în inima sa. Să nu ştie nimic despre nimic, chiar să nu vrea să ştie şi să-i fie teamă să se gîndească la aşa ceva, fără indicaţia părintelui. Să nu ia hotărîri de unul singur: că aceasta sau cealaltă este bună sau rea, nici referitor la sine, nici la ceilalţi, ci să facă aşa cum îi spune părintele. Să nu pună la cale şi să nu hotărască nimic, nici măcar pentru clipa următoare, pentru că aceasta depinde de părinte. Astfel, această renunţare la orice plan este oprirea hotărîtă a oricăror mişcări lăuntrice de sine stătătoare, este golirea, deşertarea de tot. Ea cere ca mintea să nu formuleze nimic, inima să nu simtă, voinţa să nu aspire; gîndurile, dorinţele, gusturile ne conduc unde vor ele şi cînd vor ele, dar în lipsa lor sîntem într-o stare de deşertare şi de aşteptare. Aceasta e o viaţă lipsită de curiozităţi - după cuvintele Scărarului (Cuvîntul al patrulea, punctul 3) - sau este neîncrederea în forţele proprii, în toate faptele bune, chiar pînă la sfîrşitul vieţii (ibidem, punctul 5). În acest fel, se înăbuşă propriile simţiri, propriile gusturi şi păreri asupra lucrurilor. Este bine ceea ce părintele consideră că este bine; este rău ceea ce el consideră că este rău, chiar dacă ţie ţi s-ar părea bun. În această stare se află cel deşertat în faţa îndrumătorului său, fiind gata să primească tot ce se pune în el.

b) Dar, cu toată dorinţa şi osteneala, să ne aducem în stare de totală tăcere este, hotărît lucru, imposibil. Se vor naşte gînduri, formulări, judecăţi, planuri, dorinţe, temeri, pofte; neîncetat vor striga dinăuntrul nostru cînd una, cînd alta. Referitor la toate acestea, este o singură regulă: să-i descopere îndrumătorului, şi bune, şi rele. Astfel, întotdeauna ne vom curăţa pe dinăuntru. Îndrumătorul va avea un temei ca să judece starea ucenicului; nu va exista pierdere de timp; vor fi îndepărtate orice fel de rătăciri ale gîndurilor şi ale inimii; sub supravegherea îndrumătorului, se va acumula experienţă în discernerea gîndurilor, mai întîi în cele proprii, apoi şi într-ale altora. De aceea, Sfinţii Părinţi spun că această deschidere a inimii are o putere deosebită în lucrarea mîntuirii, chiar dacă s-ar manifesta faţă de altcineva decît faţă de părintele-îndrumător. Cu ajutorul ei putem evita orice primejdie, de a ne rătăci sau de a cădea, primind un răspuns prevenitor. Vasile cel Mare astfel porunceşte: „Oricine dintre supuşi, dacă vrea să arate o sporire vrednică de laudă şi să se deprindă cu obiceiul de a trăi neclintit după poruncile Domnului nostru Iisus Hristos, nu trebuie să păstreze tăinuită nici o singură mişcare sufletească, ci să-şi descopere tainele inimii în faţa acelora cărora li s-a încredinţat să se îngrijească cu bunătate şi cu milostivire de neputinţele fraţilor. Astfel, ceea ce este vrednic de laudă se consolidează, iar ceea ce nu este de laudă primeşte tratamentul corespunzător; printr-o asemenea nevoinţă, vom spori puţin cîte puţin în desăvîrşirea vieţii” (Reguli expuse pe larg în întrebări şi răspunsuri, Răspunsul 26). Totodată - ne învaţă acelaşi Sfint Părinte - să nu ne lăsăm amăgiţi de o conştiinţă liniştită şi fără mustrări, îndepărtîndu-ne astfel de la destăinuirea gîndurilor şi de la buna sfătuire. Şi în bolile trupeşti - spune el - se întîmplă ca cei aflaţi în neputinţă să nu-şi simtă boala, dar să se încreadă mai mult în observaţiile medicului, decît în propria insensibilitate; la fel este şi în cele sufleteşti. Descoperă-te altuia şi acesta va stabili dacă eşti sănătos sau neputincios şi care ţi-e neputinţa. Aşa făceau Apostolii. Cînd Domnul le spuse: „Unul dintre voi mă va vinde”, fiecare se întreba: „Oare nu eu sînt acela?” (Scurte pravile, 301). Sfîntul Varsanufie spune: „Nimeni să nu-şi ascundă gîndurile. Cine şi le ascunde, de acela se bucură duhurile rele, văzînd că au posibilitatea să-i piardă sufletul.”

Cel ce-şi ascunde gîndurile rămîne nevindecat, căci ele se vindecă numai prin întrebări frecvente adresate părinţilor duhovniceşti (Răspunsul al 317-lea). Cel ce nu ascunde în adîncurile sale nici un fel de şarpe, acela îşi arată credinţa cu adevărat, iar cel ce ascunde rătăceşte încă în afara drumului mîntuirii - spune Sfîntul Scărar (Cuvîntul al patrulea, punctul 46). Legea de a dezvălui totul aduce o mare frică în suflet, nu numai să nu facă ceva rău, ci nici să nu spună sau să nu gîndească, amintindu-i de judecata ce va urma din partea părintelui îndrumător; această lege pune pe frică şi pe demoni, căci astfel nu-şi mai pot ascunde cu nici un chip uneltirile (ibidem, punctul 53). De aceea, dracii încearcă să ne îndepărteze de ea şi, temîndu-se să nu fie descoperiţi, fug de acela care se dezvăluie întru toate; ei urăsc şi nu pot îndura nici măcar glasul sincerităţii, ne învaţă Sfîntul Dorotei (Povaţa a cincea). Şi ce mare uşurare are sufletul de la aceasta! Trei ani s-a chinuit unul sub povara nesincerităţii (Proloagele, 6 mai) şi apoi, cînd s-a depăşit pe sine, atunci a ieşit din el un nor întunecat, semn că nesinceritatea este lucrare satanică. Altminteri, cum ne va vindeca părintele, neştiind ce este în noi? Îndrumări generale putem găsi şi în cărţi. De aceea, Sfîntul Scărar ne învaţă că ucenicul, după cum prima dată şi-a descoperit sufletul în faţa părintelui său şi i-a povestit întreaga sa viaţă, la fel să nu se dezică nici pe mai departe, mărturisindu-se cu smerenie duhovnicului, mijlocitorului mîntuirii sale, ca lui Dumnezeu (Cuvîntul al patrulea, punctele 10, 63, 66). „Într-o mănăstire - mai scrie Sfîntul Scărar - am văzut că bucătarul purta la brîu un carneţel şi, întrebîndu-l la ce-i foloseşte, am aflat că-şi nota acolo tot ce gîndea peste zi şi toate acele gînduri i le spunea păstorului său. Dar nu numai pe el, ci şi pe mulţi fraţi ai acelui lăcaş i-am văzut procedînd aşa. Mai tîrziu am auzit că această regulă fusese rînduită de marele părinte al acelui lăcaş” (ibidem, punctul 39). Un bun constructor de locuinţe îşi socoteşte în fiecare seară, cu atenţie, venitul sau cheltuielile din acea zi. Dar cum le va afla pe acestea, dacă nu-şi va nota totul cu regularitate în catalogul său? (ibidem, punctul 115).

c) Însă, lucrarea cea mai importantă a ucenicului este supunerea întru toate, pînă la cel mai mic amănunt, fără cîrtire, sinceră, fără judecare, din credinţă şi din inimă curată faţă de părintele său. Ucenicul trebuie să fie asemeni unei maşini, lipsit de sufletul său, care îi este înlocuit cu sufletul părintelui. Ucenicia este, după Sfîntul Scărar, deplina respingere a propriului suflet, manifestată în afară, în fiecare amănunt, prin faptele trupului, este omorîrea mentală a mădularelor trupului, este mişcarea neispitită, este lepădarea de judecăţi proprii - chiar de ar fi cineva bogat în aceasta - este înmormîntarea voii proprii... Ucenicul este un fericit mort viu (Cuvîntul al patrulea, punctele 3, 4). El trebuie să se supună în simplitate, fără să judece, fără să cerceteze de este bine sau de e rău, de este greu sau uşor ceea ce i s-a poruncit; să se supună necontenit, cu răbdare, neclintit, fără nici un fel de vicleşug şi fără vreo îndoială (ibidem, punctele 5, 9). Trebuie să se menţină într-o asemenea stare, încît, orice ar avea de făcut, să facă nu pentru că el a vrut sau a avut iniţiativa, ci pentru că aşa i s-a poruncit. De ai nevoie de ceva, cere voie şi fă; de nu ţi se dă voie, rabdă, chiar dacă ţi-este greu. Şi, dacă nu ai nici poruncă, nici vreo treabă de făcut, mai bine stai, dar nu fă nimic de capul tău. Tot ce este de la tine şi după capul tău este pierderea duhului, este totuna cu a înghiţi otravă. Te-ai predat părintelui, de acum lasă-l pe el să facă ce vrea din tine şi cu sufletul tău. Altfel, se va întîmpla ca unul să zidească, iar altul să dărîme. Ultimul îşi face munca în van, iar munca primului şi lucrarea mîntuirii devin o trudă zadarnică. Ucenicul care o dată se supune, iar altă dată face voia sa - spune Scărarul - se aseamănă cu cel care într-un ochi îşi picură doctorie, iar în celălalt, var nestins (ibidem, punctul 60). Caută-ţi o ascultare, împlineşte voia altuia şi fii neîntristat. Fericit cel ce şi-a omorît voia pînă la capăt şi toată îngrijirea de sine i-a încredinţat-o îndrumătorului său întru Domnul: unul ca acesta va sta de-a dreapta Mîntuitorului răstignit (ibidem, punctul 44). Din trei virtuţi - post, neprihană şi ascultare - prima conduce pînă la jumătatea drumului spre Dumnezeu, a doua, pînă la intrare, iar a treia, chiar pînă în faţa lui Dumnezeu. Cîtă pace şi linişte are acesta în suflet! Nu se sinchiseşte de este bine sau nu ceea ce face, nici de ce vor spune alţii, nici la ce va folosi, nici de este sau nu pe placul lui Dumnezeu. Cînd, dintre doi ucenici, unul împlineşte voia, în aparenţă nesocotită, a dascălului, iar altul nu, conducîndu-se după propria lui judecată, primul se foloseşte, iar al doilea se păgubeşte (Scara, Cuvîntul al patrulea, punctul 108).

De aceea, regula generală a tuturor Sfinţilor este că cine trăieşte după capul său, acela trăieşte fără folos. Chiar de-ar face bine ceea ce face, nici în această situaţie conştiinţa nu-i poate fi împăcată. Va avea o permanentă nehotărîre şi tulburare şi ce-i mai important, starea lăuntrică a voii proprii rămîne aceeaşi. Fă totul cu sfătuire. Fără sfat eşti ca fără gard. Dacă acest lucru nu este lipsit de primejdie, ce să mai spunem de nesupunerea şi de contrazicerea directă! Aceasta este o lucrare de-a dreptul drăcească. Mai există încă speranţă de îndreptare, cînd cineva se împotriveşte unui egal sau unui mai mic în rang, dar cel ce caută împotriva îndrumătorului său, despre acela nici nu mai merită să vorbim. Cel ce s-a lepădat de ascultare se predă voii sale, şi datorită voii sale - şi a răutăţii vrăjmaşilor - va pieri. Cel ascultător în toate ajunge grabnic la măsura copilăriei sau a simplităţii desăvîrşite, aşa cum ne zugrăveşte Sfîntul Scărar (ibidem, punctul 121). Printr-o ascultare hotărîtă, unii şi-au omorît pe vecie toată lupta lăuntrică cu patimile; alţii au dobîndit o totală nepăsare şi nepătimire faţă de supărări; alţii au atins cea mai înaltă treaptă a nerăutăţii şi a fireştii simplităţi a inimii, s-au făcut prunci, neavînd nici un vicleşug nici în cuvinte, nici în fapte (ibidem, punctele 20, 21). Un astfel de exemplu este Pavel cel Prost. Vasile cel Mare consideră o asemenea ascultare ca prima dintre virtuţi (Canoane ascetice pentru cei ce se nevoiesc în viaţa de obşte şi în singurătate, capitolele 19, 22). El ne dă exemplul celor ce deprind vreo artă, care trebuie să execute pînă în cel mai mic amănunt ceea ce li s-a arătat; dă drept exemplu şi supunerea tăcută a lui Avraam, cînd i se poruncise să iasă din Caldeea şi, mai pe urmă, să-şi aducă fiul ca jertfă; din cealaltă parte avem exemplul Apostolulul Petru, care, după ce a fost mult lăudat pentru un cuvînt de împotrivire, care părea binevoitor, auzi: Înapoi de la mine, satano! În acelaşi fel tîlcuieşte el şi locurile din Scriptură: Ascultaţi pe mai-marii, voştri şi vă supuneţi lor (Evrei 13, 17); Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă (Luca 10, 16).

Ansamblul relaţiilor legitime faţă de părinte constă în a nu avea voie proprie, părere proprie, preferinţă personală: toate trebuie să fie ale părintelui, arătate de el, măsurate şi hotărîte de el, pînă la cea mai mică mişcare. Starea omului care acţionează după această regulă, adică sub îndrumare, călăuzit, aflat în afara voii sale, este starea ascultării, mult lăudată şi prea-înălţată de Sfîntul Scărar şi, în general, de toţi Sfinţii Părinţi. Calea ascultării sau a lepădării totale de raţiunea şi de voia proprie şi de orice conducere proprie, prin predarea de sine unui îndrumător de nădejde, dăruit de Dumnezeu, este calea cea scurtă şi grabnică - aşa cum o numeşte Sfîntul Scărar (Cuvîntul al patrulea, punctul 5). Cei care au pornit din toată inima pe ea ajung repede la desăvîrşire şi evită, neprimejduiţi, orice cărare greşită, orice rătăcire şi întîrziere. Aceasta, atît prin starea lăuntrică a ucenicului, cît şi prin lucrarea părintelui asupra lui. Ucenicul nu are nimic al său. Asemeni Apostolilor, care i-au spus dumnezeiescului lor Învăţător: pe toate le lăsăm, la fel spune şi simte şi el: „Nu sînt al meu, pentru că nici gîndurile, nici dorinţele, nici cuvintele, nici faptele nu trebuie să fie ale mele. Chiar de aş avea ceva bun, pentru mine nu este bun, de vreme ce fac acel lucru din voia şi după mintea mea proprie.” Printr-o astfel de dispoziţie şi lucrare, el îl loveşte în permanenţă drept în cap pe şarpele cuibărit în inima noastră: mîndria, a cărei principală însuşire este să facă totul după voia sa şi în beneficiul ei. Şi, deoarece de mîndrie atîrnă toate patimile, înseamnă că pe măsura stîrpirii mîndriei se sting şi celelalte patimi, sufletul se luminează, se apropie de curăţenie şi de nepătimire. Prin faptul că nu se dă frîu liber ieşirii din inimă a vreunui lucru făcut sau început din proprie iniţiativă, se înăbuşă orice lucrare a mîndriei; prin descoperirea oricărui gînd nelegiuit, mîndria este slăbită, căci prin expulzarea urmaşilor ei, este privată de hrană; prin faptul că nimic nu se face din voie proprie, este lovită drept în inimă. Renunţarea la voia proprie este mîntuitoare chiar pentru cel care, neavînd un părinte duhovnicesc, se încredinţează altuia, chiar unui neînţelept, cu singurul ţel de a trăi desprins de judecata şi de voia sa. Iar rezultatul este rapid şi la înălţime. Acachie - din textul Sfîntului Scărar - trăia la un stareţ foarte capricios, de la care suferea bătăi şi învinuiri neîntemeiate, dar, pentru răbdare şi ascultare, luă cunună de mucenic, după cum a fost mai tîrziu descoperit de sus (Cuvîntul al patrulea, punctul 110). Şi Ioan Savaitul îl sfătuieşte pe unul dintre cei trei care veniseră la el: „Alege-ţi îndrumătorul cel mai sever şi mai aspru cu putinţă în neamul omenesc” (ibidem, punctul 112). Vedem că, cu cît este mai drastică lepădarea de sine, de voia şi de simţirile proprii, cu atît este mai mîntuitoare. De aceea dorise atît de mult Sfîntul să trăiască sub voia altuia. Ei suferă, se tulbură cînd rămîn în voia lor, simţind că au intrat pe o cărare necunoscută. Astfel se retează şi se curmă dinăuntru izvorul mîndriei şi al păcatului. Dar astfel se respinge şi orice pătrundere tulburătoare a lor în timpul somnului. Nici o insuflare a lumii şi a satanei nu primeşte aprobare, nici mintea şi nici inima nu se împacă cu ele, ci, dimpotrivă, prin mărturisire, sînt comunicate părintelui şi astfel sînt eliminate şi făcute de ruşine. Gîndul tăinuit este gînd de preacurvie, iar un adevărat ucenic nu preacurveşte astfel. El este mort, s-a transformat într-o fiinţă fără voie proprie, nu se încrede nici în sine, nici în faptele lui şi, aşa, se face vas încăpător şi pregătit pentru primirea harului.

Aceasta este binefacerea uceniciei din punctul de vedere al stării duhului ucenicului. Ucenicia este încununată chiar şi în lipsa unui părinte înţelept şi încercat; dar ceea ce aduce un părinte înţelept prin lucrarea sa asupra duhului ucenicului sau prin conlucrarea cu el şi prin adevărată cîrmuire, acestea nu pot fi înlocuite de nimic. Asemeni unui văzător, el vede dintr-o singură privire toată starea ucenicului, dispoziţia lui sufletească, principala sa suferinţă; şi, ca un încercat, ştie ce şi cum să-i administreze spre vindecare. Orice boală cedează repede, dacă este cunoscută cu precizie şi dacă este corect lecuită cu medicamentul potrivit. Sfîntul Varsanufie observase că ucenicul său Ioan era iute la mînie şi iritabil şi începu să lucreze direct împotriva acestei boli: şi cu cuvîntul, şi cu fapta (Răspunsul al 10-lea). Lui Isidor, vlăstar domnesc, temperament aprins, violent şi crud, părintele căruia acesta i se încredinţase îi porunci să stea la poarta mănăstirii şi să ceară fiecărui trecător să se roage pentru el, că este stăpînit de un duh rău; şi repede atinse cea mai adîncă smerenie şi frîngere a inimii (Scara, Cuvîntul al patrulea, punctul 23). Adesea, omul nu este în stare să-şi vadă singur propria neputinţă şi moare în mulţumire de sine. De aceea, este înţelept să se ducă la un văzător şi să-i spună: „Uită-te, ce vezi în mine?” Văzătorul va începe să lucreze şi va izgoni din el neputinţa. Astfel, pe unul care se legase cu legămîntul tăcerii şi se afunda în încîntare de sine, Sfîntul Varsanufie îl face să conştientizeze că se află în îngîmfare şi în părere de sine şi îl aduce la pocăinţă, fără de care ar fi murit, împreună cu gîndul său pierzător (Răspunsul al 68-lea şi mai departe). Numai un părinte iluminat şi văzător cu duhul va descoperi ce se ascunde în noi, numai el ne va conduce şi ne va aduce la tămăduire, pentru că lucrează fără greş. [...] Cine va spune, aşadar: „Fă aceea, iar de aceasta nu te atinge”, explicîndu-ne în acelaşi timp cît este de drept şi de mîntuitor acest lucru pentru noi? Numai o minte luminată, văzătoare a întregului nostru traseu de zidire duhovnicească, parcurs de la început şi pînă la desăvîrşire şi care vede ce ni se potriveşte şi ce nu. Toate acestea le poate face numai un părinte adevărat şi numai acesta. Omul singur - cîte nu-i trec prin cap? De cîte nu este gata să se apuce?! Oare puţine sînt cele cuvioase la înfăţişare, dar nu şi mîntuitoare? Fără îndrumări şi preveniri, omul se poate chinui în zadar, îşi poate cheltui fără rost toată energia sau îşi poate urzi nişte rînduieli nefolositoare, care, ca nişte buboaie, vor urîţi omul său interior.

Este bine, oare, să ne adîncim în studiul Scripturii pentru a-i cerceta tainele? Este bine, mai ales cînd avem înclinaţie, pregătire şi aspiraţie spre aşa ceva. Totuşi, Sfîntului Damaschin i se interzisese să scrie sau să cugete vreun lucru. Dositei este pedepsit şi mustrat pentru întrebările sale referitoare la diferite locuri din Scriptură. Mai tîrziu, reieşi că ambilor acest tratament le fusese salvator. Cine şi-a liniştit îndeajuns patimile, aceluia îi este de folos să stea în tăcere, pentru a fi cu Domnul, dar uneori nici măcar o prevedere făcută la timp nu ne duce la bun sfîrşit. Sfîntul Varsanufie le spunea multora: „Mai rabdă un pic... o să-ţi spun... şi o să fie bine” - şi aşa era. Apa se fierbe odată sau de două ori şi mai mult, în funcţie de scopul pentru care o fierbem: aşa este şi aici. Uneori, un lucru (în aparenţă) nevătămător poate aduce multe tulburări. În genere, nivelul echilibrat al formării duhovniceşti, repeziciunea mersului spre desăvîrşire, fără împiedicări, fără rătăciri şi fel de fel de opriri ţin exclusiv de viaţa trăită sub îndrumarea unui părinte şi, pe deasupra, a unuia văzător. Fără aceasta, încurcăturile, întîrzierile şi abaterile sînt inevitabile.

În sfîrşit, se întîmplă ca şi cei rîvnitori la început să-şi piardă elanul, să se vlăguiască, să devină molateci şi fără viaţă, iar nu rareori chiar să cadă. De ce? Datorită insuficienţei exerciţiului, a încercărilor în nevoinţe sau a slabei mişcări a duhului viu dinlăuntru. Cînd omul îşi stabileşte singur reguli de acţiune, atunci, cît timp este ocupat cu osteneala deprinderii noilor reguli, duhul vorbeşte în el; dar mai tîrziu, cînd a ajuns să se obişnuiască cu ele de tot - ori pentru că îi sînt deja cunoscute, ori pentru că duhul, care s-a copt, cere mai multe fapte - cele dinainte nu îl mai emoţionează: el împlineşte tot ce trebuie cu uşurinţă, fără osteneală, ca pe ceva obişnuit. Cine îi va aduce deci fapte spre iscusirea puterilor? Cine îi va adăuga lemne proaspete la focul rîvnei? Este nevoie de un născocitor de astfel de încercări, de unul iscusit, ca nu cumva să-i strecoare o piatră în locul unui lemn. Căci aşa se întîmplă: părintele-îndrumător îl menţine în permanenţă pe ucenic într-un fel de tensiune, cu ocupaţii din ce în ce mai dificile, şi astfel îi menţine duhul aprins. Astfel, citim la Scărarul că în acest scop un părinte recurgea la diferite metode: pe unul îl ridica de la masă şi îi poruncea să rămînă nemîncat; pe altul îl dădea afară din biserică; altuia, după ce i-a făcut plecăciune, îi poruncea să stea culcat la pămînt pînă va citi toată pravila şi aşa mai departe. Iar mai tîrziu, cînd Scărarul îl întrebă de ce face aşa, îi răspunse: „Pentru a le pregăti cunună şi pentru a le da exemplu şi altora, dar mai ales ca să nu le slăbească duhul.” „Dar s-ar putea crede că este nedrept şi dăunător.” Nu, spuse îndrumătorul. Cine este unit în iubire cu duhul meu, pe acela nimic nu-l va despărţi” (Cuvîntul al patrulea, punctul 25 şi mai departe). Cu alte cuvinte, toată rodnicia unui asemenea tratament este condiţionată de legămîntul dintru început şi de unirea inimilor.

Dar cu deosebire se arată nevoia conlucrării părintelui în momentul trecerii de la viaţa activă la cea contemplativă. Duhul se pîrguieşte şi cînd se va curăţa cu adevărat de patimi arde, în mod firesc, la înălţime. Această ardere, dacă este nesupravegheată de un părinte, cade cel mai adesea în mîinile rău-voitoare ale vrăjmaşilor din văzduh, cade în nălucire diavolească, sau piere sau nu mai înaintează. De aceea, toţi părinţii au rînduit cu stricteţe ca nimeni să nu se atingă de această comoară, dacă nu este un stareţ iscusit, cunoscător şi care a parcurs el însuşi această cale. Aici nu te mai poate îndruma decît experienţa. Şi nici nu poţi pricepe ce se întîmplă, chiar dacă este scris cu cuvinte de înţeles. Lucrătorul orgolios se luptă fără rezultat şi, adesea, chiar în paguba sa. Dar, sub supraveghere, cu credinţă, ucenicul înţelege grabnic, intră în luminătorul interior şi vede cu duhul.

Iată avantajele, care nu pot fi cu nimic recompensate vieţii trăite sub o călăuzire iscusită! Este adevărat că Domnul e milostiv: pe cel ce caută şi însetează, milosîrdia Sa îl găseşte. Dar şi El ne lasă să mergem pe o cale mai obişnuită. Omul lipsit de sfat face întotdeauna confuzii. Ceea ce ar fi putut să facă într-o zi face într-un an, face şi iar reface. Poate că face şi bine, dar, de vreme ce nu este sigur, începe din nou să refacă. Se cheltuieşte astfel şi timp, şi osteneală. Dar, mai ales, rar poate cineva, fără ascultare, să evite părerea de sine. Ucenicul - spune Scărarul - nu-şi vede faptele, pentru că nu le face singur, după mintea lui, ci, chiar de ar face o minune, le pune pe toate în seama părintelui său şi a rugăciunilor acestuia; dimpotrivă, cel ce este singur, acela inevitabil gîndeşte că face totul cu puterea lui şi cade, astfel, în părere de sine (Cuvîntul al patrulea, punctul 54, 55). Un oarecare Eftimie, venit la Varsanufie după o lungă perioadă de legămînt al tăcerii, ne arată practic aceasta; de cîte strădanii a fost nevoie, pentru a-l face să înţeleagă că se lăsase condus de propria voie! Şi în sfîrşit, dădu Dumnezeu ca acesta să spună: „Vai, păcătosul de mine!” (Răspunsul al 160-lea şi mai departe). Dimpotrivă, ce caracter blînd se formează la cel ce trăieşte sub ascultare! La început se formează smerenia, din smerenie, nepătimirea, liniştea duhului şi lumina dumnezeiască; apoi, simplitatea, nerăutatea, felul de a fi copilăresc: aceasta este măsura vîrstei lui Hristos, aşa cum o înfăţişează Sfîntul Scărar. [...]

Din partea îndrumătorilor, obligaţia rămîne neschimbată: nimeni dintre ei nu poate şi nu trebuie să refuze ceea ce i se cere. Nu au voie să-şi caute scuze nici în faţa Bisericii, nici în faţa judecăţii lui Dumnezeu, nici în faţa judecăţii oamenilor. Păstorul răspunde de fiecare suflet, mai ales de acela care este gata să i se încredinţeze şi chiar o face. În această situaţie, se poate pune numai problema dacă penitentul va rămîne sau nu pentru totdeauna la un astfel de părinte. Nepriceperea de a îndruma se va descoperi imediat şi un preot sau un duhovnic de bună credinţă va recunoaşte pe loc: „Nu pot lua această sarcină asupra mea.” Apoi, chiar de va exista o schimbare, va fi o schimbare legitimă şi, ceea ce este mai important, o schimbare făcută cu sfătuire. Cel ce nu este în stare poate indica pe un altul care este în stare să călăuzească şi totul se va termina după voia lui Dumnezeu, iar nu după voia şi mintea penitentului. Aşa ar trebui să fie. Dar, totodată, nu încape nici o îndoială că, foarte des, respectivele persoane se numesc păstori doar cu numele, nu şi cu puterea; adesea, păstorul este un hoţ strecurat din altă parte sau un lup în piele de oaie; adesea, egumenul este un simplu corăbier, în locul unui cîrmaci, iar stareţul este stareţ numai după albimea părului. Acest lucru sau este vizibil tuturor, sau este foarte greu de depistat, fiind ascuns bine sub o înfăţişare cuvioasă. De aceea, există întotdeauna pericolul de a ajunge nu la o călăuză adevărată, ci la una falsă, şi să suportăm apoi, în loc de folos, pagubă, şi în loc de mîntuire, pierzanie. Un cîrmaci neiscusit duce corabia la fund. „Multă pagubă am suferit de la cei pe la care am alergat”, spune Petru Damaschinul. „Mulţi stareţi, spune Casian, în loc să-i hrănească, îi aduc la disperare pe cei care vin la ei” şi dă şi exemple. Astfel de plîngeri pot fi auzite şi întîlnite în orice vremuri. Numai cuvîntul: „Trăieşte ca pînă acum!” sau: „Ce pui atîtea la cale?!” va stinge întreaga rîvnă, aşadar, îl va împinge din nou pe sărmanul care tocmai îşi venise în fire la obiceiurile de mai înainte. Apare întrebarea: Cum să procedeze într-un astfel de caz cel ce înţelege necesitatea cîrmuirii şi primejdia de moarte de a rămîne lipsit de ea, cel ce îşi cunoaşte, de asemeni, obligaţia de a se adresa unui anumit păstor, dar, în acelaşi timp, se teme, cu îndreptăţire, ca nu cumva să aibă de suferit de pe urma lui şi să nu fie iarăşi împins în prăpastia de mai înainte?

Pe de altă parte, nu prea rar - ba chiar adesea - şi cei ce stau de partea îndrumătorilor îşi înţeleg pe deplin menirea, întreaga putere a obligaţiei lor şi măreţia răspunderii care atîrnă asupra lor, au sîrguinţă, ard de rîvna de a fi cu adevărat cei ce trebuie să fie, dar, pe măsura vîrstei lor duhovniceşti, văd totuşi că sînt departe de a putea călăuzi fără greş, aşa cum se cuvine, pe alţii. Dar, datorită lipsei de experienţă şi a necunoaşterii căii pe care trebuie să-i conducă pe alţii, sînt îndreptăţiţi a se teme să nu-i piardă pe aceştia din prea multă rîvnă pentru mîntuirea lor şi, în loc să-i îndrume, să-i ducă în rătăcire. Apare întrebarea: Cum să se comporte în această situaţie? Cum să călăuzească, dîndu-şi seama că nu sînt capabili de aceasta, pentru că nu au atins, încă, măsura cuvenită?

Este evident că această întrebare şi cealaltă este în legătură directă cu ordinea existentă a lucrurilor. Nu se poate fără călăuzire. În forma sa autentică, ea este nobilă şi slăvită, dar, în prezent, este desconsiderată. Întrebare: ce avem noi de făcut? Cui să se adreseze, atît cel ce caută călăuzire, cît şi cel ce este pus să călăuzească? Referitor la prima întrebare, putem adăuga la ea o pravilă înţeleaptă a Sfinţilor Părinţi: totul să fie făcut cu răbdare şi cu credinţă în Dumnezeu. Nu trebuie să ne dăm la o parte, cum am văzut mai sus, de la conducătorii puşi să conducă, dar putem să nu ne încredinţăm lor pe de-a-ntregul, dintr-o dată, ci să aşteptăm o proniere specială a lui Dumnezeu; o anumită chemare, o înclinaţie sufletească, rămînînd, între timp, predaţi în voia Sa, în chemare rugătoare, arzătoare, a numelui Său, ca El Însuşi să ne arate calea. Aşadar, păzindu-te de amăgire, cheamă din tot sufletul numele Domnului, ca El să-ţi spună calea pe care vei merge, predîndu-te pe de-a-ntregul, cu neclintită nădejde, grijii Sale proniatoare, şi Dumnezeu nu te va lăsa niciodată. Uneori, preotul sau egumenul nu sînt de folos nimănui, decît unuia singur. Se schimbă de la sine în faţa lui (a ucenicului) - de unde îi vine înţelepciunea? - şi este rînduită mîntuire de la Dumnezeu şi acolo unde nu te aştepţi. Toată puterea stă aici în predarea hotărîtă în voia lui Dumnezeu, Cel ce vrea ca toţi să se mîntuiască. Sfîntul Dorotei rezolvă această problemă astfel: dacă cineva nu are cui să ceară un sfat - spune Sfîntul - ce să facă atunci? Dacă cineva va căuta cu adevărat voia lui Dumnezeu, din toată inima, Dumnezeu nu-l va lăsa niciodată, ci îl va călăuzi în toate felurile după voia Sa. Dacă cineva nu va căuta cu inima deschisă voia lui Dumnezeu, atunci, chiar de s-ar duce la un prooroc, Dumnezeu îl va inspira pe acela să-i răspundă după ipocrizia inimii lui, aşa cum spune Scriptura: „Şi proorocul se poate amăgi [...] spune cuvîntul, căci Domnul l-a amăgit pe proorocul acela” (Învăţătura a cincea). La fel spune şi Scărarul. Dar chiar şi atunci cînd vezi limpede că duhovnicul rînduit nu-ţi este de folos, nu-ţi rezolvă îndoielile, nu-ţi dă sfat, în general nu te zideşte, din pricina lipsei de experienţă sau din neatenţie, nu te grăbi să-l laşi sau să-l schimbi. Căci, cu cine-l vei schimba? Cei din jurul tău îţi sînt la fel de necunoscuţi ca şi el, iar pe acesta ţi l-a dat Dumnezeu. Dumnezeu ţi l-a indicat, căci tot ce avem este de la Dumnezeu; iar cu altul ce să facem? Ce-i, aşadar, de făcut? Ai o trebuinţă. Rabdă, suferă, strigă tare către Domnul, rugîndu-L să nu te abandoneze în primejdie şi să nu te lase pradă amăgirii: sau să ţi-l rînduiască pe acesta, sau să-ţi indice pe altul, dar în acest timp rămîi cu primul, sub ascultarea lui, în aşteptare, cu răbdare, chemînd pe Dumnezeu. Ce vei face sub ascultarea lui? Căci trebuie să lucrezi spre mîntuire, nu-i aşa? Trebuie! Rînduiala vieţii evlavioase îţi este cunoscută; urmeaz-o şi fii liniştit. Pentru început, este cu totul de ajuns. Pentru cel ce se pocăieşte, totul este acoperit cu negura necunoaşterii, a neclarităţii. Să nu iasă din obişnuinţele sale cele rînduite de Pronie. Aşa este cel mai smerit, mai neprimejdios, mai sigur. Cel ce se află în negură ar face mai bine să stea într-un loc, decît să umble de colo, colo, altfel se poate întîmpla să cadă în groapă. Este foarte periculos să ia vreo hotărîre curajoasă, deosebită, ieşită din comun; rămîi cu smerenie în simplitate! Dacă, de la bun început, începi să tot schimbi, nu te mai opreşti. Gîndurile, să presupunem că poţi să ţi le lipeşti de altcineva, dar iarăşi, de cineva pe care ţi-l va trimite Dumnezeu; poţi chiar să-l cauţi activ, mai ales prin rugăciune, ca să ţi-l indice chiar Domnul, dar totuşi, aşteaptă şi rabdă pînă cînd va veni un semn hotărîtor. Dacă ţi l-a dat Dumnezeu, nu te împotrivi, nu judeca, nu-l neglija. Aşteptă pe un altul de la Dumnezeu. Nu te va lăsa Domnul, îţi va da, dacă ai nevoie.

Să iei aceasta drept regulă pentru a evita părerea de sine, neglijenţa faţă de pronia lui Dumnezeu şi primejdia de a te încurca în cursele vrăjmaşului. Dar iată încă ceva: din cînd în cînd, negura se va rarefia tot mai mult şi ţi se va descoperi întocmirea vieţii, limpezindu-ţi cunoaşterea primejdiilor şi a rătăcirilor; ţi se vor înmulţi trebuinţele, nelămuririle, îndoielile. Toate acestea au nevoie de explicaţie, de cuvînt lămuritor, de îmblînzire a duhului. Îndrumătorul rînduit nu-ţi rezolvă problemele, nu-ţi inspiră încredere, nu te predispune la sinceritate. Ce-i de făcut?

Unii sfătuiesc ca, rămînînd la îndrumătorul pe care-l avem pentru problemele obişnuite, în problemele particulare, care ne privesc propriu-zis pe noi, să facem totul cu dreaptă socotinţă: aceasta va hotărî ce este folositor şi ce este dăunător şi aduc drept argument cuvintele Apostolului: Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine (1 Tesaloniceni 5, 21), ca şi părerea general răspîndită a tuturor Sfinţilor Părinţi că cea mai înaltă dintre virtuţi este dreapta socotinţă. Dar această părere a Sfinţilor Părinţi nu trebuie urmată fără îngrădiri, pe care tot ei le pun. Astfel, Sfinţii Părinţi afirmă că dreapta socotinţă este un dar care se cîştigă prin trudă îndelungată, cu smerenie şi cu evlavioasă rugăciune. Cine a obţinut acest dar să-l păstreze şi să-l folosească pentru binele său şi al altora. Cine nu, să nu îndrăznească în nici un caz să-şi alcătuiască propria sa dreaptă socotinţă, nici cu cuvîntul, nici cu fapta. Datoria unuia ca acesta este să-i întrebe pe cei iscusiţi şi încercaţi. Referitor la cel ce se află la început, trebuie să stabilim următoarea pravilă: fă totul cu dreaptă socotinţă, dar toată dreapta ta socotinţă trebuie să constea într-o singură regulă: să nu faci nimic după socotinţa ta, ci despre toate să întrebi: de este bună aceasta, de se potriveşte cealaltă, de ţi se potriveşte ţie, căci nu toate le sînt bune tuturor, ci - cum spune Petru Damaschinul - timpul, începutul, starea, vîrsta, puterea, sănătatea, educaţia şi celelalte au mare greutate în această deosebire. De unde să ştii că le vei rezolva pe toate cum trebuie şi fără rătăcire? Dreapta socotinţă trebuie să fie ţelul, ea trebuie căutată şi pentru aceasta trebuie să exersezi practic în ea, dar nu prin propriile puteri, ci după socotinţa altora. Trebuie să ne deprindem cu dreapta socotinţă. Aşadar, dreapta socotinţă este bună şi de laudă, deprinde-te cu ea, dar nu te încrede niciodată în ea, pînă cînd nu te vei întări prin sfatul şi experienţa altora.

Alţii spun: ia aminte la dumnezeiasca Scriptură şi la învăţătura părinţilor şi le vei învăţa pe toate. Nu încape îndoială că şi lectura este printre primele surse de educare a duhului creştin şi este la fel de trebuincioasă ca şi ochiul pentru trup, ori lumina pentru lume. Sfîntul Nil Sorski ne învaţă că astăzi avem un singur îndrumător: dumnezeiasca Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. La fel povăţuia şi făcea stareţul Paisie. Cu siguranţă că au slăbit văzătorii căii de mîntuire, dar, prin grija lui Dumnezeu, ne-au lăsat descrierea ei. Ţine-te de aceştia. Purtaţi de Duhul Sfint, ei au scris regulile de cîrmuire şi de călăuzire pe calea mîntuirii. Dacă nu poţi găsi un îndrumător - spune stareţul Serafim - în stare să te călăuzească spre viaţa contemplativă, în acest caz trebuie să te conduci după Sfînta Scriptură, întrucît Însuşi Domnul ne porunceşte să învăţăm din Sfînta Scriptură, spunînd: încercaţi! Trebuie, de asemeni, să citeşti cu atenţie scrierile patristice şi să te străduieşti pe cît posibil, după puterile tale, să împlineşti ceea ce te învaţă ele şi astfel, puţin cîte puţin, să te ridici spre desăvîrşire.

Dar, iată din nou întrebarea: cine, ce şi cum să citească? Şi apoi: ce anume din cele citite şi aflate să ne punem ca regulă şi ce nu? Cine-i va da sfat celui neiscusit şi neîncercat? „Regula, în sine, este bună, dar nu pentru mine; mi se va potrivi, dar nu acum.” Cîţi nu pier din această pricină, că încearcă să pună în aplicare tot ce citesc prin cărţi! Se spune că există oameni cu o asemenea constituţie, încît, cînd aud de o boală, oricare ar fi ea, îşi închipuie că sînt bolnavi şi chiar se îmbolnăvesc de acea boală. La fel poate fi şi cu cititul fără îndrumare. Aşadar, citeşte, cercetează, pătrunde, îmbogăţeşte-te de înţelepciune duhovnicească, dar ce anume să faci din toate acestea, ce să-ţi alegi drept pravilă personală, aceasta să nu hotărăşti singur. Cu alte cuvinte: fă totul cu sfat şi nu după socotinţa ta. Dacă ai citit ceva, du-te şi întreabă cum este cu aceasta, de ţi se potriveşte şi cum poţi s-o împlineşti şi tu.

Dar apare problema: pe cine să întrebi? Păstorul îndrumător tace, ţi-ai pierdut încrederea în el, ţi-e frică să i te deschizi. Să rămîi în nehotărîre este, iarăşi, periculos: este o stagnare, o zăbovire în van. Ce-i de făcut? Există un singur răspuns: fă totul cu sfat, cu aşteptare. Nimic să nu hotărăşti brusc, niciodată după socotinţa ta sau după ce ai citit în cărţi, ci aşteaptă pînă cînd (situaţia) se va stabiliza, iar pînă atunci caută sfat şi rezolvare. În orice timp şi în orice loc pot fi găsiţi oameni încercaţi în trăire evlavioasă, rîvnitori mai mult sau mai puţin iscusiţi, care îl caută pe Dumnezeu. Trebuie să intri în legătură frăţească cu ei, să li te adresezi din inimă şi apoi orice neînţelegere şi îndoială să le-o încredinţezi lor. Unul, al doilea, al treilea, de unii singuri sau împreună îţi vor descurca cumva problema şi ţi-o vor rezolva. Procedează aşa cum ţi-o rezolvă ei şi nu-ţi vei urma propria voie şi socotinţă. Tot ce se face cu predarea de sine lui Dumnezeu şi nu după socotinţa proprie este plăcut Domnului şi mîntuitor. De aceea, cînd părintele îndrumător nu este în stare să hotărască, iar Dumnezeu încă nu ţi-a indicat pe un altul căruia să i te încredinţezi, înţelepţii dau următorul sfat: dacă ai vreo îndoială şi nu ai pe cine să întrebi, fă rugăciune lui Dumnezeu pentru trebuinţa ta şi du-te la orice om respectabil şi evlavios şi fii convins că Dumnezeu, care are grijă de toate şi pe toate le ţine, nu te va lăsa fără o rezolvare trainică, nu te va lăsa să cazi în amăgire, numai să ai, într-adevăr, o trebuinţă care te apasă şi nădejde puternică.

În privinţa cazurilor particulare, dar şi în general, putem rămîne la această pravilă, căci întreaga noastră viaţă este alcătuită din cazuri particulare. Şi astfel se va alcătui o viaţă deosebită, trăită cu sfat. Aceasta este o nouă cale de călăuzire, specifică cu deosebire vremurilor noastre. Omul, predîndu-se pe sine lui Dumnezeu, este învăţat de Scripturile dumnezeieşti şi de scrierile patristice, se foloseşte şi de judecata sa, dar nu hotărăşte nimic singur, ci face totul cu sfat şi cu întrebare. Aici, călăuza este Dumnezeu şi Scriptura; lepădarea de voia şi de judecata proprie stă în sfat; puterea de pornire stă în predarea lui Dumnezeu, rugîndu-L fierbinte şi cu cutremur să ne izbăvească de amăgire, de rătăcire şi de greşeli. O astfel de viaţă este smerită şi lipsită de vicleşug, iar celor smeriţi, Dumnezeu le descoperă tainele şi pe cel ce se îneacă nu-l ruşinează. Pe prunc îl va învăţa să spună tot ce are nevoie, spune Sfîntul Dorotei, iar dacă nu crezi, nici proorocul nu-ţi este de folos. Cînd, dimpotrivă, cel ce întreabă vrea dinainte şi aşteaptă o anumită rezolvare, aceasta este lucrarea amăgirii. În această situaţie este mai bine să nu întrebi. Cînd întrebi însă ai grijă ca balanţa inimii să fie dreaptă, neînclinată nici la dreapta, nici la stînga, şi Domnul te va călăuzi. Necunoscută este calea adevăratei vieţi creştine şi nu avem voie să mergem pe ea după propria noastră socotinţă.

Sfîntă este cîrmuirea lui Dumnezeu: mergi ca prin ceaţă, numai mîna să nu ţi-o desprinzi din mîna Domnului. Vedem din viaţa stareţului Paisie că el s-a format pe această cale. A întîlnit o mulţime de sfătuitori şi după sfatul tuturor se zidea pe sine, şi cu toate că nu a avut un singur cîrmuitor, ceea ce i-a adus, după cum recunoaşte, multă pagubă, s-a format într-un singur duh şi a ajuns la vîrsta bărbatului desăvîrşit. Principiul său fundamental, de-a lungul întregii sale vieţi, fusese rîvnitoarea închinare la Dumnezeu. Aceasta îl călăuzea, aceasta îi unifica duhul, în pofida diversităţii (sfaturilor). Învăţat de experienţa întregii vieţi, iată la ce principiu de călăuzire ajunse, la sfîrşit: ajungînd la concluzia necesităţii unui îndrumător şi descriindu-l cum trebuie să fie, amintind cu lacrimi că astăzi nu ai de unde să găseşti unul ca acesta, el conchide: „De aici rezultă, aşadar, fraţilor, extrema noastră nevoie de a ne povăţui zi şi noapte, cu multă întristare şi cu multe lacrimi, în Scripturile dumnezeieşti şi în scrierile Sfinţilor Părinţi şi, împreună cu rîvnitorii cei într-un gînd cu noi, care s-au sfătuit cu cei mai bătrîni dintre Părinţi, să ne îndrumăm spre poruncile Domnului şi spre faptele Sfinţilor noştri Părinţi. Şi aşa, cu mila lui Hristos şi cu silinţa noastră, putem primi mîntuire.” Aşa sfătuiesc toţi Părinţii; aşa sfătuia şi făcea Sfîntul Nil Sorski: „Înainte, părinţii duhovniceşti îi călăuzeau pe toţi; dar, în atît de grelele vremuri de astăzi, vrednice de multe plîngeri şi tînguieli, cînd rîvnitorii au slăbit atît de mult, Însuşi Dumnezeu şi învăţătura dumnezeiască sînt învăţătorii şi călăuzitorii cuvioşilor părinţi.”

Iată, aşadar, care este astăzi cea mai bună şi mai sigură cale de îndrumare sau de formare în viaţa creştină: viaţa trăită cu predare în voia lui Dumnezeu, după Scripturile dumnezeieşti şi scrierile patristice, cu sfatul şi întrebarea celor ce sînt în acelaşi cuget cu noi. Din mila lui Dumnezeu, ea poate şi trebuie să ne conducă la reuşită, căci conţine toate condiţiile desăvîrşirii, ale retezării voii proprii şi ale socotinţei proprii. Dar este limpede că această cale se află cu mult mai prejos decît cea a călăuzirii, a îndrumării şi a formării individuale. Ea nu se bucură de un atoatevăzător, ci doar de un fel de ghicitori; nu are în centru un om de acţiune hotărît, ci mai mulţi, care se mişcă cu sfială. Nu mai este posibilă o atît de grabnică şi de sigură vindecare şi desăvîrşire, nici întreţinerea atît de susţinută a duhului rîvnei, nici pătrunderea atît de neprimejduită în contemplaţie. De aceea sînt astăzi atît de puţini oameni sporiţi (în credinţă) şi desăvîrşiţi. Este adevărat, ei sînt ai lui Dumnezeu, iar pe cine Dumnezeu desăvîrşeşte, pe acela nu-l va, ţine sub obroc. Trebuie numai să adăugăm că această cale este mult mai rodnică dacă cineva dobîndeşte un singur sfătuitor şi, unindu-se sufleteşte cu el, îl va urma în sinceritate şi în împreună-sfătuire sau în prietenie duhovnicească. Fiecare îl vede şi îl cunoaşte pe celălalt şi, astfel, îl poate sfătui mai repede şi mai sigur. Scriptura, în privinţa credinţei, este lumină pentru ei. Înţelepţindu-se unul pe altul, ei se conduc reciproc, predîndu-se unul pe altul lui Dumnezeu şi Domnului, care a făgăduit să fie acolo unde sînt doi adunaţi în numele Său. Totodată, ei nu trebuie să se despartă de poruncile lui Dumnezeu, căci fiecare hotărîre şi părere comună este bună dacă i se poate da crezare şi dacă poate fi împlinită cu îngăduinţa Lui. Mutuala uniune în iubire le va da tărie, iar alergarea la un părinte duhovnicesc le va da binecuvîntarea lui Dumnezeu. O astfel de sfătuire sau călăuzire reciprocă -iarăşi, dacă este dată, căci Dumnezeu ne dăruieşte prietenii - este foarte roditoare. Amintiţi-vă de cei doi călugări care au trăit în perioada lui Macarie cel Mare în uniune frăţească, în călăuzire şi în îmbărbătare reciprocă; la ce măsură a desăvîrşirii au ajuns! Stareţul Paisie povesteşte că el, căutînd de la început, după cuviinţă, un cîrmuitor şi înălţînd rugăciune fierbinte spre Dumnezeu, umbla de colo, colo: şi pe la noi, şi prin Moldova, şi în Valahia, şi la Athos, şi nimic nu găsea. „Am aflat numai - ne spune - aplecîndu-mă la scrierile Părinţilor, că pierdusem foarte mult, pentru că la început am trăit fără o călăuzire activă.” Cum a sfîrşit? „Fără să găsesc unde să-mi plec capul, ne spune, chibzuind să-mi petrec viaţa pe calea regală, alături de un singur frate, de un acelaşi suflet şi acelaşi cuget cu mine, în loc de părinte; să-L avem pe Dumnezeu îndrumător şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, să ne supunem unul altuia şi aşa să ne slujim” - nedespărţindu-se însă de părintele duhovnicesc, aşa cum specifică în altă parte. O astfel de cale - spune el - este binecuvîntată de toţi Părinţii. El era călugăr şi o asemenea pravilă se potriveşte mai mult vieţii călugăreşti. Dar ea nu este de neîmplinit nici în viaţa civilă şi, după cum putem vedea din starea actuală a lucrurilor şi a situaţiei noastre, trebuie să fie recunoscută ca singura valabilă. Rîvnitorii uniţi într-un singur suflet, predaţi lui Dumnezeu şi îndrumaţi de scrierile Părinţilor, rămînînd în pace şi nepăgubiţi în aceeaşi rînduială, merg pe calea cea dreaptă a desăvîrşirii creştine. Aici putem menţiona înalta laudă a prieteniei, cîntată de Isus Sirah, care numai în această situaţie îşi găseşte aplicare deplină: Prietenul credincios este acoperămînt tare […] şi cei ce se tem de Domnul îl vor afla pe el (Isus Sirah 6, 14, 16).

Aşadar, în privinţa cîrmuirii putem pune următoarele pravile: teme-te să rămîi fără nici o călăuzire; caut-o ca pe bunul cel mai de preţ. Pentru început, umblă după cunoscuta rînduială a evlaviei, sub îndrumarea părintelui care îţi este numit. Cînd Dumnezeu îţi va da semn printr-un folos mare, evident şi netăgăduit venit de la acela, ca semn că acela este cîrmuitorul tău, atunci predă-te lui. Dacă se va întîmpla dimpotrivă, doreşte-ţi un altul, dar caută-l cu prudenţă, cu răbdare, cu aşteptare, cerînd semnul lui Dumnezeu sau întîlnirea unui trimis al Lui, rămînînd în aceeaşi întocmire a vieţii evlavioase şi sub acelaşi părinte, nedespărţit de el. Totodată, intră în legătură deschisă cu cei de un acelaşi cuget cu tine şi mergi spre Dumnezeu cu sfatul lor şi sub călăuzirea părintelui duhovnicesc, nădăjduind. De întîlneşti pe cineva de acelaşi cuget cu tine, apropie-te cu sinceritate de el, fără să-i părăseşti pe ceilalţi, şi trăieşte cu el în deplină pace şi înţelegere, întru Domnul, pentru mîntuire. Dar să respecţi lucrul cel mai important: predarea hotărîtă lui Dumnezeu, cu rugăciune puternică şi cu frîngere a inimii, pentru izbăvirea de amăgire, şi a nu te conduce niciodată în nimic după propria minte şi voie, ci tot ce faci, fă cu sfat, şi Dumnezeu îţi va întocmi calea pe nesimţite, pe nevăzute, fără să ştii, fără să prinzi de veste.

Cu această ocazie, amintim încă o cale deosebită de auto-cîrmuire şi de formare, prin a cere sfatul sau a întreba nu unul, ci mai mulţi Părinţi nevoitori, cunoscuţi la vremea lor, din acelaşi loc sau de aiurea. În acest fel, Cuviosul Antonie cel Mare trecea pe la toţi şi îşi însuşea virtuţile tuturor. În acelaşi fel, Sfîntul Vasile cel Mare traversă Egiptul, Palestina, Siria, întrebînd şi sfâtuindu-se cu Sfinţii Părinţi din vremea sa, formîndu-se în acelaşi timp şi pe sine, dar alcătuind şi un sistem al vieţii ascetice pe care îl puse în practică în mănăstirile şi în turma sa - pravile după care ne conducem şi noi, pînă astăzi. Sfîntul Casian Romanul a alcătuit din acestea o carte întreagă de sfaturi; la fel au făcut Sofronie şi Ioan, care au compus Limonariul. Cuviosul Nil Sorski a parcurs Răsăritul, deprinzîndu-se şi deprinzînd şi pe alţii cu viaţa de însingurare. O asemenea cale de învăţare şi de îndrumare poate fi folosită şi astăzi. Dar este evident că ea trebuie aplicată de un bărbat tare în credinţă, deja îmbunătăţit, cu o chemare specială, arzînd de dragoste de înţelepciune duhovnicească, cu o minte puternică şi nu oriunde, ci acolo unde se aşteaptă o viaţă de nevoinţă - altfel, cine ştie ce se poate întîmpla? Şi iarăşi, dintre cei cu adevărat rîvnitori în nevoinţe, cîţi nu lucrează, oare, pe căi diferite? Şi nu se vor sminti de această varietate, vor reuşi oare să vadă unitatea duhului care se ascunde deasupra ei? De ce suflet puternic este nevoie pentru aceasta! Aceasta este nevoinţă pelerinajului, în scopul înţelepţirii duhovniceşti. Cel temător nu va porni pe această cale, dar nici altul nu va ajunge cu uşurinţă la acest gînd. Dar cine va ajunge şi va creşte în el, acela să se predea lui Dumnezeu, hotărîndu-se să accepte orice fel de lipsă - şi Dumnezeu îi va rîndui cu bine calea. Este nevoie, la vremea lor, de astfel de pelerini, pentru a se cunoaşte aspectele adevăratei nevoinţe, pentru a vedea în ce fel de stare se află ea astăzi, şi apoi, cu privire la starea actuală a creştinismului, la viaţa sa exterioară văzută, pentru a preciza şi a stabili cu claritate regulile de nevoinţă aplicabile după posibilităţile de azi. Cu toate că esenţa nevoinţei este una şi neschimbată, înfăţişarea ei vizibilă poate fi variată.

La fel se rezolvă şi cea de-a doua întrebare: Cum poate cineva să-i călăuzească pe alţii, ştiind că nu a ajuns încă la măsura adevăratului îndrumător? Conform Scripturilor dumnezeieşti şi scrierilor patristice, aceasta constă în predarea de sine lui Dumnezeu. Mai înainte, pomenitul stareţ Paisie spune: „În vremurile vechi, mulţi dintre Sfinţii Părinţi îşi învăţau ucenicii din luminarea harului lui Dumnezeu, iar nu după cărţi. În vremurile de acum însă, Sfinţii Părinţi nu mai povăţuiesc ca cineva să înveţe pe alţii după mintea lui, ci din Sfînta Scriptură şi din învăţătura Cuvioşilor Părinţi.” Rugăciunea pe care o face lui Dumnezeu, pentru a-l înţelepţi întru mîntuirea altor suflete - lucrare pe care Însuşi Dumnezeu i-a încredinţat-o - nu va rămîne neauzită: „cheamă şi te voi auzi.” Aceasta se potriveşte cel mai bine celui ce se află pe post de îndrumător. Şi încă ceva: dintre aceştia, cea mai mare parte se află deja deasupra altora, prin faptul că ţin în mîinile lor mai multe mijloace, au văzut şi au auzit mai multe, au intrat măcar în contact cu educaţia şi cu experienţa altora. (Despre cei nevrednici, nepăsători, nu avem ce să discutăm.) Acum, dacă îndrumătorul s-a ridicat la rîvna mîntuirii lui şi a altora, el a păşit pe calea cea bună şi poate vedea mai bine decît alţii, şi în faţă, şi în spate. Chiar dacă elementele confuziei încă nu s-au limpezit, el are Scriptura, care i le descrie: se va adînci în ea, va cugeta şi poate că va afla. În acelaşi timp, să se aşeze şi în ceata celor călăuziţi şi, cu multă strădanie, să caute sfatul unuia sau al mai multora, şi astfel, sporind din ce în ce mai mult, va atrage la el şi îi va călăuzi pe toţi cei ce vin, prin el, la Dumnezeu. Cînd, cunoscîndu-şi neputinţa, îi va convinge pe cei călăuziţi că drumul mîntuirii este astăzi unul - citirea şi ascultarea Scripturilor dumnezeieşti şi a scrierilor patristice, şi cînd îi va călăuzi către acesta, atunci se va întemeia un grup de oameni uniţi, care cercetează Scriptura pentru descoperirea căii mîntuitoare şi pentru îndrumarea reciprocă, sub cîrmuirea întîistătătorului legitim şi a îndrumătorului.

Iată formularea definitivă a călăuzirii mîntuitoare, neprimejdioase, potrivite vremurilor de acum. Aşa s-a călăuzit Nil Sorski, care spunea: „Eu nu împlinesc, ci arăt Scriptura. Cine vrea să trăiască cu mine, iată pravila: s-o împlinească; iar dacă nu, să plece.” La fel era şi viaţa Sfîntului Paisie; ea este povestită pe larg şi de el, şi de contemporanul său, stareţul Mihail. Şi părintele Dorotei, pe cînd compunea o pravilă pentru viaţa ascetică, în loc de cuvînt înainte a pus o îndrumare convingătoare întru citirea cuviincioasă şi urmarea Scripturilor dumnezeieşti şi a scrierilor Părinţilor, demonstrînd că aceasta este singura cale sigură şi neprimejdioasă de mîntuire. Astfel va fi satisfăcută prima cerinţă obligatorie a penitentului şi anume: îndrumarea şi educarea. Altă cerinţă esenţială este regula de viaţă, pravila lui despre ce şi cum să facă.

II. Viaţa după pravile

Parţial, am văzut deja necesitatea acestor pravile. Nu trebuie să uităm că ea nu este doar mai bună decît altele, ci este cu totul obligatorie. Pravila este îngrădirea cea mai neprimejdioasă a vieţii trăite întru mîntuire. Fără pravile nu putem păstra continuitatea rîvnei, a tăriei hotărîrii, nici să dobîndim fermitatea voinţei. Duhul rîvnitor, ca o stihie, se ţine şi se întăreşte prin exerciţiu; dacă exerciţiul este insuficient, atunci, inevitabil, duhul slăbeşte şi se vlăguieşte. Cînd sînt stabilite pravile, atunci, dacă sînt rînduite cum se cuvine, se găseşte întotdeauna ca ocupaţie evlavioasă, ceva care să ne aducă aminte de viaţa cea nouă şi să ne ţină atenţia ocupată cu acest gînd. Trecerea de la o îndeletnicire la alta este o continuă antrenare a duhului, pe un singur ton, după un singur plan. Astfel, focul rîvnei arde continuu. În lipsa pravilelor, vor apărea timpi morţi, încetiniri, opriri, rătăciri, şi viaţa nu va fi unitară, încordarea va slăbi, rîvna se va răci. De aceea, Sfîntul Isaac Sirul spune (în Cuvîntul al optzeci şi cincilea, p. 534) că întunecarea minţii, furtuna lăuntrică, lenevirea şi toate neregulile vieţii se produc cînd nu a fost stabilită în viaţă o anumită rînduială. În caz contrar, totul va depinde de prezenţa de spirit, dar poate cineva conta pe aceasta? Ea este schimbătoare, ca o suflare de vînt. Cînd vrei, faci totul repede; cînd cazi în lenevire, nici puţin nu mai poţi face. Dar cînd ai stabilit o pravilă, vrei, nu vrei, o faci şi o vei face necontenit. [...]

De altfel, şi pravilele trebuie alcătuite tot după pravile. Referitor la aceasta, este cazul să observăm:

1) Cel ce are un îndrumător, acesta îi alcătuieşte regulile. Ucenicul este un executant smerit, care nu pune nimic la îndoială. Cine este lipsit de această binefacere, aceluia îi revine să se adîncească, cu toată prudenţa, în scrierile patristice, în experienţele vieţilor Sfinţilor şi să-şi adopte drept pravilă din ceea ce găseşte acolo, după ce se sfătuieşte cu cine are posibilitatea.

2) La stabilirea pravilelor trebuie folosită toată prudenţa şi o severă judecată, pentru ca, în loc de folos, să nu ne aducem pagubă şi în loc de zidire, să nu ne pierdem: nu toate sînt pentru toţi. Vîrsta, puterea, trecutul personal, educaţia, conjuncturile vieţii, nivelul aptitudinilor, caracterul şi celelalte, toate trebuie luate în consideraţie şi, potrivit lor, trebuie stabilite pravilele. Nu la fel se comportă ucenicul şi militarul, tîrgoveţul şi funcţionarul.

3) De altfel, trebuie să ţinem minte că aceste pravile, cu toată aparenta lor varietate, în ansamblul lor trebuie să înfăţişeze, într-un fel sau altul, spiritul vieţii şi al ascezei. De pildă, pravilele trupeşti sînt diferite, dar esenţa lor trebuie să conţină un singur lucru: îngrădirea trupului, strunirea lui. Nu exteriorul este de preţ, ci interiorul - duhul cu care se lucrează.

4) Pravila de care trebuie să se ţină seama în aplicarea canoanelor este măsura, potrivirea sub toate aspectele cu puterile persoanei în cauză. Iată lauda generală, adusă de toţi: lucrul făcut cu măsură este nepreţuit. Trebuie să le tocmeşti astfel încît să nu încapă loc nici de vreo slăbire, nici de vreo severitate peste măsură. Ultima epuizează, fără să aducă folos, iar prima leneveşte şi stinge duhul rîvnitor. Pravila stabilită cu măsură cuprinde duhul într-o ardere bine temperată.

5) Din această pravilă decurge de la sine o alta şi anume trecerea treptată. Duhul se maturizează prin exerciţiu, se întăreşte şi cere sarcini mai grele; în aceeaşi măsură trebuie să crească şi nivelul pravilelor. Postirea, rugăciunea, nevoinţa cresc, treptat, din putere în putere. O dată cu ele trebuie ridicată şi exigenţa pravilei. A bate pasul pe loc este aproape la fel de primejdios cu a merge înapoi, care este primejdia cea mai mare.

6) De aceea, este limpede că cel mai bun îndrumător în alcătuirea pravilei este experienţa. Experimentează şi păstrează ceea ce găseşti de folos. Astfel, din experienţă se cunoaşte măsura necesarului de mîncare, de rugăciune şi de toate celelalte. Nu trebuie să luăm hotărîri definitive pînă cînd nu stabilim din practică cum este mai bine: aşa este mai neprimejdios. Atunci nu va exista trufie şi inconsecvenţă faţă de viaţa reală, aşadar nu va exista nici nevoia depărtării de pravilă, care este foarte dăunătoare.

7) Trebuie doar să venim cu toată sinceritatea şi buna credinţă, avînd în faţa ochilor ţelul: nevoinţa în vederea mîntuirii şi a bineplăcerii lui Dumnezeu, fără a ne îngădui nici o auto-compătimire. Trebuie să reţinem că orice privilegiu ţine de amăgire. Apreciind cum se cuvine o pravilă folositoare, vedem că ea este destul de anevoioasă. Ea trezeşte, întăreşte şi menţine starea de vioiciune; dar, de permite înlesniri, fugi ca de otravă de o asemenea pravilă.

8) De asemeni, nu trebuie să pierdem din vedere că pravila trebuie să îmbrăţişeze toate aspectele vieţii, în toate manifestările ei: şi trupul, şi sufletul, şi spiritul, şi activitatea exterioară, şi pe cea din sînul familiei, şi pe cea civică, personală şi publică. Omul, în întregime, trebuie să fie înconjurat, îngrădit de pravile. Numai în această condiţie va exista trebuincioasa armonie a dezvoltării, şi pravilele vor avea un spirit sau un ton adecvat.

9) Acum se vede deja de la sine ce legătură trebuie să fie între toate pravilele. Adică: cea trupească trebuie subordonată celei sufleteşti, cea sufletească să se supună celei duhovniceşti, iar pravila exterioară, tuturor acestora laolaltă. Aceste pravile trebuie să fie echilibrate şi să se favorizeze reciproc. În momentul cînd pravilele unui nivel le deranjează pe altele, trebuie imediat să presupunem că ceva nu este la locul lui, deci sau trebuie eliminat, sau trebuie modificat. Într-adevăr, cel ce se va ridica la nivelul contemplării întregii alcătuiri, rareori se poate înşela în alegerea regulilor şi în potrivirea măsurii pentru fiecare. Cum pentru un arhitect sau pentru un pictor iscusit, măsura unei părţi slujeşte adesea ca model pentru construirea întregului plan al casei sau al figurii umane, la fel este şi în aceste pravile. Cel ce construieşte nu va permite ca ceva să iasă în afară din planul general sau din stil. În aceasta stă toată iscusinţa celui care stabileşte pravilele. Căci ţelul tuturor este duhul, care trebuie să fie în Dumnezeu.

10) Ansamblul tuturor pravilelor de acest fel va alcătui canonul lucrării de nevoinţa ascetică. După cum nevoinţa ascetică corespunde aspectelor vieţii creştine - căci viaţa creştină se prezintă sub două aspecte: obştească şi monahală - în consecinţă, diferite vor fi şi canoanele: obştesc şi monahal. Unul ţine de traiul în comun, iar altul, de cel pustnicesc.

11) Lucrarea după aceste pravile este nevoinţa ascetică ce presupune o încordare a forţelor, un efort, o strădanie. Deprinderea cu aceasta reprezintă virtutea ascetică. Se înţelege de aici că nu există viaţă creştină fără nevoinţa, nu există viaţă creştină neascetică, fără strădanie şi fără transpiraţie. Cine refuză nevoinţa, acela refuză viaţa. Această deprindere este scopul, în ea este zidul de siguranţă al vieţii. Virtuţile ascetice sînt un zid tare şi de nepătruns al vieţii autentic creştine. Se spune că pravilele sînt temporare. Nu, sîrguinţa în împlinirea pravilelor este temporară, dar pravilele sînt netrecătoare. Doar că, cu timpul, ele vor deveni nectar şi sînge şi vor fi împlinite cu hotărîre şi cu dragoste - ele, care la început erau împlinite ca obligaţie. Iată de ce trebuie să preţuim nevoinţele ascetice! Niciodată nu da cu piciorul în ceea ce ai agonisit. Chiar de-i puţin, păstrează: te va conduce la mai mult. Dacă te-ai întărit în ceva, iată că eşti neprimejduit dintr-o parte.

Pentru ca pravilele alcătuite astfel să te călăuzească la fericirea dorită şi să-şi poată împlini menirea, iată cum trebuie să te comporţi faţă de ele:

1) Cînd se va definitiva întregul plan de acţiune şi se va stabili ansamblul regulilor, cheamă-L pe Dumnezeu cu rugăciune puternică, ca să te binecuvînteze să le împlineşti neîncetat, cu folos şi într-un mod plăcut Lui. Respinge orice îngîmfare, părere de sine sau fantezie referitoare la desăvîrşirea pe care o vei atinge în viitor, urmîndu-le. Roagă-te cu sfială şi înfricoşare, ca să nu te ruşinezi prin îndepărtarea de la ele sau prin încălcarea lor.

2) Pune legămînt cu inima ta să nu abandonezi pravila stabilită, indiferent de greutate şi sacrificiu. De aceea, nu-ţi îngădui pe viitor nici măcar în gînd să abandonezi sau să schimbi vreuna dintre pravile: să rămînă aşa cum sînt.

3) Pentru aceasta, primeşte-le cu credinţa că sînt plăcute lui Dumnezeu şi consideră-le, în consecinţă, ca pe o lege a conştiinţei, ca fiind voia lui Dumnezeu în privinţa ta; socoteşte deci drept crimă orice încălcare a pravilelor. Mai bine să nu hotărăşti, decît, hotărînd, să le abandonezi. Altfel, se va forma un caracter instabil, gata oricînd să procedeze cînd într-un fel, cînd într-altul.

4) De aceea, luptă-te cu ispitele care apar împotriva împlinirii pravilelor. La început, vrăjmaşul ne luptă mai ales prin ele. Şi imediat ce obţine o cît de mică victorie, nădăjduieşte că va birui şi mai mult. Sfinţii Părinţi şi-au pus viaţa pentru ele. Rămînerea în ele înseamnă respingerea vrăjmaşului, înseamnă biruinţă. Este deja verificat prin experienţă că în nici o pravilă cu adevărat folositoare nu te poţi întări fără luptă. Fără luptă, pravila este nefolositoare, mincinoasă şi înşelătoare.

III. Calea îngustă şi anevoioasă

[...] Împotriva luptei şi a nevoinţei lăuntrice se pun întotdeauna piedici şi greutăţi din afară. „Voi nu sînteţi din lume” - spune Domnul, „Eu v-am ales, v-am desprins din ea; din acest motiv lumea vă urăşte” [...]. În lume veţi suferi. Şi, cu siguranţă, „multe sînt suferinţele drepţilor.” Oricine ar fi, puternic sau neputincios, dacă va începe să împlinească voia lui Dumnezeu, din inimă curată, fără a căuta să placă oamenilor, ci ţintind numai spre slava lui Dumnezeu, imediat vor apărea duşmăniri, nevoi şi necazuri. De aceea, toţi Sfinţii - şi cu deosebire Isaac Sirul, consideră suferinţele ca semne deosebite ale virtuţii şi ale tuturor faptelor sufleteşti cu adevărat bune. Astfel încît, dacă faci un bine adevărat, te aşteaptă cu siguranţă suferinţa. Dar vrăjmaşul nu doarme. El ne îngreunează starea lăuntrică, dar ne apasă şi din afară şi ne împresoară cu piedici. Şi, pe deasupra - spun Sfinţii - se strecoară şi înăuntrul nostru, ba cu năluciri şi vedenii, ba ne străbate ca o săgeată, năpustindu-se cu fel de fel de gînduri înfricoşătoare, ba ne arde ca un foc.

Astfel, imediat ce păşeşte cineva pe calea cea dreaptă, din toate părţile îl aşteaptă duşmani, şi dinăuntru şi din afară, şi văzuţi, şi nevăzuţi. Este ca un miel printre lupi. Aşa i se şi spune la început: Multe sînt necazurile drepţilor (Psalmi 33, 18), prin multe suferinţe va trebui să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14, 22). Vor fi suferinţe, căci spre aceasta sîntem puşi (1 Tesaloniceni 3, 3); intraţi prin poarta cea strîmtă (Matei 7, 13). Citeşte şi: Matei 6, 24; Ioan 15, 20; 1 Petru 4, 12-13; Isus Sirah 2, 1; Matei 5, 10; Iacob 1, 12; 2 Corinteni 4, 8-17; 1 Petru 4, 1; Apocalipsa 7, 14; Matei 7, 13-17 şi altele. Cu toţii ne aflăm în întuneric şi în umbra morţii, în mîinile duşmanilor celor răi şi vicleni: scăparea nu poate fi uşoară. Chiar şi cei ce caută libertatea exterioară, cîtă osteneală şi sudoare trebuie să jertfească! Cu atît mai mult aici, cîte împiedicări şi înfrîngeri, cîte temeri şi înfricoşări! Va întreba, poate, careva: „Dar ce face Dumnezeu?.” El este Cel ce îi întocmeşte aceluia, parcă înadins, o astfel de cale plină de suferinţe, ba pentru a-l deprinde cu suferinţele Sale, ba pentru a-l ascunde de el însuşi, cînd se află în această nefericită stare. Nu poate Domnul să-Şi exprime mai bine dragostea faţă de cei care-L caută - spune Sfîntul Isaac Sirul - decît supunîndu-l la suferinţe. De aceea, ele sînt chiar indiciul neîndoielnic al binevoirii lui Dumnezeu, semnul că El Şi-a plecat ochii, alegîndu-l pe acela care începe să sufere pentru adevăr, pentru numele Său. Omul acela trece parcă la curăţat, ca aurul în creuzet. Cei străini de suferinţe, cei cărora totul le merge din plin, sînt preacurvari, după cuvîntul Apostolului. Osteneala, lacrimile, suferinţele sînt cea mai bună curăţare, sînt ca bătutul cu maiul pentru rufărie.

De aceea, Apostolul ia la rînd pe drepţii de la începutul lumii şi pînă acum şi îi vede pe toţi, pînă la unul, suferind, pătimind, în osteneli. Patriarhii au suferit; Proorocii au suferit; Domnul - Începătorul nevoinţei - a suferit cel mai mult dintre toţi; Apostolii, de asemeni; apoi, mucenicii, asceţii şi toţi Sfinţii, aşa cum vede Ioan Teologul în Apocalipsă: Aceştia [...] de unde au venit? [...] din strîmtorarea cea mare (Apocalipsa 7, 13-14); ei sînt cei care, după cum se spune acolo, nu şi-au cruţat sufletele.

De aceea, cel ce începe să lucreze pentru Domnul trebuie să-şi pregătească sufletul pentru încercări. Nici pace, nici îndulciri, nici înlesniri să nu aştepţi, ci osteneală, batjocuri şi privaţiuni - chiar caută-le! Trebuie să ştii cu tărie că cel ce dobîndeşte virtuţi, dar fără osteneală, cel ce stă în nevoinţe, dar cu înlesniri, fără strîmtorări dureroase, acela se află în amăgire. Ceva nu-i acolo în regulă. Nu poţi avea pace printre oameni dacă rămîi în dreptate. Duhul lumii este un uliu mîncător de carne: imediat se năpusteşte. De aceea, trebuie să fii pregătit la orice... Sfinţii Părinţi exprimă această pregătire simplu şi în puţine cuvinte: du-te ca la moarte şi pune-ţi în inimă legămîntul că eşti osîndit la moarte - moarte care ţi se pregăteşte în fiece clipă, fără să ştii de unde şi cum. Numai acela va rezista neclintit - se spune - care va merge cu un asemenea legămînt pe calea adevăratei vieţi creştine. Căci imediat ce va muri cu simţirea sau cu legămîntul inimii, atunci orice va întîlni va fi mai slab decît ceea ce se aştepta, adică mai slab decît moartea. Pentru aceasta, ei aduc pilda Mîntuitorului despre împăratul care îşi face socoteala oastei înainte de război, sau cea despre gospodarul care începe să-şi zidească o casă. Evaluează-ţi supărările pe care le aştepţi şi mori cu gîndul şi cu simţirea, pentru că numai moartea va aduce liniştea necesară, aşteptată pe calea lui Hristos. „Nu poate fi ucenicul Meu cel [...] ce nu-şi urăşte sufletul său” - spune Domnul. Să fii pregătit ca pentru moarte; Sfîntul Isaac Sirul explică cu precădere acest lucru şi îl repetă adesea: „Orice ai întîlni - spune el - spune-ţi că ai murit şi te vei uşura; pacea şi traiul tihnit sînt cele mai nesuferite lui Dumnezeu.”

Toate acestea le sînt de trebuinţă nu numai celor ce s-au rupt de lume; cei ce trăiesc în lume au şi mai mare nevoie de o astfel de stare. Pe toate acestea le întîmpină adevăraţii rîvnitori ai evlaviei; celor falşi le este uşor. La acest legămînt făcut cu inima trebuie să mai adaugi o fierbinte şi neclintită nădăjduire în Dumnezeu Atotţiitorul, trebuie să îţi păstrezi credinţa că, în pofida întunecimii drumului, tu eşti al lui Dumnezeu, nu eşti respins, nu eşti dispreţuit, ci eşti vegheat de El; credinţa că El este cu tine, că El te ţine, în timp ce eşti sfîşiat din toate părţile. Închipuieşte-ţi că eşti ţinut de mîna lui Dumnezeu, ca o basma murdărită, care este scuturată ca să se cureţe. Păstrează credinţa că, orice ispită ar veni, dinăuntru sau din afară, ai puterea să o depăşeşti, pentru că Domnul nu te va lăsa în ispită mai mult decît poţi să rezişti. El ne călăuzeşte şi ne formează cu adîncă înţelepciune. Ţine minte, de asemeni, că ajutorul Său este aproape, că va apărea imediat ce îl vei chema şi că numai cu un asemenea ajutor vei putea depăşi ispita, fără să cazi; de aceea, să ştii că orice depăşire a ispitelor i-o datorezi Lui. Încercările care au fost depăşite fără a-L chema pe Dumnezeu şi nepuse pe seama Lui, nu-I sînt plăcute şi rămîn neroditoare, pentru că, întotdeauna, lasă în urmă îngîmfare şi părere de sine.

Nu trebuie însă nici să ne aruncăm cu capul înainte în năpaste: mîndra încredere în sine este neplăcută Domnului şi este întotdeauna pedepsită. Fii gata de orice, chiar şi de moarte, dar aşteaptă totul cu fierbinte nădăjduire în Dumnezeu şi predîndu-te Lui. Nu are decît să te ducă unde şi cum binevoieşte. Nu te împotrivi, nu dori ba una, ba alta, nici înlesniri, nici suferinţe. Să te ducă El; mergi cu faţa descoperită, aşteptînd numai necazuri, nădăjduind în Dumnezeu şi predîndu-te Lui. Fără o asemenea stare nu vei face un pas pe calea adevărată. Toţi cei ce se întorc fac aceasta pentru că sînt nepregătiţi pentru luptă şi nevoinţă, sau din pricina încrederii în forţele proprii. Propriul foc interior te poate ajuta, însă nu pentru mult timp. El se răceşte de la sine, şi omul rămîne fără nimic.

IV. Rîvna spre mîntuire

Se vede de aici că cel ce păşeşte pe calea vieţii creştine, fiind încă slăbănog, bolnav, neorînduit, trebuie să posede deja o mare forţă şi tărie. Altfel, va cădea sub povara suferinţelor şi a nevoinţelor, care i se pregătesc. Puterea care îl face rezistent şi care îi face roditoare toate ostenelile este rîvna, osîrdia, sîrguinţa, grija de a-I bineplăcea Domnului şi de a-şi mîntui sufletul. După cum cel ce caută o comoară adevărată nu se uită la greutăţi, nu pierde vremea şi nu se înfricoşează de piedici, la fel şi creştinul, cînd are rîvnă şi dorinţă de a căuta, va depăşi toate greutăţile şi va parcurge nevătămat întregul drum. Cine caută găseşte tot ce caută; Domnul ne-a dat o făgăduinţă deosebită: caută şi vei găsi. Căutarea este duhul vieţii, prin stingerea ei, viaţa se stinge. Ea este focul adus de Mîntuitor pe pămînt; este lumina şi viaţa Lui. Vaporul se opreşte cînd aburul este eliminat; la fel, cel ce-L urmează pe Hristos cade sau se rostogoleşte înapoi cînd se răceşte (cu duhul). Iată cu ce trebuie să ne aprovizionăm, păşind pe calea plinirii poruncilor şi a curăţirii de patimi! Altfel, nici nu putem să începem această lucrare într-un duh adevărat; şi chiar de-ar începe-o careva, se va osteni fără rod, fără vlagă. Este o osteneală în zadar. Există mulţi oameni trecuţi prin nevoinţe şi ispite, dar fără folos: roadele sînt ale duhului, iar duhul lui Dumnezeu stă în rîvnă.[...] De aceea, niciodată să nu-ţi spui: „Gata, m-am ostenit îndeajuns, pot să mă odihnesc.” O astfel de înlesnire şi vlăguire este primul duşman. Gîndul, cu toate că este mic şi slab, este cel mai viclean trădător: el deschide porţile vrăjmaşilor. Cine se împacă cu el, acela cade. El a fost observat de Sfinţii Părinţi şi fiecărui începător i se repetă necontenit: vezi, să nu spui: „gata, acum pot s-o las mai moale”, ci întreabă-te pentru ce eşti aici sau de ce nu faci nimic. Sau, adresîndu-te Domnului, roagă-te să te ajute ca să pui început mîntuirii şi începe iarăşi şi iarăşi! Începe din nou şi osteneşte, dar la înlesniri sau favoruri nici să nu te gîndeşti, ci păstrează-ţi în inima ta gîndul că vei avea de dus greutatea şi strîmtorarea pînă la moarte şi că nu te aşteaptă nici o uşurare, ci numai greutăţi. Iată adevărata alcătuire a duhului rîvnitor, care este neprimejdioasă, solidă, neîngăduind nici o fisură: nici înfierbîntare nărăvaşă, nici încredere în sine, nici îngîmfare!

Trei cuvinte despre purtarea Crucii

[...] Crucea personală a fiecăruia, cînd se uneşte cu Crucea lui Hristos, atunci puterea şi lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere şi orice dar desăvîrşit. Prin urmare, crucile personale ale fiecăruia sînt la fel de necesare în lucrarea mîntuirii pe cît este şi Crucea lui Hristos. Nu veţi întîlni nici un mîntuit care să nu fi fost purtător de cruce. De aceea, fiecare este înconjurat din toate părţile de cruci, ca să nu se ostenească căutîndu-şi crucea şi ca să fie aproape de puterea mîntuitoare a Crucii lui Hristos. Putem spune şi aşa: uită-te în jurul tău şi înlăuntrul tău, descoperă-ţi crucea, poart-o cum se cuvine, unită cu Crucea lui Hristos şi vei fi mîntuit. Cu toate că fiecare îşi poartă crucea şi fără să vrea şi, de cele mai multe ori, crucea nu este uşoară, ci anevoie de purtat, totuşi nu fiecare o priveşte în lumina Crucii lui Hristos; nu fiecare o pune în slujba lucrării mîntuirii sale; de aceea, crucea nu este mîntuitoare pentru fiecare. Să luăm la rînd toate crucile posibile şi să vedem cum trebuie să o purtăm pe fiecare dintre ele, pentru ca ea să capete putere mîntuitoare. Sînt multe cruci, dar felurile lor sînt trei: primele sînt crucile exterioare, alcătuite din suferinţe şi necazuri şi, în general, dintr-o nefericită soartă pămîntească; a doua categorie o reprezintă crucile interioare, născute din lupta cu patimile şi cu poftele; pentru a cîştiga virtuţile; a treia categorie o reprezintă crucile harice (de duh şi de har), care sînt primite prin totala predare în voia lui Dumnezeu.

Vă voi spune acum cîteva cuvinte, despre crucile exterioare. Acestea sînt cele mai complexe şi mai diverse cruci. Ele sînt răspîndite pe toate drumurile noastre şi se întîlnesc aproape la fiece pas. Aici putem include supărările, necazurile, nenorocirile, bolile, pierderea celor apropiaţi, necazurile de la serviciu, tot felul de privaţiuni şi de pagube, neplăcerile familiale, relaţiile nefavorabile cu lumea, jignirile, supărările, pierderile şi, în general, soarta pămîntească, mai mult sau mai puţin anevoioasă pentru fiecare. Cine nu are vreuna dintre aceste cruci? Nici nu se poate altfel. Nici celebritatea, nici bogăţia, nici slava, nici o mărire pămîntească nu ne scutesc de ele. Ele s-au împletit cu viaţa noastră pămîntească din clipa în care s-a închis Raiul pămîntesc şi nu se vor desprinde de ea, pînă cînd nu se va deschide Raiul ceresc.

De vrei ca aceste cruci să-ţi fie mîntuitoare, foloseşte-te de ele aşa cum le-a rînduit Dumnezeu pentru mîntuirea omului, în general, şi a ta, în particular. De ce a rînduit Domnul ca nimeni să nu se afle pe pămînt fără necazuri şi strîmtorări? Pentru ca omul să nu uite că este un exilat, ca să nu trăiască pe pămînt ca un băştinaş în patria sa, ci ca un călător şi ca un venetic într-o ţară străină şi să caute întoarcerea în adevărata sa patrie. Cînd omul a păcătuit, a fost imediat izgonit din Rai şi, în afara Raiului, a fost înconjurat de necazuri şi de lipsuri şi de tot felul de greutăţi, ca să ţină minte că nu se află la locul său, ci este pedepsit, şi ca să se îngrijească să caute miluire şi revenire la rangul său. Astfel, nu te mira văzînd necazuri, nenorociri şi lacrimi, ci rabdă fără să te necăjeşti. Nu îi şade bine criminalului şi neascultătorului deplina bunăstare şi fericire. Primeşte acest gînd în inimă şi poartă-ţi soarta cu seninătate.

„Dar de ce mie mi s-a dat mai mult, iar altuia mai puţin?”, vei spune. „De ce pe mine mă strîmtorează necazurile, iar altuia îi merge bine aproape în toate? De ce eu mă frîng de durere, iar altul se mîngîie? Dacă aceasta este soarta tuturor măcar să se împartă în mod egal fiecăruia, fără excepţii.” Dar chiar aşa se împarte. Uită-te mai bine şi vei vedea. Ţie ţi-e greu acum, iar altuia i-a fost greu ieri sau îi va fi mîine, iar astăzi îi îngăduie Domnul să se odihnească. De ce te uiţi la ceasuri şi la zile? Priveşte întreaga viaţă, de la început pînă la sfîrşit, şi vei vedea că tuturor le este greu, chiar foarte greu. Găseşte pe unul care să jubileze de bucurie întreaga viaţă! Pînă şi regii, adesea nu dorm nopţile din pricina greutăţii ce le apasă inima. Ţi-e greu acum, dar înainte n-ai avut parte de zile de bucurie?! Dumnezeu îţi va mai da şi vei vedea şi alte zile de bucurie. Rabdă, deci! Cerul se va lumina şi deasupra ta. În viaţă este ca în natură, sînt ba zile întunecoase, ba zile senine. S-a întîmplat vreodată ca un nor de furtună să nu treacă?! Şi este cineva pe lume care să creadă că nu va trece? Gîndeşte şi tu la fel despre supărarea ta, şi te vei mîngîia de bună nădăjduire. Îţi este greu. Dar este, oare, aceasta o întîmplare fără motiv? Pleacă-ţi cît de cît capul şi adu-ţi aminte că există Dumnezeu, care Se îngrijeşte de tine ca un părinte şi nu te scapă din ochi. De te-a ajuns nenorocirea, nu s-a întîmplat decît cu îngăduinţa şi cu voia Lui. Nimeni altul decît El ţi-a trimis-o. Iar El ştie foarte bine ce, cui şi cînd să-i trimită, şi cînd trimite, trimite spre binele aceluia care primeşte suferinţa. Aşadar, uită-te în jurul tău şi vei vedea, în nenorocirea care te-a ajuns, planul cel bun al lui Dumnezeu pentru tine. Dumnezeu vrea să-ţi cureţe vreun păcat sau să te îndepărteze de vreo treabă păcătoasă sau, printr-un necaz mai mic, să te ferească de un altul mai mare, ori vrea să-ţi dea ocazia să-ţi arăţi răbdarea şi credinţa în El, pentru ca apoi să-Şi arate în tine slava milostivirii Sale. Desigur că ceva dintre acestea ţi se potriveşte. Caută deci ceea ce ţi se potriveşte şi oblojeşte-ţi cu aceea rana, aşa cum foloseşti un plasture, şi se va răcori arsura ei. De altfel, dacă nu vei vedea clar ce anume vrea să-ţi dăruiască Domnul prin nenorocirea care te-a ajuns, pune-ţi în inimă credinţa generală şi neiscoditoare că tot ce vine de la Domnul este spre binele nostru, şi tîlcuieşte-i sufletului tulburat: aşa a binevoit Dumnezeu. Rabdă! Pe cine pedepseşte Dumnezeu, acela-I este ca un fiu!

Mai bine opreşte-ţi privirea la starea ta morală şi la starea din veşnicie care îi corespunde. Dacă eşti păcătos - cum eşti de altfel - bucură-te că a venit focul năpastei care-ţi va arde păcatele. Tu priveşti suferinţa numai dinspre pămînt. Dar mută-te cu gîndul la cealaltă viaţă. Treci de partea Judecăţii. Priveşte focul cel veşnic, pregătit pentru păcatele noastre. Şi, de acolo, priveşte-ţi suferinţa. Dacă acolo vei fi osîndit, cîte necazuri nu ţi-ai dori să fi suportat aici, numai ca să nu fi căzut sub acea osîndire?! Spune-ţi în sinea ta: „După păcatele mele îmi sînt trimise aceste lovituri” şi mulţumeşte-I Domnului că bunătatea Lui te îndrumă spre pocăinţă. Apoi, în loc să te întristezi fără rost, află care-ţi este păcatul, pocăieşte-te şi nu mai păcătui. Cînd vei cugeta astfel, vei spune, desigur: „Încă este puţin ceea ce am primit! Căci, după păcatele mele, mult mai rău merit.”

Aşadar, indiferent de porţi soarta amară a tuturor, ori suferinţele şi necazurile personale, rabdă-le cu inima împăcată, primindu-le cu recunoştinţă din mîinile Domnului, ca pe un leac împotriva păcatelor, ori ca pe o cheie care deschide uşa în Împărăţia Cerească. Nu cîrti, nu invidia pe altul şi nu te lăsa pradă tînguirii zadarnice. Căci aşa se întîmplă în nenorocire: unul începe să se tînguiască şi să cîrtească, altul se pierde de tot cu firea şi cade în deznădejde, iar altul se cufundă în necazul său şi doar suferă, fără a se mişca cu mintea şi fără să-şi înalţe suferinţa inimii spre Dumnezeu. Toţi aceştia nu se folosesc cum se cuvine de crucile care le sînt trimise şi pierd, astfel, momentul prielnic şi ziua mîntuirii.

Domnul le dă în mîini conlucrarea mîntuirii, iar ei o resping. I-a ajuns necazul şi suferinţa. Oricum, îţi porţi deja crucea. Fă, aşadar, ca această purtare să-ţi fie spre mîntuire, iar nu spre pierzanie. Pentru aceasta nu trebuie să muţi munţii din loc, ci să aduci o mică schimbare în mişcarea gîndurilor şi în stările inimii tale. Deşteaptă-ţi recunoştinţa, smereşte-te sub mîna puternică, pocăieşte-te, îndreptează-ţi viaţa. Dacă te-a părăsit credinţa în pronia lui Dumnezeu, readu-ţi-o în suflet şi vei săruta dreapta lui Dumnezeu. Dacă ţi-ai pierdut simţul legăturii cu propriile păcate, ascute-ţi ochiul conştiinţei şi le vei vedea, îţi vei plăti păcatul şi vei umezi uscăciunea necazului cu lacrimile pocăinţei. Dacă ai uitat că amarul soartei pămînteşti răscumpără şi mai amarnica soartă veşnică, viază-ţi în minte acest gînd şi, cu inimă împăcată îţi vei dori suferinţe, pentru ca, pentru micile suferinţe de aici, să te întîmpine acolo milostivirea veşnică a Domnului. Este mult, oare? Este greu? Dar, în acelaşi timp, aceste gînduri şi sentimente sînt legăturile care leagă crucea noastră de Crucea lui Hristos, din care se revarsă pentru noi puteri mîntuitoare. Fără acestea, crucea rămîne tot în spatele nostru şi ne apasă, dar nu are putere mîntuitoare, fiind despărţită de Crucea lui Hristos. Atunci nu mai sîntem purtătorii de cruce care se mîntuiesc şi nu ne mai putem lăuda în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. [...]

Dintre cele trei feluri de cruci, v-am vorbit cîte ceva despre primul, despre crucile din afară: suferinţele, nenorocirile şi lipsurile. Acum vă voi spune cîte ceva despre cel de-al doilea fel, crucile lăuntrice. Pe acestea le întîlnim în timpul luptei cu patimile şi cu poftele. Spune Sfîntul Apostol: Iar cei ce sînt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24). Şi l-au răstignit? Aşadar, este vorba de o cruce pe care şi-au răstignit aceste patimi şi pofte. Care este crucea aceasta? Este lupta cu ele. A răstigni patimile înseamnă a le face neputincioase, a le strivi, a le dezrădăcina. De va înfrînge omul vreo patimă de cîteva ori, o va face neputincioasă; de o va mai înfrînge de cîteva ori, o va strivi; dacă încă o va înfrînge atunci o va dezrădăcina cu totul, cu ajutorul lui Dumnezeu. Şi fiindcă această luptă este anevoioasă, amară şi dureroasă, ea este cu adevărat o cruce împlîntată înlăuntrul nostru. Cel ce luptă cu patimile, uneori parcă are mîinile ţintuite, parcă i se pune pe frunte cununa de spini, inima îi este străpunsă de vie. Atît este de greu şi de dureros. Fără osteneală şi fără durere nu se poate, pentru că patimile, deşi, venind din afară, ne sînt străine, aşa de tare s-au lipit de trupul şi de sufletul nostru, încît au pătruns cu rădăcinile în toate mădularele sufleteşti şi în toate puterile noastre. Dacă te vei apuca să le dezrădăcinezi, doare. Doare, dar este mîntuitor şi această izbăvire nu se obţine altfel decît prin durere. [...] Care patimă nu este dureroasă? Mînia arde, invidia usucă, pofta trupească vlăguieşte, zgîrcenia nu te lasă să mănînci şi să dormi, mîndria jignită roade ucigător inima; şi orice altă patimă - ura, suspiciunea, gîlceava, dorinţa de a fi pe placul oamenilor, atracţia pentru anumite lucruri şi persoane - ne pricinuieşte fiecare, suferinţa ei, astfel încît a trăi în patimi este acelaşi lucru cu a merge desculţ pe lame de cuţit sau pe cărbuni aprinşi, sau a fi în situaţia omului căruia şerpii îi înveninează sîngele. Şi iarăşi, cine nu este lipsit de patimi? Toată lumea le are. Cîtă vreme există mîndrie, există toate patimile, căci aceasta este mama patimilor şi nu umblă fără fiicele ei. Dar că nu fiecare le are pe toate în aceeaşi măsură: la unul precumpăneşte una, la altul alta, care le dă tonul celorlalte. Iar dacă fiecare are patimi, înseamnă că se şi chinuieşte din pricina lor. Fiecare este chinuit şi răstignit de patimi, însă nu spre mîntuire, ci spre pierzanie. Astfel, purtînd patimile, te sfîşii cu ele şi pieri. Nu este oare mai bine să-ţi produci singur suferinţă înlăuntrul tău, tot din pricina patimilor, însă nu spre pierzanie, ci spre mîntuire? Este de ajuns să schimbi direcţia cuţitului şi în loc să te tai pe tine cu el, spre satisfacţia patimilor, să tai cu el patimile, pornind la luptă cu ele şi împotrivindu-te lor în toate. Şi aici va fi durere şi suferinţă a inimii, dar durerea va fi tămăduitoare, va fi imediat urmată de o liniştire îmbucurătoare, aşa cum se întîmplă cînd rana este acoperită cu un plasture tămăduitor. Dacă te supără, de pildă, cineva, este greu să-ţi depăşeşti mînia şi nu-ţi place; dacă o biruieşti, te linişteşti, dar dacă îi dai satisfacţie, multă vreme te vei frămînta. De a fost cineva jignit, greu îi este să se biruiască pe sine şi să ierte; dacă iartă, pace dobîndeşte, iar de se răzbună, nu va avea linişte. Dacă s-a aprins o pasiune, greu este de stins; de o stingi, vei vedea lumina lui Dumnezeu, iar de nu, vei umbla ca ucis. Aşa stau lucrurile cu orice patimă. Şi patima te chinuieşte, dar şi lupta cu ea îţi pricinuieşte suferinţă. Însă prima te ucide, iar a doua te vindecă şi te izbăveşte. Oricărui pătimaş trebuie să i se spună: „Mori pe crucea patimilor tale! Rupe această cruce construieşte-ţi o alta: crucea luptei cu ele. Şi îţi va fi răstignirea pe această cruce spre mîntuire!” Toate acestea sînt limpezi ca lumina zilei şi alegerea ar trebui să fie foarte uşoară. Totuşi, faptele nu o îndreptăţesc întotdeauna.

Trebuie să ne mirăm de orbirea noastră. Suferă unul de cîte o patimă, dar tot îi dă apă la moară. Vede că, dîndu-i satisfacţie, îşi face din ce în ce mai rău, dar tot nu se lasă. Avem o duşmănie inexplicabilă faţă de noi înşine! Altul chiar se pregăteşte de luptă cu patima, dar imediat ce patima se trezeşte cu cererile ei, o urmează numaidecît. Iar porneşte şi iar îi cedează. Face de cîteva ori aşa şi rezultatul este acelaşi. Suferim de o inexplicabilă vlăguire a puterii morale! În ce constau amăgirea şi înşelarea? În faptul că patima, prin satisfacerea ei, promite o grămadă de plăceri, iar lupta cu ea nu promite nimic. Dar de cîte ori nu s-a verificat, oare, că satisfacerea patimii aduce nu fericire şi linişte, ci chin şi întristare? Ea promite multe, dar nu dă nimic; iar lupta nu promite nimic, dar dă totul. Dacă nu ai trăit această experienţă, trăieşte-o şi vei vedea. Dar aici este nenorocirea noastră, că nu ne hotărîm s-o trăim. Motivul ar fi că ne este milă de noi înşine. Auto-compătimirea este cel mai linguşitor trădător şi cel mai mare duşman al nostru, este primul plod al mîndrei. Ne este milă de noi înşine şi ne ucidem cu mîna noastră. Credem că ne facem bine, dar ne facem rău; şi cu cît mai rău ne facem, cu atît mai mult vrem să ne facem rău. Astfel, răul creşte şi ne apropie de pieirea finală. Să ne însufleţim, aşadar, fraţilor, şi să ne urcăm cu curaj pe crucea răstignirii de sine, prin răstignirea şi dezrădăcinarea patimilor şi a poftelor. Să respingem mila de noi înşine şi să încălzim rîvna trudirii de sine. Să avem o inimă de doctor, care şi celor pe care-i iubeşte, şi celor de vază, la nevoie, le administrează tăieturi şi arsuri dureroase. Nu vă voi indica metoda şi întreaga desfăşurare a luptei. Apucaţi-vă de treabă, şi ea vă va arăta singură şi vă va învăţa totul. [...]

Ne-a mai rămas să lămurim cel de-al treilea fel al crucii mîntuitoare pentru noi, crucea predării de sine în voia lui Dumnezeu. Vă voi spune şi despre ea vreo două vorbe, pentru că învăţătura întreagă îmi depăşeşte puterile. Pe această cruce se ridică creştinii cei mai desăvîrşiţi. Ei sînt cei ce o cunosc şi ar putea vorbi limpede despre ea, pe larg şi cu putere. Cum ar putea alţii să vorbească aşa? Dar nu se poate să o trecem cu vederea, ca nu cumva cineva dintre voi, biruind vreo două patimi şi liniştindu-se cît de cît de frămîntarea lor dinăuntru, să creadă că a făcut deja tot ce trebuie şi se aşteaptă de la creştini. Nu, nici în această situaţie nu a făcut încă totul. Chiar şi cel ce s-a curăţat pe deplin de patimi nu a făcut încă cea mai importantă faptă creştină, ci doar s-a pregătit pentru ea. Dacă te-ai curăţat de patimi, predă-te, curat, ca jertfă curată şi neprihănită lui Dumnezeu, căci numai o astfel de jertfa I se cuvine Neprihănitului. [...]

Aceasta este culmea desăvîrşirii creştine, la care este omul în stare să ajungă. Ea este începutul stării viitoare, de după înviere, cînd Dumnezeu va fi prezent pe de-a-ntregul în toţi. De aceea, toţi cei ce s-au învrednicit să atingă această stare se pun adesea în contradicţie cu toate rînduielile vieţii pămînteşti şi ori suferă prigoane şi chinuri, ori devin şi sînt consideraţi nebuni întru Hristos, ori se retrag în pustie. Dar cu toate aceste aspecte ale vieţii lor exterioare, lăuntrul lor este unul: sînt uniţi cu Dumnezeu, trăind în inimă numai cu Dumnezeu. [...]

Nu mai am nimic să vă spun despre aceasta. Şi pe acestea vi le-am spus numai ca să vă sugerez unde se află sfîrşitul, unde trebuie să fim şi să ajungem şi pentru ca, ştiind, să înţelegeţi cu toţii că, orice aţi avea sau aţi face bun, să-l socotiţi drept nimic, dacă nu aţi ajuns pînă la această înălţime a vieţii duhovniceşti care ne-a fost menită şi care este aşteptată de la noi. Mulţi cred că viaţa creştină este la fel ca şi alte feluri de a trăi; nu este aşa. Ea începe prin pocăinţă, se continuă prin lupta cu patimile şi se încheie prin răstignirea împreună cu Hristos a omului lăuntric curăţit de patimi şi prin cufundarea în Dumnezeu. Aţi murit - spune Apostolul - şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu (Coloseni 3, 3). Aici, totul se săvîrşeşte înlăuntru, este nevăzut pentru ochii oamenilor, fiind cunoscut doar conştiinţei şi lui Dumnezeu. Cele din afară sînt aici nimic. Desigur că ele sînt un ambalaj cuviincios, dar nu sînt un martor hotărîtor şi cu atît mai puţin, nu le nasc pe cele dinăuntru. Atît de adesea, comportamentul exterior cuviincios nu este decît superbul ambalaj al unui mormînt plin de oase!

Ştiind acestea, să stăm, fraţilor, pe Golgota, în faţa crucilor, şi să începem să ne măsurăm cu ele şi pe ele cu noi, fiecăruia care i se potriveşte. Simon Cirineul, cel ce a purtat Crucea Domnului (Marcu 15, 21), este modelul acelor purtători de cruce care suferă necazuri şi privaţiuni exterioare. Tocmai v-am spus înainte pe cine reprezintă tîlharul cel înţelept răstignit şi pe cine, Domnul pe Cruce: primul, pe cel ce se luptă cu patimile, iar Domnul, pe bărbaţii desăvîrşiţi, răstigniţi prin predarea în voia lui Dumnezeu. Dar crucea tîlharului celui rău pe cine reprezintă? Pe aceia care lucrează patimilor. Patimile îi chinuiesc, îi sfîşie, îi răstignesc de moarte, nedîndu-le nici o bucurie şi nici un fel de speranţă. După aceste semnalmente, măsoară-te cu fiecare dintre aceste cruci şi, după ele, află cine eşti: Simon Cirineul, tîlharul cel înţelept sau cel ce îl imită pe Domnul Hristos, sau tîlharul cel rău, din pricina patimilor ce te consumă?

Aşa cum te vei găsi, aşa să-ţi aştepţi sfîrşitul. Voi adăuga numai: scoateţi-vă afară din minte cum că am putea, pe calea unei vieţi tihnite, să devenim cei ce se cuvine să fim întru Hristos! La creştinii adevăraţi, dacă au cîte o mîngîiere, aceasta este cu totul întîmplătoare; trăsătura cea mai definitorie a vieţii lor o formează suferinţele şi durerile, lăuntrice şi din afară, de voie şi de nevoie. Prin multe suferinţe se cuvine să intrăm în Împărăţie, inclusiv în cea lăuntrică. Primul, pas făcut aici - frîngerea voii dinspre rău înspre bine, alcătuind inima pocăinţei - se reflectă într-o durere de moarte pricinuită ranei produse de frîngerea voii, care va sîngera, apoi, pe toată perioada luptei cu patimile şi care se va închide abia după dobîndirea neprihănirii, care îl ridică pe creştin pe crucea împreună-răstignirii cu Hristos, în voia lui Dumnezeu. Totul este suferinţă, durere, strîmtorare. Putem spune că tihna este semnul drumului greşit, iar suferinţa, cel al drumului drept.

Cugetînd la aceasta, bucuraţi-vă, purtători ai crucii! Iar vouă ce vă pasă, cei se staţi în tihnă şi în mîngîieri? Cuvîntul lui Avraam către cel bogat este în pilda despre Lazăr şi bogatul nemilostiv. Aici vă mîngîiaţi, iar alţii suferă pentru Hristos şi pentru sfînta Sa Lege; iar în cealaltă lume va fi invers: cei ce au mers pe drumul crucii se vor mîngîia, iar cei ce s-au mîngîiat vor suferi. Voi spuneţi, de obicei: „Ce, nu avem voie nici măcar să ne distrăm sau să ne permitem vreo plăcere?” Faceţi întîi ce este mai important, iar apoi permiteţi-vă şi aceasta. Unii n-au alte treburi decît: azi să meargă la un bal, mîine la teatru, poimîine la plimbări, apoi la lecturi şi la conversaţii mondene şi la fel de fel de alte distracţii, trecînd de la unele plăceri la altele. Iar la ce este mai important, la cum să ajungă ceea ce trebuie să fie fiecare creştin, nici nu se gîndesc. Ce fel de roade să aştepţi de la o astfel de viaţă? Credeţi că raportarea noastră lăuntrică la Dumnezeu, prin Hristos, va creşte de la sine, indiferent de aceste neorînduieli din afară?! Cum să crească? Arde oare lumînarea în vînt? Se plineşte, oare, viaţa de la otravă? Nu. Dacă vrei să-ţi fie bine, lasă mîngîierile, porneşte pe drumul crucii şi al pocăinţei, mistuieşte-te în focul răstignirii de sine, căleşte-te în lacrimile frîngerii inimii şi vei deveni aur sau argint sau piatră preţioasă şi, la timpul potrivit, vei fi luat de Stăpînul ceresc pentru înfrumuseţarea prealuminoaselor şi prealiniştitelor Sale lăcaşuri. [...]

Cum şi cu ce să ne hrănim sufletul, ca să sporească duhovniceşte

[...] Este un adevăr dumnezeiesc, care este oferit din belşug în Biserică, tuturor celor ce vor să asculte; este oferit şi prin citirea cuvîntului lui Dumnezeu, şi în predici, şi în cîntările bisericeşti, şi în toate rînduielile şi tipicurile Bisericii, şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, şi într-o mulţime de cărţi mîntuitoare. Doritorii se adapă de aici din belşug cu lumina adevărului dumnezeiesc şi se veselesc de strălucirea lui. Dar nu toţi fac aşa şi nu toţi cei ce par a fi purtători ai adevărului lui Dumnezeu îl cuprind cu adevărat în sufletul lor. Există oameni care îşi pierd zilele şi nopţile studiind vreo ştiinţă - matematică, fizică, astronomie, istorie şi altele - crezînd că-şi hrănesc sufletul cu adevărul, dar sufletul lor se vlăguieşte şi se chinuieşte. De ce? Din pricină că nu se află adevăr acolo unde ei îl caută! Nu spun că ştiinţele n-ar putea cuprinde adevărul, ci că adesea ele îl izgonesc, înlocuindu-l cu iluzii sau cu presupuneri potrivnice adevărului. Dar sufletul nu-l poţi înşela, cum nu poţi înşela pe un om înfometat, dîndu-i o piatră în loc de pîine. De aceea sufletul se chinuieşte! Dar acestea - ştiinţele - încă par preocupări serioase. Dar ce să mai zicem de cititorii împătimiţi ai publicaţiilor noastre periodice? Priviţi cu cîtă strădanie se zbate un tînăr, sau uneori chiar unul mai puţin tînăr să obţină cît mai repede banalul număr al vreunei reviste lunare, cu cîtă nestăpînire se aruncă să devoreze, cum se zice, prada obţinută! Nu-i mai arde nici de mîncare, uită uneori şi de somn... Şi care-i folosul?! Două-trei fraze reuşite, cîteva fantezii mincinoase, cîteva presupuneri înşelătoare, şi atît... Restul nu-i bun de nimic. Iar sufletul rămîne nemulţumit. Luăm o altă carte, apoi alta... mereu, acelaşi lucru... Te doare sufletul! Începem conversaţiile... Mereu, acelaşi lucru, pentru că atît subiectele conversaţiilor, cît şi modul lor de tratare sînt preluate din aceleaşi cărţi... Adăugaţi la aceasta mediocritatea ocupaţiilor şi a relaţiilor de zi cu zi şi veţi înţelege că, dacă am descoperi acel auz care aude vocea sufletului, am desluşi un strigăt amar: „Scoateţi-mă afară din această închisoare!... Mă înăbuş aici! Daţi-mi să privesc măcar o clipă lumina lui Dumnezeu!” Aşa şi este. Dar cine-l ascultă?! Vedeţi, aici nu este de bon ton să hrăneşti sufletul cu adevărul lui Dumnezeu... Şi sufletul se chinuieşte. Şi măcar dac-ar trebui să meargă departe după acest adevăr! Dar nu, el este aici, însă nu vor să-şi deschidă ochii ca să-i primească lumina. Intră în biserică, ascultă ce se cîntă, ce se citeşte şi se face aici şi vei vedea lumina adevărului lui Dumnezeu. Deschide Evanghelia sau măcar ţine în mîini această carte dumnezeiască şi deja se va bucura sufletul tău. Iar scrierile Părinţilor, nu avem destule acum, în traduceri accesibile tuturor? [...] Dar noi nu cunoaştem toate aceste comori ale adevărului dumnezeiesc, n-am auzit nici de titlurile lor! Fraţi şi părinţi! Ce fel de creştini sîntem, cînd nici nu ne atingem de cărţile în care este explicat creştinismul, în schimb citim cine ştie ce aiureli? Şi ne chinuim sufletul într-un întuneric înăbuşitor, noi, fiii zilei şi ai luminii, cum ne numea Sfîntul Apostol! [...] Acela care nu ştie decît de baluri şi de teatre, de plimbări la serate, tablouri, scamatorii şi altele asemenea, cînd rămîne singur cu el însuşi, sufletul aceluia tînjeşte şi suferă de dor. Şi sufletul îi spune atunci: „Mă sufoc... Ia-mă de aici şi du-mă acolo unde aerul este întotdeauna curat şi cerul este senin”. [...] Iată de ce sînt bolnave, suferinde şi tînjesc sufletele celor cufundaţi numai în griji lumeşti sau numai în treburile de la serviciu sau, şi mai rău, în lucruri pătimaşe, iar a face vreo faptă bună nici nu le trece prin minte. Cu toate că nu pierd nici o părticică hrănitoare pentru suflet, ea se ofileşte tot mai mult. Nu vreau să spun că treburile de la serviciu şi cele ale traiului zilnic - grijile de familie, negustoria, feluritele tranzacţii şi întreprinderi ar fi păgubitoare de suflet... Nu. Nu ele însele sînt păgubitoare, ci păgubitor este a ne ocupa numai de ele, neglijînd faptele bune, cît şi preocuparea cu ele nu întru slava lui Dumnezeu, ci pentru anumite scopuri individualiste. Aşa cum sevele trupului nostru se transformă în sînge viu prin unirea cu oxigenul din aer, la fel toate treburile, şi cele de la serviciu, şi cele ale traiului zilnic se pot transforma într-o stihie hrănitoare de suflet, dacă le vom închina lui Dumnezeu! Iar cînd nu facem aşa şi nici fapte bune nu avem, atunci cu ce să se hrănească sufletul?! [...] Asta-i tot dar, fraţilor, pe toate acestea le cunoaşteţi! Ştiţi că sufletul, luminat din belşug de lumina adevărului lui Dumnezeu, păstrat în aerul curat şi ceresc al rugăciunilor şi al ierurgiilor Bisericii şi întărit cu hrana bogată a faptelor bune, este asemeni unui copac răsădit lîngă ape izvorîtoare, care-şi va da rodul la timpul cuvenit, şi frunza nu-i va cădea. Iar un alt suflet, lipsit de toate acestea, se aseamănă cu o plantă nobilă ţinută cu cruzime, într-un loc fără lumină, fără aer curat şi fără umezeală, şi care se vlăguieşte! Le ştiţi pe toate acestea. Fericiţi sînteţi, dacă le faceţi. De ce, omule, îţi tiranizezi sufletul, robindu-te, orb şi fără socotinţă, zbuciumului vieţii lumeşti?! Aceste gînduri, pe care vi le-am expus acum, mi le-a sugerat ziua de astăzi, închinată Sfîntului Ioan Scărarul, care a trăit în pustie şi a fost un îndrumător al vieţii pustniceşti. Mulţi cred că pustia sau lăcaşurile de însingurare sînt locuri uscate, care nu oferă nimic hrănitor pentru suflet. Dar priviţi faptele Sfîntului Ioan, deschideţi Scara lui şi citiţi orice din ea şi veţi vedea cîtă viaţă şi putere era în el! Pustia epuizează numai trupul, dar sufletul îl hrăneşte din belşug cu felurite bunuri cereşti. Lumea vi se pare bogată, dar ea îngraşă numai trupul, dar sufletul îl epuizează prin înfometare, neoferindu-i o cît de mică părticică hrănitoare. Chivernisiţi-vă viaţa după această deosebire, toţi cei ce vreţi să vă creşteţi sufletul ca să devină un pom viu, vrednic de a fi răsădit în Raiul ceresc. [...]

Fii asemenea Sfintei Maria Egipteanca în pocăinţă şi în autoîndreptare

[...] Dar va spune cineva: „Maria Egipteanca, model de urmat?! Oare chiar trebuie ca toată lumea să fugă în pustie, în locuri nelocuite, în munţi?” Nu, nu toată lumea. Dar toţi trebuie să o aibă drept model în truda ei de autoîndreptare, în hotărîrea ei neclintită de a-şi schimba viaţa şi în felul cum a ajuns la această hotărîre. Iată părţile care trebuie urmate! Cum a ajuns Cuvioasa Maria la hotărîrea de a-şi schimba viaţa? Domnul a adus-o. Pentru ce? Deoarece, în pofida patimii năprasnice care o stăpînea, ea nu se gîndise niciodată să rămînă pentru totdeauna în această amară robie. Ea a suferit silnicia cărnii şi a vrăjmaşului care lucra prin această carne şi s-a lăsat pradă pasiunii, dar nu pînă la sfîrşit. Domnul S-a milostivit de suferinţele făpturii şi a venit s-o elibereze din legăturile care o chinuiau. Aceasta este învăţătura la care să luăm aminte din viaţa Sfintei Maria Egipteanca.

Aşadar, de are cineva nefericirea să se afle în robia vreunei patimi trupeşti sau sufleteşti, să aibă măcar atîta tărie ca să nu se robească ei fără putinţă de întoarcere, să nu se asemene acelora care, căzuţi pradă deznădejdii, se dedau preacurviei. Patima îl leagă pe om şi îl duce legat spre fapte pe placul ei; dar tu, fiind chiar în lanţurile robiei, manifestă-ţi măcar dorinţa de a nu face asemenea lucruri, rămîi măcar nemulţumit de ele. Să nu spui: „Ei, nu-i nimic, probabil, ... Să rămînă cum a fost sau să meargă lucrurile ca pînă acum.” Ci, la fel ca cel ce este dus legat şi nu are putere să se împotrivească, dar măcar se propteşte cu picioarele, aşa şi tu, indiferent de tăria patimii care te stăpîneşte, arată-ţi măcar prin ceva revolta faţă de ea, şi spune: „E pentru ultima oară, nu mă mai las”; şi, de cazi iarăşi, spune la fel, şi tot aşa, dar spune nu doar cu limba, ci şi cu inima şi strigă după Domnul spre ajutor. Aşa cum cel ce a fost legat şi dus prizonier de vrăjmaş, avînd, totuşi, posibilitatea de a striga, strigă, doar, doar l-o auzi cineva şi l-o elibera, la fel strigă şi tu către Domnul: „Doamne! Mai înainte de a muri, izbăveşte-mă! Doamne, înainte de obştescul sfîrşit, dăruieşte-mi pocăinţă!” şi vei fi auzit. După cum pruncul înfăşat, culcat în leagăn, care nu poate să-şi mişte nici mîinile, nici picioarele, îşi apucă, totuşi, mama de inimă prin ţipătul său şi o atrage, ca vrăjită spre el, dacă la fel vei striga şi tu, îl vei atrage pe Domnul, Cel ce a spus că mai degrabă mama îşi va uita pruncul, decît îi va uita El pe cei care îl cheamă.

Cînd, în sfîrşit, Domnul va veni la tine, ia aminte, atunci, frate, să nu-ţi îngădui să nu te foloseşti cum se cuvine de această mare milostivire a lui Dumnezeu faţă de tine. Te vei asemăna atunci Sfintei Maria, pe cînd era în faţa intrării în mormîntul Domnului şi fusese prinsă de judecata lui Dumnezeu. După cum ea, lovită de o putere nevăzută, nu stătu mult pe gînduri, ci înţelese imediat motivul, care era păcatul ei, şi luă imediat hotărîrea să părăsească acest păcat păgubitor şi să nu se mai întoarcă la el niciodată, aşa trebuie să faci şi tu. Ia aminte deci! Atunci cînd o puternică remuşcare a conştiinţei, sau frica de judecată şi de moarte, sau apropierea unui pericol atîrnînd ca o sabie deasupra capului tău, sau sentimentul măreţiei lui Dumnezeu şi al marii Lui bunătăţi, sau orice altceva îţi va cutremura profund inima şi îţi va scutura toate încheieturile, astfel încît vei simţi că ţi-au căzut toate lanţurile care te strîmtorau pînă atunci - să ştii că s-a atins de tine harul lui Dumnezeu şi că te slobozeşte să calci pe calea binelui - slobozenie care pînă atunci îţi lipsea. Ia aminte! Acest moment este foarte preţios! Ceea ce simţi atunci este lucrarea harului... Adaugă aici şi lucrarea ta, adică spune aşa: „Murdar am trăit, făcînd pe plac patimilor... De acum nu voi mai face aşa.” Apoi, mărturisindu-te şi primind dezlegare, ţine-te de făgăduinţa făcută...

Aşa a făcut Sfînta Maria. Nu şi-a amînat pe mîine hotărîrea de a-şi schimba viaţa, ci s-a hotărît imediat, şi aşa făcu. La fel trebuie să facă fiecare. Harul, cînd vine, dezleagă imediat legăturile patimii, dar dacă cineva nu se hotărăşte imediat să părăsească faptele păcătoase, atunci se leagă din nou în aceleaşi lanţuri. Cînd Îngerul se arătă Apostolulul Petru în închisoare, acestuia îi căzură lanţurile, dar dacă apoi nu l-ar fi urmat pe Înger afară din temniţă, ci ar fi rămas înăuntru, ar fi venit paznicul temniţei, l-ar fi pus iarăşi în fiare şi ar fi încuiat temniţa... Şi ar fi rămas Sfîntul Petru prizonier mai departe. Aşa îl leagă la loc lanţurile patimii pe acela care, simţind lucrarea harului lui Dumnezeu slobozindu-l din patimi, nu se hotărăşte imediat să-şi schimbe viaţa, ci amînă pentru altă dată. Nu amîna, frate! Căci nu ştii de va mai veni vreodată un moment atît de prielnic.

Luînd hotărîrea neclintită de a te îndrepta, trebuie cu adevărat să începi imediat îndreptarea, aşa cum a făcut Sfînta Maria. Lăsîndu-le pe toate, întărită cu Sfintele Taine, călăuzită de sfaturile părintelui duhovnicesc, ea se îndreptă spre pustia de dincolo de Iordan, în însingurare, post şi rugăciune, pentru a dezrădăcina deprinderile păcătoase însămînţate în ea şi cultivate de viaţa vicioasă. Apucă-te şi tu imediat de trudă şi de nevoinţe. Desigur, nu toţi au aceeaşi cale de întoarcere. Unul se îndepărtează în pustie şi trăieşte în însingurare; altul se duce la mînăstire şi se mîntuieşte printre fraţi; altul rămîne în rînduiala vieţii civile şi de familie, comune tuturor. Mulţi au parcurs deja toate aceste căi; pe fiecare dintre ele au mers cei care s-au mîntuit şi mulţi oameni mari. Ce cale să aleagă fiecare să hotărască fiecare, după înclinaţia sa, după inspiraţia harului lui Dumnezeu şi după sfatul părintelui său duhovnicesc. Trebuie numai să ştii că fără muncă nu poţi face nimic. Pe toţi cei ce vor să biruie carnea ce se luptă cu ei îi aşteaptă un mare război. Cîte nu a răbdat Cuvioasa Maria!... Pe fiecare îl aşteaptă strădania! Trebuie, cum am spus mai înainte, să îndepărtăm tot ceea ce poate să ne hrănească patimile; iar aceasta cere destul efort. Trebuie să lucrăm tot ceea ce poate hrăni şi întări noua noastră viaţă; dar nici aceasta nu se face fără efort. Trebuie să ne povăţuim în adevărul lui Dumnezeu, să ne aflăm cît se poate de des sub lucrarea Sfintelor Taine, participînd la sfintele slujbe ale Bisericii, să ne luptăm cu patimile şi să facem fapte bune, opuse deprinderilor păcătoase; dar toate acestea sînt muncă. Iar, ceea ce este cel mai important: să nu rămînem niciodată singuri... Lipeşte-te de părintele tău duhovnicesc, găseşte-ţi pe cineva de aceleaşi convingeri cu tine, adînceşte-te în povăţuirile Sfinţilor Părinţi şi nu întreprinde nimic fără să te interesezi pe la toate aceste surse. Nu încerca s-o copiezi în toate pe Cuvioasa Maria. Ea a trăit singură, dar calea ei a fost special aleasă astfel de Dumnezeu. Nouă ne este mai bine să ne ţinem de rînduiala generală a vieţii. Vulturul pluteşte singuratic în înalturi, atît de sus, că se întîmplă să nu-l vedem. Dar el este vultur... Aşadar, imită trudele de îndreptare ale Cuvioasei Maria, statornicia ei în această luptă şi devotamentul ei neclintit faţă de făgăduinţa făcută... Iar în celelalte, mergi pe calea obştească a celor ce se mîntuiesc. Însă fii tare, nu-ţi permite să te moleşeşti şi, după ce te-ai trudit puţin, să nu-ţi închipui că ai făcut totul, căci sfîrşitul încununează opera. Întipăreşte-ţi în minte de pe acum acest sfîrşit fericit şi mergi spre el - după cuvîntul Apostolului - uitîndu-le pe cele vechi şi năzuind spre cele dinainte, pînă cînd vei ajunge la lăcaşul de odihnă, pregătit de Domnul tuturor truditorilor Săi. Amin.

Bibliografie: Sfîntul Teofan Zăvorîtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, Bucureşti, 2000

CUVÎNTUL SFÎNTULUI SIMEON NOUL TEOLOG - DESPRE DUHOVNICIE

Cuvînt scris către cineva care era un fiu al său duhovnicesc despre mărturisire şi despre cine sînt cei ce au primit puterea de a dezlega şi lega păcatele

[...] Căci noi credem că poruncile Iubitorului de oameni Dumnezeu sînt păzite de către noi şi ne silim spre acestea neştiind că mai degrabă noi sîntem păziţi de acelea; căci cel ce păzeşte poruncile dumnezeieşti nu le păzeşte pe acelea, ci se păzeşte pe sine însuşi de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi despre care Pavel a arătat că sînt nenumăraţi şi înfricoşători zicînd: Lupta noastră nu este împotriva sîngelui şi trupului, ci împotriva duhurilor răutăţii din cele cereşti (Efeseni 6, 12), adică cele din văzduh, care sînt mereu gata de luptă în chip nevăzut împotriva noastră.

Aşadar, cine păzeşte poruncile e de fapt păzit de ele şi nu pierde bogăţia încredinţată lui de Dumnezeu; dar cel ce le dispreţuieşte se află gol, cade uşor în mîinile vrăjmaşilor şi, pierzînd toată bogăţia, ajunge, cum spuneam, datornic Împăratului şi Stăpînului a toate pentru toate acelea, pentru care nu-i este cu putinţă omului să dea ceva în schimb sau pe care nu-i este cu putinţă să le găsească; căci sînt cereşti şi El a venit şi vine în fiecare zi din ceruri dăruindu-le şi împărţindu-le credincioşilor; şi atunci iarăşi unde le vor putea găsi cei ce le-au primit şi le-au pierdut? Cu adevărat nicăieri! Întrucît nici Adam nici vreunul din fiii lui n-a fost în stare să lucreze rechemarea lui însuşi sau a rudelor lui, decît numai Domnul nostru Iisus Hristos Care, fiind Dumnezeu mai presus de fire, S-a făcut fiul lui (Adam) după trup şi venind l-a ridicat cu putere dumnezeiască din cădere şi pe acela şi pe noi. Iar cel ce crede că nu trebuie să păzească toate poruncile, ci doar unele, şi pe celelalte lăsîndu-le, să ştie că, dacă neglijează fie şi una singură, va pierde astfel toată bogăţia.

Închipuieşte-ţi poruncile ca pe doisprezece bărbaţi înarmaţi stînd în cerc în jurul tău şi păzindu-te pe tine, care stai gol în mijlocul lor; închipuieşte-ţi apoi iarăşi alţi războinici potrivnici care-i înconjoară din toate părţile pe aceştia (doisprezece) căutînd să pună mîna pe tine şi să te înjunghie numaidecît. Dacă unul din cei doisprezece şi-ar lăsa din voie proprie postul, nu s-ar mai îngriji de strajă şi şi-ar lăsa locul său ca pe o uşă deschisă inamicului, care va fi folosul de la ceilalţi unsprezece bărbaţi atunci cînd unul din aceia intră în mijloc şi te taie în bucăţi fără cruţare, dat fiind că aceia nu se pot întoarce să vină în ajutorul tău, căci chiar dacă ei înşişi ar voi să se întoarcă, vor fi omorîţi şi ei de inamici. Aşa va fi negreşit şi cu tine dacă nu păzeşti poruncile; căci, dacă ai fost rănit de vrăjmaşul tău şi ai căzut la pămînt, toate poruncile se vor depărta de la tine şi după puţin timp puterea te va părăsi. [...]

De aceea, mai întîi să fugim de păcat; şi chiar dacă am fost răniţi de săgeata lui, să nu zăbovim îndulcindu-ne de veninul lui ca de miere, nici să ne facem, ca ursoaica rănită, încă şi mai mare rana prin făptuirea lui ci îndată să alergăm la doctorul duhovnicesc şi să vomităm veninul păcatului prin mărturisire scuipînd otrava lui, şi să primim cu sîrguinţă epitimiile date de el ca pe un antidot al pocăinţei, să le săvîrşim mereu cu credinţă fierbinte şi să ne luptăm cu frica lui Dumnezeu. Căci toţi cei care au deşertat toată bogăţia încredinţată lor şi şi-au mîncat averea părintească cu desfrînatele şi cu vameşii (Luca 15), a căror conştiinţă e încovoiată de multa lor ruşine şi nu pot să şi-o îndrepte fiindcă nu mai au îndrăznire (spre Dumnezeu), toţi aceştia caută pe drept cuvînt un om al lui Dumnezeu care să se facă un sponsor al datoriei lor, ca prin acesta să se apropie de El; lucru care, pe cît socot, e cu neputinţă fără pocăinţa sinceră şi ostenitoare a celui ce vrea să se împace cu Dumnezeu. Căci nu s-a auzit vreodată, nici nu stă scris în dumnezeieştile Scripturi să primească cineva păcatele altuia şi să dea seamă pentru el fără ca acela care a păcătuit să fi arătat mai întîi roade vrednice de pocăinţă proporţional cu felul păcatului şi să fi pus la baza ei ostenelile lui; căci zice glasul Inainte-mergătorului Cuvîntului: Faceţi roade vrednice de pocăinţă şi nu socotiţi să spuneţi în voi înşivă: Avem părinte pe Avraam! (Matei 3, 8-9), fiindcă Însuşi Domnul nostru a spus despre cei ce au o astfel de dispoziţie lipsită de minte, aşa: Amin zic vouă, chiar dacă Moise şi Samuil se vor ridica în picioare ca să fie aleşi fiii şi fiicele lor, nu vor fi aleşi (Ieremia 15, 1). Deci ce vom face sau ce mod de iertare a datoriei şi rechemare din cădere vom inventa noi care vrem să ne pocăim? Ascultaţi şi, cu darul lui Dumnezeu, voi examina chestiunea pentru fiecare dintre voi!

Caută, dacă vrei, un mijlocitor, doctor şi sfătuitor bun, pentru ca să-ţi dea, ca un sfătuitor bun, moduri de pocăinţă potrivite cu sfatul bun, ca un doctor să-ţi dea leacul corespunzător fiecărei răni, iar ca un mijlocitor să ţi-L facă milostiv pe Dumnezeu, stînd înaintea Lui faţă către faţă prin rugăciune şi intervenţie la El pentru tine. Să nu te lupţi, aşadar, să-ţi afli un sfătuitor şi un aliat linguşitor şi rob al pîntecelui, ca nu cumva să te înveţe, potrivindu-se cu voinţa ta, nu cele pe care le iubeşte Dumnezeu, ci cele pe care le primeşti tu şi aşa să rămîi iarăşi cu adevărat vrăjmaş neîmpăcat cu El; nici unul neexperimentat, ca nu cumva prin multa lui tăiere şi prin tăieturile şi arderile nelavremea lor să te arunce în adîncul disperării, sau prin compătimirea lui peste măsură să te lase bolnav părîndu-ţi-se că eşti sănătos - lucrul cel mai cumplit - şi aşa să te predea osîndei veşnice cum nu speri, fiindcă acest lucru ni-l oferă boala care omoară împreună sufletul. Dar un mijlocitor între Dumnezeu şi om nu cred că e aşa de simplu de găsit, căci nu toţi cei ce coboară din Israel sînt şi israeliţi (Romani 9, 6), ci cei ce ştiu limpede sensul acestui nume (Israel) şi au o minte care vede pe Dumnezeu (Facerii 32), şi nici toţi cei chemaţi cu numele lui Hristos nu sînt cu adevărat creştini, căci nu tot cel ce-Mi spune: Doamne! Doamne! - zice Hristos - va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu (Matei 7, 21); precum şi iarăşi: Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, în numele Tău am scos demoni! şi Eu le voi zice: Amin, zic vouă, nu vă cunosc pe voi. Duceţi-vă de la Mine voi, lucrătorii fărădelegii! (Matei 7, 22-23; 25, 12).

De aceea, deci, noi toţi, atît cei ce mijlocesc, cît şi cei ce au păcătuit şi vor să se împace cu Dumnezeu, trebuie să luăm aminte, fraţilor, ca nici cei ce mijlocesc să nu-şi atragă mînie în loc de răsplată, nici cei ce am jignit şi sîrguim să ne împăcăm să nu întîlnim un sfătuitor vrăjmaş, ucigaş şi rău în loc de un mijlocitor; căci unii ca aceştia vor auzi cu ameninţare înfricoşătoare: Cine v-a pus pe voi stăpînitori şi judecători ai poporului Meu (Ieşirea 2, 14) şi iarăşi: Făţarnice, scoate mai întîi bîrna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău (Matei 7, 5); iar „bîrnă” e aici o patimă sau o poftă care întunecă ochiul sufletului; şi iarăşi: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! (Luca 4, 23); şi iarăşi: Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce istoriseşti tu dreptăţile Mele şi iei legămîntul Meu în gura Ta? Căci tu ai urît povăţuirea şi ai aruncat cuvintele Mele înapoia Ta (Psalmi 49, 16-17); şi Pavel zice: Cine eşti tu care judeci pe sluga altuia? Pentru stăpînul ei stă sau cade ea; dar Dumnezeu are putere să o facă să stea (Romani 14, 4) prin robul Său credincios.

De aceea, fraţi şi părinţi ai mei, mă înfiorez şi tremur şi vă rog pe voi toţi, asigurîndu-mă şi pe mine însumi prin chemarea mea adresată vouă, să nu fiţi cu dispreţ faţă de aceste taine dumnezeieşti şi înfricoşătoare pentru toţi, să nu vă jucaţi cu cele care nu sînt de joacă, nici să nu lucraţi împotriva sufletului vostru din pricina slavei deşarte, a iubirii de slavă, a iubirii de cîştig sau a nesimţirii; căci din pricina faptului că sînteţi numiţi „rabi” şi „părinţi” se întîmplă să primiţi gînduri străine. Să nu răpim - rogu-vă! - fără ruşine aşa, pur şi simplu, demnitatea Apostolilor, lăsîndu-ne povăţuiţi de acest exemplu din lume: căci dacă ar cuteza cineva cu îndrăzneală să se asemene reprezentantului împăratului pămîntesc şi ar fi prins că ţine şi face în ascuns cele încredinţate aceluia, ori va vesti şi va face acestea în public, acesta şi părtaşii şi supuşii lui vor fi supuşi unor pedepse extreme spre înfricoşarea altora şi vor fi de rîs la toţi ca unii lipsiţi de minte şi simţire, ce vor păţi atunci în viitor cei ce răpesc cu nevrednicie vrednicia [demnitatea] Apostolilor?

Căci nu trebuie să vreţi să vă faceţi mijlocitori ai celorlalţi înainte de a vă fi umplut voi înşivă de Duhul Sfînt şi înainte de a fi cunoscut în simţirea sufletului că sînteţi iubiţi ca nişte prieteni de Împăratul a toate, căci nu toţi cei ce cunosc pe împăratul pămîntesc pot să mijlocească la el pentru alţii; foarte puţini pot face aceasta: numai cei care au cîştigat îndrăznire către el prin virtutea, sudorile şi slujirile lor şi n-au nevoie de un mijlocitor, ci grăiesc cu împăratul gură către gură. Dar la Dumnezeu, părinţilor şi fraţilor, nu vom păzi oare această rînduială? Nu vom cinsti pe Împăratul ceresc măcar la fel cu cel pămîntesc? Ne vom dărui nouă înşine tronurile de-a dreapta şi de-a stânga răpindu-le înainte de a le cere şi a le primi? O, ce îndrăzneală! Ce ruşine ne va cuprinde! Căci dacă nu vom fi învinuiţi pentru altceva, atunci chiar şi numai pentru aceasta vom fi lipsiţi cu necinste de şederea pe tronurile din faţă şi vom fi azvîrliţi în focul cel nestins ca nişte dispreţuitori. Dar acestea sînt de ajuns spre povăţuirea celor ce vor să ia seama la ei înşişi, căci din această pricină am făcut acest cuvînt extins, măcar că el ne-a abătut de la tema noastră. Să spunem însă acum, copile, ceea ce ne-ai cerut să afli.

Că e îngăduit unui monah care nu are preoţie să ne mărturisească, acest lucru îl vei afla făcîndu-se de toţi de cînd a fost dată de Dumnezeu moştenirii Lui haina şi ţinuta pocăinţei şi s-au numit monahi precum stă scris în de Dumnezeu insuflatele scrieri ale Părinţilor, peste care aplecîndu-te vei găsi drept adevărate cele zise. Înaintea acestora însă numai arhiereii au primit puterea [autoritatea] de a dezlega şi lega prin succesiune de la dumnezeieştii Apostoli; odată cu trecerea timpului arhiereii devenind netrebnici, această înfricoşătoare întreprindere a trecut la preoţi care aveau o viaţă neprihănită şi s-au învrednicit de harul dumnezeiesc; după care şi aceştia ajungînd amestecaţi şi atît arhiereii, cît şi preoţii asemănîndu-se restului poporului şi celor mulţi care cad, ca şi acum, în duhul rătăcirii şi al grăirii deşarte şi pier, ea a trecut, precum s-a zis, la poporul ales al lui Dumnezeu, adică la monahi, nu fiindcă ar fi fost luată de la preoţi sau arhierei, ci fiindcă aceştia s-au înstrăinat pe ei înşişi de ea; căci orice preot e pus mijlocitor între Dumnezeu şi oameni către Dumnezeu - cum zice Pavel - şi trebuie să aducă jertfă pentru popor ca şi pentru el însuşi (Evrei 5, 1-3).

Dar să începem cuvîntul de mai sus şi să vedem de unde, cum şi cui i-a fost dată dintru început această putere [autoritate] de a sluji cele sfinte şi de a dezlega şi lega, şi în această ordine, aşa cum ai întrebat, aşa şi dezlegarea [problemei] se va face limpede nu numai pentru tine, ci şi pentru toţi oamenii. Cînd Domnul şi Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru a spus omului care avea mîna uscată: „Iertate îţi sînt păcatele”, evreii care au auzit aceasta au spus: Acesta huleşte, căci cine poate ierta păcatele decît Unul Dumnezeu? (Matei 9, 3). Căci iertarea păcatelor nu fusese dată încă nici de profeţi, nici de preoţi, nici de vreunul din patriarhii din vremea de pe atunci; drept pentru care cărturarii au avut dificultăţi întrucît, li se vestea o învăţătură nouă şi un lucru uimitor [paradoxal]. Din această pricină, Domnul nu le-a făcut reproşuri, ci mai degrabă i-a învăţat dăruindu-le iertarea păcatelor ceea ce nu ştiau, arătîndu-Se pe Sine Însuşi ca Dumnezeu şi nu ca om; căci acestora le zice: Dar ca să ştiţi că Fiul Omului are putere [autoritate] să ierte păcatele (Matei 9, 6) iar celui cu mîna uscată îi spune: întinde mîna ta şi el a întins-o şi ea s-a făcut din nou sănătoasă ca şi cealaltă (Matei 12, 13), încredinţînd prin minunea văzută lucrul mai mare şi nevăzut (Dumnezeirea Lui). Tot aşa i-a făcut şi lui Zaheu (Luca 19, 1), tot aşa şi desfrînatei (Luca 7, 36), tot aşa şi lui Matei vameşul (Matei 9, 9), lui Petru care L-a tăgăduit de trei ori (Ioan 18, 17), ologului (Ioan 5, 5), căruia vindecîndu-l i-a zis: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie şi mai rău (Ioan 5, 14). Spunînd aceasta, a arătat că acela a căzut în boală prin păcat şi, izbăvit fiind de aceasta, a luat şi iertarea păcatelor sale nu pentru că s-a rugat multă vreme, nu din pricina postului sau a culcării pe jos, ci numai din pricina întoarcerii lui, a credinţei lui neşovăielnice, a retezării răului, a pocăinţei adevărate şi a multelor lacrimi, ca desfrînata (Luca 7, 38-44) şi ca Petru care a plîns cu amar (Matei 26, 75).

De aici s-a făcut începutul acestui mare dar cuvenit lui Dumnezeu Singur, Care l-a şi avut El Singur. Vrînd apoi să urce la cer, a lăsat ucenicilor în locul Lui această harismă. Dar cum le-a dat această demnitate şi autoritate? Să aflăm şi cui, şi cîtor şi cînd? Cei unsprezece ucenici mai de seamă fiind adunaţi împreună şi uşile fiind încuiate, El a intrat şi stînd în mijlocul lor, a suflat aspra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfînt, cărora le iertaţi păcatele, iertate să fie, iar cărora le ţineţi, ţinute să fie (Ioan 20, 22-23). Nu le porunceşte nimic despre epitimii pentru că aveau să fie învăţaţi de Duhul Sfînt.

Deci, precum s-a zis, Sfinţii Apostoli au transmis prin succesiune această autoritate celor ce deţineau scaunele lor, dat fiind că nimeni dintre ceilalţi nu îndrăznea nici măcar să se gîndească la aşa ceva. Astfel, ucenicii Domnului au păzit cu exactitate această autoritate. Dar, cum am spus, o dată cu trecerea timpului, cei vrednici s-au amestecat cu cei nevrednici şi au fost acoperiţi de mulţime, unul ambiţionînd să aibă înaintea altuia prezidarea [adunărilor bisericeşti] făţărnicind ipocrit virtutea. Căci de cînd cei ce deţineau scaunele Apostolilor s-au arătat trupeşti şi iubitori de plăcere şi de slavă şi au înclinat spre erezii, harul dumnezeiesc i-a părăsit şi această autoritate a fost luată de la ei. De aceea, lăsînd ei şi toate celelalte pe care trebuie să le aibă cei ce slujesc cele sfinte, li s-a cerut numai să fie ortodocşi. Dar eu cred că nu erau nici măcar aceasta; căci ortodox e nu numai cel ce nu introduce dogme noi în Biserica lui Dumnezeu, ci şi cei ce şi-au agonisit o viaţă în acord cu cuvîntul drept [al învăţăturii]. Pe unul ca acesta patriarhii şi mitropoliţii din diverse timpuri fie l-au căutat, dar nu l-au găsit, fie găsindu-l, l-au preferat în locul lui pe cel nevrednic, cerîndu-i numai să expună în scris simbolul credinţei şi acceptînd numai acest lucru: ca el să nu fie nici un zelos pentru bine, nici să se lupte cu cineva din pricina răului, pretinzînd că aşa se menţine pacea în Biserică - lucru care însă e mai rău decît orice duşmănie şi pricină de mare neaşezare.

Din această pricină deci, preoţii s-au făcut netrebnici şi au ajuns ca poporul, căci nefiind sare [a pămîntului], cum a zis Domnul (Matei 5, 13), ca să strîngă şi să reţină prin mustrări viaţa destrămată a altora, ci, mai mult, cunoscîndu-şi şi acoperindu-şi unii altora patimile, au ajuns mai răi decît poporul, iar poporul mai rău decît ei. Dar unii din popor s-au arătat mai buni chiar decît mulţi preoţi, luminînd în acea beznă lipsită de lumină ca nişte cărbuni; căci dacă aceia ar fi luminat, potrivit cuvîntului Domnului (Matei 5, 16) prin viaţa lor ca soarele, atunci aceşti cărbuni nu s-ar fi arătat scînteind, ci ar fi fost arătaţi negri de lumina mai limpede. Dar, fiindcă între oameni a rămas numai ţinuta şi haina preoţiei, darul Duhului a trecut la monahi ca la unii care au venit prin fapte la viaţa Apostolilor şi s-a făcut cunoscut prin semne. Dar şi aici diavolul a lucrat cele ale sale, căci văzînd că aceştia s-au arătat ca nişte noi ucenici ai lui Hristos în lume şi că străluceau prin viaţa şi minunile lor, introducînd între ei pe fraţii mincinoşi, vasele lui, i-a amestecat cu aceştia şi după puţin timp aceştia înmulţindu-se, aşa cum vezi, şi monahii au ajuns netrebnici şi s-au făcut cu totul nemonahi.

Aşadar, nici monahilor numai cu haina, nici celor hirotoniţi şi înscrişi în treapta preoţiei, nici celor cinstiţi cu demnitatea arhieriei, adică patriarhilor, mitropoliţilor şi episcopilor nu li s-a dat de la Dumnezeu pur şi simplu aşa şi numai din pricina hirotoniei şi a demnităţii ei şi puterea de a ierta păcatele - să nu fie! - ci li s-a îngăduit numai să slujească cele sfinte, şi socot că multora din aceştia nici măcar aceasta - ca nu cumva, iarbă fiind, să fie arşi! - ci numai acelora care între preoţi, arhierei şi monahi se numără prin curăţie împreună cu corurile ucenicilor lui Hristos.

Deci de unde vor înţelege aceştia că sînt înscrişi împreună cu cei de care s-a vorbit şi de unde îi vor recunoaşte cu exactitate pe aceştia cei care-i caută? După ceea ce a învăţat Domnul zicînd astfel: „Iar celor ce cred le vor urma aceste semne: în Numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi” - ceea ce este învăţătura de Dumnezeu insuflată şi folositoare a Cuvîntului, şerpi vor lua, şi chiar băutură de moarte de vor bea, nu-i va vătăma (Marcu 16, 17-18); şi iarăşi: Oile Mele ascultă glasul Meu (Ioan 10, 27); şi iarăşi: După roadele lor îi veţi cunoaşte (Matei 7, 16). După care roade? După cele a căror mulţime o enumera Pavel zicînd: Iar roadă Duhului e iubirea, pacea, mărinimia, bunătatea, credinţa, blîndeţea, înfrînarea (Galateni 5, 22), şi împreună cu ele: milostivirea, iubirea de fraţi, milostenia şi cele ce urmează acestora; la care se adaugă: Cuvîntul înţelepciunii, cuvîntul cunoaşterii, darurile minunilor şi celelalte multe pe care le lucrează unul şi acelaşi Duh împărţind fiecăruia după cum vrea El (1 Corinteni 12, 8-11). Deci cei ce au ajuns la împărtăşirea acestor harisme - fie a tuturor, fie în parte după cum le era de folos - s-au înscris în corul Apostolilor, iar cei ce ajung aşa şi acum sînt înscrişi tot acolo. De aceea, şi aceştia sînt lumina lumii, cum zice Hristos Însuşi: Nimeni aprinzînd lumina nu o pune sub obroc sau sub pat, ci în sfeşnic, ca să lumineze tuturor celor din casă (Matei 5, 14-15). Dar unii ca aceştia se recunosc nu numai după acestea, ci şi din purtarea vieţii lor. Căci exact aşa îi vor recunoaşte cei care-i caută şi se vor recunoaşte fiecare din ei pe sine însuşi, dacă, după asemănarea Domnului nostru Iisus Hristos, nu numai n-au socotit ca o ruşine, ci drept cea mai mare slavă umilinţa şi smerenia; dacă au arătat, ca şi Acela, ascultare nefăţarnică faţă de părinţii şi călăuzitorii săi, încă şi faţă de cei ce le poruncesc duhovniceşte; dacă au iubit necinstirea, ocările, bîrfelile şi defăimările şi i-au primit pe cei care li le-au adus ca pe unii care le-au făcut cel mai mare bine şi s-au rugat din suflet cu lacrimi pentru ei; dacă au scuipat pe toată slava din lume şi au socotit ca nişte gunoaie desfătările din ea - dar ce să mai lungesc cuvîntul spunînd altele multe şi vădite? Dacă fiecare din cei zişi se găseşte pe sine însuşi realizînd toată virtutea pe care o auzim citindu-se în Sfintele Scripturi şi a străbătut de asemenea toată făptuirea celor bune, a cunoscut în fiecare din acestea progresul, schimbarea, treapta şi a fost luat spre înălţimea slavei dumnezeieşti, atunci poate cineva să se cunoască pe sine însuşi ca ajuns şi părtaş al lui Dumnezeu şi al harismelor Lui şi va fi cunoscut aşa şi de cei ce văd bine, ba chiar şi de cei cu vedere slabă; şi aşa unii ca aceştia ar putea spune cu îndrăzneală tuturor: Pentru Hristos facem solie ca şi cum Dumnezeu v-ar îndemna prin noi: împăcaţi-vă cu Dumnezeu! (2 Corinteni 5, 20). Căci toţi cei care au păzit aşa poruncile lui Dumnezeu pînă la moarte, care şi-au vîndut averile lor şi le-au împărţit săracilor, aceştia şi-au pierdut în lume sufletele lor din pricina iubirii lui Dumnezeu şi le-au găsit în viaţa veşnică; iar găsindu-şi sufletele lor, le-au găsit în lumina gîndită cu mintea (inteligibilă) şi aşa în această lumină au văzut Lumina cea neapropiată, pe Dumnezeu Însuşi, după cum stă scris: întru lumina Ta vom vedea lumină (Psalmi 35, 9). Deci cum anume va putea găsi cineva cele pe care le are sufletul? Ia aminte! Sufletul fiecăruia e o drahmă pe care a pierdut-o nu Dumnezeu, ci fiecare din noi (Luca 15, 8) cufundîndu-se în întunericul păcatului. Hristos însă, Lumina cea adevărată, venind şi întîlnindu-i pe cei ce-L caută cum ştie numai El Însuşi, le-a dăruit harul de a-L vedea pe El Însuşi. Aceasta înseamnă a-ţi găsi sufletul: a vedea pe Dumnezeu, a ajunge în Lumina Lui mai înalt decît toată creatura văzută şi a-L avea Păstor şi Învăţător pe Dumnezeu, de la care va cunoaşte, dacă vrei, şi puterea (autoritatea) de a dezlega şi lega şi, cunoscînd-o exact, se va închina Celui ce i-a dat-o şi o va comunica celor ce au nevoie de ea. Unora ca acestora ştiu, copile, că li se dă puterea (autoritatea) de a dezlega şi lega de către Dumnezeu Tatăl şi Domnul nostru Iisus Hristos prin Duhul Sfînt: celor ce sînt fii ai Lui prin înfiere, Sfinţi şi robi ai Lui. Unui părinte ca acesta (lui Simeon Evlaviosul) i-am fost ucenic şi eu; el n-avea hirotonia de la oameni, dar m-a înscris în ucenicie cu mîna sau cu Duhul lui Dumnezeu şi mi-a poruncit mie, celui pus de mult în mişcare spre aceasta cu dorinţă tare de Duhul Sfînt, să primesc frumos hirotonia de la oameni după modelul urmat de obicei.

Prin urmare, fraţilor şi părinţilor, să ne rugăm mai întîi să ajungem astfel şi aşa numai să vorbim cu alţii despre eliberarea de patimi şi primirea gîndurilor şi să căutăm un asemenea duhovnic. Să căutăm deci mai bine cu osteneală astfel de bărbaţi, care sînt ucenici ai lui Hristos şi cu chinul inimii şi lacrimi multe să-L rugăm zile întregi ca să dea jos vălul de pe ochii inimilor noastre ca să-i recunoască, în cazul în care se va găsi unul ca acesta în această generaţie rea şi vicleană, pentru ca, găsindu-l, să primim prin el iertarea păcatelor noastre, supunîndu-ne poruncilor şi rînduielilor lui din tot sufletul, aşa cum şi acela ascultînd cuvintele lui Hristos s-a făcut părtaş al harului şi darurilor Lui şi a primit de la El puterea [autoritatea] de a dezlega şi lega păcatele aprins fiind de Duhul Sfînt, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Fiul Său Unul-Născut în veci. Amin. [...]

Către unul din ucenicii lui cu privire la modul în care poate cineva să recunoască un bărbat sfînt şi despre cum sau făcînd ce anume îl va găsi şi, după ce a dat de unul ca acesta, cum trebuie să fie faţă de el

[...] De aceea avem nevoie de multă rîvnă şi purtare de grijă, de multă luare-aminte, de multă priveghere şi multe rugăciuni ca să nu cădem în nici o rătăcire, minciună, apostol mincinos sau prooroc mincinos, în cazul în care nu vom dobîndi un călăuzitor adevărat şi iubitor de Dumnezeu şi care să aibă pe Hristos în el şi să cunoască cuprinzător propovăduirea Apostolilor, canoanele şi poruncile lor şi dogmele Sfinţilor Părinţi, sau, ca să spun mai bine, care să cunoască voile şi tainele Stăpînului şi Învăţătorului Apostolilor, Hristos. Un asemenea învăţător trebuie să căutăm şi să găsim, care mai întîi să le fi auzit şi învăţat cu cuvîntul, iar mai apoi să fi fost învăţat şi în chip tainic şi în adevăr de Însuşi Duhul Mîngîietorul prin făptuire şi experienţă, ca să se învrednicească şi el să audă de la Hristos Însuşi Care i-a învăţat pe Apostoli: Taina Mea e pentru Mine şi pentru cei ai Mei şi: Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei Cerurilor (Matei 13, 11). Căci dacă vom căuta, vom găsi negreşit, pentru că Dumnezeu nu e nedrept, nici nu se bucură de pierzania oamenilor, ci precum este scris: Aşa a iubit Dumnezeu lumea că pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16). Deci, dacă L-a dat morţii pe Fiul Său Unul-Născut ca să ne mîntuim prin El, cum e cu putinţă oare atunci cînd îl rugăm să ne trimită sau, ca să spun mai bine, să ne arate un rob al Lui sfînt şi adevărat ca să ne călăuzească spre mîntuire şi să ne înveţe căile Lui; cum e cu putinţă, zic, să ascundă un asemenea om de noi şi să ne lipsească de un călăuzitor? Nu, nu! Nu e cu putinţă. Iar acest lucru trebuie să-l credem din ceea ce s-a făcut cu sutaşul Corneliu care, deşi era păgîn, dar temător de Dumnezeu cu toată casa lui, pentru .că făcea multe milostenii poporului şi chema mereu pe Dumnezeu, de aceea la ceasul al nouălea al zilei i s-a arătat în chip vădit Îngerul lui Dumnezeu care a venit la el şi i-a spus: Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu. Şi acum trimite bărbaţi la Ioppe şi cheamă să vină un oarecare Simon care se numeşte Petru. El este găzduit la un oarecare Simon, tăbăcar, a cărui casă e lîngă mare (Faptele Apostolilor 10, 4-6). Vezi că bine am spus că avem nevoie de multă rîvnă şi purtare de grijă ca să găsim un adevărat ucenic al lui Hristos? Şi gîndeşte-te ce spune Scriptura: Iar Corneliu era bărbat cucernic şi temător de Dumnezeu cu toată casa lui (Faptele Apostolilor 10, 2), fiindcă nu numai pe sine însuşi, ci şi pe toţi casnicii lui i-a învăţat să se teamă de Dumnezeu. Şi e lucru frumos şi lăudabil înaintea lui Dumnezeu ca să ne îngrijim nu numai de folosul nostru, ci şi de toţi cei ce sînt împreună cu noi. Lucru pe care acel sutaş îl făcea şi înainte de a fi fost învăţat de Apostoli şi poruncile Apostolilor care hotărăsc ca nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare ale altuia (1 Corinteni 10, 24) le împlinea şi făcea multe milostenii şi chema pe Dumnezeu ziua şi noaptea; şi înainte de a crede în Dumnezeu săvîrşea în chip vădit porunca Stăpînului nostru Dumnezeu Care hotărăşte: Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită (Matei 26, 41) şi: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide (Matei 7, 7). Ai văzut necredinciosul, păgînul care n-a auzit cîndva cuvîntul lui Dumnezeu şi făcea poruncile Evangheliei cu rîvnă înainte de a fi fost învăţat de altul? Cerea cu evlavie şi primea; căuta cu milostenie şi afla; bătea cu postul şi rugăciunea şi i s-a deschis. A trimis, spune (Scriptura), la Ioppe după Simon cel numit şi Petru - o, dar minunat! o, binefacere uimitoare!, care era găzduit de un oarecare Petru tăbăcarul, a cărui casă era lîngă mare. Vezi că Îngerul i-a descoperit nu numai numele lui, dar şi numele celui ce-l primea şi locul unde era găzduit? Iar Îngerul a făcut acest lucru, ca să nu se înşele Corneliu şi să cheme pe altcineva în locul lui Petru şi să dea peste un lup în loc de un păstor.

Dacă vrei şi tu să primeşti pe adevăratul, credinciosul şi alesul ucenic al lui Hristos, du şi tu o asemenea viaţă, fă şi tu fapte asemănătoare, cazi şi cheamă şi tu la fel pe Dumnezeu prin milostenie, post şi rugăciune şi vei deschide ochii sufletului tău să vezi un asemenea om şi tu, aşa cum l-a văzut Corneliu pe Înger. Imită-l pe el, cel necredincios, şi tu cel ce spui că eşti credincios; pe el, păgînul şi neînvăţatul şi tu cel ce te numeşti creştin din pruncie, cel ce spui că ai fost hrănit cu învăţăturile Apostolilor şi te înalţi cu cugetul ascultînd flecărelile celor mai neînvăţaţi. Imită pe sutaşul, tu, care-ţi conduci numai casa ta şi în tot felul şi purtarea de grijă te îndreptezi pe tine însuţi şi pe cei ce sînt sub puterea ta. Dacă dispreţuieşti lucrurile ce se găsesc în puterea ta şi în voinţa ta, precum şi poruncile lui Dumnezeu pe care le cunoşti, nu le faci, ci eşti nepăsător faţă de ele şi nu te îndrepţi nici pe tine însuţi, nici pe cei pe care-i ai în stăpînirea ta, spune-mi cum vrei atunci să-ţi arate Dumnezeu un învăţător care să te înveţe cele mai desăvîrşite şi mai înalte? Şi dacă Dumnezeu nu ţi-l arată, cum e cu putinţă să-l găseşti şi să-l recunoşti? Sau cum îl vei primi fără şovăială ca sfînt? Sau cum vei primi de la Dumnezeu plată de sfînt şi drept? Nu! Nu! Nu va avea loc aceasta. De aceea, celor ce erau rîvnitori şi purtau de grijă de mîntuirea lor şi începeau de la ei înşişi cele ce privesc mîntuirea, celor care, pe cît le era cu putinţă, căutau pe Dumnezeu şi lucrau binele, acestora Dumnezeu le-a descoperit şi atunci şi le descoperă şi acum Apostoli, Prooroci, Drepţi şi Sfinţi, li i-a făcut cunoscuţi iar ei i-au primit, i-au cinstit ca pe nişte învăţători ai evlaviei, ca pe nişte mijlocitori ai lui Dumnezeu. De aceea au păzit şi cuvintele lor ca pe nişte legi dumnezeieşti şi au primit şi ei plata pe care le-a dat-o acelora şi chiar şi acum, dacă se găsesc unii ca aceia, vor primi plată ca şi aceia. Dar pe cei ce dispreţuiesc pe ceilalţi şi se socotesc pe ei înşişi înţelepţi şi se află în negrijă şi nepăsare şi nu cheamă pe Dumnezeu ca sutaşul Corneliu şi cei asemenea lui, cu toată rîvna, cu milostenie, cu post şi cu rugăciune, mai ales acum cînd aproape toţi sîntem învăţaţi din copilărie de către Prooroci şi Apostoli voia lui Dumnezeu şi cele de folos nouă, pe unii ca aceştia, spun, Dumnezeu îi lasă să se găsească în rătăcirile în care au căzut ei singuri, care, întunecaţi fiind de întunericul patimilor, poftelor şi voilor lor şi umblînd întru ele ca într-o noapte adîncă, îşi găsesc şi asemenea învăţători. Şi pe drept cuvînt, căci stăpînitorul întunericului are întotdeauna şi slujitorii şi ucenicii lui care umblă în întuneric, pe care unii ca aceia îi găsesc şi-i primesc cu bucurie ca pe unii de un gînd cu ei şi sînt învăţaţi de aceştia aceleaşi lucruri pe care şi le-au ales mai înainte şi au preferat să le facă ei înşişi spre pierzania lor. Căci cine nu ştie că dintru început diavolul a ridicat împotriva Proorocilor - prooroci mincinoşi, împotriva Apostolilor - apostoli mincinoşi, împotriva învăţătorilor sfinţi - sfinţi mincinoşi şi învăţători mincinoşi şi se luptă în diferite chipuri să-i înşele pe cei nepăsători cu cuvinte mincinoase şi să-i arunce în prăpastia pierzaniei? Pe aceştia i-a descoperit Apostolul zicînd: Vă rog, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi scandaluri împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o şi depărtaţi-vă de la ei. Căci unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pîntecului lor, şi prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare înşeală inimile celui fără de răutate (Romani 16, 17-18). Deci cei ce vor să fugă de unii ca aceştia cum sfătuieşte Apostolul, trebuie să se separe de faptele întunericului, căci întrucît vor să fie robi acestora şi să umble în întuneric, nu pot să fugă de asemenea învăţători, nici să vină la lumina adevăraţilor învăţători.

Tu deci, copilul meu duhovnicesc în Domnul, auzind dumnezeiasca Scriptură care spune: Vai celor înţelepţi pentru ei înşişi şi ştiutori înaintea lor (Isaia 5, 21), ia seama cu frică şi cutremur la cele spuse. Căci cuvîntul acesta este despre mîntuirea sufletească şi dacă vrei să-ţi agoniseşti un bărbat duhovnicesc şi sfînt şi un învăţător adevărat, nu socoti că ai putea să-l recunoşti tu însuţi după ştiinţa ta, fiindcă acest lucru e cu neputinţă, dacă nu te lupţi înainte de toate celelalte, precum spuneam, cu fapte bune, cu milostenie, cu post, cu rugăciune şi cu cerere necontenită, ca Dumnezeu să-ţi fie împreună-lucrător şi ajutor spre aceasta. Şi dacă te-ai învrednicit să-l găseşti cu ajutorul şi harul lui Dumnezeu, atunci arată-i cea mai mare purtare de grijă şi rîvnă, multă smerenie, multă evlavie, cinste covîrşitoare, credinţă curată şi neşovăielnică. De ce? Ca să nu-ţi cîştigi osîndă şi pedeapsă în loc de răsplată, fiindcă despre unii ca aceştia a spus Mîntuitorul nostru şi Dumnezeu: Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine vă nesocoteşte, pe Mine Mă nesocoteşte (Matei 10, 40; Luca 10, 16). Se cade, aşadar, fraţilor, să-i primim pe unii ca aceştia ca pe Hristos Însuşi, pentru că toate cele făcute lor se raportează la Însuşi Stăpînul Hristos şi Dumnezeul nostru, iar El şi le împropriază şi le socoteşte ca şi cum le-ar pătimi El Însuşi; precum, iarăşi, cele ce se fac învăţătorilor mincinoşi se raportează la antihrist şi cei care-i primesc, îl primesc pe acesta şi pe însuşi diavolul. Şi să nu pretexteze unii că nu-i cunoaşte zicînd: „De unde aş putea să-i cunosc pe unii ca aceştia? Şi eu sînt om şi nimeni nu cunoaşte gîndurile altui om decît duhul care locuieşte în el.” Nimeni să nu ia acest cuvînt drept un pretext întemeiat. Căci dacă ar fi cu neputinţă să fie recunoscut, n-ar mai fi poruncit Domnul: Feriţi-vă de prooroci mincinoşi, adică de învăţători mincinoşi care vin la voi în blană de oaie, dar pe dinăuntru sînt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte! (Matei 7, 15-16). Deci, dacă Stăpînul Hristos spune adevărul, cum şi spune, ne este cu putinţă să-i recunoaştem după cele ce le fac şi le spun. Să spunem mai întîi care sînt roadele adevărului, ale Duhului Sfînt, iar apoi ni se vor arăta şi roadele celui potrivnic şi rău, şi din aceste roade veţi cunoaşte foarte bine cum sînt vădiţi cei adevăraţi, drepţi şi sfinţi şi aceia care nu sînt aşa şi făţarnici; şi eu nu spun nimic de la mine, ci din cuvintele Mîntuitorului şi ale Sfinţilor Lui Apostoli cu care voi încerca să încredinţez şi iubirea voastră. Ascultă deci ce spune Domnul nostru Iisus Hristos: Fericiţi cei săraci cu duhul. Fericiţi cei ce plîng. Fericiţi cei blînzi (Matei 5, 3-5). Şi iarăşi: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi, rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi prigonesc (Matei 5, 44). Cuvînt deşert să nu iasă din gura voastră. Amin, zic vouă, pentru orice cuvînt deşert oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii (Matei 12, 36). Şi iarăşi: Dacă nu vă întoarceţi şi vă faceţi ca nişte prunci, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor (Matei 18, 3). Şi în altă parte spune: În aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenici ai Mei, de veţi avea iubire unii faţă de alţii (Ioan 13, 35). Şi iarăşi: Cum puteţi crede, cînd primiţi slavă de la oameni, şi slava de la Stăpînul Dumnezeu n-o căutaţi? (Ioan 5, 44). Căci oricine se înalţă pe sine însuşi va fi smerit, şi cine se smereşte pe sine însuşi va fi înălţat (Matei 23, 12). Şi nu spune că va fi înălţat în slava lumească, ci se subînţelege că va fi înălţat tainic întru schimbare duhovnicească. Acestea Domnul şi Stăpînul nostru Hristos le strigă în chip vădit în fiecare zi. Ascultă-l însă şi pe Apostolul Pavel care spune: Roadă Duhului este iubirea, bucuria, pacea, mărinimia, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blîndeţea, înfrînarea, curăţia (Galateni 5, 22-23); şi iarăşi: Iubirea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, [...] toate le suferă, toate le rabdă; iubirea nu cade niciodată (1 Corinteni 13, 4-5, 7). Ascultă-l şi pe Ioan Teologul care spune: Copilaşilor, nu iubiţi lumea nici cele din lume (1 Ioan 2, 15). Căci iubirea lumii e vrăjmaşă faţă de Dumnezeu. Astfel încît, fraţii mei, cine iubeşte lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu (Iacob 4, 4). Cine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni n-are parte de Împărăţia Domnului nostru şi Dumnezeu (1 Ioan 3, 15; 1 Corinteni 6, 9-10). În aceasta se recunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului, după iubire şi după ură (1 Ioan 3, 10). Căci cine iubeşte pe Dumnezeu iubeşte şi pe cei făcuţi de El, adică pe fraţii săi. Iar cine urăşte pe vreunul din fraţii săi, acesta e născut din diavolul şi iubirea lui Dumnezeu nu este în el (1 Ioan 3, 8; 4, 20-21). Deci cei ce au discernămînt, ştiu în acest mod cine sînt fiii lui Dumnezeu şi cine sînt fiii diavolului. Iar roadele Preasfîntului şi bunului Duh sînt cele pe care le-am spus mai sus. Se cade, aşadar, să vădim şi roadele duhului celui rău, ca să le recunoaşteţi şi să distingeţi, cum spuneam, lumina de întuneric, dulcele de amar şi binele de rău. Luaţi aminte deci la Stăpînul şi Dumnezeul nostru iarăşi Care zice: Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune (Matei 7, 17); şi iarăşi: Omul bun din comoara lui bună scoate afară cele bune, pe cînd omul rău din comoara lui cea rea scoate afară cele rele (Matei 12, 35); şi iarăşi: Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în Împărăţia Cerurilor (Matei 5, 19); şi ce spune, iarăşi, despre cărturari şi farisei? Leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor să le mişte nici măcar cu degetul. Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni, căci îşi lăţesc filacteriile şi măresc ciucurii de la poalele veşmintelor şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintîi în sinagogi şi să li se plece lumea în pieţe şi să fie numiţi de oameni: Rabi! (Matei 23, 4-7). Aşadar, cînd vezi pe cineva care face ceva din toate acestea şi caută cu trudă slava omenească, şi calcă poruncile lui Dumnezeu ca să placă oamenilor, să ştii că e un rătăcit şi nu spune adevărul. Fiindcă zice Apostolul: Cîtă vreme între voi este pizmă şi ceartă şi dezbinări, nu sînteţi oare trupeşti? (1 Corinteni 3, 3). Iar omul trupesc şi sufletesc nu cuprinde, nu primeşte cele ale Duhului, căci pentru el sînt nebunie (1 Corinteni 2, 14). Dar cine nu cuprinde cele ale Duhului, e vădit că n-are în el nici pe Duhul; şi cine n-are în el Duhul Sfint, acela nu este al lui Hristos, precum întăreşte Pavel zicînd: Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Romani 8, 9).

Ai auzit acum care sînt ai lui Hristos şi care sînt ai lui antihrist. De aici ai cunoscut foarte sigur că aceia care sînt atenţi îi recunosc uşor şi pe cei buni şi pe cei răi; fiindcă cei ce nu sînt atenţi nu-i recunosc nu numai pe ceilalţi oameni, dar nu se recunosc nici măcar pe ei înşişi. Pentru că atunci cînd cineva are griji şi împrăştieri, ca şi cum ar fi nemuritor în lumea aceasta, şi-şi petrece zi şi noapte numai în lucrurile lumeşti şi născoceşte feluri cum să cîştige, să-şi facă case frumoase, îşi strînge mulţime de dobitoace, animale şi sclavi şi-şi agoniseşte vase, haine şi covoare scumpe, şi-şi face orice alt capriciu şi desfătare trupească, unul ca acesta - spune-mi! - se recunoaşte pe sine însuşi? Nu. Nu se recunoaşte, desigur, nici pe sine însuşi, nici cele făcute de el. Se cunoaşte pe sine numai că e acelaşi, dar prin cele ce face arată că nu se cunoaşte pe sine însuşi şi starea lui, nici nu ştie ce face. Căci vieţuieşte ca şi cum ar fi nemuritor, şi cu gura spune că azi sîntem iar mîine nu mai sîntem, dar prin lucrurile pe care le face pregăteşte cele pentru al căror sfîrşit bun e nevoie de mulţi ani. Mărturiseşte că lucrurile lumii sînt nimic şi trecătoare, dar se sfădeşte şi luptă cu fratele său pentru ele. Spune cu înţelepciune: „Sînt pulbere şi cenuşă” şi se găteşte cu podoabe şi prin aceasta arată că e mai presus decît ceilalţi oameni. Ascultă dumnezeieştile Scripturi care spun: „Vai!” celor ce trăiesc în desfătări tolăniţi pe cuverturi delicate (Amos 6, 4) şi depune orice străduinţă ca să-şi facă patul din camera sa mai strălucitor, cuverturile lui mai delicate şi masa lui mai bogată şi gătită, iar acest lucru îl arată nu numai mirenilor asemenea lui, dar şi monahilor care vin pe la el, care nu numai nu admiră aceste lucruri, dar se şi întristează pentru cei ce le au şi-i plîng pentru neştiinţa lor. Căci pentru cele de care s-ar cădea să se ruşineze cînd atîţia fraţi sau, mai bine zis, Hristos, flămînzesc, ei se laudă şi se trufesc socotindu-le podoabă şi nu simt că prin cele ce fac dau mărturie despre ei înşişi că sînt lacomi, nedrepţi cu săracii şi nemilostivi. Aşadar, - spune-mi! - unul ca acesta cum se va cunoaşte pe sine însuşi? În ce stare se găseşte şi căror patimi e înrobit? Cu adevărat nu se cunoaşte pe sine însuşi, chiar dacă i se pare că se cunoaşte. Iar cel care nu se cunoaşte pe sine însuşi şi starea lui, cum va putea să-l cunoască pe altul şi patimile altuia? Cum poate orbul să-l distingă pe altul şi să recunoască dacă e orb sau vede? Nu, nu e cu putinţă. Deci, precum spuneam, copilul şi fratele meu, dacă n-ajunge cineva să se cunoască mai întîi pe sine însuşi şi neputinţa lui prin milostenie, prin post, prin priveghere şi rugăciune necontenită, acela nu poate să cunoască nici că fără un părinte duhovnicesc, o călăuză şi un învăţător, e cu neputinţă ca omul să păzească poruncile lui Dumnezeu şi să vieţuiască virtuos şi să nu fie prins de cursele diavolului. Şi cel care nu ştie aceasta, e de presupus că acesta n-are nevoie de învăţătură, sfat, povăţuire sau ajutor de la alţii şi e plin de mîndrie, fără ca măcar să simtă că nu ştie nimic şi se găseşte în adîncul neştiinţei sau, mai bine zis, al pierzaniei, şi nu poate înţelege nici măcar că se află împreună cu cei pierduţi. Fiindcă această neştiinţă e ca o albeaţă pe ochii spirituali ai sufletului şi nu ne lasă să privim limpede, ca să iubim lumea şi lucrurile lumii. Căci pe cît se depărtează mintea noastră de amintirea lui Dumnezeu, de moarte şi de judecata viitoare, şi nu socoteşte cele bune ce sînt păstrate pentru drepţi, nici chinurile focului veşnic, întunericului, scrîşnirii dinţilor, pe care le vor primi păcătoşii care se cufundă cu totul în griji şi în închipuirile lumii, adică în bogăţie, slavă şi desfătare şi în toate celelalte lucruri lumeşti pe care oamenii le socotesc slăvite şi strălucite, pe cît zic, se predă mintea noastră acestora, pe atît se învîrtoşează mai mult şi încetul cu încetul se tulbură şi întunecă şi întreaga minte ajunge ca acoperită de un văl, iar atunci vin neştiinţa desăvîrşită şi uitarea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea, cînd David a păcătuit şi a păţit acelaşi lucru, a chemat pe Dumnezeu şi a zis: Descoperă ochii mei şi voi înţelege minunile din Legea Ta (Psalmi 118, 18). Ai văzut că ochii îi erau acoperiţi? Ai văzut că a strigat lui Dumnezeu să i-i descopere? Acelaşi lucru fă-l şi tu, copilul meu şi Dumnezeu nu va trece cu vederea chemarea pe care o faci din tot sufletul.

Dacă vei asculta şi-ţi vei deschide ochii sufletului, atunci oriunde ai privi, mai întîi te vei cunoaşte pe tine însuţi şi starea ta, apoi şi toate cele pe care ţi le-am spus mai sus şi-i vei socoti din toată inima ta drept sfinţi şi mai presus decît tine nu numai pe cei evlavioşi şi virtuoşi, dar şi pe orice om, mic şi mare, drept şi păcătos, ba chiar şi pe cei ce păcătuiesc în chip vădit. Şi acest lucru îţi va fi semn vădit atît pentru tine, cît şi pentru oricare altul, că ai primit iertarea păcatelor tale, cînd vei ajunge la aceste măsuri şi la această stare bună; fiindcă sfînta smerenie care se găseşte în aceste măsuri şi în cel care a ajuns la ele, îi dăruieşte mai întîi harisma de a gîndi că nu e nimeni dintre toţi oamenii mai păcătos decît el sau mai josnic şi de nimic decît el, şi de a se socoti pe sine însuşi păcătos cu toată simţirea sufletului său şi cu toată certitudinea şi că el singur va pieri şi va fi predat osîndei (iadului). Deci, dragul meu copil şi frate, luptă să dobîndeşti această smerenie şi nu spune „acest lucru e cu neputinţă pentru mine”; nici, iarăşi, „acest lucru e potrivit monahilor şi nu celor ce se găsesc în lume”; fiindcă Hristos a dat poruncile Lui comune tuturor şi nu le-a poruncit separat pe unele monahilor, iar pe altele mirenilor. Şi acestea le-au realizat şi strămoşii dinainte de Legea lui Moise şi cei de după ea. Ascultă-l pe Iov care spune: Sînt pămînt şi cenuşă (Iov 30, 19; Facerea 18, 27), şi pe David care zice: Iar eu vierme sînt şi nu om (Psalmi 21, 6). Ai văzut cuvinte de smerenie? Ai văzut suflet care se socoteşte pe sine însuşi mai dispreţuit decît orice om, mic şi mare? Imită, aşadar, şi tu pocăinţa lui David şi atunci vei dobîndi smerenia lui. Căci prin smerenie se risipeşte pîcla neştiinţei care a acoperit mintea şi se scutură acoperămîntul ei; iar cînd mintea s-a descoperit, atunci ne cunoaştem şi pe noi înşine şi vedem şi starea noastră care e, vedem şi rănile şi întinăciunile sufletului nostru. Şi atunci nu numai că gîndim şi vorbim smerit, dar ne ruşinăm şi de soare şi de stele şi de toate făpturile lui Dumnezeu care au fost făcute pentru noi, iar noi L-am mîniat pe Dumnezeu Care le-a făcut şi am călcat nu numai o poruncă, ci pe toate şi nu mai îndrăznim nici măcar să ne ridicăm ochii şi să privim şi nu ne mai socotim vrednici nici măcar să mîncăm din roadele pămîntului, ci noi înşine spunem că e drept să murim de foame şi de sete. Şi nu mai putem nici măcar să ne uităm la icoanele lui Hristos şi ale Sfinţilor Lui, întrucît sîntem întinaţi, împuţiţi şi păcătoşi, ci ni se pare că sfintele icoane ne înghit şi pe noi şi faptele noastre. De aceea nici nu mai îndrăznim să ne apropiem de ele şi să le sărutăm şi socotim o mare ruşine să apropiem buzele noastre necurate şi întinate de cele curate şi sfinte. Iar cînd vrem să intrăm în biserica lui Dumnezeu, ne cuprinde frică şi cutremur, ca unii care intrăm cu nevrednicie, ca nu cumva să nu se rupă în două podeaua bisericii şi să cădem de vii în iad. Acestea şi altele mai multe ne învaţă sfînta smerenie şi ea ne preface, ne schimbă şi oarecum ne creează şi ne face smeriţi, astfel încît de acum încolo, dacă vom vrea, să nu mai putem gîndi sau să spunem despre noi înşine vreun lucru mare şi înalt, ci să rămînem înlemniţi şi inscripţionaţi ca nişte statui. Această sfîntă smerenie ne învaţă că nu putem învăţa nimic bun fără învăţător, iar celor ce ne întreabă şi ne spun: „Oare ştii ce citeşti?”, ea ne învaţă să le răspundem: „Cum putem înţelege cele ce le citim, dacă nu ne va călăuzi cineva?” (Faptele Apostolilor 8, 30-31). Ea ne învaţă să nu umblăm pe calea pe care n-o cunoaştem fără călăuză; ea ne porunceşte ca atunci cînd vrem să ne pocăim, să nu ne apropiem de Dumnezeu fără un mijlocitor şi călăuzitor. Căci dacă ne îndeamnă să ne ruşinăm de cer, de pămînt şi de făpturile lui Dumnezeu şi să avem frică de icoana Mîntuitorului şi a Sfinţilor Lui şi să nu ne apropiem de ele şi să le sărutăm, cu atât mai mult ne va face să nu ne apropiem fără mijlocitor de Însuşi Făcătorul, Stăpînul şi Dumnezeul a toate. Căci chiar dacă este foarte iubitor de oameni, El se bucură însă mult de smerenia şi mîhnirea noastră şi laudă mult faptul de a ne socoti pe noi înşine nevrednici să ne apropiem de El singuri, fără un mijlocitor. Vrînd Stăpînul nostru şi Dumnezeul să ne arate şi într-un alt mod că de Dumnezeu se cade să ne apropiem printr-un mijlocitor, aşa cum şi în toate celelalte ni S-a făcut model şi exemplu, aşa şi aici El Însuşi S-a făcut cel dintîi Mijlocitor al firii noastre şi a adus-o la Tatăl Său şi Dumnezeu; după care a hirotonit slujitori ai acestei mijlociri şi apropieri pe Sfinţii Săi Apostoli, iar aceştia, la rîndul lor, au adus la Stăpînul Hristos pe toţi cei care au crezut în El. Aceştia au ales şi au hirotonit şi urmaşi ai lor, slujitori ai mijlocirii lor, aceştia pe alţii, aceştia iarăşi pe alţii şi acest lucru se păstrează prin succesiune pînă astăzi. Şi Dumnezeu nu vrea să călcăm această poruncă şi predanie specială a Lui, ci să rămînem în cele pe care ni le-a hotărît; de aceea spune: Nimeni nu vine la Tatăl decît numai prin Mine (Ioan 14, 6). Astfel, nimeni nu vine la credinţa în Sfînta Treime cea de-o fiinţă, dacă nu e învăţat de un învăţător dogmele credinţei; şi nimeni nu e botezat fără preot şi nu se împărtăşeşte el însuşi cu Dumnezeieştile Taine, iar cine nu e botezat şi nu se împărtăşeşte din Preacuratele Taine nu va dobîndi viaţa veşnică, cum spune El Însuşi: Cine crede şi se botează se va mîntui, iar cel ce nu crede se va osîndi (Marcu 16, 16); şi iarăşi: Dacă nu veţi mînca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sîngele Lui nu veţi avea viaţă întru voi (Ioan 6, 53-54). Aşadar, întrucît fără Botez şi fără împărtăşirea dumnezeieştilor Taine nici un creştin nu se poate învrednici de viaţa veşnică, şi aceste Taine nu ni se dau prin intermediul Sfinţilor Apostoli, nici al Sfinţilor noştri Părinţi care au fost după Sfinţii Apostoli, ci ni se dau prin intermediul celor ce sînt şi trăiesc acum şi petrec împreună cu noi, e vădit atunci că acelea pe care aceia le-au împărtăşit celor ce erau atunci în lume aceleaşi ni le dau şi aceştia nouă; şi aşa cum aceia botezau cu apă şi cu Duh Sfînt, aşa fac şi ei astăzi; aceia dădeau Trupul şi Sîngele lui Hristos, aceleaşi ni le dau şi ei nouă; şi nici cei, ce se botezau sau împărtăşeau atunci n-aveau nimic mai mult decît noi, nici noi care ne botezăm şi ne împărtăşim acum n-avem nimic mai puţin decît ei. Aceia învăţau credinţa în Hristos şi Sfînta Treime cea de-o fiinţă şi nedespărţită, adică în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, aceleaşi ne învaţă şi acum părinţii noştri. Aşadar, din acestea a devenit evident pe scurt - căci nu scriu toate, ca să nu întind prea mult cuvîntul - că orice au făcut credincioşilor atunci Apostolii şi orice i-au învăţat, aceleaşi ni le fac acum şi nouă părinţii noştri duhovniceşti, adică arhiereii şi preoţii, în mod identic şi fără să lipsească ceva; ne învaţă şi povăţuiesc ca şi aceia. Şi fiindcă nu se deosebesc cu nimic de Apostoli, sînt şi ei fii ai Apostolilor şi Apostoli. Şi aceia care nu-i primesc, nici nu ascultă cuvintele lor vor auzi de la Domnul nostru Iisus Hristos zicîndu-le: Amin, zic vouă: mai uşor va fi locuitorilor Sodomei şi Gomorei decît vouă (Matei 10, 15), fiindcă a spus Apostolilor: Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă. Cine vă nesocoteşte pe voi, pe Mine Mă nesocoteşte. Iar cine Mă nesocoteşte pe Mine, nesocoteşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10, 40; Luca 10, 14, 16). E vădit că aceleaşi lucruri le spune şi celor ce sînt acum şi celor ce vor fi după aceea asemenea acelora şi aceia care nu-i primesc nici nu-i ascultă, ci-i nesocotesc, nu-L primesc pe Însuşi Hristos, nici nu-L ascultă, ci-L nesocotesc şi prin această nesocotire nesocotesc pe Dumnezeu şi Tatăl Care L-a trimis. Să ştii, deci, copilul meu iubit, că în aceste vremuri nimeni dintre mireni, nimeni dintre monahi, dintre preoţi sau arhierei nu mai cinsteşte, nu mai iubeşte, nu se mai teme sau primeşte pe cineva ca Apostol al lui Hristos şi ucenic al lui Hristos numai pentru iubirea lui Hristos sau porunca Lui sau bunurile veşnice pe care le va dărui El lor, ci toţi ne dispreţuim şi defăimăm unii pe alţii: monahii învinuiesc pe monahi, preoţii pe arhierei, mirenii pe toţi şi unii pe alţii şi nimeni nu se mai gîndeşte cum a fost vechea Biserică a lui Dumnezeu. Şi aşa cum a hotărît Dumnezeu în ea mai întîi Apostoli, în al doilea rînd Prooroci, în al treilea rînd învăţători şi ceilalţi pe care-i enumera Apostolul Pavel; (1 Corinteni 12, 28), tot aşa în chip asemănător e Biserica lui Dumnezeu şi astăzi şi de aceea cei care o prezidează trebuie să-i primească pe unii ca Apostoli, pe alţii ca Prooroci şi pe alţii ca învăţători.

Dar noi am uitat cu desăvîrşire toate acestea şi ne trufim unul împotriva altuia şi pe cel care ieri m-a botezat şi m-a eliberat de moarte şi de stricăciunea sufletului şi m-a umplut de harul Duhului Sfînt şi m-a dezlegat de păcat şi m-a cuminecat cu preacuratul Trup şi mîntuitorul Sînge al Domnului nostru Iisus Hristos şi m-a făcut fiu al lui Dumnezeu - şi ce altceva mai mult le făceau odinioară creştinilor Apostolii? -, pe acesta mîine nu-l mai primesc nici nu-l mai salut, fiindcă socotesc acest lucru o ruşine pentru mine, nici nu vreau să ies în întîmpinarea lui cînd vine la mine şi să-l cinstesc şi să-l primesc cu toată deferenţa; ci spun slujitorului meu cu iritare: „Ce mai vrea? Dă-i răspuns că stăpînul are de lucru şi nu poate să-l primească”; şi nu mai spun altele încă şi mai rele decît acestea şi mai de necinste pe care aceştia le fac nu numai monahilor, dar şi preoţilor şi chiar celor ce-i mărturisesc şi-şi închină acestora sufletele lor. Chiar şi pe cel pe care azi şi l-a ales să-l aibă părinte duhovnicesc şi învăţător prin mărturisire, nu după puţin timp, ci chiar în acelaşi timp cînd spune că e fiul său duhovnicesc, se şi trufeşte faţă de părintele său duhovnicesc şi în loc să fie fiul său duhovnicesc şi ucenicul său, devine el părinte duhovnicesc şi învăţător al lui şi-l contrazice şi-l nesocoteşte, dacă se întîmplă să-i spună ceva ce nu e după voia lui; şi cu trecerea timpului, unul ca acesta nici nu mai ştie că are părinte duhovnicesc sau învăţător. Şi dacă duhovnicul nu se duce la el şi nu-i face voile lui, nici nu consimte la cele pe care le vrea sau, mai bine zis, dacă nu cade la învoială să piară împreună cu el, atunci îl lasă şi caută pe altul care să-l urmeze în voile lui trupeşti. Şi aşa toate cele duhovniceşti - cum le vezi şi le ştii şi tu - sînt astăzi amestecate şi tulburate, şi a dispărut orice rînduială şi predanie a Apostolilor şi s-au desfiinţat toate poruncile lui Hristos. Şi tot acest rău şi această surpare se face în generaţia de acum, fiindcă toţi îşi închipuie că au învăţat cele dumnezeieşti şi ştiu poruncile lui Dumnezeu şi pot discerne cele ce le sînt de folos; şi, pe lîngă aceasta, fiindcă socotesc că toţi preoţii sînt păcătoşi şi nevrednici, dar sînt convinşi că harul lui Dumnezeu lucrează şi prin cei nevrednici, şi cred că primesc darurile harului care se lucrează în noi prin Duhul Sfînt şi arvuna lucrurilor veşnice care ni se vor da, dar preotului prin care i se dau acestea îi întorc spatele şi-l urăsc ca pe un păcătos şi nevrednic de preoţie; la fel şi despre duhovnici îşi închipuie aceleaşi lucruri: că prin mărturisirea pe care le-o fac primesc iertarea păcatelor lor, dar pe duhovnicii lor îi socotesc că n-au nici o virtute sau îndrăznire la Dumnezeu şi-i consideră la fel ca şi pe ceilalţi oameni. Şi mai cred că toate cele ce se găsesc într-o asemenea stare le primesc şi ei sau, mai bine zis, răpesc toate darurile duhovniceşti ale harului pe care Dumnezeu le-a dat Apostolilor, iar Apostolii le-au dat celor ce au crezut prin ei în Hristos, fără să dea cinstea şi credinţa cuvenită celor ce le dau aceste daruri ale harului, cinste pe care au dat-o mai întîi Apostolii Stăpînului Hristos, Apostolilor le-au dat-o ucenicii lor, iar acestora cei ce au fost supuşi lor. Şi îndrăznesc să spună că Dumnezeu nu le cere să dea aceeaşi cinste şi acum arhiereilor, preoţilor, egumenilor şi părinţilor noştri duhovniceşti, ci, pentru că au fost botezaţi de prunci, cred prin aceasta că sînt dezvinovăţiţi pentru că n-au cinstit mai apoi pe cel care i-a botezat, nici n-au avut evlavie faţă de el ca un părinte al lor. Şi-şi închipuie că, întrucît au învăţat literatura sacră de copii, aceasta e de-ajuns pentru evlavie şi că nu vor fi cercetaţi de Dumnezeu pentru că au dispreţuit pe învăţătorii evlaviei şi n-au vrut să se lase învăţaţi de ei; ci, întrucît li se pare că sînt evlavioşi şi vieţuiesc încă şi mai evlavios decît toţi ceilalţi, nădăjduiesc că se vor îndrepta numai prin aceasta. De asemenea şi faptul că-şi spun numai păcatele, şi le mărturisesc şi că primesc iertare de la părinţii lor duhovniceşti, li se pare că e de ajuns pentru mîntuirea lor şi nu mai au nevoie să aibă credinţă în ei, nici să le aducă cinstea şi evlavia care li se cuvine duhovnicilor ca unii ce sînt apostoli ai lui Dumnezeu, şi mijlocitori şi rugători la El pentru ei. Astfel, toată lumea e plină acum de o astfel de rătăcire şi de un asemenea rău, şi călcarea şi dispreţuirea unei singure porunci a răsturnat toată Biserica lui Dumnezeu; fiindcă Biserica a ajuns la o asemenea neorînduială şi tulburare, că aproape nu se mai vede deloc structura ei, nici nu se mai recunoaşte în noi drept o alcătuire a Trupului Stăpînului, ci e ca şi cum n-am avea drept Cap al nostru pe Hristos, nici n-am fi legaţi şi lipiţi unii de alţii de Duhul de viaţă făcător, nici nu mai acceptăm să ne lăsăm zidiţi fiecare în cinul lui de către întîiul Arhitect al Bisericii. Drept pentru care sîntem risipiţi ca o materie neînsufleţită, atît de mult ne-am făcut robi voilor noastre şi sîntem stăpîniţi de poftele plăcerilor şi am fost amăgiţi şi risipiţi de ele; ura şi mîndria pe care le avem ne-au separat şi rupt unii de alţii şi am pierdut semnul distinctiv al credinţei noastre, adică iubirea despre care Domnul a zis: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenici ai Mei, de veţi avea iubire unii faţă de alţii (Ioan 13, 35); căci atunci cînd o pierdem, în zadar ne mai numim creştini. De aceea, spune-mi - rogu-te! -, atunci cînd nu-i iubim pe părinţii noştri duhovniceşti care ne-au dat atît de mari lucruri bune, prin care Dumnezeu ne face fii ai Lui după har, moştenitori ai slavei Lui şi copărtaşi ai tuturor celor de care am vorbit; dacă, spun, nu-i iubim, nici nu-i cinstim şi slăvim cum se cuvine şi cum trebuie să fie cinstit un om al lui Dumnezeu trimis la noi de El, cine ne va încredinţa că avem iubire desăvîrşită faţă de semeni şi ceilalţi fraţi ai noştri? Şi, afară de aceasta, dacă pe cei pe care-i avem mijlocitori şi rugători la Dumnezeu, care au primit putere de la Dumnezeu să ne dea iertarea păcatelor şi să ne facă prieteni cu El, dacă pe aceştia nu-i primim cu toată certitudinea şi credinţa ca pe nişte sfinţi, ci-i socotim ca nişte păcătoşi, cum mai nădăjduim că ni se va da iertarea desăvîrşită a păcatelor noastre? Căci zice Domnul: Fie ţie după credinţa ta (Matei 9, 29). Şi cu siguranţă după măsura credinţei tale şi precum crezi în ei, aşa vei primi şi iertarea păcatelor tale. Şi dacă e adevărat cuvîntul Domnului care spune: Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte şi cine vă nesocoteşte pe voi pe Mine Mă nesocoteşte (Matei 10, 40; Luca 10, 16), mă mir atunci - cum spuneam mai sus - de cei care nu-şi pun în mintea lor că noi se cade nu numai să-i iubim pe toţi oamenii şi mai cu seamă pe fraţii noştri după duh, dar şi pe unul din bărbaţii duhovniceşti de acum se cade să-l primim ca pe un apostol al lui Hristos ca să primim prin el pe Hristos şi se cade să facem toate cuvintele lui ca şi cum ar ieşi din gura lui Hristos, cum oare atunci - zic - sau în ce alt chip vor putea credincioşii să-L vadă pe Hristos sau să-L dobîndească în ei înşişi? Căci cei mai mulţi dintre noi nu-l cunoaştem pe preotul care ne-a botezat şi dacă l-am cunoaşte, l-am trece cu vederea şi l-am dispreţui, precum spuneam; iar unii dintre noi nu ştim nici măcar dacă am fost botezaţi, iar dacă nu o ştim, cum anume sau din ce cauză am putea avea credinţă? Sau cum să socotim că sîntem botezaţi? Nu pot să înţeleg. Părinte duhovnicesc n-am cunoscut şi dacă l-am cunoscut nu l-am cinstit deloc ca pe un părinte. Învăţător care să ne înveţe evlavia n-am dobîndit şi chiar dacă am vrea să dobîndim, n-am face ceea ce el ne-ar învăţa. Ce să mai spun nu ştiu. Fiindcă nu găsesc de unde anume sau de la care realizare a virtuţii să vă numesc creştini. Om nenorocit şi ticălos! Pentru ce nu-l cinsteşti pe părintele tău duhovnicesc ca pe un apostol al lui Hristos? „Fiindcă - spune el - nu-l văd să păzească poruncile lui Dumnezeu de aceea nu-l cinstesc.” Asta e un pretext zadarnic. Fiindcă - spune-mi! - le păzeşti tu oare mai bine decît acela şi de aceea îl dispreţuieşti şi-l judeci? Şi chiar dacă ai păzi toate poruncile, nici aşa nu s-ar fi cuvenit să-l judeci, nici să-i întorci spatele sau să-l defaimi şi învinuieşti pentru nepăsarea lui, ci s-ar fi cuvenit, mai degrabă, să-l cinsteşti pentru lucrurile bune pe care ţi le-a dat Dumnezeu prin el şi să-l faci părtaş la cele trupeşti şi să-l răsplăteşti pe cît poţi pentru cele bune pe care ţi le-a dăruit, ca nu numai să păzeşti cele ce ţi-au fost dăruite de Dumnezeu prin el, dar şi să le înmulţeşti prin asemenea fapte. Acum însă, prin necredinţa, nerecunoştinţa şi nesocotirea pe care le arăţi faţă de părintele tău duhovnicesc şi învăţătorul tău, nu numai că ai pierdut ce ai primit, dar ai şters din tine însuţi şi însuşi faptul că eşti creştin şi ai păgubit pe Hristos. [...]

Despre cei ce se autohirotonesc învăţători şi se investesc ei înşişi în demnitatea apostolică fără harul de sus; şi că, înainte de a fi fost născut şi luminat de un părinte duhovnicesc, nu trebuie să-i călăuzim sau să-i învăţăm pe alţii

[...] Dar, vai mie! Căci spunînd acestea şi vestind calea mîntuirii care duce în chip nerătăcit în Împărăţia Cerurilor, sînt judecat de toţi oamenii, nu numai de mireni, ci şi de monahi, preoţi şi arhierei şi sînt osîndit şi învinuit şi sînt urît fără motiv numai pentru bănuiala şi lucrarea diavolească ce se lucrează prin fiii necredinţei spre pierzania lor. Şi, iată, spun ceea ce am învăţat din experienţă: dacă demonii n-ar avea pe oameni împreună-lucrători la răutatea lor, cu siguranţă n-ar putea deloc - îndrăznesc să spun - să separe de poruncile lui Dumnezeu pe nimeni din cei renăscuţi tainic prin Sfîntul Botez şi deveniţi fii ai lui Dumnezeu după har. Căci cred că pruncii care sînt botezaţi sînt sfinţiţi şi păziţi de acoperămîntul Prea Sfîntului Duh şi sînt oi ale staulului duhovnicesc al lui Hristos şi miei aleşi pentru că au fost pecetluiţi cu semnul de viaţă făcătoarei Cruci şi au fost eliberaţi în chip desăvîrşit de tirania diavolului; şi dacă diavolul nu găseşte instrumente potrivite răutăţii lui ca să facă ceea ce doreşte - ca odinioară şarpele pe femeie - fie pe părinţii copiilor, fie pe doicile lor, sau pe cei care-i cresc, cu siguranţă n-ar putea fura sau răpi pe nici unul din ei. Căci aşa cum mărturisesc lucrurile, cei de care am vorbit îi învaţă pe copii orice răutate, viclenie, vorbă de ruşine, lăcomie a pîntecelui, îmbuibare, găteală a veşmintelor şi orice altă necurăţie sau iubire de arginţi, slavă deşartă şi trufie şi în aceste rele îi obişnuiesc şi cresc de copii. De aceea şi înainte de a ajunge copiii la cunoaştere şi discernămînt, aceia îi aduc prin asemenea rele diavolului şi-i ţintuiesc de el, ca şi cum ar fi slugi ale lui, şi-i lipsesc, nenorociţii, de harul înfierii şi sfinţirii pe care l-au primit, fără să ştie ce fac, ca nişte lipsiţi de minte. Căci fiecare din părinţii veacului de acum nu-şi creşte, nici educă copiii cu educarea şi povăţuirea Domnului, ci cu obiceiuri lumeşti şi năravuri păgîneşti şi de aceea nu spune ca Iov ca nu cumva să gîndească rele fiii mei în inimile lor (Iov 1, 5), nici nu se teme sau tremură ca nu cumva fiii lor să facă ceva nelalocul lui şi să cadă din slujirea şi înfierea lui Hristos Care S-a junghiat pentru mîntuirea noastră şi se fac iarăşi robi ai vrăjmaşului şi tiranului satan şi se osîndesc la moartea şi focul veşnic al iadului. Ci o singură temere îi stăpîneşte cu privire la copiii lor şi o singură grijă au pentru ei: cum să-i facă să arate slăviţi şi strălucitori tuturor oamenilor nu prin virtuţi şi cuminţenie, nici prin dispreţul tuturor lucrurilor strălucitoare şi văzute ale lumii, ci arătîndu-se slăviţi prin cai cu frîie de aur, cu haine strălucitoare şi cu slugile care merg înaintea sau în urma lor. Şi de la unele ca acestea se obişnuiesc şi cu iubirea de slavă şi bogăţia, cu iubirea de arginţi şi înălţarea. Şi în acest chip plecînd de la părinţii lor nenorociţi vin la orice fel de răutate chiar şi fără ispita demonilor, şi de multe ori ajung din vina lor la fapte de ruşine vîrîndu-l în sinea lor pe diavol, tatăl răutăţii, prin călcarea făgăduinţelor pe care le-au făcut la Sfîntul Botez. De aceea, crescînd şi făcîndu-se mari în asemenea rele, dobîndesc în sufletul lor o obişnuinţă cu anevoie de şters cu acestea, obişnuinţă care cu timpul devine ca o (a doua) natură şi de neîndreptat. Pornind de aici, rămîn în răutăţi pînă la moarte şi nu se mai pot despărţi de poftele, patimile şi plăcerile trupului, ci mor în ele. Şi chiar dacă îşi vin puţin în simţire şi recunosc relele care-i stăpînesc şi se grăbesc să se elibereze de ele, dacă nu se despart cu totul de răii lor învăţători - căci aşa se cuvine să-i numească cineva, nu părinţi - nu e cu putinţă să se elibereze de răul obicei care-i stăpîneşte. Ştiind dinainte acestea, Dumnezeu strigă nouă tuturor: Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl lui pe mama sa şi pe fraţii lui, nu poate să fie ucenic al Meu (Luca 14, 26). Fiindcă în alt chip nu poate cineva să-şi urască părinţii, decît dacă ajunge să recunoască vătămarea sufletească pe care le-o aduc aceştia; căci cine simte această vătămare nu-i mai priveşte drept rude sau prieteni, ci-i urăşte ca pe nişte uneltitori împotriva sufletului său şi fuge de petrecerea împreună cu ei, grăbindu-se să se despartă o clipă mai devreme de cei care i s-au făcut pricini ai unor rele atît de mari. După care se luptă să elibereze şi sufletul său de aceste vechi obiceiuri rele, de aceste pofte, patimi şi prejudecăţi, şi înainte de toate se sîrguieşte să-şi uşureze conştiinţa de povara păcatelor lui.

Ascultă, aşadar, cinstite părinte, cele ce vreau să-ţi spun. Cîţi dintre aceştia s-au lepădat de lume şi o tăgăduiesc şi n-au părinţi duhovniceşti, aceştia cu siguranţă nu s-au făcut copiii duhovniceşti ai cuiva. Iar cei ce nu s-au făcut copii, nu s-au născut; iar cei ce nu s-au născut, n-au venit la existenţă; iar cei ce n-au venit la existenţă, n-au ajuns în lumea gîndită cu mintea (inteligibilă). Ci aşa cum cei care nu s-au născut trupeşte, nu se găsesc în această lume văzută, la fel şi cîţi nu s-au născut duhovniceşte nu se găsesc în acea lume gîndită cu mintea (inteligibilă), nici nu intră în acea lumină minunată în care-i duce Dumnezeu pe cei ce cred în El. Şi aşa cum cei ce nu s-au născut trupeşte nici măcar nu există, aşa şi cei ce nu s-au născut duhovniceşte, fiindcă pe cei ce s-au născut trupeşte şi nu s-au născut duhovniceşte îi aşteaptă întunericul, focul şi osînda veşnică, potrivit hotărîrii Domnului şi Dumnezeul şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos Care spune: De nu se va naşte cineva de sus, nu va intra în Împărăţia Cerurilor (Ioan 3, 3); iar naştere numeşte Domnul harul Sfîntului Duh, cum El Însuşi a spus Apostolului Lui: Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duh Sfînt (Faptele Apostolilor 1, 5); deci acesta este botezul duhovnicesc şi naşterea duhovnicească şi nu se poate să fie altfel. De aceea, se cade să învăţăm pricina pentru care n-au cunoscut unii ca aceştia că s-au născut duhovniceşte. Care e această cauză? E neştiinţa şi orbirea ochilor sufletului lor. Ia seama întocmai. Aşa cum copiii care se nasc nu se pot însămînţa şi naşte fără tată, tot aşa nu poate să se nască de sus, adică să primească harul Duhului Sfînt, nici cel ce n-are un părinte duhovnicesc care să fie născut de sus. Şi aşa cum tatăl trupesc îi face trupeşti şi pe copiii lui, tot aşa şi părintele duhovnicesc îi face pe copiii pe care-i naşte copii duhovniceşti. Dar cel ce nu s-a născut încă sau s-a născut, dar e încă prunc, adică nedesăvîrşit, cum poate să se facă părinte al altora? Nu e cu putinţă. Şi cel ce nu s-a făcut fiu al luminii în simţire, cunoaştere, experienţă şi vedere duhovnicească, cum va putea cunoaşte sau vedea vreodată pe Părintele luminilor? Şi cum poate să-i conducă şi pe alţii la lumină sau să-i înveţe că există o Lumină Care a venit în lume să lumineze pe cei ce şed în întuneric? Acesta e orb şi nu vede; cum ar putea să arate altora drumul? Căci cel ce nu vede lumina, e vădit că umblă în întuneric şi se împiedică în fiecare clipă şi are nevoie de călăuză şi cum îi va putea conduce el pe alţii? Iar dacă-i va conduce, atunci cu siguranţă li se va face pricină de pierzanie; căci zice Domnul: Orb pe orb de călăuzeşte, amîndoi vor cădea în groapă (Matei 15, 14) neştiinţei sau pierzaniei. Deci toţi cei ce văd numai cu ochii lor trupeşti această lumină simţită, sînt orbi şi nu se cuvine să se gîndească la nimic altceva decît cum să-şi deschidă ochii sufletului lor şi să vadă Lumina cea neînserată. Şi aşa cum orbul nu poate să vadă nici unul din lucrurile acestei lumi, nici să deosebească aurul de argint, sau monezile false, ci, deşi se află înaintea lui nu le vede, şi de multe ori pietrele preţioase şi mărgăritarele aruncate la pămînt le calcă în picioare ca pe un lut şi nu simte, nici nu ştie dacă haina pe care o poartă e albă sau neagră, murdară sau curată, tot aşa şi cel orb la ochii minţii nu poate să se cunoască pe sine însuşi, nici starea lui, cu atît mai mult nu poate să vadă ori să cunoască pe Dumnezeu - aşa cum nimeni din Sfinţii din veac n-a cunoscut pe Dumnezeu, nici nu s-a făcut sfînt, rob şi prieten al lui Dumnezeu, dacă nu i-a fost mai întîi luminată mintea de Duhul Sfînt şi nu a primit de la El cunoaştere, cuvînt şi putere, şi a fost călăuzit să cunoască voile şi poruncile lui Dumnezeu - şi cel ce n-a fost luminat de Duhul Sfînt nu numai nu se cunoaşte pe sine însuşi şi pe toţi semenii lui, dar şi poruncile lui Dumnezeu, care sînt ca nişte mărgăritare şi pietre scumpe şi cuvintele lui de-viaţă-dătătoare, care sînt ca nişte monede care au preacuratul Său chip (icoană), le calcă în picioare pe toate şi le socoteşte ca pe un lut nefolositor, şi nu le simte deloc pentru că nu le poate simţi. Nici unul dintre voi să nu se amăgească, fraţii mei, spunînd că vede cele de care vorbeam, acela care n-a fost luminat în ochii sufletului său de Lumina dumnezeiască.

Deci dacă orice ucenic e un copil duhovnicesc al învăţătorului său, atunci cel ce caută un părinte duhovnicesc are nevoie să caute un om care să fie născut duhovniceşte şi să cunoască în chip conştient pe Dumnezeu şi Tatăl său, ca să-l nască duhovniceşte şi pe el şi să-l facă cu adevărat fiu al lui Dumnezeu. Aşadar, dacă acel ucenic are nevoie şi caută un asemenea părinte duhovnicesc - căci spune proverbul: învăţătorii buni dau şi învăţături bune, iar seminţele rele nasc plante rele -, şi în viaţa de acum se găsesc învăţători buni şi părinţi duhovniceşti aşa cum spuneam mai sus; iar pe lîngă ei sînt şi cei care încă nu s-au născut de sus şi nu s-au cunoscut nici pe ei înşişi, nici pe Dumnezeu, care s-au făcut învăţătorii lor şi părinţi ai altora şi se sîrguiesc în tot chipul să atragă la ei pe cel ce s-a lepădat de lume şi caută un părinte duhovnicesc, precum spuneam. Şi dacă-l aud că laudă pe unul din adevăraţii părinţi duhovniceşti, îndată nenorociţii aceştia îl învinuiesc pe cel duhovnicesc că smintesc sufletul tînărului şi-l împiedică să se ducă la acela. Dacă - spun - unul ca acesta se lasă amăgit şi se duce la cei care-l amăgesc şi-şi pierde folosul pe care-l putea primi de la acel părinte duhovnicesc, care va fi osînda lui şi a tuturor celor ce sînt lipsiţi în acest fel de folosul părinţilor şi învăţătorilor duhovniceşti ca unii care se smintesc de ei din cuvintele lor? Oare nu au osînda celor care-i înşală şi se fac pe ei înşişi călăuzitori şi părinţi şi-i despart de învăţătorii cei buni şi nu-i lasă să se ducă la aceştia ca să fie călăuziţi şi să intre în Împărăţia cea cerească? Cu siguranţă îşi au osînda lor şi din mîinile lor se va cere sîngele lor, precum spune Domnul (Facerea 9, 5), fiindcă aceştia fiind stăpîniţi de slavă deşartă şi trufie se cred mari pe ei înşişi, deşi nu sînt nimic, se fac părinţi, învăţători şi apostoli hirotonindu-se pe ei înşişi; şi n-au primit nici harul Duhului Sfînt, ca Apostolii, nici n-au fost luminaţi cu lumina cunoaşterii (Osea 10, 12), nici n-au văzut pe Dumnezeu cînd propovăduiesc că li s-a descoperit precum a făgăduit El zicînd: De Mă iubeşte cineva va păzi poruncile Mele şi Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui (Ioan 14, 21); şi iarăşi: Eu şi Tatăl Meu vom veni şi Ne vom face la el sălaş (Ioan 14, 23); şi iarăşi: Cine mănîncă Trupul Meu şi bea Sîngele Meu are viaţă veşnică, şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă (Ioan 5, 24; 6, 54); şi iarăşi altundeva: Cine mănîncă Trupul Meu şi bea Sîngele Meu rămîne în Mine şi Eu în el (Ioan 6, 56); şi iarăşi: Cel ce însetează să vină la Mine şi să bea, căci cine va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta vreodată, ci ea i se va face izvor de apă ce ţîşneşte spre viaţă veşnică (Ioan 4, 14; 7, 37); şi iarăşi: Celui ce crede în Mine îi vor curge din pîntec rîuri de apă vie (Ioan 7, 38). Aşadar, cine nu vede în chip vădit că toate acestea s-au făcut şi desăvîrşit în mod real în el însuşi, cu fapta, acela e încă orb. Căci cine n-a păzit poruncile dumnezeieşti, nici n-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu arătîndu-i-se, nici nu L-a iubit cum se cuvine, nici n-a cunoscut cu simţirea sufletului său că Tatăl şi Fiul în Duhul Sfînt S-au sălăşluit în el, acela a păţit una din două: sau are sufletul său nepăsător, sau demonul care a fost izgonit din el la Botez s-a întors iarăşi la el prin păcat, fie înainte de a se face monah, fie după ce s-a făcut monah, şi cele din urmă s-au făcut mai rele decît cele dintîi (Matei 12, 45). Pentru că acela care a izgonit pe cel rău din sufletul său prin nevoinţă (asceză) multă, prin smerită-cugetare şi osteneli multe, prin lacrimi şi tînguiri, după care iarăşi a fost amăgit de el şi, înainte de a se sălăşlui în chip conştient în el Hristos şi înainte de a dobîndi smerenie adevărată, l-a primit iarăşi pe demonul care intră în el fără să o ştie prin părere de sine şi trufie, acela nu mai poate să-şi vină în simţire şi să-şi cunoască răutăţile şi păcatele lui, pentru că diavolul acoperă ochii sufletului său şi nu-l lasă să se despartă de mîndria care-l stăpîneşte; fiindcă atunci vicleanul diavol nu-l sileşte spre plăceri trupeşti, nici spre lăcomia pîntecelui, iubire de arginţi şi multa avuţie - pentru că aceste patimi sînt oarecum mai josnice şi produc ruşine, şi cel biruit de ele are conştiinţa lipsită de îndrăzneală, chiar dacă e lăudat şi slăvit de lume ca un sfînt - ci-l îndeamnă spre post, priveghere, stare în picioare toată noaptea, neagoniseală, culcare pe jos, nespălare şi orice altceva ştie că face să crească patima mîndriei. Pentru că, dacă nu sînt zidite pe temelia smereniei imitatoare a lui Hristos, aceste fapte înalţă sufletul pînă la cer şi-l prăvălesc pînă în adînc; şi el crede că se înalţă, ca apa aceasta simţită, dar pe cît se înalţă, pe atît cade jos şi se prăvăleşte fără să înţeleagă. Căci aşa cum e cu neputinţă ca o casă să stea în picioare fără temelie, aşa nici virtuţile nu se pot zidi fără să aibă drept temelie smerenia; fiindcă dacă nu o pun drept temelie mai întîi pe aceasta sau, chiar dacă o pun, mai apoi sînt tîrîţi de duhurile răutăţii, îndată toată zidirea virtuţilor clădită cu multă sudoare şi osteneală cade şi dispare; pentru că Domnul celor mîndri le stă împotrivă, dar celor smeriţi le dă har (Iacob 4, 6), şi necurat este la Domnul tot cel ce are inimă înaltă (Proverbele lui Solomon 10, 5). Aşadar, cel ce şi-a agonisit în el însuşi izvorul şi rădăcina tuturor patimilor sufleteşti, acela se socoteşte mai presus şi mai nepătimitor decît toţi oamenii şi nu e convins că este altcineva mai activ, mai contemplativ şi mai nepătimitor decît el, drept pentru care îi dispreţuieşte pe ceilalţi şi nu crede în darurile harului care li se dau de la Dumnezeu şi-i pizmuieşte şi învinuieşte şi afirmă că unele din acelea sînt minciuni, iar altele cu neputinţă, şi în acest fel îi tîrăşte împreună cu el şi pe alţii şi-i aruncă în adîncul invidiei, necredinţei şi pierzaniei. Şi acela care mănîncă Trupul Fiului lui Dumnezeu şi bea Sîngele Lui, dacă nu cunoaşte în simţirea şi cunoaşterea sufletului că rămîne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el, acela cu siguranţă nu s-a cuminecat în chip vrednic cu Preacuratele Taine; căci cum e cu putinţă ca acela care e unit cu Dumnezeu să nu ştie aceasta, afară dacă nu e foarte nesimţit? Şi dacă acela care mănîncă Trupul şi bea Sîngele lui Hristos, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă, e vădit că acela care nu ştie că are viaţă veşnică şi a trecut de la moarte la viaţă ca acela care trece dintr-o cameră întunecată într-una luminoasă şi strălucită, unul ca acesta n-a cunoscut taina iconomiei lui Dumnezeu, nici nu s-a desfătat de viaţa veşnică. Iar dacă Domnul nostru a făgăduit să dea celor ce cred în El Duh Sfînt să fie în el un izvor de apă ţîşnitoare şi ca nişte rîuri care curg din pîntecele lui, acela care nu vede făcîndu-se în el însuşi în fiecare zi acestea şi toate celelalte pe care Domnul a zis că le va da şi le va face celor ce cred în El, cum se va mai numi unul ca acesta pe sine însuşi credincios desăvîrşit? Dar pe cel care crede că aceste lucruri se potrivesc numai Apostolilor şi Părinţilor din vechime şi care spune că, oricît ne-am lupta, nu mai e cu putinţă să ne asemănăm cu Sfinţii din vechime nici n-avem nădejde să ne facem asemenea lor, cine avînd cunoaşterea lui Dumnezeu şi compătimire nu-l va plînge pe unul ca acesta din tot sufletul lui? Căci dacă Dumnezeu strigă în chip vădit: Fiţi sfinţi, pentru că Eu Sfînt sînt (1 Petru 1, 16), şi altundeva: Fiţi asemenea Tatălui vostru din ceruri! (Matei 5, 48), şi Pavel spune: Fiţi imitatorii mei, precum eu sînt imitatorul lui Hristos (1 Corinteni 12, 8-11), iar el stabileşte drept lege cele contrare acestora, acela este cu siguranţă antihrist şi teomah, fiindcă el spune: „Aceia erau una, iar noi sîntem alta. Într-un fel i-a iubit pe ei Dumnezeu Care i-a învrednicit de mari daruri ale harului Duhului Sfint, şi altfel ne socoteşte pe noi: pe noi numai să ne miluiască, se ne ierte doar păcatele şi să ne mîntuiască, dacă ne vom pocăi, vom pătimi cele rele şi vom plînge. Căci e cu neputinţă ca noi să ajungem acum ca Apostolii sau Sfinţii din vechime.” Iar pe cei ce spun că este cu putinţă îi numeşte trufaşi şi hulitori pe care nu se cade să-i ascultăm deloc, ci să fugim de ei. O, nenorocirea lor! ca să nu spun nesimţirea şi necredinţa lor! Căci cei ce spun şi gîndesc unele ca acestea nădăjduiesc să se mîntuiască fără să primească harul Duhului, ca şi Apostolii; şi cred că sînt fii ai lui Dumnezeu fără să aibă în mod conştient pe Duhul Sfint care-i face fii ai lui Dumnezeu; şi-L numesc pe Dumnezeu Tată al lor, dar spun că nu L-au văzut vreodată, şi cred că-L iubesc fără să-L vadă; şi auzindu-l pe Apostolul Ioan care spune: Cine nu iubeşte pe fratele lui pe care-l vede, pe Dumnezeu pe Care nu l-a văzut cum poate să-L iubească? (1 Ioan 4, 20), nu vin la simţirea şi înţelegerea stării în care se află, ci-i invidiază şi urăsc pe fraţii lor şi se folosesc de asemenea raţionamente probabile pe care nici diavolului, care e tatăl minciunii şi al invidiei, nu i-ar fi trecut prin minte să le născocească. Şi faţă de unii se fac că spun unele ca acestea cu intenţie dumnezeiască şi iubitoare de fraţi vîrînd în toţi oamenii o rea bănuială faţă de toţi Sfinţii, dar nu simt că le spun şi împotriva lor înşişi; pentru că dacă acela care nu este nepătimaş nu este nici sfînt, cu siguranţă nici tu, care spui acestea, nu eşti aşa ceva. Căci cineva rosteşte cele rele scoţîndu-le din reaua vistierie a inimii lui. De aceea, cei ce sînt pătimaşi cred că toţi ceilalţi sînt pătimaşi. Pentru că nu ştiu că Dumnezeu a zis: Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi! (Matei 7, 1) şi că El va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Faptele Apostolilor 2, 23), ei se află într-o asemenea slavă deşartă şi aroganţă că îi bîrfesc şi osîndesc pe fraţi şi nu ştiu că unii ca aceştia n-au îngăduinţa de-a citi dumnezeieştile Scripturi. Căci zice Dumnezeu prin gura lui David: De ce spui îndreptările Mele şi iei legămîntul Meu în gura ta? şi adăugînd pricina spune mai departe: şi şezînd îl bîrfeşti pe fratele tău (Psalmi 49, 16, 20). Iar dacă unul ca acesta e împiedicat să citească dumnezeieştile Scripturi, cu atît mai mult e împiedicat să intre în biserica Domnului şi să stea împreună cu credincioşii, măcar că se face pe sine însuşi cu mare trufie învăţător şi urcă cu aroganţă în scaunul Apostolilor - pentru că demnitatea Apostolilor e cu siguranţă învăţătura care se face în Duhul Sfînt -, de ce pedepse şi osîndă nu va fi vrednic unul ca acesta? Pentru că acela care nu s-a făcut încă nici măcar ucenic cum se cuvine, dar încearcă să dobîndească o demnitate apostolică, va primi osîndă mai mare decît zeci de mii de tîlhari şi ucigaşi; fiindcă aceia omoară numai trupuri, iar el omoară suflete. Şi aşa cum acela care ia de la împăratul o piatră scumpă sau un mărgăritar ca să înfăţişeze pe el chipul împăratului şi să le şlefuiască şi să le bată pe coroana sau veşmîntul împăratului, dacă nu înfăţişează pe ele un chip asemănător împăratului, nu numai nu va primi răsplată de la împăratul, ci va fi pedepsit mult, în acelaşi chip va trebui să facă şi fiecare învăţător şi să se gîndească la toţi cei învăţaţi de el că, dacă din nepăsarea, neştiinţa sau neînvăţătura sa strică gîndurile, cugetele şi faptele unui frate şi nu-l face pe fiecare din ascultătorii săi înţelept şi desăvîrşit cu multă ştiinţă, cunoaştere, înţelepciune şi discernămînt modelînd în ei, pe cît e cu putinţă, pe Hristos care să ia formă (Galateni 4, 19) şi să strălucească în el, nici nu-l duce la statura de bărbat desăvîrşit, la măsura vîrstei plinătăţii lui Hristos (Efeseni 4, 13), în aşa fel încît sufletul fiecăruia din ucenicii lui de care nu e vrednică lumea întreagă să ajungă netrebnic, şi-l face neîncercat pe cel încercat şi necinstit pe cel cinstit, unul ca acesta e vădit că nu va primi plata ostenelii lui, ci pedeapsă şi osîndă pentru cei pe care i-a făcut netrebnici prin învăţătura sa, fie dacă prin învăţătura sa l-a lipsit pe cineva de ceva din cele ce privesc mîntuirea lui, fie dacă n-a putut să ajungă la desăvîrşire, putînd să o dobîndească prin învăţătura altor învăţători.

Se cade, aşadar, părinte duhovnicesc, ca mai întîi să te faci ucenic al lui Hristos şi să fi învăţat bine poruncile şi tainele Lui şi în acest chip să încerci să înveţi pe alţii; se cade ca mai întîi să fii supus şi să urmezi unui părinte duhovnicesc care să te conducă pe calea care duce la Hristos şi să ajungi la Hristos sau, mai bine zis, să te găsească Hristos, şi să bagi de seamă modurile şi semnele căii care te duce acolo şi să vezi pe Hristos prin harul Duhului Sfînt fără să rătăceşti şi atunci să-i conduci şi pe alţii la Hristos. Se cade să fii luminat mai întîi de Lumina cea adevărată, după care abia să-i duci pe alţii la această Lumină. Se cade să fii eliberat mai întîi tu însuţi şi aşa să încerci să-i eliberezi pe alţii, fiindcă e cu totul lipsit de minte şi nebun cel care e rob şi încearcă să-i elibereze pe cei robi împreună cu el, răpind autoritatea stăpînului său.

Dar în ce fel ne facem ucenici ai lui Hristos? Să-L ascultăm pe Hristos Însuşi care spune: Cine vrea să vină după Mine, să se tăgăduiască pe sine însuşi, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie (Matei 16, 24). Iar a urma lui Hristos înseamnă a-L imita pe Hristos în faptele Lui, aşa ca să vieţuim şi noi cum a vieţuit pe pămînt Domnul nostru şi să suportăm cu bucurie încercările şi învinuirile, ca să primim harul Duhului Sfînt; fiindcă nici privegherea, nici isihia, nici postul, nici neagoniseala, nici osteneala trupească, nici orice altă virtute nu poate să ne dea fără Duhul Sfînt cuvînt de înţelepciune, cunoaştere sau discernămînt (1 Corinteni 12, 8); fiindcă toate acestea pe care le-am spus sînt o cale spre Lumină, nu Lumina. Deci dacă voi umbla pe această cale mii de ani şi nu voi ajunge la Lumină - care e Duhul Sfînt Care de la Tatăl purcede (Ioan 15, 26) şi luminează prin Fiul pe tot omul ce vine în lume (Ioan 1, 9), iar la sfirşitul vieţii mele mă aflu încă în întuneric, ce folos am din ele? Fiindcă atunci cînd Apostolul Pavel zice că „unuia i se dă prin Duhul Sfînt cuvînt de înţelepciune, altuia prin acelaşi Duh cuvînt de cunoaştere, altuia facere de minuni” şi celelalte, spune după aceasta: şi pe toate le lucrează Unul şi Acelaşi Duh (1 Corinteni 12, 8-11). Vezi cum fără Duhul nu e cu putinţă nici ca cineva să fie învăţat, nici să înveţe pe alţii? Aşadar, cine înainte de a primi Duhul adevărului pe Care lumea nu poate să-L primească pentru că nu-L vede nici nu-L ştie (Ioan 14, 17) îndrăzneşte şi încearcă, fiind încă din lume şi în lume, să primească o poziţie şi o demnitate de învăţător, şi să se facă părinte duhovnicesc şi să mijlocească pentru alţii la Dumnezeu, unul ca acesta nu este oare vrednic de zeci de mii de lovituri şi pedepse? Şi ca să înţelegi că nu spun nimic afară de dumnezeieştile Scripturi, ascultă-l pe Apostolul Pavel care zice: Cine n-are Duhul lui Hristos nu este al Lui (Romani 8, 9). Vezi cum celui ce n-are pe Duhul Sfînt nu numai că nu-i este îngăduit să înveţe pe alţii, dar nici măcar nu e cu putinţă să fie de partea lui Hristos? Pentru că harul Duhului Sfînt uneşte pe om cu Hristos şi cine n-are Duhul Sfînt locuind în el în chip conştient nu poate să aibă comuniune cu Hristos sau să vadă în chip conştient slava lui Hristos? Nu poate nici măcar să vadă în chip spiritual (inteligibil) Dumnezeieştile Taine, ca să vadă în ele pe Însuşi Hristos ca Dumnezeu, ci vede numai în chip sensibil pîinea şi vinul puse pe sfînta masă şi care se văd în chip simţit. Şi pe drept cuvînt păţesc aceasta, fiindcă aceia care n-au primit harul Duhului Sfînt nu pot să-L vadă, nici să-L cunoască pe Hristos ca Dumnezeu; iar cei ce n-au încercat şi pătimit aceasta nu se fac nici rude ale lui Dumnezeu. Căci pe Cel ce este mai presus de orice minte şi înţelegere cum îl poate înţelege mintea noastră făcută de Acela, dacă nu va fi luminată de El şi nu va fi unită cu El? Şi aşa cum de la Acela a primit existenţa, în acelaşi chip tot de la Acela se va învrednici şi să-L vadă şi cunoască cu o cunoaştere necunoscută şi o vedere nevăzută. Dar cei care nu s-au făcut aşa nici nu-L au pe Duhul Sfint, nici nu sînt ai lui Hristos, să nu se amăgească. Iar cînd primesc pe Duhul Sfînt şi se fac ai lui Hristos, se va face atunci cu ei un semn sigur şi neamăgitor: ceea ce spune dumnezeiescul Apostol: Unde e Duhul Domnului acolo e libertate (2 Corinteni 3, 17), iar libertatea e izbăvirea desăvîrşită de toate patimile şi poftele lumeşti şi trupeşti; de aceea după aceasta adaugă: Iar cîţi sînt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele lui (Galateni 5, 24), şi iarăşi altundeva spune: Iar dacă Hristos e în voi, atunci trupul e mort pentru păcat, iar duhul e viaţă pentru dreptate (Romani 8, 10). Deci cine nu ştie că acestea şi cîte le-am spus mai sus se fac în chip vădit în el, acela să şadă singur şi să plîngă pentru sine, pentru că nu s-a făcut încă rob al lui Hristos, nu s-a făcut încă părtaş al slavei şi Dumnezeirii lui Hristos şi starea lui e încă neclară; de aceea, să se îngrijească mai cu seamă de sine însuşi iar nu de ceilalţi, pentru că nu e cu putinţă ca cel pătimaş să judece în chip nepătimaş faptele fraţilor lui, precum nici orbul nu poate vedea lucrurile simţite chiar dacă le poartă în mîinile lui.

Ci te rog, părinte, să te rogi lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul, care sînt urît pentru iubirea lui Hristos; care sînt osîndit de toţi fiindcă vreau să-mi cinstesc părintele şi învăţătorul meu duhovnicesc; care sînt proclamat de ei eretic fiindcă învăţ pe toţi să caute harul de sus şi venirea/prezenţa în chip conştient a Duhului Sfînt şi că fără ea nu se face iertarea păcatelor, nici nu poate cineva să se elibereze de patimi şi de poftele iraţionale, nici să se facă fiu al lui Dumnezeu, nici să se sfinţească desăvîrşit fără harul Duhului Sfînt; şi că cei care se împărtăşesc de aceste daruri ale harului Duhului nu numai că se eliberează de toate poftele şi patimile şi gîndurile necuviincioase, dar se fac şi dumnezei prin har şi rămîn la Dumnezeu şi ajung în afară de trup şi de lume; şi nu numai că ei înşişi sînt sfinţi şi ca unii netrupeşti în lume, dar şi pe ceilalţi credincioşi îi văd ca pe nişte sfinţi, şi nu numai ca pe nişte sfinţi, dar şi ca pe unii îmbrăcaţi în Hristos şi ajunşi ei înşişi hristoşi; şi că acela care nu şi-a făcut aşa ochii sufleteşti, e limpede că n-a ajuns încă la Lumina lui Hristos, nici n-a fost luminat de ea; că Lumina lui Hristos e dăruită ca să fie văzută de toţi cei care s-au învrednicit să intre la ei prin pocăinţă; deci cel ce a ajuns la această măsură îi iubeşte şi cinsteşte pe toţi ca pe Hristos şi nu dispreţuieşte pe nimeni din cei ce nouă ni se par josnici şi umili şi nici nu urăşte, insultă, bîrfeşte sau învinuieşte pe cineva, nici nu suportă să-i audă pe alţii făcînd acestea. Aşa să ne facem şi noi, fraţilor, căci dacă nu ne facem aşa, e cu neputinţă să intrăm în Împărăţia Cerurilor. Dar pentru că spun acestea şi vestesc că aşa s-a făcut părintele meu duhovnicesc, de aceea sînt învinuit de toţi ca un trufaş şi hulitor. Şi diavolul şi-a sculat asupra mea slugile lui şi duce război cu mine ca să încetez a mai vesti în cuvinte şi a face cu fapta poruncile Evangheliei şi ale Apostolilor şi a mă strădui să înnoiesc vieţuirea evanghelică care s-a învechit oarecum şi a ajuns dispreţuită, ca oamenii să nu mai aibă îndrăzneală că pot să se mîntuiască fără să primească harul Duhului Sfînt şi fără nepătimire, şi să se amăgească fără să-L primească şi să piară. Pentru acestea, în loc să-mi datoreze multă recunoştinţă pentru că le spun şi-i îndemn să vină la desăvîrşirea virtuţii, aceştia mă învinuiesc, mă urăsc şi-şi întorc spatele la mine şi m-au predat foamei, setei şi morţii, fiindcă nu-i amăgesc şi nu le spun: „Îndrăzniţi! Toţi ne vom mîntui fără osteneală sau chinuri şi fără pocăinţă şi paza exactă a poruncilor lui Dumnezeu. Cei ce spun acestea răstoarnă toată învăţătura lui Hristos şi a Apostolilor Lui.” Noi însă fie să nu cugetăm şi să nu spunem unele ca acestea, ci să spunem aşa: „Întrucît credem în Hristos ca Dumnezeu adevărat şi-i primim pe Apostoli ca pe nişte ucenici ai Lui, avem datoria de a păzi întotdeauna şi poruncile Lui, de a ne pocăi şi a plînge cu chinul inimii pentru fiecare neascultare şi călcare a poruncilor Lui, dacă dorim să fim creştini adevăraţi şi dacă vrem să ne desfătăm de lucrurile bune pe care ni le-a făgăduit Dumnezeu.” De care fie să ne învrednicim şi să ne desfătăm cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care se cuvine slavă Tatălui împreună şi Duhului Sfînt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Bibliografie: Sfîntul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole şi Capitole, Scrieri, volumul III, Editura Deisis, 2001, Sibiu

Partea a II-a - Despre păcate

CUVÎNTUL AVVEI DOROTEI - DESPRE SMERENIE ŞI ALTE ÎNVĂŢĂTURI FOLOSITOARE DE SUFLET

Cuvîntul 1

Pentru supunere (ascultare)

[...] Am lăsat lumea, să lăsăm şi poftele ei; pentru că acestea, precum am zis, prin nebăgare de seamă, iarăşi ne împreună şi ne leagă de lume. De voim să scăpăm desăvîrşit, să ne învăţăm a ne tăia voia şi aşa, puţin cîte puţin, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporim şi ajungem la nepătimire, că nimic alta nu foloseşte pe om atît de mult ca tăierea voii. În adevăr, mai mult sporeşte cineva prin aceasta decît prin toate faptele cele bune. Că în ce chip cineva mergînd pe cale se odihneşte la un loc de popas şi întărindu-se merge multă cale, aşa şi cel ce umblă pe calea tăierii voii îşi cîştigă prin aceasta nepătimire şi poate în puţină vreme a tăia şi zece voinţe. În ce chip, ascultă: mergînd pe drum, vede ceva, iar cugetul îi spune: „Uită-te acolo!” El îi răspunde: „Nu vreau, îşi taie voia şi nu se uită”. Sau găseşte oameni vorbind şi cugetul îi zice: „Spune şi tu cutare cuvînt”, şi el îşi taie voia şi nu zice. Îi zice gîndul să meargă la bucătar să vadă ce bucate găteşte, el însă îşi taie voia şi nu merge; vede ceva şi cugetul îl îndeamnă a întreba cine l-a adus, totuşi îşi taie voia şi nu întreabă. Astfel, puţin cîte puţin, deprinzîndu-se, se obişnuieşte desăvîrşit a-şi tăia voia. Din cele mici se învaţă a tăia şi cele mari fără osteneală şi puţin cîte puţin se deprinde a nu avea nici o voie. Şi aşa, orice face se odihneşte: căci nevrînd vreodată să-şi facă voia, totdeauna se află în linişte. Pentru că cel ce nu are voia sa, orice face îl mulţumeşte, pe toate socotindu-le ca fiind după voia sa, ori aşa, precum am zis, se află întru nepătimire: că toată turburarea şi ispita, prigonirea şi bîntuiala nu ne vin din altă parte, fără numai că voim să se facă voia noastră. [...]

Cuvîntul 2

Pentru smerenie

Un bătrîn a zis „că mai mult decît orice avem trebuinţă de smerenie. La tot cuvîntul ce auzim să zicem: Iartă!” Căci smerenia strică toate meşteşugurile vrăjmaşului. Să cercăm şi noi şi să vedem ce putere are cuvîntul bătrînului. Pentru ce mai întîi de toate trebuie să avem smerenie şi nu înfrînare, mai ales că şi Apostolul zice: Cel ce se sîrguieşte spre toate, are înfrînare. Sau pentru ce să nu avem frică de Dumnezeu, căci zice Scriptura: începutul înţelepciunii este frica Domnului; şi în altă parte: Cu frică de Dumnezeu ne îndepărtăm de la răutate. Pentru ce n-a zis să avem în primul rînd milostenia sau credinţa, căci zice: cu milostenia şi cu credinţa se curăţesc toate păcatele. Iar Apostolul zice: Fără credinţă, nu poate cineva să placă lui Dumnezeu. Dacă pentru milostenie, credinţă, frica lui Dumnezeu şi înfrînare se spun cele de mai sus, pentru ce, lăsîndu-le pe acelea, a zis să avem smerenie înainte de orice? Bătrînul vrea să ne arate că nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinţa, nici postul, nici altă faptă bună nu se pot săvîrşi fără smerenie. De aceea zice să avem înainte de orice smerenie, adică gînd şi cuget smerit, să fim gata la tot cuvîntul ce auzim să zicem: „Iartă!” fiindcă prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrăjmaşului.

Vedeţi, fraţilor, cîtă putere are smerenia? Diavolul, însă este şi se numeşte împotrivitor. Este vrăjmaş pentru că nu iubeşte pe om şi binele; este împotrivnic pentru că se împotriveşte la toată fapta bună. Vrea cineva să se roage? El meşteşugeşte în tot chipul să-l oprească cu poftele cele rele, cu robirea minţii şi cu trîndăvia. Vrea să facă milostenie cineva? El îl opreşte prin îndărătnicire şi scumpete. Aşa se împotriveşte la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numeşte nu numai vrăjmaş, ci şi împotrivitor. Prin smerenie însă, se strică toate împotrivirile lui, că mare lucru este smerenia! Toţi Sfinţii Părinţi prin smerenie s-au îndreptat şi cu osteneala ei au săvîrşit calea mîntuirii. Precum zice: „Vezi smerenia şi osteneala mea şi lasă toate păcatele mele.” Numai smerenia poate singură să povăţuiască spre Împărăţia Cerurilor; şi precum zicea Avva Ioan: „numai smerenia nu are zăticnire şi poticnire.”

Să ne smerim dar, şi noi puţin, şi ne vom mîntui. De nu putem să ne ostenim ca nişte neputincioşi ce sîntem, măcar să ne sîrguim a ne smeri. Şi cred milei lui Dumnezeu că pentru oricît de mică faptă ce o vom săvîrşi cu smerenie, ne vom folosi şi ne vom împărtăşi de sălăşluirea Sfinţilor celor ce s-au ostenit, desăvîrşit şi mult s-au ostenit pentru Dumnezeu. Dacă găsim pricină că din slăbiciune nu ne putem osteni pentru a ne smeri, ce pricină avem, fraţilor! Fericit este cel ce are smerenie. De aceea, un sfînt bătrîn a lăudat mai mult pe un frate smerit decît pe alţii, zicînd că smerenia nu se mînie, nici face pe cineva să se mînie. Smerenia este mare, că singură se împotriveşte trufiei şi păzeşte pe om de dînsa. Nimeni nu se mînie fără numai pentru avere, pentru bucate şi pentru altele, pe cînd smerenia nu se mînie, nici face pe cineva să se mînie. De aceea, precum am zis, mare este smerenia şi puternică a trage darurile lui Dumnezeu asupra omului. Iar dacă vine acest dar, acoperă pe om şi de celelalte două patimi care sînt foarte grozave: că ce este mai rău decît a te mînia şi a face şi pe altul să se mînie, precum a zis sfîntul acela. Căci nicidecum nu se cuvine călugărului a se mînia, nici a face pe altul să se mînie. Adevărul vă spun că cel ce este cîrtitor, de nu se va acoperi mai curînd de darul lui Dumnezeu, puţin cîte puţin îşi iese din minte şi se îndrăceşte, tulburîndu-se şi pre sine şi pre alţii. De aceea, zice că smerenia nu se mînie, nici face pe cineva să se mînie, ci mai vîrtos păzeşte pe suflet de toată patima şi ispita.

Sfîntul Antonie, cînd a văzut cursele diavolului întinse pe faţa pămîntului şi oftînd a întrebat pe Dumnezeu: „Doamne, oare cine va putea scăpa de acestea?”, a primit răspuns că numai smerenia; ba mai mult, nu numai că scapă, ci nici nu este prinsă de ele. Vezi putere, frate? Vezi darul acestei fapte? Cu adevărat nu este alt lucru mai tare decît smerenia, nimic nu o biruieşte. Orice întristare i s-ar întîmpla smeritului, îndată se defăimă şi se osîndeşte că vrednic este de această întristare: nu-i place niciodată să defaime pe altul; nu aruncă niciodată vină asupra altuia. Astfel petrecînd fără tulburare şi fără întristare cu toată odihna, niciodată nu se mînie, nici face pe altul să se mînie. Drept aceea bine a zis sfîntul că mai înainte de toate se cade a avea smerenie.

Însă sînt două feluri de smerenie, precum sînt şi două trufii. Prima mîndrie este aceea cînd cineva necinsteşte pe fratele său şi-i zice cuvinte urîte, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezîndu-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndată şi de nu se va nevoi să se îndrepte, puţin cîte puţin cade în cea de a doua mîndrie: mîndria împotriva lui Dumnezeu, socotind că tot lucrul bun ce a săvîrşit singur el l-a lucrat, cu mintea şi cu înţelepciunea lui şi nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Am văzut fraţilor, pe cineva odată întru această ticăloasă stare, căruia de-i zicea cineva din fraţi vreun cuvînt, îl scuipa şi-i zicea: „Cine eşti tu? Nu cunosc decît pe Zosima şi pe Macarie.” Apoi a început să-i defaime şi pe aceştia şi să zică: „Nu ştiu decît pe Vasile şi Grigorie”; iar peste puţină vreme şi pe aceştia a început a-i defăima zicînd: „Nu ştiu decît numai pe Petru şi pe Pavel.” Acestuia i-am zis: „Frate, curînd o să te văd că-i defaimi şi pe aceştia.” Şi credeţi-mă; peste puţină vreme a început să zică: „Şi cine este Petru şi Pavel? Nu sînt nici aceştia nimic, afară de Sfînta Treime”, iar mai pe urmă s-a mîndrit şi asupra lui Dumnezeu şi aşa s-a îndrăcit. De aceea, sîntem datori fraţilor, să ne nevoim din toată puterea noastră, să nu primim mîndria cea dintîi. Să ştiţi şi aceasta că este o mîndrie mirenească şi este o mîndrie călugărească. Mîndria mirenească înseamnă a te mîndri asupra fratelui tău că eşti mai bogat decît el, mai frumos, mai puternic, că porţi haine mai bune şi altele asemenea. Cînd vezi pe cineva fălindu-se cu acestea, sau că mănăstirea lor este mai mare şi mai bogată, că are fraţi mulţi, să ştii că toţi aceştia se află în mîndria cea lumească. Tot aşa şi cei ce se trufesc cu cele fireşti, că are glas frumos şi cîntă bine, că este blînd şi slujeşte cu credinţă şi fără vicleşug, cu toate că acestea par mai vrednice de laudă decît cele dintîi, tot ale mîndriei lumeşti sînt. Are mîndrie călugărească cel ce se trufeşte că priveghează, că posteşte, înşirînd şi alte fapte bune ce face. Şi de nu putem nicidecum să nu ne mîndrim, să ne mîndrim cu cele călugăreşti, iar nu cu cele lumeşti. Iată, v-am spus ce este mîndria cea dintîi şi ce este cea de a doua, care este mîndria lumească şi care cea călugărească. Deci să venim acum şi la cele două smerenii.

Smerenia cea dintîi este a socoti pe fratele tău mai cu minte şi la toate mai bun decît tine şi, fără a lungi cuvîntul, cînd cineva se socoate mai prejos decît toţi. Aceasta este cea dintîi smerenie, adică începătoare, căci te smereşti, socotindu-te mai mic decît altul, fără ca totuşi să te socoţi de nimic, ci tot ţi se pare a fi ceva. Cea de-a doua şi desăvîrşită smerenie este cînd nu numai pe tine te socoteşti de nimic, ci şi toate faptele tale le crezi că sînt din mila lui Dumnezeu, iar nu din hărnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevărată a Sfinţilor, care se naşte în suflet din lucrarea poruncilor. [...]

Ceea ce pricinuieşte smerenia, însă, ne-au spus-o Părinţii, căci zice la Pateric: un frate a întrebat pe un bătrîn zicînd: „Ce este smerenia?.” Şi a răspuns bătrînul: „Smerenia este o mare şi dumnezeiască faptă, iar calea smereniei sînt ostenelile cele trupeşti ce se fac cu mintea şi cugetarea cea cu prostimea de a se socoti pe sine întru toate mai mic decît toţi, precum şi rugăciunea cea neîncetată.” Aceasta este calea smereniei, dar smerenia în sine este dumnezeiască şi nepricepută. Dar oare de ce a zis că ostenelile trupeşti duc sufletul la smerenie? Căci, în cugetarea despre prostimea sa, a se socoti pe sine, adică, mai nevrednic decît toţi, am spus-o mai sus că se împotriveşte mîndriei şi este smerenia cea dintîi; căci, cum ar putea să se socotească mai mare decît fratele său, să se semeţească în ceva, să defaime sau să hulească pe cineva cel ce se socoteşte mai prejos decît toţi? Am arătat de asemenea că rugăciunea necontenită se împotriveşte mîndriei celei de-a doua. Pentru că cel cucernic şi smerit, cunoscînd că nu este cu putinţă a face vreo faptă bună fără ajutorul lui Dumnezeu, neîncetat se roagă ca să facă Domnul milă cu dînsul şi să-i ajute a face binele. Şi orice lucru săvîrşeşte, crede că din darul lui Dumnezeu l-a făcut şi nu se mîndreşte ci întotdeauna se roagă să nu se lipsească de acest ajutor, ca să nu se vădească neputinţa lui. Astfel, necontenit cu cît se sileşte spre fapte bune, cu atît se smereşte şi cu cît se smereşte cu atît sporeşte întru smerenia sa. În ce chip şi ostenelile trupului pleacă sufletul spre smerenie şi cum se face această lucrare, să vă spun acum.

După ce a căzut sufletul în călcarea poruncii, s-a robit ticălosul, precum zice Sfîntul Grigorie, de pofta trupească şi s-a supus patimilor şi neînfrînării. Oarecum s-a smintit şi s-a făcut sufletul ca un trup, pentru care zice şi Scriptura: „Nu va rămînea Duhul Meu întru aceşti oameni, pentru că sînt trupuri.” Împreună cu trupul pătimeşte şi sufletul şi se pleacă cu voinţa ticălosul, la săvîrşirea păcatelor ce se fac cu trupul, pentru aceea a zis bătrînul că şi ostenelile trupeşti aduc pe om la smerenie. Că într-un fel se află sufletul celui sănătos şi în altul al celui bolnav; într-un fel al celui sătul şi în alt fel al celui flămînd. Şi iarăşi, într-un fel este sufletul celui călare şi în altul al celui ce umblă pe jos; altfel al celui ce şade în scaun, altfel al celui ce şade jos pe pămînt, altfel al celui dezbrăcat şi altfel al celui împodobit cu haine luminoase. Din acestea, smerindu-şi trupul, împreună se smereşte şi sufletul. Pentru aceasta a petrecut bătrînul afară patruzeci de nopţi şi n-a intrat sub acoperămînt pînă ce n-a făcut trupul lui coşit ca fiarele cele sălbatice. Însă osteneala, atunci foloseşte, cînd nu se face prin cîrtire, ci spre smerenie. Deci, bine a zis bătrînul că şi ostenelile trupeşti aduc smerenie. Sfîntul Dumnezeu să ne dăruiască şi nouă smerenie, că din mari răutăţi izbăveşte pe om şi-l acoperă de multe ispite. [...]

Cuvîntul 3

Pentru conştiinţă

Dumnezeu cînd a făcut pe om a sădit într-însul o dumnezeiască scînteie de luminare, ca un cuget mai călduros şi ca un cuvînt povăţuitor minţii omeneşti, ca să deosebească binele de rău. Aceasta este legea cea firească, ce se numeşte conştiinţă. Aşa Isaac săpa puţurile pe care le astupau filistenii; acestei legi supunîndu-se patriarhii şi toţi Sfinţii, înainte de a se fi dat legea cea scrisă au plăcut lui Dumnezeu. Iar cînd s-a întunecat aceasta pentru păcatele neascultării, atunci ne-a trebuit Legea cea scrisă, ne-au trebuit Sfinţii Prooroci, ne-a trebuit însăşi venirea Mîntuitorului nostru Hristos ca să o lumineze şi să o învieze, ca să aprindă iarăşi scînteia întunecată din nepăzirea poruncilor.

Acum în mîna noastră stă, fie să oprim această conştiinţă, fie să o lăsăm să strălucească şi să ne lumineze de o vom asculta; pentru că de ne zice: „fă aceasta” şi nu o ascultăm şi de ne mai îndeamnă să nu o băgăm în seamă, ci o trecem cu vederea, o înnecăm şi nu mai poate să ne povăţuiască din greutatea ce este asupră-ne. Că, fiind lipsiţi de luminarea ei, începem a vedea lucrurile toate întunecate, iar ea ajunge ca o apă tulbure în care nu-ţi mai poţi vedea faţa, iar noi, nemaisimţind ce ne învaţă ea, ajungem să credem că nici nu o mai avem, ceea ce nu este cu putinţă, căci nu există cineva să nu o aibă, fiind lucru dumnezeiesc, precum am zis. Conştiinţa niciodată nu piere, ci pururea ne aduce aminte de ceea ce se cuvine să facem, chiar dacă noi nu o simţim, pentru că nu o băgăm în seamă şi o călcăm, precum am zis. [...] Să ne sîrguim dar, o fraţilor, să ne împăcăm cu conştiinţa, pînă sîntem în această lume! Să nu o lăsăm să ne mustre cu ceva, ci să o ascultăm şi la cel mai mic lucru, pentru că să ştiţi, de la cele mai mici lucruri, cu nebăgarea de seamă şi cu călcarea, ajungi şi la cele mari. Cînd va începe cineva a zice: „Ce este de voi grăi acest cuvînt? Ce este de voi gusta această mîncare? Ce este de voi vedea acest lucru?” Din ce este aceasta şi din ce este aceea ia obicei rău, ajungînd să defaime şi cele mai mari, şi cele mai grele şi calcă ştiinţa lui. Astfel, puţin cîte puţin, sporind cu răutatea, se primejduieşte şi vine întru nesimţirea cea desăvîrşită. Drept aceea, să luăm aminte, fraţilor, să nu defăimăm nici faptele cele mici, ca să nu se facă întru noi rea deprindere. Să luăm aminte să păzim faptele cele mici pînă sînt uşurele, ca să nu se îngreueze; că şi faptele bune, ca şi păcatele, încep de mici ca să se facă mari. De aceea, ne porunceşte Domnul să nu ne împotrivim conştiinţei noastre, ci să ne împăcăm cu ea, zicîndu-ne ca şi cum ne-ar deştepta: „Vezi ce faci, ticăloase, caută de te împacă cu pîrîşul tău cît eşti pe cale cu dînsul”, arătîndu-ne şi primejdia întru care ne poate aduce, zicînd: „Ca să nu te dea judecăţii, iar judecătorul te va da slugilor şi te vor pune în temniţă, de unde adevărul îţi zic, nu vei scăpa pînă ce nu vei plăti toată datoria.” Conştiinţa, precum am zis, şi acum ne mustră, ori la bine ori la rău, şi ne arată ce trebuie să facem şi ce să nu facem. Dar tot ea ne va fi pîrîş în veacul cel viitor. De aceea zice: „ca să nu te dea judecătorului” şi celelalte.

Paza conştiinţei este de trei feluri: faţă de Dumnezeu, faţă de vecinul său şi faţă de cele materialnice. Faţă de Dumnezeu, nedefăimînd poruncile Lui şi a te păzi să nu faci nimic din cele ce nu te vede nimeni sau nu te opreşte cineva a face şi nici a face pe ascuns ceva împotrivă, numai din conştiinţa ta faţă de Dumnezeu. Faţă de vecin o păzim cînd nici facem, nici grăim, nici cu chipul însemnăm, nici cu vederea pricinuim ceva din cele ce ştim că scîrbesc sau smintesc pe vecin, că şi chipul şi vederea de multe ori sminteşte pe vecin. Chiar şi de cele ce ştii că pot să dea bănuială că le faci înadins ca să pricinuiască sminteală şi scîrbă vecinului să te păzeşti a le face. Aceasta este a păzi conştiinţa către vecin. Iar paza conştiinţei faţă de cele materiale o avem cînd chiar lucrurile noastre nu le întrebuinţăm rău, adică nu lăsăm să se risipească ceva în zadar, nici să se cheltuiască în deşert şi nici să se strice din nebăgare de seamă, ci purtăm grijă de ele cu luare aminte ca să le păstrăm şi să le ferim; precum a zice de pildă: poate cineva să poarte cămaşă nespălată două săptămîni sau trei sau şi o lună, iar el o spală adesea şi mai înainte de vreme; sau întinde haina sa la soare şi nu mai poartă grijă să o ia, ci o arde soarele şi în loc să-i ţină alte cinci luni sau şi mai mult, se strică curînd. De asemenea şi la aşternut. Cineva poate să-şi împlinească trebuinţa şi cu un acoperămînt de rînd, totuşi nu se mulţumeşte, ci caută să aibă aşternut mai bun; sau are vreun covoraş de lînă şi caută să-l schimbe ca să ia unul mai nou sau mai frumos; îşi poate împlini nevoia şi cu un acoperămînt cum s-ar întîmpla, dar nu se mulţumeşte cu acela, ci cere mai bun şi se gîlceveşte dacă nu i se dă, începînd a răbufni către fratele său şi a zice: „Pentru ce cutare are aceasta şi eu n-am?” (unul ca acesta este departe de vieţuirea călugărească). Tot aşa şi la bucate. Poate cineva trăi şi cu puţină varză, cu legume sau puţine măsline; totuşi nu vrea, ci cere alte bucate mai dulci sau mai scumpe. [...]

Cuvîntul 4

Pentru frica de Dumnezeu

[...] Părinţii au zis că frica de Dumnezeu se cîştigă din aducerea-aminte de moarte şi de muncile viitoare; din cercetarea în fiecare seară a felului cum ai petrecut ziua, şi iarăşi dimineaţa a felului cum ai petrecut noaptea; din neîndrăznire şi din locuirea împreună cu un om temător de Dumnezeu, precum se zice că un frate a întrebat pe un bătrîn: „Ce voi face, părinte, ca să mă tem de Dumnezeu?” La care a răspuns bătrînul: „Mergi de locuieşte cu un om temător de Dumnezeu şi acesta te va învăţa.” Cele împotriva acestora gonesc de la noi frica de Dumnezeu, adică: neaducerea aminte de moarte şi munci, neluarea aminte de noi înşine, necercetarea felului cum petrecem şi trăirea fără de grijă, locuirea cu oameni fără frică de Dumnezeu şi mai vîrtos îndrăznirea, adică neruşinarea de oameni, care este mai rea decît toate. Aceasta este adevărata pierzare, că nimic nu goneşte mai repede din suflet frica de Dumnezeu ca neruşinarea. De aceea, Avva Agaton, cînd a fost întrebat pentru îndrăznire, adică pentru neruşinare, a spus că se aseamănă cu o mare văpaie de foc, care cînd se aprinde, fug toţi de dînsa, fiindcă arde şi mistuie toate. Auziţi fraţilor, greutatea patimii, vedeţi urgia, vedeţi răutatea ei! Şi fiind întrebat mai cu dinadinsul Avva, de este cu adevărat aşa de rea îndrăznirea, a răspuns: „Nu este altă patimă mai rea decît neruşinarea, care este maică a tuturor răutăţilor”. Foarte bine şi cu înţelepciune a zis: „Pentru că dacă izgoneşte din suflet frica de Dumnezeu care ne depărtează de la rău, e limpede că unde nu este frică de Dumnezeu, acolo sînt toate patimile. Dumnezeu să ne izbăvească de această fiară otrăvitoare!”

Îndrăznirea este de multe feluri: prin pipăire, cu cuvîntul, cu vederea. Din neruşinare ajungi la vorbă deşartă, la cuvinte urîte, la desfrînare, îndemnînd şi pe alţii la rîs neruşinat. Îndrăznire este şi de a te apropia de altul fără trebuinţă, a-l apuca şi a întinde mîna la ceva cu netrebnicie; a împinge pe cineva, a răpi cu sila ceva sau a te uita la altul cu neruşinare. Pe toate acestea le face îndrăznirea, care se sălăşluieşte în sufletul lipsit de frica de Dumnezeu, şi din ea, puţin cîte puţin, ajungi la defăimare. Pentru aceea, Dumnezeu, cînd a dat poruncile legii a zis: „Faceţi cucernici pe fiii lui Israil!” Pentru că din neevlavie, din desfrînare şi din neruşinare ajungi să nu cinsteşti chiar pe Dumnezeu şi să defaimi poruncile Lui. De aceea, nu este rău mai mare decît îndrăznirea, pentru că ea pierde evlavia, goneşte frica de Dumnezeu şi naşte hula. Avînd îndrăznire unul către altul, ne desfrînăm unul pe altul, nu ne băgăm în seamă, ne grăim de rău şi ne ocărîm şi de vedem ceva spre care a căuta nouă înşine nu ne este de folos, alergăm îndată şi bîrfim, îl aruncăm şi în inima altui frate, stricîndu-ne nu numai pe noi, ci şi pe el smintindu-l, punînd în sufletul lui otravă omorîtoare. Avînd el adesea mintea spre rugăciune sau spre alt lucru bun, mergem şi-l tulburăm, şi nu numai îl zăticnim de la acel bine, ci îl aducem şi în ispită. Şi nu este lucru mai greu decît acesta, adică, nu numai pe sine a se strica, ci şi pe fratele său.

Să luăm aminte, dar, fraţilor! Să fim cu evlavie, să ne temem de stricăciunea noastră ca şi de a fraţilor noştri; să ne cinstim unul pe altul, sîrguindu-ne să nu căutăm fără ruşine unul în obrazul altuia. Că şi acesta (precum au zis oarecare din Sfinţii cei bătrîni) este un chip al îndrăznirii. De se va întîmpla să vezi pe fratele tău păcătuind, nici să nu-l treci cu vederea tăcînd şi lăsîndu-l să se piardă, dar nici să nu-l mustri cu cuvinte proaste, ci cu întristare şi cu frică de Dumnezeu să o spui celui ce poate să-l îndrepteze sau însuşi cu dragoste şi cu smerenie să-i zici: Iartă-mă, frate, precum văd nu umblăm cu buna rînduială şi cutare lucru nu-l facem bine. Iar de nu te va asculta, spune celui către care ştii că fratele are evlavie, bătrînului său sau egumenului, ca după greşeală să-l îndrepteze. Însă, cum am spus, numai cu scop de îndreptare a fratelui - să faci aceasta - şi nu cu ponosire, nu cu grăire de rău, nu spre necinste, nu ca să-l ruşinezi, nu ca să-l osîndeşti. Nu cumva cu pricină de îndreptare să ai în inimă vreuna din cele de mai sus; că în adevăr îţi spun, chiar şi duhovnicului tău de vei spune o greşeală a fratelui, însă nu cu gînd de îndreptare, ci cu defăimare şi înfruntare şi este păcat. Cercetează-ţi, de aceea, bine inima. Şi de vezi într-însă vreo mişcare de patimă, mai bine să taci şi să nu zici nimic. Iar dacă nu ai nici o meteahnă asupra fratelui, ci pentru folos vrei să spui (te supără, adică, cugetul înlăuntru) spune cu smerenie egumenului atît cugetul tău cît şi greşeala fratelui zicînd: „Ştiinţa mea mărturiseşte că pentru îndreptarea fratelui vreau să-ţi spun, dar simt înlăuntru un gînd amestecat, poate pentru că am avut odată mînie asupra lui, sau este de la vrăjmaşul să mă oprească, să nu se facă îndreptare, nu ştiu.” Iar egumenul îi va spune ce este de trebuinţă să-i spună sau să nu-i spună. Să ştii însă şi aceasta. Se întîmplă uneori de greşeşte cineva, nu pentru folosul fratelui şi nici pentru stricăciune sau vreo pizmă, ci numai din simplă vorbă. Iar fratele aflînd că a fost defăimat se scandalizează, din aceasta se face scîrbă şi se adaugă şi altă stricăciune. Aşadar, la ce foloseşte bîrfirea? Căci cînd va grăi cineva pentru folosul fratelui, nu lasă Dumnezeu să se aţîţe tulburare sau sminteală, sau să se pricinuiască vreo stricăciune.

De aceea, să ne sîrguim fraţilor, a ne păzi limba să nu grăiască ceva rău despre fratele nostru, nici să-l smintim cu cuvîntul, cu chipul sau prin altceva, nici să nu fim lesne porniţi la orice; ba chiar şi cînd se va întîmplă să auzim pe cineva grăind de rău pe fratele nostru, să nu ne însoţim şi noi la cuvîntul lui, nici să nu ne unim la grăirea de rău şi nici să nu ne pornim asupra fratelui cu mînie sau cu urîciune. Acestea nu sînt urmări ale celor ce vor să se mîntuiască, nici ale celor ce se sîrguiesc să-şi cîştige frica de Dumnezeu. Ci mai vîrtos să ne întîmpinăm unii pe alţii cu evlavie şi smerenie, plecîndu-ne capetele unul altuia, atît pentru închinăciune cît şi pentru smerenie. Că ni se cuvine nu numai înaintea lui Dumnezeu să ne smerim, ci şi faţă de fratele nostru, ceea ce cu lesnire putem face cînd nu vom fi supuşi voii noastre.

Fraţilor! De va face cineva vreun bine şi va vedea că fratele său rîvneşte fie să-l facă şi el, fie să se fălească că el l-a făcut, să nu se îndărătnicească, ci să lase pe fratele său să-şi facă voia sa şi mai mult folos va avea cu aceasta, decît dacă el însuşi ar face acel bine. Nu ştiu ca eu în viaţă să fi făcut vreodată alt bine, decît numai că am păzit aceasta: totdeauna, în toată viaţa, şi la orice, am dat întîietate fratelui meu, nesocotindu-mă pe mine mai vrednic sau mai de cinste decît el, ci pururea punîndu-l pe el înaintea mea. În vremea cînd eram încă la mănăstirea Avvei Seridon, s-a îmbolnăvit sluga bătrînului Avvă, Ioan, care era cu Avva Varsanufie şi mi-a poruncit egumenul să slujesc eu bătrînului. Cu atîta bucurie am primit porunca, încît să mă credeţi fraţilor, că apropiindu-mă de locuinţa bătrînului, mă închinam la uşa chiliei lui ca înaintea cinstitei Cruci şi cu mare osîrdie slujeam; că cine n-ar fi dorit să slujească unui astfel de bătrîn, care avea şi viaţă sfîntă şi cuvînt minunat! Şi în toate zilele, cînd îi făceam metanie ca să iau blagoslovenie să mă duc, îmi zicea cîte ceva, din patru cuvinte, cum avea obicei de a grăi. Şi zicea aşa: „Îţi spun odată frate (că aşa obişnuia să grăiască la tot cuvîntul: îţi spun odată frate): Dumnezeu să păzească dragostea! Că păzindu-se cineva să nu smintească cu nimic pe fratele său, cîştigă smerenia.” În alt rînd îmi zicea: „Odată, îţi spun frate! Dumnezeu să păzească dragostea! Părinţii au zis că nu putem niciodată să punem voia noastră înaintea fratelui nostru”. Alteori iar zicea: „Zicu-ţi odată frate! Dumnezeu să păzească dragostea! Fugi de cele omeneşti şi te mîntuieşte. Unul altuia purtaţi greutăţile şi aşa împliniţi legea lui Hristos.” Aşa, întotdeauna, bătrînul îmi da cîte o poruncă din cele patru, cînd ieşeam de la dînsul, ca o merinde, pe care cu multă luare aminte o păzeam. Şi cu toate că eram legat cu atîta dragoste de acel bătrîn sfînt şi mult mai bucuros de acea slujbă, dar cînd simţeam că vreunul din fraţi rîvneşte ca el să-l slujească, mergeam la egumenul şi mă rugam zicîndu-i: „Cutărui frate se cuvine de vei porunci, părinte, să slujească bătrînului.” Deşi nu mă slobozea egumenul şi nici bătrînul, totuşi mă nevoiam pe cît îmi era cu putinţă să fac voia fratelui meu şi în cei nouă ani cît am stat acolo, nu ştiu să fi grăit cuiva cuvînt de scîrbă sau de mîhnire. Să mă credeţi şi aceasta. Odată a venit după mine un frate, înjurîndu-mă, de la spital pînă la biserică şi nicidecum nu i-am răspuns cuvînt. Ba şi cînd a aflat egumenul (nu ştiu cine îi va fi spus) şi a voit să-l canonisească, am alergat şi am căzut la picioarele lui, rugîndu-l, zicînd: „Nu-l mîhni pentru Domnul, eu am greşit, nu-i vinovat fratele.” Un altul, iarăşi, fie din îndemnul vrăjmaşului, fie din prostime (Dumnezeu ştie), vreme de un an de zile, în toate nopţile îşi făcea udul la căpătîiul meu, încît ajunsese umezeala pînă la aşternut, iar alţi fraţi veneau în toate zilele de-şi scuturau rogojinele de ploşniţi înaintea chiliei mele. Şi atît de multe intrau în chilia mea, că nici vremea nu-mi ajungea să le omor de mulţime, iar cînd mergeam să mă culc, toate se adunau pe mine. De osteneală multă, adormeam şi nu le simţeam, numai cînd mă sculam găseam tot trupul vărgat de mîncărimea lor. Însă niciodată nu am zis cuiva pentru aceasta: „Frate, pentru ce faci aşa?” Nici nu ştiu să fi grăit vreodinioară cuvînt ca să smintesc sau să întristez pe cineva dintre fraţi.

De aceea învăţaţi-vă şi voi, iubiţilor, să purtaţi greutatea unul altuia, învăţaţi-vă să vă ruşinaţi unul de altul. Iar dacă cineva dintre voi se va întîmpla a auzi cuvînt care să nu-i placă sau de va suferi vreo împotrivire de la cineva, să nu se mînie îndată, nici să se tulbure sau să se scîrbească, ca să nu-şi piardă osteneala şi folosul, avîndu-şi inima tulburată şi neînstare a suferi puţină ispită. [...]

De aceea iată vă spun, chiar eu de voi trimite pe cineva la vreo slujbă şi va vedea că se face tulburare sau că pricinuieşte vreo sminteală, mai bine să lase ascultarea şi să se lipsească de slujbă, decît să se pricinuiască vătămare, fie luişi sau fratelui său. Altfel, precum am zis, mult vă păgubiţi, aceasta e adevărata pierzare.

Vi le spun acestea nu ca să găsiţi pricină de sfială şi lenevire, să părăsiţi ascultarea şi să lăsaţi lucrurile să se strice, călcîndu-vă însăşi conştiinţa voastră, numai pentru ca să fiţi fără de grijă; nici iarăşi vi le grăiesc pentru ca să cădeţi în osînda neascultării şi să începeţi a zice fiecare din voi: „Eu nu pot face aceasta, că mă smintesc.” Căci cu acest cuvînt de pricină, nu veţi face nici o ascultare, nici nu veţi putea împlini vreo poruncă a lui Dumnezeu; ci mai vîrtos să vă sîrguiţi şi să depuneţi toată silinţa ca să faceţi orice ascultare, îngăduindu-vă între voi cu dragoste, plecîndu-vă unul altuia, cinstind şi smerindu-vă unul altuia, că nimic nu este mai tare ca smerenia. Iar de va vedea cineva pe fratele său mîhnit, sau însuşi se va simţi tulburat, atunci să rămînă jos acea slujbă care aduce poticnire. De asemenea, vă zic să vă smeriţi unul altuia, nelăsînd să ajungă lucrul la mai mare vătămare, că mai bine este, precum am zis de mai multe ori, să nu se facă slujba precum voiţi, ci după întîmplarea trebuinţei, decît să vă tulburaţi pe voi şi pe fratele vostru, unul pe altul să vă smintiţi şi să vă păgubiţi mult pentru puţin, din neînţelegere de cuvinte. Căci, cu gîlcevirea se păgubeşte omul dintr-amîndouă părţile şi nimic nu cîştigă. Toate lucrurile să le facem ca să ne folosim. Dar ce folos putem cîştiga de nu ne vom smeri unul altuia, ba dimpotrivă ne vom şi tulbura şi sminti unul pe altul? Nu ştiţi ce zic bătrînii că de la vecin este şi viaţa şi moartea?

Acestea se cuvine fraţilor, să le socotiţi pururea între voi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Sfinţilor bătrîni. Să vă nevoiţi cu dragoste şi cu frică de Dumnezeu, ca să urmaţi folosul şi al vostru şi al fraţilor voştri. [...]

Cuvîntul 5

Nu trebuie a se încrede cineva în înţelepciunea sa

[...] Mîntuirea se săvîrşeşte cu mult sfat. Nu zice să se sfătuiască cu mulţi, ci că la toate lucrurile se cade să se sfătuiască. Însă de la început se ia sfat de la cel în care are credinţă şi încredere. Să nu spună numai unele, iar pe altele să le tăinuiască, ci pe toate să le mărturisească şi pentru toate să se sfătuiască. Unora ca acestora mîntuirea se săvîrşeşte întru mare sfat. De nu vă va spune cineva toate gîndurile sale şi mai ales de nu va descoperi deprinderea cea rea şi strîmba sa alcătuire, diavolul, aflînd într-însul vreo voie ascunsă, vreun dreptar de viaţă de sine izvodit, unindu-se cu acesta, îl strică desăvîrşit. Căci diavolul, cînd vede pe cineva că de sine nu voieşte să păcătuiască, nici nu are pornire firească să creadă că face vreun rău, ca la acea pornire să adauge şi el îndemn spre păcat, nici el nu-l supără sau sileşte către cele ce omul nu are pornire. Nu-i zice adică, „du-te de curveşte”, nici „mergi de fură”, dacă pricepe că omul nu vrea şi nu primeşte să le facă; că nu-şi bate capul diavolul să ne îndemne spre cele ce nu vrem. Dar dacă află vreo voie de a noastră, înclinată spre păcat sau vreo rînduială de sine întru noi, cu acestea ne strică, găsind cale uşoară. De aceea se zice: „Vicleanul atunci face rău, cînd se va alcătui cu îndreptarea noastră.” Diavolul este viclean şi atunci face rău cînd se uneşte cu îndreptarea noastră; fiindcă atunci sporeşte mai mult, atunci mai rău strică, atunci lucrează cu mai multă prisosire. Fiindcă de sîntem stăpîniţi de voia noastră şi urmăm îndreptărilor noastre, şi răul pe care-l facem îl socotim drept lucru bun.

Astfel, ne primejduim, fără să ne dăm seama că ne stricăm, pentru că nu pricepem nici voia lui Dumnezeu şi nici nu voim a cerceta să o aflăm, deoarece ne încredem în noi înşine şi urmăm voii noastre. De aceea, zicea Avva Pimen, că voia noastră este zid de aramă între noi şi Dumnezeu. Pricepeţi puterea cuvîntului? Şi iarăşi a adăugat: Voia noastră este o piatră ce se împotriveşte voii lui Dumnezeu. De se va lepăda omul de această voie, poate zice şi el: întru Dumnezeul meu voi trece peste zid. Dumnezeul meu, fără prihană e calea ta! Foarte minunat a zis! Căci dacă am trecut peste acel zid de aramă al voii noastre, precum a zis Sfîntul Pimen, atunci vedem că nu are prihană calea lui Dumnezeu. Apoi bătrînul zice şi pentru îndreptare: Cînd se va uni îndreptarea cu voia noastră, atunci omul se îndărătniceşte cu totul. O, ce minunată alcătuire au cuvintele Sfinţilor! Moarte vădită este însoţirea voii cu îndreptarea, mare primejdie, mare cutremur! Acel ticălos piere desăvîrşit! Căci cine îl poate face să creadă că un altul ştie mai bine folosul său? Atunci cu totul se robeşte şi urmează gîndului său şi aşa diavolul îi surpă. De aceea, zice că vicleanul atunci face rău, cînd se alcătuieşte cu îndreptarea noastră. Diavolul urăşte glasul sfătuirii. Nu numai sfatul îl urăşte, dar nici însuşi glasul sfătuirii nu-l poate suferi. Chiar înainte de a începe a face ceva din lucrul întrebat, chiar înainte de a vedea vrăjmaşul de păzeşti sau nu ceea ce ai auzit, urăşte însăşi întrebarea ce o faci pentru folosul tău. De ce oare nu suferă nici sunetul întrebării? Fiindcă ştie că prin întrebare şi prin cercetare se vădesc meşteşugirile lui; de aceea, se întristează mai mult decît orice cînd i se descoperă vicleniile, pentru că nu mai poate să înşele după cum pofteşte, fiindcă cu întrebarea se îndreptează sufletul. Mărturisindu-ţi adesea toate gîndurile, afli de la cel mai iscusit care ştie: aceasta s-o faci, iar aceasta nu; aceasta este rea, iar aceasta este bună; aceasta este îndreptare, iar aceea voie. Auzi de asemenea: acum nu e vreme pentru cutare lucru; altă dată: acum e vreme potrivită. Iar diavolul nu găseşte vreme să te strice sau să te prindă în cursă, căci te vede pururea povăţuit de altul, fiind din toate părţile întărit. Aşa se săvîrşeşte, precum am zis, mîntuirea, cu mare sfat. Pe cît de mult vicleanul nu voieşte şi urăşte sfatul, pentru că pofteşte să facă rău, pe atît se bucură de cei ce n-au povăţuire. Pentru ce? Pentru că asemenea frunzelor cad. [...]

Pricepeţi acum pentru ce urăşte vrăjmaşul sunetul îndreptării? Pentru că pururea se sileşte spre pierzarea noastră. Văzut-aţi pentru ce iubeşte pe cei ce urmează voii lui? Pentru că se supun diavolului şi singuri se dau robi lui. Nu cunosc la călugăr cădere din altceva, fără numai din crezămîntul inimii sale. Unii zic că dintr-aceasta cad, alţii din altă pricină. Însă eu, precum am zis, altă cădere nu ştiu să fie la cineva fără numai din pricina sfaturilor inimii sale. Că nu este altă greşeală mai rea decît aceasta. De care m-a ferit Dumnezeu, că totdeauna m-am temut de această primejdie. Văzut-ai pe cineva că a căzut? Să ştii că a crezut cugetelor sale. Nu este alt lucru mai greu, nu este altceva mai rău, decît a crede gîndurilor sale.

Cînd eram în obşte, spuneam toate gîndurile mele bătrînului părinte Ioan, că în viaţa mea, precum am zis, nu voiam să fac ceva fără voia lui. Şi de multe ori îmi zicea gîndul: „Cutare lucru o să-ţi zică bătrînul, pentru ce să-l mai superi?” Dar eu ziceam cugetului meu: „Anatema ţie şi învăţăturii tale şi minţii tale şi înţelepciunii tale, că orice ştii, de la dracul este.” Şi aşa mergeam de întrebam pe bătrîn. Uneori se întîmpla de-mi zicea acelaşi cuvînt ce-mi spusese gîndul. De aceea mă tulbura cugetul, zicîndu-mi: „Iată că s-a întîmplat ce ţi-am spus, pentru ce ai mai supărat pe bătrîn?” Iar eu îi răspundeam gîndului: „Acum este bine, acum este din Duhul Sfînt, iar a ta socoteală este rea, este de la diavolul şi de la starea cea pătimaşă.” Astfel, niciodată nu mă încredeam gîndurilor mele, fără întrebare. Şi credeţi-mă, fraţilor, că eram la mare odihnă şi la multă negrijire, cum v-am mai spus şi altădată. Fiindcă auzeam că, cu multe scîrbe trebuie să intre cineva întru Împărăţia Cerurilor, iar eu mă vedeam că nu am nici o scîrbă şi mă temeam şi eram la mare bănuială, neştiind pricina acestei odihne, pînă ce mi-a spus bătrînul să nu mă întristez că tot cel ce se dă pe sine în ascultarea părinţilor are acest fel de odihnă şi este fără de grijă. [...]

Poate va zice cineva că, de nu va avea pe cine să întrebe, ce să facă? Adevărul vă zic: de va vrea cineva din toată inima să facă voia lui Dumnezeu nu-l va părăsi Dumnezeu, ci pururea îl va povăţui după vrerea sa. Iar de nu va vrea să facă voia lui Dumnezeu, iar vă zic adevărul, că şi la prooroc de va merge, după inima lui cea răzvrătită va primi răspuns de la prooroc, precum zice Scriptura: de va greşi, prooroc grăind, eu am rătăcit pe proorocul, zice Domnul. [...]

Cuvîntul 6

Pentru neosîndirea aproapelui

[...] Mare păcat este osîndirea aproapelui! Nu urăşte Dumnezeu altceva mai mult şi nici nu este alt păcat mai rău decît osîndirea, întru care răutate nu cade cineva decît numai din nebăgarea de seamă a celor mici, cum am zis mai sus. Că, obişnuindu-te a primi cea mai mică meteahnă asupra vecinului şi a zice: „Ce este de voi auzi ce grăieşte acest frate? sau ce este de voi zice şi eu un cuvînt? şi ce este de voi iscodi ce merge să facă acest frate sau acel străin?” începe mintea să-şi lase păcatele sale şi cercetează pe ale altora. Din aceasta se naşte clevetirea, osînda, defăimarea şi apoi, din părăsirea lui Dumnezeu, însuţi cazi în cele ce ai osîndit pe altul. Iar necercetînd cineva răutăţile sale, nici plîngîndu-şi mortul său, (precum au zis Părinţii), nici odinioară nu se va putea îndrepta pe sine întru ceva, fiindcă îşi pierde vremea iscodind lucrurile vecinului său. Şi alt nimic nu aţîţă atîta mînia lui Dumnezeu şi nici nu despoaie pe om de darul lui Dumnezeu ca să cază în părăsire decît grăirea şi osîndirea aproapelui. Să ştiţi şi aceasta că alta este a cleveti, alta a osîndi şi alta a defăima.

A cleveti este cînd cineva zice că cutare a spus minciuni sau s-a mîniat sau a curvit sau altceva asemenea a făcut. Acesta a grăit rău împotriva aproapelui, adică a vestit păcatul aceluia cu patimă. Iar a osîndi este cînd cineva zice că cutare este mincinos sau beţiv sau curvar. Unul ca acesta a osîndit toată starea sufletului aceluia şi a hotărît pentru toată viaţa lui că într-acest chip este, încredinţat că este aşa. Şi greu lucru este! Că alta este a zice că s-a mîniat şi alta că este mînios şi a hotărî, precum am zis, asupra întregii lui vieţi. Iar osînda este cu atît mai grea decît tot păcatul, cu cît Însuşi Hristos zice: Făţarnice, scoate mai întîi bîrna din ochiul tău şi atunci să cauţi să scoţi şi gunoiul din ochiul fratelui tău. Luaţi seama că păcatul vecinului l-a asemănat cu gunoiul, iar păcatul osînditorului l-a asemănat cu bîrna, atît este de rea osînda că întrece tot păcatul. Pentru aceea şi fariseul acela, cînd se ruga şi spunea faptele sale cele bune mulţumind lui Dumnezeu, nu spunea minciuni, ci adevărul spunea. Nu pentru aceasta s-a osîndit, că avem datoria să mulţumim lui Dumnezeu cînd ne învrednicim să facem vreun bine, fiindcă El ne ajută. Că, pentru că mulţumea lui Dumnezeu şi îşi spunea faptele sale şi pentru că a zis „nu sînt ca ceilalţi oameni”, nu s-a osîndit, ci numai pentru că, întorcîndu-se către vameş, a zis: nu sînt nici ca acest vameş. Atunci s-a mîniat Dumnezeu că l-a osîndit în faţă şi i-a hulit însăşi starea sufletului aceluia şi, în scurt, i-a defăimat toată viaţa. Pentru aceea zice: Vameşul s-a pogorît mai îndreptat decît acela. Nu este, dar, alt păcat mai greu şi nici mai rău, precum de multe ori am zis, decît a osîndi şi a defăima şi a necinsti pe aproapele. [...]

Adevărat, se întîmplă de greşeşte vreun frate din prostime, dar are şi o faptă bună, cu care place lui Dumnezeu în toată viaţa sa, iar tu şezi şi osîndeşti şi-ţi pierzi sufletul. Că, deşi se întîmplă de greşeşte ceva ca un om, dar ce ştii cît s-a nevoit şi s-a silit luptîndu-se ca să nu cadă. Iar pentru că nu i s-a întîmplat căderea din lenevire, ci din slăbiciunea firii sau din biruinţa războiului celui mare, pe care l-a suferit înainte de a se împila, să ştii că greşeala unuia ca acestuia poate afla oarecare îndreptare înaintea lui Dumnezeu. Că Dumnezeu a văzut osteneala şi scîrba ce a avut pînă a căzut şi-i este milă de dînsul şi-l iartă. Aşa că Dumnezeu îl iartă, iar tu îl osîndeşti şi-ţi pierzi sufletul. Dar oare ştii tu cîte lacrimi a vărsat el înaintea lui Dumnezeu pentru acea greşeală? Tu îi ştii păcatul, dar pocăinţa nu i-o ştii. Şi de multe ori nu numai osîndim, ci şi defăimăm; că alta este osîndirea, precum am zis, şi alta defăimarea. Defăimarea este cînd nu numai osîndeşti pe altul, ci te şi scîrbeşti de el şi-l urăşti ca pe un spurcat. Iar aceasta este mult mai rea decît osînda.

Deci cei ce vor să se mîntuiască, nici odată să nu iscodească, nici să nu osîndească greşalele fraţior şi ale vecinilor lor, ci mai degrabă din greşeala altora să se înţelepţească şi, nedefăimînd pe cel greşit, să se folosească pe sine, ca acel care, văzînd pe fratele său păcătuind, suspina zicînd: „Vai mie, ticălosul! Astăzi greşeşte acesta, iar mîine cu adevărat eu.” Vezi întărire? Vezi fericire? Cum îndată a aflat mijloc să fugă de osîndirea fratelui său? Că zicînd: „Căci cu adevărat şi eu mîine voi cădea”, şi-a luat lui şi frică şi grijă spre cele ce putea să greşească. Şi aşa a scăpat de a osîndi pe vecin! Şi n-a stătut acolo cu cuvîntul, ci şi pe sine s-a socotit mult mai prost decît acela, căci a adăugat zicînd: „Acesta cred că se va pocăi de păcatul său, iar eu poate nu voi avea vreme, sau nu voi vrea, sau nu voi putea a mă pocăi.” Vezi lumina luminatului suflet? Care nu numai că a putut a fugi de osînda vecinului, ci şi pe sine s-a smerit desăvîrşit, socotindu-se mai neputincios decît acela. Noi, însă, ticăloşii, cu defăimare osîndim pe fratele nostru şi-l socotim cu totul pierdut şi de orice vedem sau auzim sau gîndim ne scîrbim. Dar nu ne oprim numai la stricăciunea noastră, ci întîlnim şi pe alt frate şi-l smintim, povestindu-i şi lui că aceasta sau aceea s-a întîmplat; îl stricăm şi pe acela, vărsînd şi în inima lui otravă, netemîndu-ne de cel ce a zis: „Vai de cel ce adapă pe fratele său cu apă tulbure!” Facem slujba dracilor şi, ca nişte orbi, nu cunoaştem că, în ce chip vrăjmaşul de obşte nu face niciodată bine, ci numai tulbură, se sminteşte şi se strică, aşa şi noi aflăm ajutorul lui spre pierzarea noastră şi a vecinului: că cel ce sminteşte suflet este diavol şi ajută dracilor. După cum, dimpotrivă, cel ce foloseşte este ajutor Îngerilor.

Din ce pătimim noi oare aceasta? Desigur, nu din altceva, fără numai pentru că nu avem dragoste. Că de am avea dragoste, am trece cu vederea toate marile greşeli ale fratelui nostru, precum zice, că dragostea acoperă mulţime de păcate. Şi iar: dragostea nu socoteşte răutate, toate le suferă şi celelalte. Dacă am avea şi noi dragoste, precum am zis, această dragoste ar acoperi toate păcatele fratelui nostru. Au doară Sfinţii sînt orbi şi nu văd păcatele oamenilor? Şi cine urăşte păcatul mai mult decît Sfinţii? Dar nu urăsc pe păcătos, nici nu se scîrbesc de el, ci se întristează şi le este milă; îl mîngîie şi-l sfătuiesc, silindu-se în tot chipul să-l vindece ca pe un mădular stricat şi fac toată mijlocirea ca să-l mîntuiască, precum fac pescarii cînd aruncă undiţa în mare, că după ce simt că s-a prins vreun peşte mare şi începe a se arunca şi a sări, nu-l trag îndată în silă, ca să nu se rupă aţa şi să-l scape, ci lasă aţa slobodă şi merge unde voieşte, pînă cînd pricep că a ostenit şi s-a domolit din zvîrcolirea lui şi atunci încep a-l trage puţin cîte puţin. Aşa şi Sfinţii, cu îndelungă răbdare şi cu dragoste trag pe frate spre îndreptare şi nu-l gonesc nici nu se scîrbesc de dînsul, ci întocmai ca o mamă, care, oricît de urît i-ar fi copilul, nu se scîrbeşte de dînsul, ci-l împodobeşte cu bucurie şi se sileşte cu tot felul de mijloace să-l înfrumuseţeze. Aşa şi cu Sfinţii, totdeauna acoperă, ocrotesc şi ajută păcătosului şi aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea lui, silindu-se ca şi pe cel greşit să-l îndrepteze şi pe alţii să-i ferească să nu se smintească şi ei înşişi mai mult să sporească şi să procopsească spre dragostea lui Dumnezeu. [...]

Cuvîntul 7

Trebuie să ne defăimăm pe noi înşine

[...] Dar cea mai mare pricină a oricărei tulburări, de vom cerceta cu de-amănuntul, nu este alta decît pentru că nu ne defăimăm pe noi înşine. Din aceasta nu aflăm niciodată odihna, din aceasta se pricinuieşte toată tulburarea şi scîrba. Nu-i de mirare dacă pătimim noi aceasta; cînd auzim pe toţi Sfinţii grăind cu un glas că nu este alt drum decît acesta şi vedem că nimeni n-a putut să-şi afle odihna pe altă cale, cum noi, nedefăimîndu-ne şi socotind că mergem bine, nădăjduim repaos? În adevăr vă zic că, de ar face cineva mii de bunătăţi şi nu va ţine drumul acesta, niciodată nu va scăpa de întristare, nici nu se va putea păzi să nu scîrbească pe altul, ci în zadar îi sînt toate ostenelile. Iar cel ce se defăima pe sine, oriunde s-ar afla, totdeauna este vesel şi liniştit, precum a zis şi Avva Pimen: „Cel ce se defăima pe sine, orice i s-ar întîmpla, sau pagubă, sau scîrbă, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, niciodată nu se tulbură.” Oare este altceva mai fără de grijă decît aceasta? Poate va să zică cineva: „Cum voi putea să mă defaim pe mine însumi, cînd mă mîhneşte vreun frate, dacă cercetîndu-mă, aflu că nu i-am dat nici o pricină pentru aceasta?” Adevărul vă zic, că de se va ispiti cineva cu de-amănuntul şi cu frică de Dumnezeu, se află pe sine vinovat şi că el a dat prilej acestui frate, ori cu fapta, ori cu cuvîntul, ori şi cu chipul. Iar de i se va părea că cu nimic din toate acestea nu l-a mîhnit, atunci trebuie să se socotească cum că poate altă dată l-a întristat, în alte împrejurări sau poate că a întristat pe alt frate şi i se cădea de atunci să se scîrbească, sau pentru vreun păcat ce a făcut şi nu i s-a întîmplat atunci scîrbă, se cuvenea a fi gata a primi întristarea. De aceea, în scurt zic, de se va cerceta cineva cu frica de Dumnezeu, totdeauna se găseşte vinovat. Chiar dacă uneori ni s-ar părea că sîntem liniştiţi şi că de nu ne-ar fi zis cutare frate cuvînt de întristare nu ne-am fi tulburat şi aşa ne socotim că, cu dreptate ne tulburăm asupra aceluia zicînd că de n-ar fi venit cutare să mă tulbure cu vorba, nu m-aş fi smintit. Şi aceasta este mare înşelăciune diavolească; oare cel ce ne-a grăit cuvîntul a sădit patima în inima noastră? Nu, nicidecum. Acela n-a făcut altceva decît că a dezgolit patima noastră ce o avem în suflet şi putem să ne folosim, de vom vrea, din acest cuvînt. Putem să ne îndreptăm de acel ponos, de vom primi mustrarea cu gînd liniştit. Dar pentru că (precum de multe ori v-am grăit) nu ne defăimăm pe noi înşine la orice, ba adesea găsim acest fel de îndreptăţiri, ne asemănăm cu un vas foarte curat pe dinafară, iar înlăuntru plin de împuţiciune, din care, dînd cineva cu o pietricică şi spărgîndu-l, iese afară toată putoarea. Deci vă întreb: acea pietricică a pricinuit putoarea în vas sau numai i-a dat prilej să iasă afară? Asemenea este şi cel ce se îndreptăţeşte şi zice: „Eu şedeam cu pace şi cutare cuvînt al fratelui m-a tulburat.” [...]

Pentru aceea, întorcîndu-ne la începutul cuvîntului, zicem că mare folos şi neclătită odihnă ne pricinuieşte defăimarea ce ne-o vom face ori la ce ni s-ar întîmpla, mai vîrtos socotind că nimic nu se clinteşte fără pronia dumnezeiască. Dar va zice cineva: „Cum pot să nu mă scîrbesc, cînd am trebuinţă de ceva şi cerînd nu mi se dă?” Cu adevărat, nici atunci nu se va mîhni cineva cînd va zice că Ziditorul meu ştie mai bine ce-mi este de folos şi poate darul să-mi fie drept împlinirea cererii mele. [...]

Pentru aceea, întru toate şi pentru toate să avem ochii noştri sus şi de pătimim ori bine ori rău, să mulţumim lui Dumnezeu de toate cîte ni se întîmplă şi pururea să ne defăimăm pe noi. Cînd ni se va întîmpla vreun bine, să zicem ca părinţii noştri, că iconomia lui Dumnezeu este; iar de ni se va întîmpla vreun rău, să zicem că pentru păcatele noastre. Că orice vom pătimi, adevărat este că pentru păcatele noastre pătimim. Fiindcă Sfinţii, deşi se ispiteau de vrăjmaşi, sufereau sau din dragostea de Dumnezeu sau pentru ca să se proslăvească numele Lui cel Sfînt, prin strălucirea faptelor lor celor bune spre folosul multora sau pentru ca să li se adauge cununile şi răsplătirea de la Dumnezeu. Iar pentru noi, ticăloşii, care în toate zilele păcătuim şi urmăm voii patimilor noastre, nu putem zice altceva decît că pe dreptate pătimim, fiindcă am lăsat calea cea dreaptă ce ne-au arătat-o părinţii şi umblăm pe drum strîmt şi rătăcit, defăimînd pe vecin, iar nu pe noi înşine, fiecare din noi aruncînd pricina asupra fratelui său la orice lucru şi însărcinînd greutate asupra aceluia. Fiecare din noi se trîndăveşte şi nu păzeşte măcar o poruncă, iar de la vecin cerem împlinirea tuturora.

Să luăm aminte, fraţilor, ca să nu ne înşelăm să osîndim pe alţii, pentru că foarte rea deprindere se face. Şi de multe ori, fiind întunecaţi cu totul şi fără de nici o faptă bună (măcar cît de mică) ba şi obişnuiţi cu păcate grozave şi legaţi de patimi cumplite, pentru care s-ar cădea ziua şi noaptea să plîngem cu amar şi să ne tînguim cu toată smerenia crezînd întru inimile noastre că nu este altul mai spurcat decît noi şi mai întinat, şedem şi iscodim vorbele şi faptele şi mişcările altora, cărora nu sîntem vrednici nici curelele încălţămintei să le dezlegăm, după cum zice cuvîntul. Şi, măcar că ştim că aceia au multe fapte bune, îi osîndim pentru că nu fac cutare lucru aşa şi pentru că nu săvîrşesc cutare facere de bine mai cu alt chip (după socoteala noastră), ca să fie desăvîrşiţi. Şi zicem: „Bun este cutare, smerit, blînd, are milostenie şi altele, dar este făţarnic ori iubitor de argint ori înşelător.” Şi mult atragem urgia lui Dumnezeu asupra noastră. Pentru că, neavînd noi nici o faptă bună din cele care mărturisim că au aceia, îi osîndim pe ei pentru cele ce le lipsesc ca şi cum noi am fi desăvîrşiţi. De voim să ne folosim, fraţilor, pe noi să ne osîndim, pe noi să ne defăimăm şi de orice pe noi să ne socotim vinovaţi şi greşiţi, iar nu pe fratele nostru.

Odinioară au venit la mine doi fraţi scîrbiţi unul asupra altuia. Cel mai mare zicea despre cel mai mic că „îi poruncesc cîte ceva şi se mîhneşte şi mă întristez şi eu, aducîndu-mi aminte de cuvîntul părinţilor că de ar avea credinţă ar primi cuvîntul cu bucurie.” Iar cel mai mic zicea: „Iartă-mă, părinte, că nu-mi zice cu frica lui Dumnezeu, ci cu poruncă şi socotesc că de aceea nu se încredinţează inima mea, precum zic Părinţii.” Luaţi aminte şi vedeţi că amîndoi s-au defăimat unul pe altul.

Alţi doi fraţi, gîlcevindu-se între ei, şi-au pus apoi metanie unul altuia, cerîndu-şi iertăciune, dar nu s-au împăcat sufletele lor pentru că unul zicea că nu i-a făcut metania din toată inima, de aceea nu s-a liniştit sufletul său, că aşa au zis Părinţii. Iar celălalt zicea dimpotrivă: „Pentru că n-a fost gătit şi alcătuit mai înainte acela cu dragoste către mine, înainte de a mă pleca eu lui, pentru aceea nici eu nu m-am încredinţat iertăciunii lui.” Vedeţi, fraţilor, înşelăciune, vedeţi răzvrătire de socotinţe omeneşti? Dumnezeu ştie cît mă spăimîntez cînd văd că însăşi sfaturile Sfinţilor Părinţi le întoarcem după voia noastră cea rea, spre pierzarea sufletelor noastre, iar nu spre folos. Cei doi despre care v-am povestit acum, în loc să zică unul: „Pentru că eu nu am pus metanie fratelui cu plecăciune din inimă, pentru aceea nu a alcătuit Dumnezeu adevărata dragoste către mine”, iar celălalt să răspundă: „Pentru că eu n-am fost cu rîvnă de dragoste către fratele, pentru aceasta nu mi s-a liniştit sufletul meu” şi fiecare să se defaime pe sine ca să se îndrepteze; ei amîndoi s-au îndreptat în cuvinte şi au aruncat vina unul asupra altuia. Precum şi cei doi dintîi. De unde se cuvenea să zică unul: „Pentru că eu spun fratelui cu poruncă, de aceea nu se smereşte să facă ceea ce îi zic”, iar celălalt să zică: „Măcar că fratele cu blîndeţe îmi porunceşte, dar eu sînt nesupus şi neascultător, neavînd frică de Dumnezeu şi de aceea îl tulbur”, ei amîndoi se făceau buni, învinovăţind unul pe celălalt. Aceasta este, dar, precum am zis, pricina că nu sporim spre bine, nici nu ne folosim. Că nu ne defăimăm pe noi înşine şi rămînem smintiţi şi întru tulburare neîncetată totdeauna, osîndind pe fratele nostru că nu este desăvîrşit întru bunătăţi. Iar a noastră nevrednicie, prostime şi mişelie nu o socotim, ca să ne dojenim şi ca să ne mustrăm pentru ce facem cele necuviincioase şi netrebnice. Pentru aceea, bătrînul acela, cînd l-a întrebat un frate zicîndu-i: „Ce ai aflat mai de folos în călătoria aceasta a mîntuirii”, a răspuns: „Nimic alta decît a se defăima cineva pe sine.” Şi l-a lăudat foarte, fiindcă adevărat a grăit bâtrînul, că aceasta este calea cea adevărată a mîntuirii. [...]

Cuvîntul 8

Pentru ţinerea de minte a răului

[...] Mult mă mir cum de nu pricepem ceea ce cîntăm în toate zilele: că ne blestemăm pe noi înşine şi nu luăm aminte înţelesul cîntărilor. Fiindcă zicem: „De am răsplătit celor ce mi-au făcut rele, să cad de la vrăjmaşii mei în deşert.” Ce va să zică: să cad? Cîtă vreme cineva stă pe picioarele sale se poate împotrivi vrăjmaşului său, dă război şi este lovit, se luptă să biruiască chiar dacă este biruit, pentru că încă stă. Iar de se va întîmpla să cadă, nu se mai poate lupta cu vrăjmaşul. Deci noi ne blestemăm singuri - nu numai să cădem în faţa vrăjmaşilor noştri, ci să cădem şi deşerţi. Şi ce va să zică a cădea deşert în faţa vrăjmaşului? A cădea, am zis, înseamnă a nu mai avea putere să stai împotrivă, zăcînd pe pămînt. Iar în deşert înseamnă a nu mai avea nici o putere ca să te scoli măcar de la pămînt; căci cel ce poate să se scoale, poate iarăşi să se ajutoreze şi să vină iarăşi la război, cu orice mijloc. Mai pe urmă zicem: „Să gonească vrăjmaşul sufletul meu şi să-l prindă”, adică să-l apuce în mîinile lui şi să-l supună întru toate. Toate acestea ne blestemăm a le pătimi de vom răsplăti rău pentru rău. Dar nu zicem numai acestea, ci încă adăugăm: „Să calce jos pe pămînt viaţa noastră.” Ce este viaţa noastră - faptele cele bune. Cerem să fie călcată pe pămînt, adică să ne facem cu totul pămînteşti, avînd tot gîndul nostru împilat pe pămînt. Apoi zicem: „Slava mea în ţarină să locuiască”, adică mintea şi ştiinţa ce se nasc în suflet din paza sfintelor porunci să le îngroape în pămînt. Aşadar zicem să facă slava noastră spre ruşinarea noastră, adică să o arunce în ţărînă şi să se facă pămîntească viaţa şi slava noastră ca să nu mai socotească nici un lucru dumnezeiesc, ci toate cele trupeşti; asemenea celor pentru care zice Dumnezeu: „Nu va rămîne Duhul meu întru ei, fiindcă sînt trupeşti.”

Acestea toate cîntînd, ne blestemăm pe noi de vom răsplăti rău pentru rău. Dar cîte rele nu răsplătim pentru rele şi nu vrem să ştim, nici să le băgăm în seamă? Căci a răsplăti rău pentru rău nu se face numai cu fapta, ci şi cu cuvîntul şi cu chipul. Să nu gîndească cineva că este îndreptat pentru că n-a răsplătit rău cu rău cu fapta; că poate face răsplătire precum am zis şi cu cuvîntul, şi cu chipul şi cu privirea, supărînd pe fratele său. Că şi cu privirea şi cu orice altă mişcare poţi tulbura pe fratele tău. Toate acestea sînt răsplătiri cu rău pentru rău. Dar chiar şi cînd se nevoieşte cineva să nu răsplătească rău pentru rău, nici cu fapta, nici cu cuvîntul, nici cu chipul, nici cu mişcarea, dar de va avea scîrbă în inima sa asupra fratelui şi se va mîhni asupra lui, tot e vinovat ca şi cum ar răsplăti rău pentru rău. Luaţi aminte că sînt multe stări şi deosebiri ale acestui lucru: că şi de nu se scîrbeşte, nici nu se mîhneşte cineva asupra fratelui său, însă auzind că altcineva l-a scîrbit pe acela, sau l-a hulit ori l-a ocărît, se va bucura şi cu aceasta se află în vina răsplătirii cu rău. Şi iarăşi: de este cineva care nici în inimă nu este mîhnit asupra fratelui, nici nu se bucură de necinstea lui, ba încă se şi scîrbeşte, însă nu-i pare bine cînd îl va vedea sporind în vreo bunătate, slavă sau odihnă, ci se mîhneşte, şi aceasta este patimă, măcar că este mai uşoară.

La începutul cuvîntului am zis că este cineva care face metania fratelui, dar pe urmă rămîne totuşi scîrbit asupra lui şi zicem că a tămăduit mînia făcînd metanie, însă nu s-a nevoit a face tămăduire şi ţinerii de minte a răului; altul, întîmplîndu-se să fie scîrbit de cineva, făcînd metanie se împacă cu acela şi nici ţinere de minte a răului nu are în inima sa, dar, de se va întîmpla mai pe urmă să-i zică un cuvînt atingător, iarăşi îşi aduce aminte de cel dintîi şi se tulbură. Unul ca acesta se aseamănă cu omul care a avut rană şi punând alifie s-a închis, dar numai pe dinafară, iar înlăuntru încă este slab locul, şi oricînd se va lovi la acel loc, fiind mai slab se răneşte mai curînd decît dacă s-ar lovi în altă parte a trupului şi îndată începe a curge sînge. Aşa pătimeşte şi acesta: a avut rană, a pus alifie, adică metania, şi deocamdată rana, adică mînia s-a vindecat, însă nu s-a tămăduit de tot, ci încă mai are semn de vătămare, din care acea rană îndată se întărîtă, cînd se va întîmpla vreo cît de mică lovitură. De aceea, trebuie să se nevoiască omul cu tot dinadinsul şi să tămăduiască desăvîrşit acea rană, încît să crească, ca mai înainte şi păr pe locul acela, să nu mai rămînă nici un semn, nici măcar să nu se cunoască că a fost rană în acel loc. Dar aceasta nu o poate face altfel decît numai rugîndu-se lui Dumnezeu din toată inima pentru cel ce l-a întristat, zicînd: „Dumnezeule, ajută fratelui meu şi mie pentru rugăciunile lui.” Să nu înceteze rugîndu-se pentru fratele său pînă cînd nu i se va linişti desăvîrşit inima. Fiindcă este un semn de milostivire şi de dragoste, ba şi de smerenie a cere ajutor pentru rugăciunile lui şi oriunde este milostivire, dragoste şi smerenie, ce poate face mînia, ţinerea de minte a răului sau altă patimă? Precum a zis Avva Zosima: „De va întinde diavolul toate cursele răutăţii lui, de va mijloci cu toate uneltele lui, cu toţi dracii lui, toate rămîn zadarnice şi se biruiesc cu smerenia poruncii lui Hristos.” Iar alt sfînt zice: „Cel ce se roagă pentru vrăjmaşii lui, numai acela nu are ţinerea de minte a răului.”

Lucraţi, dar şi pricepeţi cele ce auziţi. Adevărul vă zic: dacă nu le veţi face cu fapta, nu le puteţi pricepe cu cuvîntul. Cine poate să înveţe vreun meşteşug numai din cuvînt? Au nu întîi se osteneşte lucrînd şi stricînd, silindu-se şi de multe ori neizbutind, pînă cînd, puţin cîte puţin, ostenindu-se şi avînd răbdare, învaţă acel meşteşug. Pentru că văzînd Domnul, cugetul şi osteneala lui îi ajută. Dar noi, voind să învăţăm meşteşugul meşteşugurilor, cum vom putea să-l deprindem numai cu cuvîntul fără a ne sili cu fapta? [...]

Cuvîntul 9

Pentru minciună

[...] Aşadar, de voim să ne mîntuim cu adevărat, trebuie să iubim adevărul cu toată silinţa şi cu toată puterea noastră, păzindu-ne de toată minciuna, ca să nu ne despărţim de adevăr şi de viaţă.

De trei feluri este minciuna: unul minte cu cugetul, altul minte cu cuvîntul, iar altul minte cu toată viaţa lui. Cel ce minte cu cugetul este cel ce are bănuială. Unul ca acesta, văzînd pe cineva vorbind cu vreun frate, bănuieşte şi zice: „Despre mine vorbeşte acela.” Iar de va vedea că a contenit a vorbi, iar bănuieşte că din pricina lui a tăcut. De-i va zice cineva vreun cuvînt, bănuieşte că pentru ca să-l întristeze i-a zis. În scurt, la tot lucrul are bănuire asupra vecinului, zicînd că „Pentru mine a făcut aceasta, pentru mine a zis aceea şi pentru aceasta a făcut aceea.” Acesta este cel ce minte cu cugetul. Fiindcă nici un adevăr nu gîndeşte, ci la toate are bănuială. Din aceasta se nasc iscodirile, grăirea de rău, neascultarea, vrajba şi osîndirea. Unuia ca acesta de se va întîmpla vreodată să i se adeverească bănuiala în vreun lucru, zice, ca şi cum s-ar îndrepta în cuvînt: „De aceea iscodesc orice, ca, aflînd greşeala pentru care sînt defăimat, să mă folosesc, părăsindu-mă de ea.” Deci întîi această începere este de le diavolul, căci de la minciună a început: că, neştiind, a bănuit ceea ce nu ştia. Cum ar putea omul rău să facă roadă bună? Iar de voieşte cineva cu adevărat să se îndrepteze, cînd îi zice fratele: „Nu face aceasta!” sau „De ce ai făcut aceasta!”, să nu se tulbure, ci să-i facă metanie şi să-i mulţumească şi aşa se va îndrepta. Căci, de va vedea Dumnezeu că în acest chip este cugetul lui, nu-l va lăsa niciodată să se amăgească, ci va trimite pe cel ce poate să-l îndrepteze. Iar a zice: „Pentru a mă îndrepta cred bănuielilor mele”, aceasta este o îndreptare a diavolului, care voieşte să-l înşele. [...]

Iată, aceasta este minciuna cu cugetul. Iar cel ce minte cu cuvîntul este asemenea, de pildă, cu cel ce lenevindu-se a se scula la priveghere nu zice: „Iartă-mă, că m-am lenevit să mă scol”, ci zice că a fost răcit sau slăbit de osteneală şi alte feluri de minciuni adaugă, ca să nu facă o metanie şi să se smerească să ceară iertăciune. Şi, de-l va înfrunta cineva de vreun lucru, se priceşte şi se gîlceveşte ca să-şi acopere ruşinea. Tot asemenea, şi cînd va avea discuţie şi zicînd: „Tu ai zis aceasta, tu ai făcut aceasta, eu n-am zis.” Şi cutare a făcut sau a zis aceasta şi aceasta, numai ca să nu se smerească. Iarăşi, de va dori vreun lucru, nu vrea să zică adevărul că „Doresc cutare”, ci pune pricină de îndreptare zicînd că are cutare neputinţă şi-i trebuie acel lucru şi spune atîtea minciuni ca să-şi împlinească pofta. Că, precum tot păcatul, sau din poftă, sau din iubirea de argint, sau din trufie se face, tot aşa şi minciuna din aceste trei se face, adică: sau pentru ca să nu se necinstească şi să se smerească, sau pentru ca să-şi împlinească pofta, sau pentru ca să cîştige ceva. Şi nu se linişteşte la un loc, ci neîncetat înconjoară şi totdeauna se găteşte ce să grăiască, numai să-şi împlinească scopul. Pe unul ca acesta, chiar şi adevărul de ar spune, nu-l crede nimeni, că şi adevărul lui este cu bănuială. Se întîmplă însă uneori să fie trebuincioasă şi iconomia cuvîntului, cînd, de nu se va ascunde cineva, lucrul se face pricină de şi mai multă tulburare, scîrbă şi primejdie. Precum a zis Avva Amona Avvei Agaton spre pildă: între doi oameni s-a făcut moarte înaintea ta şi unul a intrat în chilie la tine. Şi fiind el căutat de judecători, te întreabă zicînd: „La tine s-a făcut uciderea?” Deci, de nu vei iconomisi, îl dai pe om spre moarte. La o nevoie mare ca aceasta, de va grăi cineva minciună este iertat. Numai şi atunci să nu fie fără de grijă, ci să se pocăiască şi să plîngă înaintea lui Dumnezeu, şi să o socotească şi pe aceasta ca pe o întîmplare de ispită. Încă nici aceasta să nu o facă adesea, ci, cum am zis, la o foarte mare nevoie. Că precum leacul pentru nervi şi pentru curăţenie de-l va lua cineva adesea, îi strică, iar de-l va întrebuinţa rar, numai la vreme de trebuinţă îi foloseşte, aşa şi tăinuirea adevărului, în mulţi ani odată să o facă cineva, cînd se va vedea la mare nevoie, încă şi atunci cu frică şi cu cutremur, descoperind lui Dumnezeu şi cugetul şi nevoia şi aşa i se poate ierta, că într-alt chip se strică şi cu aceasta. Iată, v-am spus cine este cel ce minte cu cugetul şi cine cu cuvîntul. Deci, să spunem acum şi despre cel ce minte cu vieţuirea sa.

Acela minte cu vieţuirea sa, care altul este pe dinlăuntru şi altul pe dinafară; adică cel ce, fiind lacom, se arată a fi postitor; sau, fiind asupritor, grăieşte despre milostenie şi laudă milosîrdia; sau, fiind mîndru, fericeşte smerenia. Şi nu face aceasta vrînd să laude fapta cea bună: că de ar grăi cu acest fel de scop ar mărturisi cu smerenie mai înainte neputinţa lui, zicînd: „Vai mie, ticălosului, că sînt lipsit de toată bunătatea.” Şi numai după ce-şi va mărturisi neputinţa lui să laude fapta cea bună; şi nici ferindu-se să nu smintească pe cineva, pentru aceea o laudă. Că se cuvine să zică: eu sînt păcătos şi ticălos, pentru ce dar, să smintesc şi alt suflet, să am şi această greutate? Că de ar face aşa, măcar că păcătuieşte ascuns, cel puţin la arătare s-ar vedea că face bine, pentru că nu sminteşte pe alţii. Că a se osîndi pe sine este o faptă a smereniei şi a-ţi fi milă de fratele tău ca să nu-l sminteşti este un semn de dragoste. Dar unul ca acesta nu laudă fapta cea bună cu vreun scop din aceste ce am zis, ci numai ca să-şi acopere ruşinea. Fericeşte numele faptei celei bune şi grăieşte de dînsa ca şi cum şi el ar fi aşa sau şi de multe ori ca să înşele pe altul şi să-l strice. Că nici o răutate sau eres, nici însuşi diavolul nu poate să amăgească pe cineva, de nu se va făţarnici că are faptă bună. Precum zice Apostolul: că şi diavolul se preface înger luminat. Deci de se schimbă stăpînitorul, nu-i de mirare că se vor preface şi slugile lui. Aşadar, mincinosul sau temîndu-se de ruşine ca să nu se smerească, sau, precum am zis, vrînd să înşele pe cineva ca să-l strice, grăieşte de fapta cea bună şi o laudă şi se minunează de dînsa, ca şi cum şi el ar fi aşa şi o ştie. Acesta este cel ce minte cu vieţuirea sa. Unul ca acesta nu este cum se vede, ci viclean. Altul se arată în faţă, şi altul este în ascuns. Toată vieţuirea lui este făţarnică şi mincinoasă. [...]

Cuvîntul 10

Pentru ca să umblăm pe calea lui Dumnezeu cu luare-aminte

Să ne sîrguim, fraţilor, pentru mîntuirea noastră şi să fim cu luare-aminte ca să nu pierdem vremea în zadar, căci cu adevărat mult vom căuta zilele acestea şi nu le vom afla. Avva Arsenie zicea totdeauna către sine: Arsenie, nevoieşte-te să-ţi cîştigi ceea ce ai cugetat cînd ai ieşit din lume! Iar noi ne aflăm în mare lenevire şi nici pentru ce am lăsat lumea nu ştim, nici ce lucru este ceea ce am hotărît să săvîrşim. Pentru aceea nu numai că nu sporim, ci şi pururea ne scîrbim. Aceasta ni se pricinuieşte că nu sîntem cu luare-aminte şi cu pază în inima noastră. Că de am vrea cu tot dinadinsul să ne nevoim puţin, nu ne-am scîrbi atît de mult, nici nu ne-am obosi foarte. Pentru că, deşi are cineva osteneală la început, dar puţin cîte puţin sporeşte înainte şi apoi cu odihnă săvîrşeşte faptele cele bune, că, văzînd Dumnezeu osteneala lui, îi dă ajutor. Deci să ne silim pe noi înşine, să punem începere, să voim binele. Căci cu toate că n-am ajuns la faptă, dar şi voinţa aceasta este începutul mîntuirii. Fiindcă din voinţă ajungem cu ajutorul lui Dumnezeu şi spre osîrdie şi apoi cu osîrdia cîştigăm faptele cele bune. De aceea zicea oarecare dintre Părinţi: „dă sînge şi primeşte duh”, adică nevoieşte-te şi vei dobîndi fapta cea bună. [...] Deci şi din voi, cel ce vrea să cîştige fapta cea bună, nu trebuie să se lenevească şi să glumească. Căci, precum cel ce vrea să înveţe zidăria sau alt meşteşug nu se mai îndeletniceşte şi cu altceva decît cu acel meşteşug, aşa şi cei ce voiesc să înveţe lucrarea cea duhovnicească, nu trebuie să mai gîndească alt lucru, ci ziua şi noaptea să se nevoiască la aceasta, ca să se deprindă şi să se folosească. Fiindcă, dimpotrivă, cei ce nu se sîrguiesc la dînsa aşa, nu numai că nu sporesc, ci se şi turbură totdeauna şi se nevoiesc în zadar, fără nici o chibzuire, iar ostenindu-se cineva fără luare aminte, pe nesimţite se abate din drumul faptelor celor bune, care sînt totdeauna în mijloc şi greşeşte. [...] Pentru aceea am zis că faptele bune sînt la mijloc, adică: smerenia este în mijlocul mîndriei şi al făţărniciei; tot aşa şi cucernicia este în mijlocul ruşinii şi al obrăzniciei, aşa şi celelalte fapte bune. Deci, cînd se va învrednici cineva de aceste fapte bune, atunci este cinstit, este aproape de Dumnezeu şi măcar că îl vezi mîncînd, bînd, dormind şi el ca şi ceilalţi oameni, unul ca acesta, păzind cumpăna măsurii, este cinstit pentru acele fapte bune. Iar cînd nu va lua aminte cineva, nici nu se va păzi, lesne se abate din cale la dreapta sau la stînga, adică spre prisos sau spre lipsă şi i se pricinuieşte boală, care, precum am zis, este răutatea [...]

În trei stări se poate afla omul: unul este cel ce nu încetează a păcătui, altul care părăseşte păcatul şi altul care îl dezrădăcinează. Cel ce lucrează păcatul este cel care se află păcătuind; cel ce se opreşte este cel ce nici nu îl face neîntrerupt, dar nici nu încetează cu totul; ci se luptă puţin şi iarăşi se supune patimii. Iar cel ce dezrădăcinează patima este cel ce se nevoieşte împotriva patimii pînă o biruieşte şi se izbăveşte de ea. Însă aceste trei stări au multă lăţime de cercetare. Spre pildă, spuneţi-mi ce patimă voiţi să cercetăm. Voiţi să grăim despre mîndrie? Sau despre curvie? Sau mai bine să vorbim despre trufie, fiindcă mai mult sîntem biruiţi de dînsa? Cel ce se află întru această patimă nu poate suferi nici un cuvînt al fratelui său, ci de aude un cuvînt se turbură şi-i zice cinci sau zece cuvinte pentru unul, iar după ce încetează războiul, stă socotind pentru ce să-i zică acela ceea ce i-a zis, se scîrbeşte asupră-i şi, cuprins fiind de pizmă, îi pare rău că nu i-a zis şi mai multe decît cele ce i-a grăit; găseşte cuvinte şi mai amare ca să-i răspundă şi zice: „Fiindcă nu i-am zis cutare vorbă, pentru ce să-mi zică el aceasta? Deci am să-i zic şi eu aceasta.” Mereu se luptă cu acest fel de cuget, nepotolindu-şi mînia. Aceasta este o stare a răutăţii din îndelungat obicei întărită. Dumnezeu să ne izbăvească de acest fel de răutate: că o stare ca aceasta este hotărîtă de munca iadului, fiindcă păcatul ce se face cu neîncetată lucrare este osîndit muncii celei veşnice. Unul ca acesta de va vrea să se îndrepteze, nu poate singur să-şi biruiască patima sa de nu va avea ajutorul Sfinţilor. Drept aceea se cade să ne nevoim a dezrădăcina patimile înainte de a le obişnui. Este un altul care, de asemenea, auzind un cuvînt, se turbură şi zice şi el cinci sau zece pentru unul şi se scîrbeşte asemenea celui dintîi că nu i-a zis şi altele mai rele şi ţine şi mînie, dar puţine zile şi apoi se întoarce; unul ţine numai o zi mînie şi se împacă, iar un altul îndată se turbură, ocărăşte, zice cîte îi vine la gură, dar iarăşi în grabă se potoleşte şi se linişteşte. Toţi aceştia, ca şi cei dintîi, cîtă vreme sînt cuprinşi de aceste porniri, sînt în osîndă de muncă (asemenea celor ce se află făcînd păcatul, cum am zis mai sus), dar cu oarecare deosebire între ei.

Să spunem şi despre cei ce încetează patima. Unul aude un cuvînt şi se întristează întru sine şi se scîrbeşte, nu pentru că a fost necinstit, ci pentru că n-a suferit. Altul, măcar că e biruit de greutatea patimii, însă nu lenevindu-se, ci silindu-se şi ostenindu-se. Altul, nevrînd să răspundă cuvînt, este răpit de obicei. Altul se nevoieşte ca nici să nu grăiască cuvînt prost, dar se întristează pentru că a fost necinstit, însă se defăima pe sine pentru ce să se mîhnească şi-i pare rău de aceasta. Iată, aceştia sînt dintre acei ce se sîrguiesc să înceteze patima, dar se află încă în frica primejdiei, măcar că şi între dînşii este deosebire (adică cel ce este biruit ostenindu-se, iar nu lenevindu-se, cel ce este răpit de obicei şi cel ce se osîndeşte pe sine că n-a suferit ocara cu mulţumită); şi mai mare deosebire au decît cei ce se află întru lucrarea păcatului, căci toţi aceştia despre care am zis mai sus, sînt dintre acei ce se silesc să înceteze patima, fiindcă nu voiesc să facă rău, ci se întristează. Pentru care şi zic Părinţii. Că tot lucrul pe care nu-l voieşte sufletul nu ţine multă vreme. Însă au datoria să se cerceteze pe sine dacă nu cumva, deşi nu răsplătesc pentru ceea ce au pătimit, dar poate cu altceva se împotrivesc şi de aceea se biruiesc şi se rănesc. Sînt şi unii care se sîrguiesc să înceteze vreo patimă, însă pentru altă patimă: ca cel ce tace şi nu răspunde din trufie sau din plăcerea oamenilor sau din altă patimă oarecare: aceştia vor să tămăduiască răutatea cu altă răutate. Pentru aceasta Avva Pimen a zis că niciodată vicleşugul nu strică pe vicleşug. Aceştia se numără cu cei ce lucrează păcatul şi în zadar se înşeală pe sineşi.

Acum să grăim şi despre cei ce dezrădăcinează patima. Este unul care se bucură dacă va fi necinstit, însă ca să aibă plată. Unul ca acesta este dintre cei ce dezrădăcinează patima, dar nu cu cunoştinţă. Altul se bucură fiind batjocorit, însă pentru că se socoteşte vrednic a fi batjocorit şi cum că el este vinovat. Acesta dezrădăcinează patima cu pricepere. Căci a fi necinstit şi a te învinui pe sineţi şi a primi cele ce ţi se întîmplă ca şi cum ţi s-ar cuveni, cuminte faci lucrul: căci tot cel ce se roagă lui Dumnezeu să-i dea smerenie trebuie să ştie că aceasta este ceea ce cere, adică să-i vină vreo necinste. Şi, cînd va fi batjocorit de cineva, se cuvine ca şi el însuşi pe sine să se defăimeze şi să se necinstească în gîndul său. Este şi altul mai cu înaltă înţelepciune, care nu numai că se bucură cînd este batjocorit de cineva şi se socoteşte vinovat, ci se întristează şi-i pare rău pentru ce să fie el pricină de tulburare celui ce l-a ocărît. Dumnezeu să ne învrednicească de această stare.

Vedeţi cîtă lăţime au aceste trei stări? Deci fiecare dintre noi, precum am zis, să vedem în ce stare sîntem. Dacă săvîrşeşte cineva cele ale patimii sale din voie sau nu voieşte să facă rău, dar, fiind biruit de obicei şi răpindu-se, îl face şi apoi îndată se scîrbeşte şi se întristează că a greşit; sau dacă se nevoieşte să înceteze patima cu priceperea sau cu altă patimă, precum am zis că este atunci cînd cineva tace din trufie sau din plăcerea oamenilor sau pentru vreun cuget omenesc sau a început a dezrădăcina patima şi o dezrădăcinează cu pricepere. Fiecare să ştie unde se află şi la ce milă de loc a ajuns: că nu numai în toate zilele se cuvine să ne cercetăm pe noi, ci şi într-un an să facem cercare şi într-o săptămînă să ne ispitim şi întru o lună să iscodim starea noastră şi să zicem: „În săptămînă cealaltă nu eram îngreuiat de cutare patimă, oare acum cum mă aflu?” Şi iar: „Anul trecut eram biruit de cutare patimă, oare acum cum sînt?” Şi aşa să ne cercetăm de am sporit ceva sau tot în aceeaşi stare ne aflăm sau spre mai rău mergem. Dumnezeu să ne învrednicească ca, dacă nu vom dezrădăcina deodată de tot patima, măcar să ne oprim de la lucrarea păcatului şi să încetăm patima. În adevăr, greu lucru este a se afla cineva făptuind păcatul şi nesilindu-se să oprească patima. Să vă spun cum se aseamănă aceste trei stări, ca să pricepeţi. Cel ce face păcatul se aseamănă cu cel ce fiind săgetat de vrăjmaşi, el însuşi cu mîna sa împinge săgeata în inima sa. Cel ce opreşte patima se aseamănă cu cel ce este săgetat de vrăjmaşi, însă, fiind îmbrăcat cu cămaşă de fier, nu-l pătrunde săgeata. Iar cel ce dezrădăcinează patima se aseamănă cu cel ce prinde săgeţile vrăjmaşului său şi le frînge sau le aruncă înapoi în inima vrăjmaşului său, precum zice psalmul: sabia lor să intre în inima lor, iar arcurile lor să se sfărîme. Deci, fraţilor, şi noi să ne silim şi, de nu putem să întoarcem sabia lor în inima lor, măcar să nu primim săgeţile lor şi să le înfigem noi înşine în inima noastră; ci să ne îmbrăcăm în cămaşa de fier a smereniei ca să nu fim răniţi de vrăjmaşul, [...]

Cuvîntul 11

Să tăiem patimile degrabă pînă nu ne obişnuim cu ele

[...] Cu adevărat va veni vremea să căutăm un ceas al vremii acesteia şi să nu-l găsim. Oare cîţi doresc să asculte cuvîntul lui Dumnezeu şi nu se învrednicesc? Iar noi auzind atîtea învăţături, nu le băgăm în seamă ca să ne sîrguim. Dumnezeu ştie cît mă mir de nesimţirea sufletelor noastre: că, putînd să ne mîntuim, noi nu voim. Putem să ne tăiem patimile noastre cît sînt mici şi nu ne silim, ci le lăsăm de se întemeiază şi se întăresc asupra noastră, poate pentru ca să ne ostenim pe urmă foarte mult şi să nu putem să le tăiem. Că, precum v-am zis de multe ori, alta este a dezrădăcina o buruiană mică, care lesne se smulge şi alta este a dezrădăcina un copac mare întemeiat. [...]

Drept aceea, să ne silim, fraţilor, ca să cîştigăm milă. Părinţii au zis că trebuie să-şi curăţească cineva ştiinţa în tot ceasul, cercetîndu-se seara cum a petrecut ziua, iar dimineaţa cum a petrecut noaptea şi să arate pocăinţă către Dumnezeu pentru tot ce a greşit. Iar noi, cei ce sîntem mai mult greşiţi, se cuvine a nu aştepta pînă seara, ci să ne cercetăm şi la al şaselea ceas din zi cum am petrecut şi ce am greşit şi să ne iscodim pe noi, nu cumva am zis vreun cuvînt spre sminteala vecinului nostru? Oare nu am văzut pe fratele meu făcînd ceva şi l-am osîndit sau m-am scîrbit de el sau l-am grăit de rău? [...] Dar să venim iarăşi la cuvîntul ce vi-l grăiam ca să vă cercetaţi cum aţi trecut ziua şi noaptea. Dacă aţi stat la biserică cu luare aminte şi cu gîndul la rugăciune sau vi s-au robit cugetele voastre de rele; dacă aţi ascultat citirile cu înţelegere sau, lăsînd slujba, aţi ieşit afară din biserică şi v-aţi netrebnicit în zadar. Aşa, dacă se va cerceta cineva pe sine în toate zilele şi dacă se va sîrgui să se întoarcă spre pocăinţă din cele ce a greşit şi se va sili să se îndrepte, începe a-şi împuţina răutatea de la nouă la opt. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporind spre bine puţin cîte puţin, nu lasă patimile să se înrădăcineze; că de nu se va sili cineva în acest chip să stîrpească o patimă înainte de a se înrădăcina, ajunge la marea primejdie a obişnuinţei celei rele, încît (precum v-am zis) de va vrea să se pocăiască, nu mai poate singur să biruiască patima, de nu va avea de ajutor pe cineva dintre Sfinţi [...] Credeţi-mă, fraţilor, că de va fi cineva cuprins numai de o patimă obişnuită, fie cît de mică, aceea singură îl poate osîndi la munca cea veşnică. Şi, de ar face cineva zece fapte bune şi numai o răutate obişnuită să aibă, acea una care se face din obiceiul cel rău, biruieşte pe cele zece bune. După cum un vultur, de va scăpa tot trupul lui din cursă şi numai de o unghie va fi prins, din pricina acestei mici părticele a trupului lui nu-i foloseşte cealaltă putere, ci, oricînd va vrea, merge vînătorul şi-l prinde. Aşa este şi cu sufletul. Numai cu o patimă de se va fi obişnuit, ori în ce ceas va vrea diavolul îl biruieşte, căci prin acea patimă îl are în mîinile lui. De aceea vă zic pururi: nu lăsaţi vreo patimă să se înrădăcineze în voi, ci vă nevoiţi, rugîndu-vă lui Dumnezeu noaptea şi ziua să nu cădeţi în ispită. Chiar de vom fi şi biruiţi vreodată, ca nişte oameni, şi vom cădea în vreo greşeală, să ne sîrguim a ne pocăi îndată, să o părăsim şi să plîngem înaintea lui Dumnezeu pentru ea şi să priveghem ca să nu mai cădem. Iar Dumnezeu, văzînd cugetul nostru cel bun, smerenia şi pocăinţa noastră, ne va da mînă de ajutor şi va face milă şi cu noi. [...]

Cuvîntul 12

Pentru frica de muncile cele viitoare şi ca cel ce vrea să se mîntuiască să nu se lenevească niciodată de mîntuirea lui

[...] Deci acum vă zic şi vouă, fraţilor, că nu trebuie să se întristeze cineva, orice i s-ar întîmpla, ci toate, precum am zis, să le socotească că sunt din pronia lui Dumnezeu şi să se odihnească: pentru că sînt unii care aşa de mult se întristează la scîrbele ce li se întîmplă încît se deznădăjduiesc şi de viaţa lor şi doresc să moară, numai să scape.

Şi pătimesc aceasta nu din altă pricină, decît numai din slăbiciunea sufletului lor şi din multă nepricepere, neştiind ce nevoie mare şi înfricoşată are sufletul cînd iese din trup. Iar a fi pedepsiţi în această lume este o mare iubire de oameni a lui Dumnezeu. Însă noi, neştiind cele mai înfricoşate, vedem aceste ce se fac aici şi ni se par grele, dar nu este aşa. Nu ştiţi ce zice la Pateric? Un frate mult silitor a întrebat pe un bătrîn, zicînd: „Părinte, pentru ce sufletul meu doreşte moarte?.” Şi-i zise lui bătrînul: „Pentru ca să scape de mîhniri de aici, neştiind că scîrba cea viitoare este fără de asemănare mai rea decît aceasta de aici.” Altul, de asemenea, a întrebat pe un bătrîn: „Stăpîne, care să fie pricina că mă cuprinde trîndăvia şezînd în chilia mea?.” Şi-i zise lui bătrînul: „Pentru că n-ai gustat pînă acum încă nici odihna viitoare, nici munca, pentru că de le-ai fi putut simţi pe acestea bine, măcar de-ar fi chilia ta plină de viermi, încît pînă la gît să fii cuprins de ei, ai face mare sîrguire şi nu te-ai lenevi, nici nu te-ai birui de somnul trîndăviei.” Aşa de mult erau îngrijoraţi bătrînii pentru mîntuirea lor, iar noi dormind voim să ne mîntuim. Pentru aceea ne îngreuiem la scîrbele ce ni se întîmplă, de unde s-ar cădea mai degrabă să mulţumim lui Dumnezeu şi să ne fericim că ne-a învrednicit a fi pedepsiţi puţintel, pentru ca să aflăm odihna cea adevărată. [...] Aşa şi în sufletul trîndav se fac mărăcini, adică patimi, pe care vrînd cineva să le curăţească, trebuie să taie din rădăcină pofta cea veche şi obiceiurile cele înrădăcinate; că nu este alt lucru mai rău decît năravul cel rău. Pentru care zice şi marele Vasile: „Cu anevoie poate cineva birui obiceiul său cel rău, fiindcă un nărav ce s-a întărit de multă vreme, are putere ca o fire.” Pentru aceea trebuie să tai, precum am zis, întîi obiceiurile cele rele şi patimile, ca şi pricinile lor care sînt ca nişte rădăcini. De nu se vor usca rădăcinile acelor obiceiuri, lesne odrăslesc iarăşi ca mărăcinii; că sînt unele patimi, care nimic nu pot lucra, dacă vei tăia pricina lor din care se aţîţă, precum zavistia singură nu este nimic, dar are pricină şi rădăcină slava deşartă, fiindcă vrînd cineva să fie slăvit, urăşte pe cel ce este slăvit şi cinstit. Tot aşa şi mînia are multe pricini, dar mai vîrtos se naşte din iubirea poftelor trupeşti. Aceasta ne aduce aminte şi Evagrie, spunîndu-ne despre un oarecare sfînt, că zice: Pentru aceea fug eu de poftele trupeşti, ca să pot tăia pricinile mîniei. Şi toţi Părinţii zic că fiecare patimă se naşte din aceste trei: din trufie, din iubirea de argint şi din iubirea poftelor trupeşti care (cum de multe ori v-am spus) este curvia şi lăcomia. Pentru aceasta trebuie a tăia nu numai patimile ci şi pricinile lor şi a ne îndrepta prin pocăinţă şi plîngere. Şi apoi să începi a semăna sămînţa bună, adică lucrarea faptelor celor bune.

[...] Drept aceea, tot cel ce voieşte să se mîntuiască, trebuie nu numai de răutate să se lase, ci să facă şi bine, precum zice Psalmistul: „Fereşte-te de rău şi fă bine.” Adică, de pildă, are cineva obiceiul să facă nedreptate? Trebuie nu numai să nu facă strîmbătate, ci să facă şi dreptate; este curvar şi lacom ori beţiv? Nu numai să le părăsească pe acestea, ci să se silească să cîştige şi înfrînarea. De este mînios, nu numai să contenească mînia, ci să dobîndească şi blîndeţe; de se mîndreşte, nu numai să nu se mai mîndrească, ci să se şi smerească. Aceasta însemnează: „Fereşte-te de rău şi fă binele.” Căci oricărei patimi rele se împotriveşte o faptă bună: mîndriei - smerenia; lăcomiei - înfrînarea poftei; osîndirii - răbdarea; mîniei - blîndeţea; urîciunii - dragostea. Asemenea şi celorlalte patimi li se împotrivesc fapte bune. Deci, precum scoţînd faptele cele bune, am băgat patimi în sufletul nostru, tot aşa trebuie să ne nevoim nu numai să scoatem de la noi patimile, ci în locul lor înlăuntrul nostru să sădim faptele cele bune, pe care le avem din fire, date de Dumnezeu. [...] Aşa şi omul, după ce va scăpa din toate cele ce am zis, nici atunci nu trebuie să fie fără grijă. Că se întîmplă la urma tuturor acestora, că află diavolul ceva şi-l înşeală sau cu îndreptare, sau cu mîndrie, sau aducîndu-i gînduri de necredinţă. Şi nu numai că pierde toate ostenelile sale, ci îl face să se depărteze şi de la Dumnezeu. Şi ceea ce n-a putut să-i facă cu lucrul îi face cu un gînd rău; căci se întîmplă cîteodată că şi numai un gînd rău de-l va primi cineva, să-l îndepărteze de Dumnezeu. De aceea vă zic pe scurt: cel ce se nevoieşte să se mîntuiască nu trebuie să fie fără de grijă pînă la moarte. [...]

Cuvîntul 13

Pentru ca să suferim ispitele cu mulţumită şi fără tulburare

[…]Aşa este şi la ispite: de le va suferi cineva cu răbdare şi smerenie, le trece fără stricăciune, iar de se vor împotrivi şi turbura, găsind pricină la orice şi pe sine se turbură, şi ispita o adaugă. Şi în loc să se folosească, mai mult se păgubesc: că ispitele mult folosesc pe cei ce le îndură fără turburare. Chiar dacă am fi supăraţi de vreo patimă, tot nu trebuie să ne turburăm, că cine se tulbură de supărarea patimii, nu o pătimeşte din altceva decît din nebunie şi mîndrie; pentru că nu-şi cunoaşte starea sa şi nici nu vrea să se ostenească, precum zic Părinţii. Iar pricina că nu sporim aceasta este că nu ne ştim puterile noastre, nici nu avem răbdare la ceea ce începem, ci fără osteneală vrem să cîştigăm faptele bune. Dar pentru ce te turburi, o, păcătosule, fiind supărat de păcat? Pentru ce te sperii? Dacă l-ai făcut, îl ai, pentru aceea te turbură; arvuna păcatului o ai în tine, de ce zici: „La ce mă supără?” Decît să cîrteşti, mai bine rabdă, nevoieşte-te, roagă-te lui Dumnezeu ca să te izbăvească. Fraţilor, nu este cu putinţă să nu aibă scîrba păcatului cel ce îl face. Şi Avva Sisoe a zis: „Lucrurile păcatului avîndu-le întru noi, păcatul nu se depărtează”; dă-i arvuna ce ai luat-o şi aşa o să scapi. Lucrurile păcatului nu sînt altceva decît pricinile care îndeamnă spre păcătuire. Iar arvună - unirea cu dulceaţa păcatului. Deci, atîta vreme cît nu ne vom izbăvi de acestea, e cu neputinţă a nu fi robiţi de gînduri rele, care ne silesc să facem păcatul şi nevrînd noi, fiindcă de la început, de voie, neam dat în mîinile lor. [...]

Cuvîntul 14

Pentru săvîrşirea şi alcătuirea faptelor celor bune ale sufletului

[...] Meşter destoinic este acela care face faptele bune cu înţelepciune. Că se întîmplă de face cineva o faptă bună, dar, fiindcă nu a făcut-o cu cuget bun, o pierde, ba de multe ori nici nu o poate săvîrşi, ce zideşte azi, surpă mîine, puind o piatră şi scoţînd două. Cum am zice de pildă: vine un frate şi-ţi zice cuvînt de mîhnire sau de turburare şi taci şi-i faci metanie; iată, ai pus o piatră. Apoi mergi şi spui altui frate: „Cutare m-a ocărît şi mi-a zis cutare cuvînt, iar eu nu numai că am tăcut, dar i-am făcut şi metanie.” Iată că ai pus o piatră, dar ai scos două, căci te-ai fălit. Sau face cineva metanie unui frate din făţărnicie. Această smerenie, fiindcă se face din făţărnicie, nu foloseşte, înseamnă a pune o piatră şi iar a o scoate. Iar cel ce face metanie cu pricepere, convins că el a greşit şi numai el este vinovat, zidirea acestuia este bună. Iarăşi, altul are tăcere, dar nu pricepere, pentru că socoteşte că face bine. Iar cel ce se socoteşte nevrednic să grăiască, acela tace cu pricepere, precum au zis Părinţii. Un altul se socoteşte pe sine întru nimic, însă cugetă că face lucru mare, că se smereşte adică, neştiind că nu este nimic aceasta, fiindcă nu o face cu pricepere. Iar a se micşora pe sine cu pricepere înseamnă a se socoti mai mişel decît toţi, a se numi om de nimic, defâimîndu-se că nu este vrednic nici a se număra printre oameni. Precum a făcut Moise Arapul zicîndu-şi: „O, piele neagră şi încărbunită, tu nu eşti om, de ce te amesteci cu oamenii?.” Altul slujeşte unui bolnav şi socoteşte că slujeşte ca să aibă plată. Iată nici acesta nu este cu minte, pentru că, de i se va întîmplă vreo întristare, îndată părăseşte lucrul înainte de a-l fi terminat, fiindcă o face cu o anumită socoteală. Iar cel ce slujeşte cu minte slujeşte ca să cîştige milosîrdie şi îndurare de milostivire. Unul ca acesta, orice i s-ar întîmplă, fie din afară, fie că însuşi bolnavul s-ar porni spre dînsul, suferă fără turburare, avînd multă luare aminte în cugetul său, ştiind că mai mult îi foloseşte lui bolnavul cu aceasta, decît el bolnavului. Şi cu această bună cugetare se uşurează şi de patimi, se izbăveşte şi de război. Că eu am văzut un frate ce se lupta foarte tare de pofte şi, fiindcă slujea cu pricepere unui bolnav de dezinterie, s-a mîntuit de război. Spune şi Evagrie despre un bătrîn mare că a izbăvit pe un frate de nălucirile ce vedea noaptea poruncindu-i să postească şi să slujească unui bolnav. Fiind întrebat bătrînul despre aceasta, zicea că acest fel de patimi nu se potolesc cu altceva decît cu milosîrdia. De se va pustnici cineva din trufie sau cu cuget înalt, că adică face faptă bună, unul ca acesta nu se nevoieşte cu pricepere. De aceea, din te miri ce începe a se scîrbi asupra fratelui său şi a-l urî, cugetînd în sine că este ceva. Acesta cu osîndirea fratelui său nu numai că pune o piatră şi scoate două, ci este în primejdie a surpa toată zidirea. Iar cel ce se osteneşte cu ştiinţă nu socoteşte că face o faptă bună, nici nu vrea să fie lăudat ca un sîrguitor, ci se sileşte prin înfrînare să scape de patimi şi, izbăvindu-se de dînsele, se smereşte mai mult, temîndu-se totdeauna de căderea în trufie. Pentru aceasta zic Părinţii: „Calea smereniei sînt ostenelile trupeşti, care se fac cu pricepere.” În scurt, orice faptă bună nu trebuie făcută cu alt cuget, decît ca să o cîştigi şi să o deprinzi. Unul ca acesta poate fi socotit, precum am zis, meşter şi zidar bun, care poate să zidească casă temeinică. Deci cel ce vrea să ajungă la această bună stare, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu trebuie să zică: „Sînt mari faptele cele bune, cum putem să le săvîrşim?”, pentru că cel ce zice acestea, sau nu nădăjduieşte la ajutorul lui Dumnezeu, sau se leneveşte a se ruga pentru vreun bine. Ce faptă bună vreţi să o cercetăm ca să vedem că de noi depinde dacă vrem s-o facem? Scris este să iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pe tine. Să nu zici: „Cum pot să mă îngrijesc de scîrbele lui ca de ale mele? Şi mai vîrtos de cele ascunse în inima lui, pe care nici nu le văd, nici nu le aud ca pe ale mele?”

Nu-ţi lăsa mintea să cugete la acestea, nici nu gîndi că fapta bună este grea şi cu anevoie de făcut, ci caută întîi să crezi în Dumnezeu şi pune început bun; descopere-ţi cugetul şi silinţa ta Celui Preaînalt şi vei vedea ajutorul lui Dumnezeu, spre lesnirea săvîrşirii acelei fapte bune. Însă lucrul peste putinţă şi fără rînduială să nu încerci nici a începe. De pildă: de ar fi o scară cu un capăt pe pămînt şi cu celălalt în cer, iar tu stînd în mijlocul ei ai zice: „Cum să zbor de la pămînt şi să mă aflu tocmai în vîrful scării?” Acest lucru nu-i cu putinţă şi nici Dumnezeu nu-l cere de la tine. Ci deocamdată stai pe loc, silindu-te să nu te pogori jos. Adică nu face întîi rău vecinului, nu-l ocărî, nu-l grăi de rău, nu te scîrbi de el, nu-l necinsti şi după ce te vei deprinde cu acestea, începe a-ţi fi milă de dînsul, a-l mîngîia cu cuvîntul, apoi să-l şi ajutorezi la vreo lipsă ce va avea. În acest chip, cîte o treaptă suindu-te, ajungi cu ajutorul lui Dumnezeu la vîrful scării. Că, ajutînd vecinului tău cîte puţin, începi să iubeşti şi binele lui ca şi cum ar fi al tău şi folosul lui ca al tău. Aşa se împlineşte porunca care zice să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine. [...] Plăcut este cînd face cineva milostenie fără nici un gînd omenesc, ci numai din bunătatea însăşi, din milostivirea însăşi, atunci cînd este plăcut. Iar desăvîrşire este cînd face cineva milostenie sau orice altă faptă bună fără îndoială, fără pregetare, fără greutate, ci din toată puterea, cu toată voia şi cu atîta dragoste, încît socoteşte că el se foloseşte din acea facere de bine şi nu că pe altul foloseşte, iar dînd milostenie se bucură ca şi cînd ar lua, iar nu ar da el. Atunci se socoteşte că face voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi deplină. Aceasta înseamnă a face poruncile lui Dumnezeu cu pricepere. Negreşit, nu este faptă mai bună ca milostenia, căci aceasta singură poate mîntui pe om, precum zice Proorocul: „Mîntuirea sufletului este bogăţia omului.” Şi iarăşi în alt loc: „Cu milostenia şterge-ţi păcatele tale.” Însuşi Domnul a zis: „Fiţi milostivi, că şi Tatăl vostru cel ceresc este milostiv.” N-a zis: „Postiţi, precum posteşte şi Tatăl vostru cel ceresc”, nici n-a zis: „Fiţi curaţi, precum şi Tatăl vostru este curat”, ci zice: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel ceresc este milostiv.” Pentru că numai această faptă bună se aseamănă cu Dumnezeu. Încă şi în Sfînta Evanghelie unde arată despre a doua venire a Domnului, numai pentru milostenie şi nemilostivire arată. Cu toate acestea, şi aceasta se cuvine să o facem cu pricepere, că scopul milosteniei este de multe feluri. Unul face milostenie ca să i se îndestuleze ţarina cu bogată roadă şi Dumnezeu îi blagosloveşte ţarina şi nu iese din scopul lui; altul face milostenia ca să nu i se primejduiască corabia şi Dumnezeu o păzeşte; altul pentru sănătatea copiilor lui şi Dumnezeu îi împlineşte cererea; altul face numai ca să fie slăvit şi Dumnezeu nu-i trece cu vederea facerea lui de bine şi-l cinsteşte. Şi orice voieşte fiecare îi dă (cînd ştie că nu i se păgubeşte sufletul din aceasta). Dar aceştia toţi şi-au luat plata lor şi cu nimic nu le este dator Dumnezeu, fiindcă şi scopul lor n-a fost pentru folosul cel viitor al sufletului, ci pentru acest vremelnic şi fiindcă fiecare din cei de mai sus şi-au luat plata pentru milostenia făcută, Dumnezeu nu le mai este cu nimic dator. Este şi unul care face milostenie numai ca să scape din munca veşnică. Acesta numai pentru sufletul său a făcut binele, însă nu este precum vrea Dumnezeu, căci încă nu se află în starea fiului, ci ca un argat slujeşte stăpînului său ca să ia simbrie şi să cîştige. Aşa face şi acesta, ca să ia plată de la Dumnezeu. Căci trei sînt stările din care facem binele, precum zice marele Vasile, după cum v-am mai spus şi altă dată: starea slugilor, cînd facem bunătatea temîndu-ne de Dumnezeu şi de muncă; starea argaţilor cînd o facem cu nădejde de plată; sau, cînd o facem pentru însuşi binele şi pentru dragostea de Dumnezeu, atunci sîntem în starea fiilor, căci fiul nu face voia părintelui său de frică şi nici ca să aibă plată de la el, ci iubindu-l se sileşte să-l cinstească şi să-l odihnească pentru ca să-l veselească. Aşadar sîntem datori să facem milostenie pentru însuşi acest bine, fiindu-ne milă unul de altul ca de nişte mădulare ale noastre; să facem bine altuia ca şi cum noi înşine am fi ajutaţi de el şi aşa să dăm, ca şi cum noi am lua de la acela. Aceasta este milostenia ce se face cu pricepere. Atunci ne aflăm în starea fiului, precum am zis. Să nu zică cineva că: „Eu sînt sărac şi n-am cu ce să fac milostenie”; că, de nu poţi da cît bogaţii aceia de care scrie Sfînta Evanghelie, dă măcar doi bănuţi, ca femeia aceea văduvă şi săracă, şi Dumnezeu îi primeşte de la tine mai mult decît darurile acelora, iar de nu ai nici atît, milostiveşte-te spre vecinul tău şi-l ajută măcar cu lucrul. Nu poţi nici aceasta? Mîngîie pe fratele tău cu cuvîntul. Nu poţi nici cu aceasta să-l ajuţi? Cel puţin cînd se va turbura fratele tău asupra ta şi se va mînia, fă milă cu dînsul şi suferă mînia lui, văzîndu-l supărat de vrăjmaşul. În loc să-i zici un cuvînt ca să-l turburi mai mult, taci şi cu aceasta miluieşti şi sufletul lui şi-l scoţi de la vrăjmaşul. Asemenea, de-ţi va greşi fratele, milostiveşte-te şi-i iartă greşeala, ca să iei şi tu iertare de la Dumnezeu, Care zice: „Iertaţi şi vi se va ierta!” Şi cu aceasta, faci milă sufletului fratelui tău, iertîndu-i greşeala cu care ţi-a greşit; căci ni s-a dat putere să iertăm unul pe altul la greşale. Iată, neavînd nimic cu care să miluieşti trupul, de vei vrea, poţi să miluieşti sufletul şi faci mai mare milă; căci cu cît sufletul este mai cinstit decît trupul, cu atît şi mila făcută de el este mai mare decît cea făcută trupului. În scurt, nimeni nu poate să zică că nu poate să facă milostenie, căci fiecare, după puterea lui şi după starea lui, poate face binele, numai să se silească ca ceea ce face să facă cu pricepere, precum am zis, că cel ce lucrează cu pricepere este meşter iscusit şi zideşte casa lui cu temei. Drept aceea zice şi Evanghelia, că înţelepciunea zideşte casa ei pe piatră şi nu o poate mişca nici un vînt potrivnic. [...]

Cuvîntul 15

Pentru Sfîntul şi Marele Post

[...] Deci cine va vrea să se curăţească de toate păcatele de peste an întru aceste zile, întîi trebuie să se păzească de îmbuibarea hranei, căci din mîncarea cea multă, precum au zis Părinţii, se naşte toată răutatea; să se ferească a nu dezlega postul decît de mare nevoie; să nu caute hrană pentru îndulcirea gîtlejului şi să nu se îngreuieze cu saţul mîncării şi al băuturii, ci să mănînce numai cît să-şi ţină viaţa. Căci sînt două feluri de lăcomii: una, cînd cineva caută să aibă întotdeauna numai bucate bune, adică cu gust dulce şi plăcut, însă nu mănîncă mult. Unii ca aceştia, cînd mănîncă o bucată dulce după pofta lor, o mestecă multă vreme în gură, ca să prelungească gustul şi dulceaţa ei. Aceasta se numeşte lemarghie, adică lăcomia gîtului.

Altul este luptat de mîncare multă, nu caută bucate bune, nici nu-i pasă de plăcere, ci într-un fel le socoteşte ori bune ori rele; numai multe să fie ca să-şi umple stomacul şi să-şi umple pîntecele. Aceasta se numeşte gastrimarghie, adică lăcomia pîntecelui. De acestea trebuie să fugim cu toată luarea aminte dacă vrem să ne curăţim de păcatele noastre. Acestea nu folosesc nici trupului, aţîţă şi patimile, iar celui ce le face i se socotesc drept păcat. Căci după cum împreunarea cea după lege prin cununie, la faptă este în acelaşi chip ca şi curvia, însă scopul este cel care face mare deosebire lucrului, căci acela se împreună cu muierea lui prin blagoslovenie pentru facerea de copii, iar celălalt împotriva rînduielii numai pentru ca să-şi împlinească pofta, aşa este şi la bucate: tot una este a mînca fie pentru trebuinţa vieţii, fie pentru desfătare. Cel care face păcatul, însă, este scopul.

[...] Dar avem datoria nu numai aceasta să o păzim, ci să ne ferim şi de tot păcatul, ca să postim şi cu limba, precum postim cu pîntecele. Să fugim de grăirea de rău, de minciuni, de înjurături, de vorbe deşarte, de mînie, în scurt de tot păcatul ce se face cu limba. De asemenea să postim şi cu ochii, să nu vedem cele necuviincioase, să nu privim fără ruşine unde nu se cuvine, să nu ne uităm fără frică acolo de unde izvorăşte primejdia. Să oprim de asemenea şi mîinile şi picioarele de la toată fapta rea.

[...] Împotriva nesimţirii sufletului, frate, foloseşte citirea cea deasă a dumnezeieştilor Scripturi şi cuvintele cele de umilinţă ale Sfinţilor Părinţi, aducerea aminte de Judecata cea Înfricoşată a lui Dumnezeu, de despărţirea sufletului de trup, de întîmpinarea puterilor celor înfricoşate, de faptele ce ai făcut în această scurtă şi ticăloasă viaţă, de răspunsul ce-l vei da cînd vei sta înaintea înfricoşatului divan al lui Hristos şi al Sfinţilor Lui Îngeri, fiind întrebat nu numai despre fapte, ci şi de gînduri şi de cuvîntul cel deşert. [...]

Bibliografie: Avva Dorotei, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, Bacău, 1997

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DEPRE SLAVA DEŞARTĂ ŞI DESPRE CREŞTEREA COPIILOR

1. Cine oare a făcut ce am cerut? A rugat oare cineva pe Dumnezeu şi pentru noi, şi pentru întreg trupul Bisericii, ca să stingă focul născut din slava deşartă? Focul care a întinat tot trupul Bisericii. Focul care a despărţit trupul unic al Bisericii în multe mădulare. Focul care a sfîşiat dragostea, întocmai ca o fiară care se năpusteşte asupra unui trup frumos şi plăpînd neputincios în a se apăra, tot astfel slava deşartă şi-a înfipt dinţii ei cei pîngăriţi în trupul Bisericii, şi-a lăsat în el veninul umplîndu-l de o miasmă greoaie. Pe unele mădulare ale trupului Bisericii le-a tăiat şi le-a aruncat, pe altele le-a sfîşiat, iar pe altele le-a înghiţit. Dacă ar fi cu putinţă să se vadă lupta dintre slava deşartă şi Biserică, ai vedea o privelişte plină de jale, cu mult mai cumplită decît luptele care au loc în stadion: ai vedea trupul Bisericii întins la pămînt, iar slava deşartă biruitoare, în picioare, uitîndu-se cu mîndrie de jur-împrejur, punînd stăpînire pe cei ce se apropie, fără să le dea cumva vreodată drumul din mînă şi fără să-i cruţe. Cine din noi va pune pe fugă fiara aceasta? Este lucrul lui Dumnezeu, Care a îngăduit lupta aceasta corp la corp. Este lucrul lui Dumnezeu ca la rugăciunile noastre să trimită pe Îngerii Lui să acopere, ca prin nişte frînghii, gura obraznică şi neruşinată a slavei deşarte spre a o îndepărta. Dar Dumnezeu, Care a îngăduit lupta aceasta, va face acest lucru numai atunci cînd nu vom mai umbla după fiară, după ce ea va fi fost alungată. Dar dacă Dumnezeu îşi va trimite, la porunca Sa, Îngerii să alunge această cumplită fiară de la noi, iar noi, după ce am scăpat de ea, cu trupul încă plin de nenumărate răni, sculîndu-ne, vom merge în propriul ei culcuş şi o vom căuta iarăşi şi o vom zădărî şi o vom aţîţa spre a o scoate iarăşi din culcuşul ei, atunci Dumnezeu nu va mai avea milă de noi şi nici nu ne va mai cruţa. Căci spune Scriptura: Cui îi va fi milă de descîntătorul cel muşcat de şarpe şi de toţi cei ce se apropie de fiare? (Isus Sirah 12, 17).

2. Ce e deci de făcut? Cum vom putea scăpa de acest demon rău şi viclean? Căci cu adevărat este un demon cu înfăţişarea fermecătoare. Slava deşartă, lauda lumii, este un demon care se strecoară pe furiş în sufletul nostru sub înfăţişarea unei curtezane: este înconjurată (de jur-împrejur) cu aur; este îmbrăcată cu haine noi şi scumpe; lasă în urma ei mirosul celor mai alese parfumuri. Slava deşartă, lauda lumii, are o înfăţişare atît de frumoasă şi de strălucitoare, încît întrece în frumuseţe pe orice femeie. Mai mult, este în floarea tinereţii, încît înnebuneşte de dragoste sufletele tinerilor. Mijlocul îi este încins cu centură de aur; îşi împleteşte părul cu măiestrie în nenumărate bucle după moda persană, îşi pune în jurul capului diademă în aşa fel, încît să i se poată vedea podoaba părului; în jurul gîtului ei străluceşte lanţ de aur şi pietre preţioase. Şi astfel stă vicleanul diavol, fără rival, sub înfăţişarea unei femei foarte tinere, în faţa trecătorilor şi-şi ia aerul unei femei cuminţi şi ruşinoase. Cine, oare, dintre cei ce trec pe lîngă ea nu este atras de frumuseţea-i? Mai tîrziu, însă, după ce l-a tîrît pe bărbat în casa ei, după ce a lepădat de pe ea toate podoabele acelea, îşi arată adevărata înfăţişare: neagră, focoasă, sălbatică, întocmai ca un demon. Frică şi cutremur îl cuprinde pe nenorocitul care a încăput pe mîinile ei. Se năpusteşte asupră-i, pune stăpînire pe sufletul lui şi-i tulbură mintea. Această înfăţişare o are demonul cel viclean al slavei deşarte, al umbletului după laudele lumii. Ce pare, oare, mai frumos decît lauda lumii? Ce pare, oare, mai fermecător? Şi totuşi, dacă ne vom da seama că toate acestea nu sînt decît o nălucire, că nu sînt decît o înşelăciune şi o făţărie, nu vom fi prinşi în laţurile ei, nici nu vom cădea în mrejele înşelăciunii. Cuvintele spuse despre femeia desfrînată ai putea, pe bună dreptate, să le spui şi despre slava deşartă, despre laudele lumii. Miere picură de pe buzele femeii desfrînate (Pilde 5, 3). Nu păcătuieşti deloc spunînd despre lauda lumii aceleaşi cuvinte.

3. Slava deşartă, lauda lumii, se aseamănă cu pomii Sodomei. Aceia la înfăţişare sînt frumoşi şi din înfăţişarea lor te-ai aştepta ca şi fructele lor să fie sănătoase şi bune la gust. Dar, dacă iei în mînă o rodie sau un măr, îndată se înmoaie cînd pui degetele pe el şi, zdrobindu-se coaja care-l înveleşte, lasă să-ţi cadă în mîini praf şi cenuşă. Tot aşa-i şi cu laudele lumii, cu slava deşartă. Cînd te uiţi la ea, ţi se pare măreaţă şi grozavă, dar cînd este ţinută în mîinile noastre ne aruncă îndată sufletul în pulbere. Oricum ai privi-o, slava deşartă aşa este. Poate fi, oare, altfel? Vreţi să vă dovedesc asta? Voi începe, mai întîi, cu cele ce se petrec între oamenii care nu cunosc nici pe Dumnezeu, nici pe Hristos, cu cele ce se petrec între necredincioşi.

4. Stadionul este plin de lume. Poporul stă pe băncile aşezate în amfiteatru şi oferă o privelişte încîntătoare. Adeseori zidurile stadionului şi acoperişurile lui sînt acoperite de trupurile oamenilor. Înainte de începerea spectacolului, cînd intră în stadion bărbatul darnic, care a adunat această mulţime, îndată toţi cei de acolo, ca şi cum ar fi un singur trup, se scoală în picioare, dau drumul unui singur glas, întind mîinile în sus, numindu-l purtătorul de grijă şi apărătorul întregului oraş. Apoi asemuiesc bogăţia dărniciei sale cu un fluviu mare între multe alte fluvii mari şi-l compară, din pricina darurilor pe care le răspîndeşte, cu belşugul revărsat de apele Nilului. Spun că este un Nil al darurilor. Alţii îl linguşesc şi mai mult; socotind că asemănarea cu Nilul este prea mică faţă de dărnicia lui, lasă deoparte rîurile şi mările şi-l compară cu oceanul, spunînd că este un ocean de dărnicie; pe cît de îmbelşugat este oceanul în ape, pe atît de multe sînt darurile pe care le revarsă în jurul său. Şi astfel mulţimea aceasta adunată în stadion nu lasă la o parte nici un fel de asemuire pentru a-l slăvi. Strălucitoare este înfăţişarea slavei deşarte şi a laudelor lumii! Voi însă amintiţi-vă de chipul tinerei prin care am înfăţişat pe demonul slavei deşarte, pe care l-am acoperit de jur-împrejur cu aur şi i-am dat vîrsta unei curtezane, şi veţi vedea că imaginea aceasta nu-i departe de cele ce se petrec în stadion.

5. Dar ce se petrece în stadion mai tîrziu? Darnicul nostru se pleacă şi el în faţa mulţimii, mulţumindu-i prin acest gest, apoi se aşează în aplauzele şi în strigătele de „Trăiască!” ale tuturor celor de faţă. Fiecare dintre cei din stadion doreşte atunci să aibă parte şi el de o astfel de fericire ca şi acela şi apoi poate să şi moară. După ce a risipit mult aur şi argint, cai, haine, sclavi şi tot ce se poate da în astfel de ocazii şi după ce a deşertat multe sume de bani, mulţimea îl conduce iarăşi cu multe aclamaţii, dar nu atît de mulţi cîţi erau în stadion. În sfîrşit, acasă, ospeţe îmbelşugate şi costisitoare, petrecere mare şi mare sărbătoare în ziua aceea. După-amiază, iarăşi, aceleaşi ospeţe şi petreceri, şi aşa timp de două sau trei zile. Iar cînd a deşertat toate pungile cu bani şi a cheltuit nenumăraţi talanţi de aur, atunci se vădeşte praful, cenuşa şi pulberea strigătelor de aclamaţii, de „Trăiască!”

6. Cînd darnicul nostru îşi face acasă socotelile şi se gîndeşte la grozavele cheltuieli pe care le-a făcut, începe să se tînguie. Atîta vreme cît se bucura de aclamaţii, prins de slava deşartă şi de lauda lumii ca de o beţie şi mistuit el însuşi de plăcerea laudelor, nu-şi dădea deloc seama de pagubă. Cînd, însă, este singur în casă, în lăuntrul casei demonului slavei deşarte, cînd au pierit clipele de mulţumire, cînd vede că stadionul este gol de oameni, cînd vede că nu mai este nimeni care să-l aclame, cînd vede că paguba nu-i o părere, ci paguba i-a venit de pe urma risipirii banilor, atunci, da, atunci simte cenuşa slavei deşarte, simte cenuşa laudelor lumii.

7. Dacă se întîmplă, însă, să cheltuiască mai mult de cîtă avere are, şi, sărăcit deodată, cerşeşte în mijlocul pieţei şi vede că nimeni din cei care-i strigau că este sprijinitorul lor nu se apropie de el şi nici nu-i întinde mîna, ba, dimpotrivă, se bucură de cele întîmplate (căci chiar atunci cînd îl aclamau le era sufletul ros de invidie şi socoteau o mîngîiere ca cel atît de plin de strălucire să ajungă mai lipsit de cinstire decît ei toţi), cînd deci nimeni nu se apropie de el şi nici nu-i întinde mîna, îşi dă seama în ce stare jalnică a ajuns. Poate fi o stare mai vrednică de plîns decît aceasta? Nu este vrednică, oare, mai mult de lacrimi? Poate fi, oare, o altă stare mai cumplită?

8. Nu cunoaşteţi pe nimeni care să fi ajuns într-o astfel de stare?

Şi dacă mulţimea s-ar fi mărginit numai la atîta, să nu-i întindă mîna. Dar nu, ea merge mai departe. Cei care altădată îl lăudau acum îl încarcă cu reproşuri şi spun: „De ce-a fost nebun? Pentru ce a îndrăgit slava? Pentru ce a făcut daruri curtezanelor şi bufonilor?”

Pentru ce spui astfel de cuvinte? Omule nerecunoscător, nu-l admirai tu, oare? Nu-l lăudai tu? N-ai fost tu acela care l-ai ridicat pînă la acea înălţime ameţitoare prin aplauzele şi aclamaţiile tale? Nu l-ai numit tu Nil de dărnicii? Nu l-ai numit tu ocean de dărnicii? Nu ţi-ai pierdut toată ziua aclamîndu-l şi lăudîndu-l? Pentru ce ţi-ai schimbat dintr-o dată părerea? Tocmai cînd trebuia să-l miluieşti îl acuzi şi-l judeci pentru faptele pe care altă dată le aplaudai.

Dacă pentru fapte pe care noi înşine le dezaprobăm, ne îndurerăm cînd vedem că pentru ele cineva este pedepsit, căci nu avem inimă de piatră, n-ar trebui, oare, cu atît mai mult să ne îndurerăm cînd vedem că cineva suferă nenorociri pentru fapte pe care noi înşine le-am lăudat? Tocmai acum îl dezaprobi şi îl judeci? Pentru ce, oare, nu-l dezaprobai şi nu-l acuzai atunci cînd te încînta tot ce vedeai că se petrece în stadion, cînd îţi pierdeai toată ziua în stadion, lăsînd baltă treburile tale?

9. Vezi deci, de ce natură sînt faptele diavolului? Vezi de ce natură sînt fructele slavei deşarte, ale laudei lumii? Eu le-am numit praf şi cenuşă, dar văd că nu sînt numai praf şi cenuşă, ci foc şi fum. Fructele slavei deşarte şi laudele lumii nu se mărginesc numai la aceea că nu dau naştere la nici o bucurie, ci merg pînă acolo că acoperă cu nenorociri pe cel îndrăgostit de slava deşartă şi de lauda lumii. Ar putea fi într-adevăr şi cenuşă fructele slavei deşarte şi ale laudei lumii pentru aceia care cheltuiesc multe averi şi nu au nici un folos de pe urma cheltuielilor lor. Dar nu se poate spune asta pentru aceia, despre cei care suferă în afară de risipirea averilor şi nenorocirile despre care am vorbit mai sus.

10. Dar aş putea fi întrebat:

- Ce e de făcut dacă este neînsemnat fructul risipei aceleia de averi în stadion, pentru care darnicul este cinstit şi admirat de mulţime?

- Vezi bine însă, că cinstea aceasta nu e mare, deoarece, după cum am arătat adineaori, este acoperită de batjocură, este ţinută de rău şi hulită.

- Ce vom spune însă, celor aplaudaţi şi lăudaţi pentru risipa lor de bani?

- Mulţimea i-a cinstit şi i-a aclamat nu pentru că-şi risipesc averile, ci pentru că nădăjduieşte ca ei să mai facă încă şi altădată astfel de risipe. Dacă le-ar mulţumi într-adevăr pentru darurile ce li s-au făcut mai înainte, atunci pentru ce îi ţin de rău cînd nu mai au nimic? Pentru ce nu se mai apropie de ei, ba, dimpotrivă, îşi bat joc de ei şi-i numesc nişte oameni pierduţi şi nebuni? Ai văzut deci, că slava deşartă, lauda lumii nu este altceva decît o nebunie?

11. Să lăsăm la o parte acest exemplu al slavei deşarte, al umbletului după laudele lumii, care poate fi înfăptuit numai de un om sau doi, şi să dăm un alt exemplu.

Dar poate că cineva ar întreba:

- Ce vei spune despre cei care cheltuiesc averi mari pentru desfătarea şi distrarea cetăţenilor oraşelor?

- Spune-mi, te rog, ce folos au ei de pe urma acestor cheltuieli? Căci şi ei se bucură de slavă şi de aclamaţie o singură zi. Şi că aşa stau lucrurile se poate vedea de acolo că dacă cineva le-ar propune să aleagă între banii risipiţi sau între a treia parte din ei sau cît de puţin din ei, şi auzul strigătelor de aclamaţie, crezi, oare, că n-ar alege cu cea mai mare bucurie cît de puţin din averea lor în locul laudelor? Ce nu pot să facă astfel de oameni ca să nu-şi piardă nişte averi atît de mari, cînd ei, pentru cîştigul unei singure parale, nu se dau în lături de la nici o poftă încărcată cu ruşine, de la nici un cuvînt ce gîlgîie de îndrăzneală şi de obrăznicie?

12. Acum trebuie să îndrept cuvîntul meu către creştinii noştri care nu voiesc să dea cît de puţin lui Hristos, Cel sărac şi lipsit de hrana de toate zilele, care nu vor să dea cît de puţin din averile lor celor săraci. Creştinii nu dau - de dragul Împărăţiei celei veşnice a Cerurilor - celor nevoiaşi averile lor, averi pe care oamenii lumii le împrăştie curtezanelor şi măscăricilor de dragul aplauzelor şi aclamaţiilor.

13. Dar să vă dau o altă pildă de slavă deşartă. Care anume? Este vorba de slava deşartă care stă la îndemîna tuturor oamenilor spre a o urmări şi nu doar a unuia sau a doi, cum a fost cazul în pilda de mai sus. Ne bucurăm cînd ne laudă lumea chiar pentru faptele de care sîntem conştienţi că nu merităm deloc să fim lăudaţi. Cel sărac face tot ce-i stă în putinţă ca să se îmbrace cu haine frumoase nu pentru altceva decît ca să fie lăudat de oameni. Adeseori, deşi poate să-şi facă singur toate treburile, îşi tocmeşte un servitor nu pentru că are nevoie de el, ci pentru ca să nu pară sărac şi lipsit de cinste prin faptul că-şi face singur treburile. Dacă ar fi altfel, spune-mi, te rog, pentru care pricină tu, care-ţi faci totdeauna singur treburile tale, vrei acum să fii servit de altul? Apoi, dacă se întîmplă ca săracul să se îmbogăţească, îşi cumpără mobilier de argint şi casă mare şi luxoasă. Dar şi le cumpără nu pentru că are nevoie de ele, căci, dacă şi le-ar cumpăra din pricină că are nevoie de ele ca să poată trăi, ar urma atunci ca majoritatea oamenilor să piară şi să moară. Iată ce vreau să spun: sînt lucruri necesare fără de care nu putem să trăim, de pildă, roadele pămîntului sînt de neapărată trebuinţă vieţii şi nu poţi trăi dacă pămîntul nu rodeşte. Tot de neapărată trebuinţă sunt, acoperirea trupului cu haine, acoperişurile şi zidurile şi încălţămintea. Acestea într-adevăr sînt de neapărată trebuinţă; în schimb, toate celelalte sînt de prisos şi nefolositoare. Dacă ar fi de neapărată trebuinţă pentru a trăi mobilierul de argint şi casa luxoasă şi dacă nu ar fi cu putinţă ca un om să trăiască fără slugi, după cum nu este cu putinţă de trăit fără roadele pămîntului, fără haine, încălţăminte, adăpost, ar trebui să piară cea mai mare parte din oameni, pentru că cei mai mulţi oameni nu au slugi, nici case luxoase. Dacă ar fi de neapărată trebuinţă ca un om să se servească de vase de argint şi n-ar fi cu putinţă de trăit fără acestea, ar trebui să piară cea mai mare parte din oameni, pentru că nu toată lumea are vase de argint. Dacă ai întreba cumva pe unul dintre cei care au vase de argint: „Pentru ce vrei să ai acest vas de argint? Spune-mi, te rog, pricina. La ce-ţi serveşte?”, nu poate să-ţi spună altă pricină decît că are aceste vase de argint pentru a fi cinstit de oameni. „Le am, îţi va răspunde el, ca să fiu admirat de lume, şi nu dispreţuit; le ascund, însă, iarăşi ca să nu fiu pizmuit şi furat.” Poate fi, oare, o nebunie mai cumplită decît aceasta? Dacă le ţii în casă ca să fii lăudat şi cinstit de lume, arată-le atunci tuturor, fără deosebire. Dar, dacă te temi că poţi fi pizmuit pentru că le ai, atunci este mai bine să nu le ai!

14. Îţi voi vorbi încă despre o altă nebunie.

Adeseori unii oameni, chiar cînd ajung să nu mai aibă cele de neapărată trebuinţă pentru trai şi ajung să moară de foame, nu se despart de aceste vase de argint. Dacă i-ai întreba pentru ce nu le vînd, îţi răspund: „Trebuie să-mi păstrez cinstea şi vaza!” Ce cinste, omule, ce vază? Nu vasele de argint fac cinstea şi vaza omului. Dacă ar fi aşa, atunci dreptul Ilie, Elisei şi Ioan Botezătorul ar fi fost cu totul lipsiţi de cinste şi de vază, deoarece Ilie nu avea nimic mai mult decît un cojoc (4 Regi 2, 8) şi cerea cele pentru hrană de la o văduvă, săracă şi ea. Ilie ducea o viaţă de cerşetor; a venit la uşa femeii aceleia sărace şi a rostit cuvintele rostite de un cerşetor (3 Regi 17, 10-11). Era fără cinste şi fără vază Elisei, care a fost hrănit la fel de o femeie săracă? (4 Regi 4, 8-37). Era, oare, fără cinste şi fără vază şi Ioan Botezătorul, care nu avea nici haină şi nici o pîine măcar? (Marcu 1, 6). Există o singură necinste şi o singură lipsă de vază, aceea de a fi bogat. Cu adevărat, bogăţia este o mare necinste. Bogăţia dă cuiva numai slava de a fi nemilos, trîndav, molîu, îngîmfat, rîvnitor de slavă deşartă, sălbatic, îmbrăcatul hainelor frumoase nu-ţi dă cinste şi vază. Dimpotrivă, ai cinste, ai vază dacă te îmbraci cu fapte bune.

15. Aud, însă, despre mulţi oameni că sînt admiraţi pentru bogăţia lor.

- Cutare, spun oamenii, are cinstea şi vaza lui. Doarme într-un pat care are tot ce-i trebuie, are multe vase de aramă, este, într-un cuvînt, un om gospodar.

Un astfel de gospodar mi-ar putea face următoarea obiecţie:

- Pentru ce ne mustri pe noi, care avem numai atîta avere, cînd ar trebui să mustri pe cei care au mai multă avere decît noi?

- Pe voi vă judec cu mult mai mult decît pe ei. Dacă nu vă scutesc de învinuire şi de mustrare pe voi, care aveţi o avere mai mică, cu atît mai mult pe cei care au multe şi nenumărate averi. Cinstea şi vaza cuiva nu stau în a avea o casă luxoasă şi frumoasă, nu stau în a dormi într-un pat acoperit cu cuverturi luxoase, cu perne de puf şi plăpumi de mătase şi nu stau nici în a avea o mulţime de slugi. Toate acestea sînt în afară de noi şi n-au deloc de a face cu noi înşine, cu sufletul nostru. Ceea ce se potriveşte desăvîrşit cu sufletul nostru este modestia, dispreţul banilor şi averilor, dispreţul slavei, nesinchiseala de cinstea dată de mulţime, puţina preţuire a tot ce-i omenesc, îmbrăţişarea sărăciei, depăşirea firii omeneşti printr-o vieţuire virtuoasă. Aceasta este adevărata vază, aceasta este adevărata slavă, aceasta este adevărata cinste.

Iar pricina tuturor relelor din lume provine din principiul pe care îl punem la temelia educaţiei copiilor noştri. Şi vă voi explica acest lucru în cele ce urmează.

16. Îndată ce s-a născut un copil, tatăl nu-şi dă toată silinţa ca să-i orînduiască viaţa şi să-i formeze caracterul, ci ca să-l împodobească şi să-l îmbrace cu haine luxoase, cusute cu fire de aur.

Pentru ce faci asta, omule? Admit ca tu să te împodobeşti cu astfel de haine. Dar pentru ce îl înveţi cu ele pe copil, care încă n-a gustat din această nebunie? Pentru ce-i atîrni în jurul gîtului podoabă? Copilul n-are nevoie de aur, ci de un bun şi priceput pedagog care să-l formeze. Şi mai laşi încă să-i atîrne copilului părul pe spate ca unei fete! Prin asta, de la început chiar, slăbănogeşti pe copil şi moleşeşti tăria firii lui. De la început sădeşti în el dragostea zadarnică de bani şi-l convingi că trebuie să poftească lucruri nefolositoare. Pentru ce-i faci încă mai mare ispita? Pentru ce îl creşti în dragostea celor materiale? Scriptura spune: E o ruşine pentru un bărbat dacă lasă să-i crească părul (1 Corinteni 11, 14). Firea n-o vrea, Dumnezeu n-a îngăduit-o, este oprită, este un obicei păgînesc. Mulţi le atîrnă cercei de aur la urechi. Ar trebui ca şi fetele să se ferească de asemenea podoabe. Voi, însă, aduceţi această pierzanie şi peste băieţi.

17. Poate că mulţi rîd de cuvintele mele ca de nişte nimicuri. Nu sînt, însă, nimicuri, ci idei de foarte mare însemnătate. Dacă o fată este crescută în casa părintească în dragostea şi patima după podoabe femeieşti, cînd va pleca din casa părinţilor va fi de nesuferit soţului ei şi greu de mulţumit şi mai împovărătoare decît cei care strîng impozitele. V-am mai spus şi altădată că răul nu poate fi îndreptat din lume din pricină că nici un om nu are grijă de copii, nimeni nu le vorbeşte despre feciorie, nimeni nu le spune despre curăţia trupească şi sufletească, nimeni nu-i învaţă să dispreţuiască averile şi măririle, nimeni nu le vorbeşte despre poruncile vestite în Scripturi.

18. Ce se va întîmpla cu copiii noştri dacă n-au, chiar din prima vîrstă, educatori? Dacă oamenii care au fost educaţi chiar de cînd s-au născut şi au fost instruiţi pînă la bătrîneţe nu reuşesc totuşi să ajungă oameni desăvîrşiţi, cît rău nu vor săvîrşi cei care de la începutul vieţii lor au fost obişnuiţi să audă vorbindu-li-se numai despre lucrurile pămînteşti? În vremea noastră fiecare părinte îşi dă toată silinţa să instruiască pe copiii lui în meserii, în arte, în ştiinţă, în oratorie, dar nici unul nu se interesează cît de puţin să educe sufletul lor.

19. Nu încetez de a vă ruga, de a vă ruga cu lacrimi, şi a vă cere ca, înainte de toate celelalte, să daţi copiilor voştri o bună educaţie. Dacă-ţi iubeşti copilul, arat-o prin educaţia ce i-o dai. De altfel, ai şi răsplată. Ascultă ce spune Pavel: ... dacă vor stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie (1 Timotei 2, 15). Dacă ai nenumărate păcate adunate în conştiinţa ta, atunci născoceşte o iertare a păcatelor tale, şi anume: creşte un atlet pentru Hristos. Prin aceste cuvinte nu-ţi spun: „Nu-l lăsa să se căsătorească. Trimite-l în pustie. Pregăteşte-l să îmbrăţişeze viaţa monahilor.” Nu-ţi spun asta! Aş vrea negreşit şi aş dori ca toţi să îmbrăţişeze viaţa monahală, dar nu silesc pe nimeni, pentru că o astfel de viaţă pare prea greu de purtat. Creşte un atlet pentru Hristos! Învaţă-ţi copilul din prima vîrstă să trăiască cu evlavie în lume!

20. Dacă vei întipări în sufletul lui încă fraged învăţăturile cele bune, nimeni nu va putea să i le desprindă; ele se întăresc ca şi sigiliul aplicat pe ceară. Copilul, cînd e mic, tremură, se teme şi are respect şi de chipul tău, şi de cuvintele tale, şi de tot ce faci. Întrebuinţează cum trebuie superioritatea ta. Tu eşti cel dintîi care te vei bucura de bunătăţi dacă ai un copil bun şi, apoi, Dumnezeu. Prin educarea copilului tău lucrezi pentru tine însuţi.

21. Se spune că mărgăritarele, îndată după prinderea lor, au înfăţişarea unei picături de apă. Dacă cel care pescuieşte perla este un om iscusit, pune picătura în palmă şi mişcă podul palmei întorcînd picătura pînă ce se rotunjeşte exact şi o face foarte rotundă şi tare; după ce i s-a dat această formă, nu mai este cu putinţă să i se mai dea alta. Ceea ce este fraged şi încă n-a căpătat o formă tare poate lua orice formă, pentru că este uşor de schimbat în altă formă; cui este tare, însă, şi a primit tăria în natura sa nu-i este uşor să iasă din natura sa şi să se schimbe în altă formă.

22. După cum pictorii lucrează cu multă grijă şi exactitate tablourile, iar sculptorii statuile, tot astfel şi fiecare tată şi mamă trebuie să-şi dea silinţa pentru desăvîrşirea acestor tablouri, acestor icoane minunate ale lui Dumnezeu. Pictorii, în fiecare zi, pun în faţa lor tabloul şi-i dau culorile trebuitoare, sculptorii fac la fel: dau jos ce este de prisos şi adaugă ce trebuie. Tot aşa şi voi, ca nişte sculptori, întrebuinţaţi tot timpul vostru liber spre a sculpta statui minunate lui Dumnezeu; îndepărtaţi ce este de prisos, adăugaţi ce trebuie şi uitaţi-vă cu grijă la ele în fiecare zi: care este darul natural al copiilor, spre a-l dezvolta, care este defectul, spre a-l îndepărta. Cu multă grijă, în primul rînd, alungaţi din sufletul lor desfrînarea, căci mai cu seamă dragostea trupească tulbură sufletele tinerilor. Dar mai ales, înainte de a gusta din acest fel de dragoste, învaţă-l să fie cumpătat, să privegheze, să se roage cu stăruinţă şi să-şi facă semnul crucii cînd spune sau face ceva.

23. Închipuie-ţi că eşti un împărat care are sub conducerea sa un oraş: sufletul copilului. Căci, într-adevăr, sufletul este un oraş. După cum în oraş unii fură, alţii fac fapte de dreptate, unii muncesc cum trebuie, iar alţii fac toate de mîntuială şi la întîmplare, tot astfel şi în suflet sînt gînduri şi gînduri. Unele se luptă împotriva pornirilor neîndreptăţite ale sufletului, cum sînt soldaţii în oraş; altele se îngrijesc de buna stare a întregii locuinţe a trupului, cum sînt oamenii de stat dintr-un oraş; altele poruncesc, cum sînt conducătorii oraşului; altele povestesc lucruri de ruşine şi desfrînate, cum sînt destrăbălaţii din oraş; altele povestesc lucruri cuviincioase, cum sînt oamenii cumpătaţi şi înţelepţi din oraş; altele iubesc o viaţă plină de moleşeală, ca femeile de la noi; altele spun prostii, ca şi copiii; unora li se porunceşte ca unor sclavi, cum sînt servitorii în oraş; altele sînt nobile, cum sînt oamenii liberi din oraş.

24. Avem deci, nevoie de legi ca să alunge gîndurile rele, să le aprobe pe cele bune şi să nu îngăduie ca gîndurile rele să pună stăpînire pe cele bune. Dacă într-un oraş n-ar fi legi care să îngrădească libertatea hoţilor, viaţa în oraş ar fi grozav de tulburată; dacă soldaţii n-ar face uz cum trebuie de puterea lor, s-ar distruge totul; dacă fiecare cetăţean şi-ar părăsi starea şi funcţia sa şi ar urmări-o pe a altuia, s-ar nimici buna rînduială din pricina lăcomiei; tot aşa este şi cu sufletul copilului.

25. Sufletul unui copil este deci, un oraş: oraş de curînd zidit şi întemeiat, oraş care are cetăţeni străini ce n-au încă experienţa nici unui lucru (astfel de cetăţeni sînt mai cu seamă uşor de format). Cei care au fost crescuţi într-un fel rău de vieţuire, cum sînt bătrînii, sînt greu de schimbat, deşi nu cu neputinţă, căci, dacă vor, pot şi ei să se schimbe. Cei tineri însă, care n-au încă experienţa vieţii, vor primi cu uşurinţă legile toate.

26. Dă, aşadar, legi acestui oraş, legi înfricoşătoare şi aspre pentru cetăţenii oraşului. Fii apărătorul legilor ce se calcă. Nu-i de nici un folos să dai legi dacă nu cauţi ca aceste legi să fie puse în aplicare.

27. Dă, deci, legi! Ai multă grijă de ele. Legiuirea noastră este pentru bunul mers al întregii lumi. Astăzi construim un oraş. Cele patru simţuri să fie meterezele şi porţile oraşului, iar întreg trupul să fie ca un zid. Porţile lui sînt: ochii, limba, auzul, mirosul şi, dacă vrei, pipăitul. Prin aceste porţi intră şi ies cetăţenii acestui oraş, cu alte cuvinte, prin aceste porţi gîndurile corup sau desăvîrşesc sufletul copilului.

28. Haide deci, să venim mai întîi la prima poartă, limba: căci limba este aceea care se întrebuinţează cel mai mult. Mai înainte de toate celelalte, să-i facem uşi şi zăvoare, nu de lemn, nici de fier, ci de aur. Căci cu adevărat de aur este şi oraşul pe care-l construim. După ce acest oraş va fi gata construit, n-are să locuiască în el un om, ci însuşi împăratul tuturor. În cursul acestei lucrări veţi vedea unde vom aşeza palatul împărătesc al lui Dumnezeu. Aşadar, să facem acestei porţi uşi şi zăvoare de aur, adică din cuvintele lui Dumnezeu, după cum spune Profetul: Cuvintele lui Dumnezeu sînt în gura mea mai dulci decît mierea şi fagurele, mult mai de preţ decît aurul şi pietrele preţioase (Psalmi 118, 103; 18, 11). Să învăţăm pe copii să aibă necontenit pe buze cuvintele lui Dumnezeu, chiar şi cînd merg, să nu le aibă în chip silit, nici superficial şi nici rar, ci continuu. Uşile nu trebuie să fie acoperite numai cu foiţe de aur, dimpotrivă, să fie făcute groase şi solide, lucrate în întregime din aur; în locul pietrelor bătute pe dinafară, să aibă pietre preţioase. Zăvor al acestor uşi să fie crucea Domnului, făcut în întregime din pietre preţioase, pus de-a curmezişul la mijlocul uşilor. Dacă vom face uşi de aur atît de groase şi le vom pune zăvor, să le facem lor şi locuitori vrednici. Care sînt aceştia? Să învăţăm pe copil să rostească totdeauna cuvinte cuviincioase şi evlavioase. Să avem multă grijă să alungăm pe cetăţenii străini, ca să nu se strecoare printre locuitorii acestui oraş oameni amestecaţi şi stricaţi, adică cuvinte de insultă, de batjocură, cuvinte necugetate, de ruşine, lumeşti; pe toate acestea să le alungăm. Nimeni să nu intre prin aceste porţi. Să intre numai Împăratul (Iezechiel 44, 2). Lui şi celor ai Lui să-I fie deschisă această poartă, ca să se spună şi despre ea: Aceasta este poarta Domnului, iar drepţii vor intra prin ea (Psalmi 117, 19), precum şi cuvintele lui Pavel: Dacă este vreun cuvînt bun, spre zidire, să fie folositor ascultătorilor (Efeseni 4, 29). Gura să rostească cuvinte de mulţumire şi cîntece sfînte. Să vorbească totdeauna despre Dumnezeu şi despre filosofia cea de sus.

29. Cum va fi cu putinţă aceasta? Prin ce mijloace vom învăţa pe copii să se poarte astfel? Dacă vom supraveghea cu multă grijă toate cuvintele lor. Cu copilul, lucrul este foarte uşor. Cum? Copilul nu se luptă nici pentru bani, nici pentru măriri. Este copil încă. Nu-l preocupă nici femeia, nici grija de copii şi nici grija de casă. Cine i-ar da, deci, prilej ca să insulte şi să hulească? Cel mult dacă se ceartă cu cei de o vîrstă cu el.

30. Pune deci, numaidecît copilului lege ca să nu ocărască pe nimeni, să nu hulească pe nimeni, să nu se jure, să nu înjure, să nu se bată. Cînd îl vezi că-ţi calcă legea, pedepseşte-l, uneori printr-o căutătură aspră şi severă, alteori prin cuvinte usturătoare, iar alteori, prin cuvinte de mustrare; deşteaptă-i uneori ambiţia prin cuvinte măgulitoare de a fi mai bun decît alţii, alteori făgăduieşte-i răsplată pentru o purtare bună. Nu-l bate mereu şi fără socoteală, ca să nu-l obişnuieşti să fie crescut prin bătaie. Dacă se va obişnui să fie educat numai prin bătaie, va învăţa să dispreţuiască bătaia. Iar dacă a învăţat să dispreţuiască bătaia, ai stricat totul. Dimpotrivă, să se teamă de bătaie, dar să n-o primească. Să fie mişcat biciul, dar să nu cadă pe spatele copilului. Ameninţările să nu meargă pînă la faptă. Dar să nu creadă că se reduc numai la ameninţări cuvintele tale. Ameninţarea atunci este bună, cînd este crezut că se va traduce în faptă. Căci, dacă cel ce a greşit îţi află gîndul, va dispreţui şi ameninţarea şi bătaia. Dimpotrivă, să se aştepte să fie pedepsit, dar să nu-l pedepseşti, ca să nu se stingă teama de pedeapsă, ci teama să rămînă ca un foc plin de putere ce arde de peste tot toţi spinii sau ca o cazma ascuţită ce sapă pînă în adînc. Cînd vei vedea că teama are bune rezultate, fii blînd. Firea omenească are nevoie şi de blîndeţe.

31. Învaţă pe copil să fie îngăduitor şi bun cu oamenii. Dacă-l vei vedea că înjură şi insultă pe servitor, nu trece cu vederea acest lucru, ci pedepseşte-l pe copil. Dacă ştie că nu-i este îngăduit să înjure şi să insulte sluga, cu atît mai mult nu va înjura şi insulta pe ceilalţi oameni. Închide-i gura la orice cuvînt rău şi urît. Dacă-l vei vedea că huleşte pe cineva, astupă-i gura şi îndreaptă-i limba spre propriile sale greşeli şi scăderi.

32. Sfătuieşte şi pe mamă să-i dea copilului astfel de învăţături; tot aşa şi pe pedagog, ca şi pe servitorul ce-l însoţeşte la plimbare, pentru ca toţi la un loc să-i fie paznici şi să observe ca nu cumva să iasă din gura copilului, prin uşile cele de aur, acele cuvinte urîte şi rele.

33. Să nu crezi că-ţi trebuie mult timp ca să ajungi la bune rezultate. Îţi sînt de-ajuns două luni şi ai reuşit în totul dacă de la început îl observi, îl ameninţi şi pui atît de mulţi supraveghetori. Buna lui deprindere se preface într-o a doua natură.

34. Aşadar, această poartă va ajunge o poartă vrednică de a intra prin ea Domnul numai dacă nu se vor rosti nici cuvinte de ruşine, nici cuvinte necugetate şi nici un alt cuvînt rău, ci numai cele ce se cuvin Stăpînului. Dacă cei care instruiesc pe copiii lor pentru a fi buni ostaşi, îi iau de mici şi-i învaţă să tragă cu arcul, să se îmbrace cu haine ostăşeşti, să călărească, fără ca vîrsta copiilor să le fie o piedică, cu cît mai mult trebuie ca aceia care se pregătesc pentru oastea cerească să se îmbrace cu toată această podoabă împărătească! Să fie învăţat, deci, copilul să cînte psalmi lui Dumnezeu, spre a nu-şi petrece vremea cu cîntece de ruşine şi povestiri nefolositoare.

35. Aşa să fie întărită această poartă. Să fie aleşi acei cetăţeni despre care am vorbit. Pe ceilalţi să-i omorîm înlăuntru, cum omoară albinele pe trîntori şi nu-i lasă nici să iasă afară, nici să bîzîie.

36. Să mergem acum şi la altă poartă. Care este aceasta? E aproape de cea dintîi şi se înrudeşte cu ea. Este auzul. Cetăţenii primei porţi ies dinlăuntru în afară şi nici unul nu intră prin ea; cetăţenii porţii a doua intră din afară şi nici unul nu iese prin ea. Prin urmare, se înrudesc mult cele două porţi. Dacă nu se îngăduie nici unui gînd stricat şi rău să-i calce pragurile, nu va face greutăţi nici gurii. Cel care nu aude lucruri ruşinoase sau rele nici nu rosteşte lucruri de ruşine. Dar dacă va fi larg deschisă tuturor, o va pîngări şi pe aceea şi va produce tulburare tuturor celor dinlăuntru. Poate că ar fi trebuit să spun toate aceste lucruri despre auz mai înainte, ca să astup mai dinainte intrarea.

37. Copiii să nu audă nici un cuvînt nelalocul lui, nici de la servitori, nici de la pedagog, nici de la îngrijitori. După cum plantele cînd sînt mici şi plăpînde au nevoie de mai multă îngrijire, tot astfel şi copiii. Să ne îngrijim să le luăm pedagogi buni ca să le punem o bună temelie chiar de la început şi să nu primească din fragedă vîrstă ceva rău.

38. Să n-audă copilul basme prosteşti şi băbeşti. Iată ce se spune în astfel de basme: „Cutare s-a îndrăgostit de cutare.” Sau: „Fiul împăratului şi fiica cea mai mică au făcut cutare şi cutare lucru.” Asemenea povestiri să nu audă copiii. Dimpotrivă, să audă alte povestiri, fără aluzii urîte, ci pline de multă simplitate şi curăţie. Se poate să le audă din gura servitorilor şi din gura celor ce-l însoţesc pe copil la plimbare, dar nu din gura tuturor, căci nu-i îngăduit tuturor servitorilor să se amestece în educaţia copilului. Cei care ne ajută în opera noastră trebuie să fie oameni pricepuţi, ca unii ce au să se apropie de statuia pe care o facem pentru Dumnezeu. Dacă am fi constructori şi am zidi o casă pentru un om de seamă, n-am îngădui servitorilor să se apropie fără nici un rost de construcţie. Oare n-ar fi absurd ca acum, cînd zidim un oraş şi creştem cetăţeni pentru Împăratul ceresc, să îngăduim tuturor, fără deosebire, să se amestece în lucrul nostru? Să ne luăm, deci, în ajutor numai pe acei servitori care sînt pricepuţi şi de folos. Dacă nu avem nici unul, să tocmim unul cu leafă, bărbat virtuos, şi să-i dăm mînă liberă spre a ne ajuta în opera noastră.

39. Să nu audă, deci, copilul basme prosteşti şi băbeşti. Cînd este plictisit din pricina lecţiilor, povesteşte-i istorisiri sfînte - căci sufletului îi place să audă povestiri din vechime. Povesteşte-i, făcîndu-l să-şi uite de joacă; doar tu creşti un filosof, un atlet şi un cetăţean al cerurilor.

Povesteşte-i aşa:

„La început un tată avea doi copii; ei erau fraţi.”

Opreşte-te puţin, apoi adaugă:

„Amîndoi aveau aceeaşi mamă. Unul era mai în vîrstă, celălalt mai tînăr. Cel mai în vîrstă era plugar, iar cel mai tînăr era păstor. Cel mai tînăr îşi ducea turmele sale la păscut pe cîmpii şi pe malurile mării.”

Îndulceşte povestirile ca să fie plăcute copilului, spre a nu-i obosi sufletul:

„Celălalt frate semăna ogoarele şi planta pomi. Odată s-au gîndit să cinstească prin rodul ostenelilor lor pe Dumnezeu. Păstorul a luat ce-a avut mai bun în turma lui şi l-a jertfit lui Dumnezeu.”

Nu-i cu mult mai bine să povesteşti aceste lucruri în locul povestirii neadevărate despre oile cu lîna de aur? Apoi deşteaptă interesul copilului. Poţi s-o faci prin povestire. Să nu adaugi de la tine nimic neadevărat, ci numai ceea ce-i scris în Scriptură:

„Cînd I-a adus lui Dumnezeu jertfă ce a avut mai bun în turmele sale, îndată s-a pogorît foc din cer, a răpit toată jertfa şi a dus-o la jertfelnicul cel de sus. Fratele cel mai mare n-a făcut aşa. S-a dus, şi-a oprit pe cele mai bune din roadele sale pentru sine şi a jertfit lui Dumnezeu fructe mai puţin bune. Dumnezeu nici nu S-a uitat la ele, S-a întors şi le-a lăsat să rămînă pe pămînt. Jertfa celuilalt frate, însă, a primit-o sus, la El. Aşa se întîmplă şi cu administratorii moşiilor: stăpînul cinsteşte pe cel care-i aduce roadele moşiei şi-l pofteşte în casă, iar pe altul, de care nu e mulţumit, îl lasă afară. Tot aşa s-a întîmplat şi aici. Ce a urmat după aceasta? Fratele mai mare s-a întristat, ca unul ce fusese dispreţuit şi dezaprobat de Dumnezeu, şi era mîhnit. Şi Dumnezeu i-a spus lui: „Pentru ce eşti trist? Nu ştiai că aduci lui Dumnezeu darurile tale? Pentru ce M-ai insultat? Pentru ce Mi-ai jertfit roade mai puţin bune?”

Dacă vrei să vorbeşti mai simplu, spune:

„Acela neavînd ce răspunde, a stat liniştit.”

Sau, mai bine: „A tăcut.”

„După aceasta, văzînd pe fratele său mai mic i-a spus: „Hai să ieşim la cîmp”. Fratele cel mai mare, prinzînd cu viclenie pe cel mai mic, l-a omorît. Şi credea că poate să se ascundă de Dumnezeu. Dar Dumnezeu a venit la el şi i-a spus: „Unde este fratele tău?” - Nu ştiu, a răspuns el, nu sînt păzitorul fratelui meu! Atunci Dumnezeu i-a spus: Iată, sîngele fratelui tău strigă către Mine!”

Să stea alături şi mama cînd sufletul copilului este format cu astfel de povestiri; ca să-ţi ajute şi ea şi să laude cele spuse de tine.

„Ce s-a întîmplat apoi? Dumnezeu a primit în cer pe fratele ucis; deşi a murit, el trăieşte sus în cer.”

Copilul primeşte această învăţătură despre înviere. Copilul crede, chiar dacă i se spun lucruri imposibile, ca de exemplu: „Şi l-a făcut semizeu.” Copilul nu ştie ce este un semizeu, dar pricepe că trebuie să fie ceva mai mare decît omul şi îndată se minunează. Cu atît mai mult cînd va auzi despre înviere şi că sufletul lui s-a suit în cer.

Şi a luat Dumnezeu pe fratele cel mai tînăr sus; celălalt, însă, a trăit mulţi ani, dar necontenit în suferinţă, cu frică şi cu cutremur; a suferit nenumărate chinuri şi era pedepsit în fiecare zi (Facerea 4, 1-12).

Vorbeşte-i cu tărie despre pedeapsa dată lui de Dumnezeu; nu-i spune numai: „că va fi gemînd şi tremurînd pe pămînt.” Copilul nu poate pricepe ce valoare au aceste cuvinte, aşa că trebuie să-i spui:

„După cum tu, cînd stai înaintea învăţătorului, eşti cuprins de spaimă, tremuri şi te temi dacă e vorba să fii bătut, tot aşa a trăit toată viaţa lui şi fratele mai vîrstnic, pentru că a păcătuit înaintea lui Dumnezeu.”

40. E destul atît pentru copil. Spune-i această povestire seara, în timpul cinei. Mama să-i povestească aceeaşi istorisire din nou. Apoi, după ce a auzit-o de mai multe ori, cere-i s-o povestească şi el: „Spune-mi povestirea”, ca să se simtă şi el onorat de a o povesti. Cînd va stăpîni povestirea îi vei spune şi folosul ce-l putem scoate din ea. Cu toate că sufletul copilului, care a auzit povestirea, ştie să scoată prin propriile sale puteri folosul şi învăţătura din ea înainte de a i le spune tu, totuşi spune-i şi tu.

„Vezi cît de mare rău este lăcomia, cît de mare rău este să invidiezi pe fratele tău? Vezi cît de mare rău este să-ţi închipui că poţi să te ascunzi de Dumnezeu? El vede totul, chiar pe cele săvîrşite întru ascuns.”

Numai această învăţătură dacă ai sădi în sufletul copilului, ai făcut mult şi nu mai ai nevoie de pedagog. Frica de Dumnezeu va sta necontenit lîngă copil şi negreşit îl va zgudui mai mult decît frica de orice alt pedagog.

41. Nu te mărgini la atît numai, ci ia-l de mînă şi du-l la biserică! Caută să-l duci mai cu seamă atunci cînd se citeşte această povestire. Îl vei vedea cum se bucură, cum sare în sus şi se veseleşte că ştie ceea ce toţi ceilalţi nu ştiu încă. O ia înaintea celui ce citeşte povestirea, recunoaşte cele citite şi-i foloseşte mult. În felul acesta povestirea se întipăreşte în mintea sa.

42. Se mai pot scoate şi alte învăţături folositoare din această povestire. Învaţă-l deci:

„Nu trebuie să fim trişti cînd suferim ceva nedrept. Dumnezeu ne arată aceasta, chiar de la început, prin acest frate nedreptăţit. Pentru că a făcut fapte plăcute înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu l-a luat, cînd a murit, sus în cer.”

43. Cînd s-a întipărit povestirea aceasta în mintea copilului, povesteşte-i alta, tot despre doi fraţi, şi spune-i:

„Erau iarăşi doi fraţi, şi tot aşa, unul mai în vîrstă şi altul mai tînăr. Cel mai în vîrstă se ducea la vînătoare, iar cel mai tînăr stătea pe lîngă casă.”

Această povestire este cu mult mai plăcută decît cea dintîi pentru că are mai multe peripeţii, şi fraţii erau mai în vîrstă.

„Aceşti doi fraţi erau şi gemeni. De cînd s-au născut, mama iubea pe cel mai mic, iar tatăl pe cel mai mare. Acesta îşi petrecea vremea mai mult pe ogoare, pe cînd cel mai tînăr stătea acasă. Odată tatăl, cînd a îmbătrînit, a spus copilului pe care-l iubea: „Pentru că am îmbătrînit, fiule, du-te şi pregăteşte-mi un vînat, adică prinde-mi o căprioară sau un iepure, adu-mi-l şi frige-l, ca să mănînc şi să te binecuvintez”. Celui mai mic nu i-a spus aşa ceva. Mama a auzit cele spuse de tatăl. A chemat pe fiul cel mai mic şi i-a spus: „Fiule, pentru că tatăl tău a poruncit fratelui tău să aducă un vînat ca să mănînce şi să-l binecuvinteze, ascultă-mă. Du-te la turmă, ia nişte iezi tineri şi frumoşi şi adu-mi-i, iar eu voi face din ei o mîncare aşa cum îi place tatălui tău. Tu îi vei duce-o ca să mănînce şi ca să te binecuvinteze”. Tatăl avea vederea slabă din pricina bătrîneţii. După ce fratele cel mai tînăr a adus iezii, mama i-a gătit. A pus mîncarurile pe o tăblie şi le-a dat fiului celui mai tînăr, care le-a dus tatălui său. L-a îmbrăcat şi cu piei de capră ca să nu-l cunoască, deoarece el era fără păr, pe cînd fratele său era păros; aşa putea să-l ascundă ca să nu cunoască tatăl înlocuirea. Şi aşa l-a trimis la tatăl lui. Tatăl, închipuindu-şi că este fiul lui cel mai mare, a mîncat şi şi-a binecuvîntat fiul. Mai tîrziu, după ce dăduse binecuvîntarea, a venit şi fiul cel mai mare şi i-a dat vînatul. Cînd a aflat cele întîmplate, a început să se vaite şi să plîngă.”

44. Vezi cîte foloase se nasc din această povestire? Nu spune toată povestirea, căci vezi cîte învăţături folositoare poţi scoate din ea. În primul rînd copiii vor respecta şi vor cinsti mult pe părinţii lor cînd văd cît de căutată este binecuvîntarea acestora. Vor prefera să ia nenumărate lovituri decît să fie blestemaţi de părinţi. Dacă poveştile băbeşti pun atîta stăpînire pe sufletul copilului, încît îşi închipuie că sînt adevărate cele povestite, cum oare n-ar pune stăpînire pe sufletul lui şi nu l-ar umple de multă teamă, cînd i s-ar spune istorisiri cu totul adevărate?

Tot din această istorisire vei mai scoate învăţătura că trebuie să dispreţuim pîntecele, lăcomia pîntecelui. Povesteşte-i şi acea parte a istorisirii, că cel mai în vîrstă n-a avut nici un folos de pe urma dreptului de întîi născut, căci din pricina neînfrînării pîntecelui şi-a vîndut dreptul de întîi născut.

45. Mai tîrziu, după ce copilul a înţeles bine această povestire, îi vei cere iarăşi, în altă seară:

„Spune-mi povestirea cu cei doi fraţi!”

Dacă va începe să o spună pe cea cu Cain şi Abel, opreşte-l şi spune-i:

„Nu ţi-o cer pe aceasta, ci pe aceea cu ceilalţi doi fraţi, în care tatăl a dat binecuvîntarea.”

Dă-i un fragment din ea, ca să-şi aducă aminte, şi nu-i spune încă numele fraţilor. După ce-ţi va istorisi tot ce i-ai spus, continuă şi spune:

„Ascultă ce s-a mai întîmplat. Fratele cel mai în vîrstă căuta iarăşi, ca şi în povestirea de mai înainte, să omoare pe fratele său şi aştepta moartea tatălui lor. Mama a aflat de gîndul lui şi temîndu-se l-a trimis în altă parte pe fiul cel mai tînăr.”

46. Deşi înaltele idei cuprinse în această istorisire depăşesc puterea de înţelegere a copilului, totuşi, cu oarecare îngăduinţă, pot fi vădite şi în mintea fragedă a copilului, dacă vom şti cum să exploatăm tîlcul. Deci îi vom grăi aşa:

„Acest frate a plecat şi a ajuns într-un loc unde nu avea cu el nici un om, nici servitor, nici îngrijitor, nici pedagog şi nici pe altcineva. Cînd a ajuns în acel loc, s-a rugat şi a zis: «Doamne, dă-mi pîine şi îmbrăcăminte şi mîntuieşte-mă!» După ce a rostit aceste cuvinte, de supărare a adormit. Şi a văzut în vis o scară întinsă de la pămînt pînă la cer; Îngerii Lui Dumnezeu se suiau şi se coborau pe ea; Însuşi Dumnezeu stătea în vîrful ei. Şi a grăit către Dumnezeu: «Binecuvintează-mă!» Şi l-a binecuvîntat şi i-a pus numele Israel.”

47. La timp potrivit mi-a venit în minte o altă idee, prilejuită de schimbarea numelui lui Iacov în Israel. Care este aceasta? Putem sădi rîvna pentru virtute în copii chiar prin numele ce-l poartă. Nimeni să nu se grăbească să dea copiilor numele strămoşilor: al tatălui, al mamei, al bunicului, al străbunicului, ci să le dea lor numele Drepţilor, al Mucenicilor, al Episcopilor, al Apostolilor. Să fie pentru copii şi numele ce-l poartă imbold spre cele bune. Unul să se numească Petru, altul Ioan, iar altul - alt nume al unuia dintre Sfinţi.

48. Să nu-mi introduci obiceiuri păgîneşti! E mai mare ruşinea şi batjocura cînd într-o casă de creştini se practică obiceiuri păgîne, cum este obiceiul cu aprinsul lumînărilor, cînd toţi aşteaptă să vadă care lumînare se stinge şi se topeşte mai întîi, şi alte obiceiuri asemenea acestora, care aduc celor ce le practică nu puţină pagubă sufletească. Să nu vă închipuiţi că asemenea obiceiuri sînt mici şi fără nici o importanţă.

49. Aşadar, vă rog să daţi copiilor voştri nume purtate de Drepţi! Poate că în vechime avea un sens obiceiul de a se da copiilor numele strămoşilor; era o mîngîiere în faţa morţii: se părea că cel plecat trăieşte prin cel care a primit numele lui. Acum acest sens nu mai are valoare. Vedem că cei drepţi n-au procedat aşa cînd au pus nume copiilor lor. Căci Avraam a născut pe Isaac, iar Iacov, Moise n-au fost numiţi cu numele strămoşilor lor şi nu vom găsi nici un drept care să fie numit aşa. Ce îndemn şi exemplu de virtute cuprinde numele! Nu vom găsi altă pricină a schimbării numelui în Sfînta Scriptură decît că numele este un indiciu de virtute. Iată ce se spune în Sfînta Scriptură: Tu te vei numi Chifa, care se tălmăceşte Petru (Ioan 1, 42). Pentru ce? Pentru că ai mărturisit. Tu te vei numi Avraam (Facerea 17, 5). Pentru ce? Pentru că vei fi tatăl multor neamuri. Iacov a fost numit Israel (Facerea 32, 28) pentru că a văzut pe Dumnezeu. Întemeiaţi pe aceste exemple, să începem educaţia copiilor.

50. Să intre, aşadar, în casă numele Sfinţilor prin numele ce se dau copiilor. Prin asta se educă nu numai copilul, ci şi tatăl cînd vede că este tatăl lui Ioan, al lui Ilie sau al lui Iacov . Dacă vom da cu evlavie copiilor noştri nume în cinstea Drepţilor ce au plecat dintre noi, vom avea mai multă înrudire cu Drepţii decît cu strămoşii şi acest lucru ne va folosi mult atît nouă, cît şi copiilor. Să nu socoteşti că lucrul este de puţină importanţă pentru că este mic; dimpotrivă, este temeiul unui mare folos.

51. Dar, după ce am spus acestea, să ne întoarcem iarăşi să continuăm povestirea:

„Iacov a văzut o scară sprijinită şi a cerut să fie binecuvîntat. Dumnezeu l-a binecuvîntat. Apoi a plecat Iacov la rudele sale şi acolo păştea oile.”

Povesteşte-i apoi despre căsătoria lui şi despre întoarcerea lui acasă. Şi din acestea poţi scoate multe învăţături. Căci iată cîte lucruri vă învaţă: va fi învăţat să nădăjduiască în Dumnezeu, dacă este de neam nobil, va fi învăţat să nu dispreţuiască pe nimeni, să nu se ruşineze de cele de jos şi fără de valoare, să suporte cu bărbăţie nenorocirile şi multe altele.

52. După ce copilul a crescut mai mare, spune-i şi întîmplări care să-i sădească în suflet mai multă frică de Dumnezeu. Cînd mintea lui e încă fragedă nu-i pune lui astfel de poveri, ca să nu se sperie. Dar cînd este de cincisprezece ani şi chiar mai mult, să audă relatări despre gheenă. Dar, mai bine, cînd este de zece, opt ani şi mai puţin chiar, să audă în toată amănunţimea istoria potopului, a Sodomei, istorisirile despre cele petrecute în Egipt, toate cîte sînt pline cu pedepse trimise de Dumnezeu pentru oameni. Cînd creşte mai mare, să audă istorisiri din Noul Testament, din timpul harului, istorisiri despre gheenă. Îngrădeşte-i auzul cu aceste relatări şi cu altele nenumărate pe care le ai din propria ta experienţă.

53. Să nu-i îngăduim, să nu mai lăsăm să se apropie de el un om care i-ar povesti lucruri nepotrivite. Am spus lucrul acesta şi mai sus. Dacă vei vedea pe un servitor că spune copilului cuvinte de ruşine, pedepseşte-l îndată şi fii judecător aspru şi fără milă al celor greşite. Dacă vei vedea că o fată se apropie de el, păzeşte-l; dar mai bine este să nu se apropie de copil nici o fată, ca să nu se aprindă în el focul, afară de o femeie bătrînă, care nu poate cu nimic să atragă pe tînăr. Păzeşte-l de o fată tînără mai mult ca de foc. Copilul nu va rosti nici un cuvînt nepotrivit dacă nu va auzi cuvinte nepotrivite şi dacă va fi hrănit cu cuvinte cuviincioase.

54. Haide să mergem şi la altă poartă, la miros. Şi prin această poartă se introduce în suflet vătămare dacă nu este bine astupată, spre exemplu: parfumurile şi mirosurile plăcute. Nimic nu nimiceşte atît vigoarea sufletului, nimic nu-l moleşeşte atît cît mirosirea parfumurilor plăcute.

Dar mi-ar obiecta cineva:

- Ce vrei să spui? Trebuie să-mi facă plăcere murdăria?

- Nu spun asta, dar să nu fie nici una, nici alta. Nici un copil să nu se parfumeze. Îndată ce creierul a primit mirosul, a moleşit tot trupul. Prin parfum se aprind plăcerile şi se dă naştere păcatului. Prin urmare, astupă şi această poartă! Rostul mirosului este de a respira aerul, nu de a primi mirosurile plăcute. Poate că unii vor rîde că ne ocupăm de lucruri mici cînd vorbim despre un astfel de mod de purtare. Nu este vorba de lucruri mici, ci de fiinţarea, de educaţia şi formarea întregii lumi, dacă se aplică aceste reguli spuse de mine.

55. Mai este şi o altă poartă, mai frumoasă decît celelalte, dar greu de păzit, poarta ochilor. Pentru aceasta, ea este aşezată sus şi este plină de frumuseţi. Are multe portiţe de apărare. Ochiul nu slujeşte numai la văzut, ci se oglindesc în el toate cele înconjurătoare, cînd este complet deschis.

56. Ochiului trebuie să-i dăm legi aspre. Mai întîi această lege - să nu duci niciodată copilul la teatru, ca să nu se pîngărească în întregime prin cele ce aude şi vede. În pieţe, mai cu seamă cînd trece prin înghesuială de lume, pedagogul să ţină seamă de această lege şi să vorbească cu el în aşa chip, încît să nu se pîngărească ochii copilului.

57. Sînt multe mijloace prin care poţi face pe copil să nu-şi închipuie că merită să fie văzut şi admirat: dezbracă-l de prea multa podoabă; tunde-i părul de pe cap, aşa cum se cade să fie un copil. Dacă se supără copilul că este lipsit de podoabe, învaţă-l în primul rînd că el este cea mai mare podoabă.

58. Astfel, pentru a face pe copil să nu se uite cu plăcere la lucrurile care i-ar vătăma sufletul, serveşte-te de povestirile acelea, destul de bune pentru a-l feri, în care se vorbeşte despre păcatele săvîrşite de fiii lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor (Facerea 6, 4; Matei 24, 37-39; Luca 17, 27), despre cele întîmplate sodomiţilor (Facerea 19, 1-28), despre gheenă şi încă multe altele.

59. În privinţa educaţiei ochilor, pedagogul şi însoţitorul copilului trebuie să aibă multă grijă. Arată-i alte frumuseţi şi întoarce-i privirile de la priveliştile de ruşine spre cer, soare, stele, florile pămîntului, livezi, spre pozele frumoase din cărţi. Cu astfel de frumuseţi să-i încînţi vederea. Şi sînt încă alte multe lucruri frumoase care nu sînt vătămătoare.

60. Greu de păzit este această poartă. Foc zace în lăuntrul ochilor; focul este legat de însăşi natura ochilor şi ai putea spune că este chiar constrîngător. Să înveţe copilul cîntece dumnezeieşti. Dacă în lăuntrul sufletului său nu se deşteaptă nici o poftă, apoi nu doreşte să vadă nici în afară. Să nu facă baie cu femeile (rău e obiceiul acesta), nici să nu fie trimis unde sînt adunate mai multe femei la un loc.

61. Să audă necontenit întreaga istorie a vieţii lui Iosif. Să afle învăţăturile despre Împărăţia Cerurilor şi ce mare răsplată se dă celor ce trăiesc în castitate. Făgăduieşte-i că ai să-i dai o mireasă frumoasă şi ai să-l faci moştenitorul averii tale. Ameninţă-l în toate chipurile. Ameninţă-l în toate chipurile dacă vezi că face altceva decît doreşti şi grăieşte-i aşa:

„Nu vom reuşi, fiule, să-ţi găsim o soţie virtuoasă dacă nu vei arăta multă grijă de tine, dacă nu vei dori să trăieşti virtuos. Dar dacă te vei sili să trăieşti aşa, te voi însura curînd.”

62. Dacă va fi învăţat copilul să nu rostească mai ales cuvinte de ruşine, atunci să sădeşti de sus, de la Dumnezeu, în sufletul lui evlavia. Vorbeşte-i despre frumuseţea sufletului. Fă să se nască în sufletul lui gînduri şi sentimente curate faţă de femei. Spune-i: Cel care se lasă dispreţuit de o servitoare este el însuşi un servitor. Spune-i că tînărul trebuie să aibă foarte multă grijă de el însuşi. Să aibă grijă mai mult de ochi decît de limbă: cuvintele sînt auzite îndată de oameni, pe cînd privirile nu sînt observate de toţi. Simţul văzului merge iute; poate ademeni, chiar între mulţi oameni, fără să fie observat, cu aruncăturile ochilor orice fată ar vrea. Tînărul să nu aibă legătură cu nici o femeie afară de mama lui. Nu-i da bani pe mînă. Să nu se găsească ceva ruşinos în preajma lui. Învaţă-l să dispreţuiască distracţiile şi altele asemenea acestora.

63. Mai este încă o poartă, deosebită faţă de cele de pînă acum şi răspîndită pe toată suprafaţa trupului. Se numeşte pipăitul, simţul tactil. Această poartă pare că-i închisă, dar de o deschizi puţin, trimite toate impresiile sale în lăuntrul sufletului. Să nu obişnuim trupul copilului cu haine moi şi nici să nu-i îngăduim să se apropie de alte trupuri. Să căutăm să facem rezistent trupul copilului. Trebuie să ne gîndim că noi creştem un atlet pentru Dumnezeu. Să nu întrebuinţeze, deci, nici aşternut moale şi nici haine moi. În acest chip să dăm legi simţului tactil.

64. Haide acum să intrăm în lăuntrul oraşului, să-i prescriem legi şi să facem ordine, o dată ce am rînduit bine porţile. Mai întîi să aflăm cu precizie unde sînt casele şi vistieriile locuitorilor oraşului, unde locuiesc atît cetăţenii serioşi, cît şi cei uşuratici.

65. Se spune că mînia, partea irascibilă a sufletului, îşi are locuinţa în piept, în inima din piept, pofta îşi are locuinţa în ficat, iar raţiunea, în creier. Fiecare dintre ele are virtuţi şi vicii. Virtuţile părţii irascibile ale sufletului sînt răbdarea şi blîndeţea, iar viciile sînt: arţagul şi încăpăţînarea. Virtutea poftei este castitatea, iar viciul: desfrînarea. Virtutea raţiunii este înţelepciunea, iar viciul: prostia.

Să ne îngrijim, deci, ca în inima, în ficatul şi în creierul copilului să ia naştere numai virtuţile, iar virtuţile la rîndul lor să dea naştere unor cetăţeni virtuoşi, nu vicioşi. Într-adevăr, aceste puteri ale sufletului: partea irascibilă, pofta şi raţiunea sînt ca nişte mame care dau naştere gîndurilor.

66. Să revenim la mînie, partea irascibilă a sufletului, tiranul sufletului. Nici nu trebuie să tăiem complet din tînăr mînia, dar nici nu trebuie să-i îngăduim să o folosească totdeauna. Din prima vîrstă să învăţăm pe copii să rabde chiar cînd ei înşişi sînt nedreptăţiţi; iar dacă ar vedea pe cineva că este nedreptăţit, să păşească curajos şi să ia apărarea celui năpăstuit, cu măsura cuvenită.

67. Cum vom putea sădi în sufletul copilului aceste legi? Prin exerciţii în raporturile lui cu servitorii: dacă rabdă cînd nu li se dă atenţie, dacă îşi stăpînesc mînia şi nu se supără cînd nu le sînt îndeplinite dorinţele şi cererile şi dacă îşi recunosc greşelile săvîrşite faţă de alţi oameni. În toate aceste exerciţii tatăl este stăpîn: să fie aspru şi ameninţător cînd sînt călcate legile, dar dulce şi prietenos cînd legile sînt îndeplinite, dăruind copilului multe răsplăţi. Tot astfel guvernează şi Dumnezeu lumea: prin frica de iad şi prin făgăduinţa Împărăţiei. Aşa să ne purtăm şi noi cu fiii noştri.

68. Să fie mulţi care să-l facă pe copil să se mînie, cu scopul de a-l pregăti şi a-l obişnui să rabde cînd este mîniat de cei din jurul lui. Şi după cum atleţii, înainte de începerea luptelor, fac exerciţii cu prietenii lor pe locurile de antrenament, pentru a fi nebiruiţi de rivalii lor, tot aşa şi copilul să fie instruit în casă; iar cel care să-l pună la încercare să fie tatăl, sau, mai mult decît toţi. fratele lui. Dar toţi cei din casă să se silească să facă pe copil să iasă biruitor, fie răzbunîndu-se pe el, fie împotrivindu-i-se spre a dobîndi tăria caracterului. Şi servitorii să-l mînie adeseori pe drept sau pe nedrept, pentru a-l deprinde prin orice mijloc să-şi stăpînească mînia. Dacă tatăl său îl face să se mînie nu e mare lucru, căci numele de tată pune stâpînire mai dinainte pe sufletul copilului şi nu-l lasă să se revolte. Dar dacă fac acest lucru copiii de aceeaşi vîrstă cu el, robi şi liberi, prin ei se va deprinde să fie blînd.

69. Mai este şi un alt mijloc. Care-i acela? Cînd se mînie, adu-i aminte de scene şi învăţăminte din propria sa viaţă. Cînd se supără pe un servitor care i-a greşit cu ceva, întreabă-l dacă el n-a greşit cu nimic şi ce-ar simţi el însuşi dacă ar fi în locul servitorului. Dacă-l vezi că bate un servitor, pedepseşte-l. Dacă-l insultă şi-l înjură, pedepseşte-l din nou. Copilul nu trebuie să fie nici bleg, nici sălbatic, ci să fie şi puternic şi blînd. De multe ori are nevoie să fie ajutat de mînie, atunci cînd el însuşi are să aibă copii sau are să fie stăpîn peste servitori. În toate privinţele mînia este folositoare, dar numai atunci nu-i folositoare cînd căutăm să ne răzbunăm. Pentru aceea şi Pavel nu a făcut uz niciodată de mînie în folosul lui propriu, ci numai cînd a fost vorba de cei nedreptăţiţi. Moise, apoi, cînd a văzut că un frate este nedreptăţit, s-a mîniat (Ieşirea 2, 11-12; 16-17), el care era cu totul generos şi cel mai blînd dintre toţi oamenii (Numeri 12, 3). Cînd a fost insultat, nu s-a răzbunat, ci a fugit (Ieşirea 2, 15). Să audă copilul aceste povestiri. Cînd ne ocupam cu împodobitul porţilor, era nevoie de povestiri mai simple, dar cînd am intrat în lăuntrul oraşului, ca să-i formăm pe cetăţeni, este timpul să întrebuinţăm aceste povestiri mai adînci. Prin urmare, o lege de netrecut să fie pentru copil: să nu se răzbune niciodată cînd este insultat el sau cînd suferă vreo nedreptate sau ceva rău, dar niciodată să nu treacă cu vederea pe altul care suferă pe nedrept.

70. Dacă tatăl învaţă aceste lucruri pe copiii lui şi-i creşte aşa, atunci şi el va fi cu mult mai bun. Şi va căuta să fie cu mult mai bun dacă nu pentru alt motiv, cel puţin din obligaţia de a nu-şi prejudicia învăţătura prin exemplul său.

Să fie învăţat copilul să rabde dispreţul şi lipsa de consideraţie. Să nu ceară de la servitori să-i facă servicii pentru simplul fapt că este fiul stăpînului. Să se servească singur. În acelea numai să fie slujit de servitori în care nu poate să se servească singur, spre exemplu a face de mâncare, îndatorire ce nu-i de căderea unui om liber. Într-adevăr, copilul nu trebuie să neglijeze treburile ce sînt de căderea omului liber, iar în schimb să se ocupe cu lucrurile ce trebuie făcute de sclavi. Cînd trebuie spălat pe picioare, să nu-l spele servitorul, ci să se spele copilul însuşi. Dacă se poartă aşa, el ajunge iubit şi respectat de servitori. Să nu-l îmbrace nimeni cu hainele şi nici să nu aştepte în baie ca să fie servit de cineva, ci el însuşi să le facă pe toate. Dacă va face aşa, va ajunge sănătos, lipsit de mîndrie şi plăcut celorlalţi oameni.

71. Învaţă-l pe copil că toţi oamenii sînt egali prin fire; spune-i ce este un rob şi ce este un om liber.

Vorbeşte-i aşa: În vechime, fiule, pe vremea strămoşilor noştri, nu erau robi. Păcatul a adus pe pămînt robia. Odinioară, la început, un fiu a insultat pe tatăl său şi a fost pedepsit ca să fie rob fraţilor săi (Facerea 9, 20-25).

„Bagă de seamă deci, să nu fii rob robilor. Dacă te vei mînia şi te vei supăra ca robii şi vei face aceleaşi fapte ca şi ei, atunci nu eşti întru nimic mai presus de ei în ceea ce priveşte virtutea şi nici nu vei mai avea vrednicia de om liber. Sîrguieşte-te, dar, să fii stăpînul lor; şi să fii stăpîn nu prin faptul că eşti stăpîn, ci prin felul tău de a te purta; să fii stăpînul pornirilor tale, ca nu cumva să fii găsit rob al lor, deşi eşti liber. Oare nu vezi cîţi părinţi au dezmoştenit pe copiii lor şi i-au făcut moştenitori în locul lor pe sclavi? Ai grijă, deci, să nu se întîmple aşa ceva. Din partea mea nici n-o vreau, nici n-o doresc; tu eşti stăpîn şi pe una, şi pe alta.”

72. Potoleşte-i în acest chip mînia. Porunceşte-i să se poarte cu slugile cum se poartă cu fraţii. Învaţă-l că toţi oamenii sînt egali prin fire, spunîndu-i cuvintele lui Iov: Dacă aş fi nesocotit dreptul slugii sau al slujnicei mele în socotelile lor cu mine, ce voi face cînd mă va cerceta Domnul? Dacă mă va întreba, ce-I voi răspunde? Oare n-au fost şi ei făcuţi în pîntece cum am fost făcut şi eu? Cu toţii am fost făcuţi în acelaşi pîntece (Iov 31, 13-15). Şi iarăşi: Oamenii care ţineau de casa mea ziceau: Unde s-ar găsi vreunul care să nu se fi săturat la masa lui? (Iov 31, 31).

73. Crezi, oare, că fără rost a poruncit Pavel ca aceluia care nu se pricepe să-şi chivernisească propria sa casă să nu i se încredinţeze nici conducerea Bisericii? (1 Timotei 3, 4-5).

Spune, deci, copilului: „Dacă vei vedea că un servitor ţi-a pierdut creionul sau ţi-a stricat pana de scris, nu te mînia, nici nu insulta şi nici nu înjura; dimpotrivă, fii iertător, potoleşte-te repede. Dacă te vei învăţa să suporţi fără supărări pagube mici, vei suporta şi pe cele mari, cînd ai să pierzi cureaua de la tăbliţă sau lănţişorul de aramă.”

Copiii sînt tare supărăcioşi cînd pierd astfel de mărunţişuri şi şi-ar da mai degrabă viaţa decît să lase nepedepsite asemenea pierderi. Atunci este timpul să înmoi asprimea mîniei lui. Fii încredinţat că dacă va fi liniştit şi blînd faţă de aceste pagube, cînd va fi bărbat va suporta cu uşurinţă orice pagubă. Dacă va avea copilul plăcuţa lucrată frumos din lemn foarte curată şi fără nici o pată, iar lîngă ea lănţişoare de aramă şi creioane strălucitoare ca şi argintul şi alte obiecte de acestea copilăreşti şi dacă le va pierde sau le va strica servitorul care-l însoţeşte, iar copilul nu se va supăra, nici nu se va mînia, a dat dovadă de cea mai mare înţelepciune. Să nu-i cumperi îndată lucrurile pierdute sau stricate, ca nu cumva să se stingă dorinţa prin înlocuirea obiectelor. Dimpotrivă, atunci să-i înlocuieşti ceea ce l-a supărat, cînd vei vedea că nu le mai doreşte şi nici nu mai suferă din pricina lor.

74. Nu este vorba aici de lucruri mici, ci sînt lucruri care ţin de orînduirea întregii lumi. Învaţă-l să dea precădere fratelui mai mic, dacă are; de nu are frate, servitorului. Şi acesta este un semn de cea mai mare înţelegere.

75. Înmuiaţi prin aceste mijloace mînia copilului, ca să dea naştere la gînduri potolite şi blînde. Dacă nu simte dezgust de nimeni, dacă suportă paguba, dacă n-are nevoie să fie servit, dacă nu se revoltă cînd altul este cinstit şi preţuit, cum poate să se mai mînie?

76. Este timpul să ne ocupăm de poftă. Aici şi castitatea, şi vătămarea sînt duble. Poţi să te strici pe tine sau pe alţii; poţi să fii tu însuţi cast sau să faci ca alţii să fie caşti. Sînt de părere că trebuie ca nici copilul să nu fie corupt de alţii, dar nici el să nu corupă fetele. Doctorii spun că la cincisprezece ani copiii sînt asaltaţi puternic de poftă. Cum vom înlănţui această fiară? Ce vom face? Ce frîu să-i punem? Nu cunosc altul decît cel al gheenei.

77. Mai întîi să-l îndepărtăm pe copil de vederea şi auzirea a ceva ruşinos. Niciodată un copil să nu se ducă la teatru. Dacă cere să se ducă la teatru, atunci să găsim copii de vîrsta lui care nu se duc la teatru ca, prin puterea exemplului, să-l îndepărtăm de teatru. Nimic nu produce rezultate atît de importante ca emulaţia. S-o aplicăm în toate încercările noastre, dacă este ambiţios copilul. Emulaţia are mai multă putere decît frica, decît făgăduinţa şi decît orice altceva.

78. Să-i procurăm apoi alte distracţii nevătămătoare. Să-l ducem să viziteze pe oamenii sfinţi, pe monahi, să-i dăm putinţa să se odihnească, să-l cinstim cu felurite daruri, pentru ca sufletul să poată suporta lipsa spectacolelor obscene din teatre. În locul acelor spectacole, dă-i să citească povestiri plăcute, arată-i livezi, cîmpii şi clădiri frumoase. După ce i-ai dovedit frumuseţea acestora, spune-i:

„O, fiule, spectacolele acelea de teatru nu sînt pentru oamenii liberi, să vadă femei goale şi să audă cuvinte de ruşine. Făgăduieşte-mi că n-ai să asculţi niciodată vreun cuvînt urît şi nici n-ai să vezi ceva ce nu se cade. Dacă-mi faci această făgăduinţă, du-te la teatru. Totuşi, îţi spun, nu-i cu putinţă să nu auzi acolo ceva de ruşine. Cele ce se petrec la teatru nu sînt vrednice de privit.”

Spunînd aceste cuvinte, să-l sărutăm, să-l luăm în braţe, să-l strîngem la piept ca să-i arătăm dragostea noastră. Prin toate acestea îl înmuiem.

79. Ce alte mijloace să mai întrebuinţăm? După cum am spus mai sus, să nu se apropie de nici o fată şi nici să-l servească vreo fată, ci o servitoare înaintată în vîrstă, o femeie bătrînă. Vorbeşte-i de Împărăţia Cerurilor. Dă-i exemple de oameni, atît dintre păgîni, cît şi dintre creştini, care au strălucit prin castitate. Umple-i necontenit urechile cu astfel de exemple. Iar dacă avem şi servitori care trăiesc în castitate, să-i dăm şi pe ei de exemplu. Pentru că-i ruşinos ca un servitor să fie cast, iar fiul stăpînului nu.

Mai avem încă un leac. Care? Să-l deprindem să postească; dacă nu totdeauna, cel puţin de două ori pe săptămînă: miercurea şi vinerea. Să se ducă la biserică. Iar seara, cînd iese lumea de la teatru, tatăl să-şi ia copilul de mînă şi să-i arate pe cei ce ies din teatru; să deplîngă pe bătrînii ce vin la teatru, că sînt mai lipsiţi de înţelepciune decît tinerii şi să aducă mustrare şi tinerilor că s-au dus acolo ca să se aprindă. Şi să întrebe pe copil: „Ce-au cîştigat toţi aceştia? Nimic altceva decît ruşine, insultă şi dispreţ.” Nu este puţin lucru pentru păstrarea castităţii copilului îndepărtarea lui de la auzirea şi vederea acestor spectacole ruşinoase.

80. Mai este încă şi alt mijloc de a păstra cast pe copil. Să fie învăţat să se roage cu multă rîvnă şi umilinţă. Copilul va primi aceste poveţe pentru că prin firea sa el este pătrunzător şi are sufletul treaz. În istoria Vechiului Testament găsim multe exemple de genul acesta, spre exemplu: Daniel, Iosif. Să nu-mi spui că Iosif avea şaptesprezece ani cînd se ruga (Facerea 37, 2), ci gîndeşte-te că mult mai înainte şi mai mult decît fraţii săi a cucerit inima tatălui prin cuvioşia sa (Facerea 37, 3). Iacov nu era fratele cel mai tînăr (Facerea 28, 11-22)? Dar Ieremia (Ieremia 1, 6-7)? Dar Daniel, nu era de doisprezece ani (Daniel 1, 4-17)? Dar Solomon, nu era şi el de doisprezece ani cînd a îndreptat spre Dumnezeu acea minunată rugăciune (3 Regi 3, 6-7)? Dar Samuel nu l-a învăţat cînd era tînăr pe propriul lui dascăl (1 Regi 3, 1-20)? Prin urmare, să nu deznădăjduim. Dacă are cineva un suflet lipsit de maturitate, nu acceptă rugăciunea; vîrsta copilăriei, însă, o primeşte pe aceasta. Să fie învăţat deci copilul să se roage cu multă umilinţă şi să ia parte la privegherile de noapte atît cît poate. În general, îndemnăm să se formeze în copil caracterul unui bărbat sfînt. Într-adevăr, cel care nu se jură, cel care nu se sileşte să ocărască atunci cînd este ocărît, cel care nu insultă, care nu duşmăneşte, cel care posteşte şi se roagă, cel care are atîtea calităţi, acela are destule ajutoare pentru a păzi fecioria.

81. Cînd vine timpul să intre în viaţă, însoară-l numaidecît. Nu aştepta să facă armata sau să capete vreo slujbă. Nu amîna căsătoria lui pînă atunci. Ci mai întîi educă-i sufletul şi după aceea îngrijeşte-te de măririle lumeşti. Crezi că e de puţin folos căsătoriei ca să se însoare neprihănit cu o fecioară? Este de mare folos nu numai pentru castitatea tînărului, dar şi pentru castitatea soţiei. Nu va fi, oare, atunci mai ales dragostea lor mai curată? Dar ceea ce este mai mult este faptul că Dumnezeu va fi cu mai multă îndurare faţă de această căsătorie şi o va umple de nenumărate binecuvîntări, cînd soţii vor trăi aşa cum El a poruncit. Dumnezeu va face ca bărbatul să aibă necontenit în inima sa dragoste de soţia lui şi să fie atît de stăpînit de această dragoste, încît să nu se mai uite la altă femeie.

82. Cînd îi vei lăuda copilului tău pe fată pentru frumuseţea ei, pentru modestia şi pentru virtutea ei sau pentru alte calităţi ale ei, adaugă şi aceste cuvinte:

„Nu va vrea să se căsătorească cu tine cînd va afla că duci o viaţă stricată, cînd va afla că eşti un trîndav.”

Cînd tînărul va auzi aceste cuvinte, îşi va da toată silinţa să se îndrepte, ca şi cum l-ar ameninţa cea mai mare primejdie. Căci dacă dragostea a silit pe acel sfînt logodnic, pe Iacov, chiar fiind insultat, să slujească şapte ani, mai exact paisprezece ani (Facerea 29, 18-30), cu atît mai mult noi.

Spune-i tînărului: „Toţi cei ai logodnicii tale: tatăl, mama, slugile, vecinii, prietenii îţi observă purtarea şi toţi i-o aduc la cunoştinţă logodnicei tale.”

Leagă-l cu lanţul acesta, lanţ care-l face să fie cast. Dacă nu e cu putinţă ca de la început să aibă soţie, totuşi, de la început să aibă logodnică, spre a-l ambiţiona să fie bun şi cinstit. Acesta este un mijloc destul de puternic spre a-l îndepărta de orice viciu.

83. Este şi un alt mijloc de a păzi castitatea. Să vadă des pe înainte-stătătorul Bisericii şi să audă din gura lui laude, iar tatăl să-şi arate bucuria cînd fiul lui este lăudat înaintea multor oameni. Fetele să se ruşineze şi să aibă respect faţă de el cînd îl văd. Prin urmare, îi vor da lui mult ajutor pentru păstrarea castităţii: povestirile folositoare, frica şi făgăduinţele tatălui, iar, pe lîngă acestea, răsplata ce o are de la Dumnezeu şi marile bunătăţi de care se vor bucura cei ce au trăit în castitate.

84. Vorbeşte-i încă şi despre bunul nume pe care poate să-l aibă în armată şi în societate. Mai presus de toate, vorbeşte-i necontenit cu dispreţ de desfrînare şi laudă mult castitatea. Toate acestea sînt îndestulătoare ca să pună stăpînire pe sufletul copilului. Cu astfel de învăţături sufletul lui va da naştere gîndurilor curate.

85. Ne-a mai rămas încă ceva. Să mergem la stăpînul tuturor cetăţenilor noştri, la cel care îi conduce pe toţi. Care este acesta? Înţelepciunea. Aici e nevoie de multă osteneală spre a-l face pe copil înţelept şi a alunga din sufletul lui orice necunoştinţă. Mai ales aceasta este partea cea mai însemnată şi cea mai minunată a filosofiei, de a cunoaşte dogmele despre Dumnezeu, despre toate bunurile ce sînt depozitate în acestea, despre gheenă, despre Împărăţia Cerurilor. Începutul înţelepciunii este frica de Domnul (Pilde 1, 7).

86. Să sădim, deci, în sufletul copilului această înţelepciune şi să i-o întărim ca să cunoască bine valoarea lucrurilor omeneşti: ce este bogăţia, slava, puterea, ca să ajungă în stare să le dispreţuiască şi să dorească bunurile cele mai mari. Să-i amintim mereu cuvintele acestea sfătuitoare: „Fiule, teme-te de Dumnezeu şi de nimeni altul!”

87. Întemeiat pe aceste învăţături, copilul va ajunge un bărbat înţelept şi plin de har. Nimic nu înnebuneşte atît pe un om ca împâtimirea după bogăţie, mărire şi putere. Ca să fii înţelept, e de ajuns să te temi de Dumnezeu şi să ai o judecată conformă cu adevărul asupra lucrurilor omeneşti. Culmea înţelepciunii constă în a nu fi încîntat de lucruri copilăreşti. Învaţă-ţi copilul să nu pună nici un preţ pe bani, nici pe slava omenească, nici numai pe viaţa de aici. Dacă va avea astfel de gînduri, va fi un înţelept. Dacă-l vom înzestra pe copil cu astfel de deprinderi, gîndeşte-te ce mare dar va fi el pentru mireasa lui.

88. Să nu facem nunta fiului nostru cu lăutari, cu chitare şi cu dans, căci ar fi curată nebunie să fie ruşinat un astfel de mire cu astfel de lucruri. Dimpotrivă, să chemăm la nuntă pe Hristos. Mirele este vrednic de Hristos. Să chemăm pe ucenicii lui Hristos, pe preoţi. Dacă vom face aşa, toate îi vor merge mirelui foarte bine. Va învăţa şi el să crească pe copiii lui cum a fost crescut şi el; aceia, la rîndul lor, pe copiii lor, şi astfel vor forma un lanţ de aur.

89. Să facem aşa, ca fiul nostru să se ocupe şi cu treburile obşteşti ale statului, cele potrivite puterii lui şi care nu implică păcate. Dacă vrea să se facă militar, dacă vrea să se facă avocat sau orice altceva, învaţă-l să nu-şi cîştige existenţa în chip ruşinos.

90. Mama să caute să-şi crească fiica în acelaşi chip, să îndepărteze de fata ei luxul, podoaba şi toate celelalte lucruri cu care se împodobesc femeile stricate. În afară de aceasta, să stabileşti o lege generală ca să îndepărtezi, atît pe tînăr, cît şi pe fată, de lux şi de beţie. Şi acest lucru este de mare ajutor pentru păzirea castităţii. Pe tineri îi ispiteşte pofta trupească, iar pe fete, dragostea de podoabe şi uşurătatea. Să căutăm să stîrpim toate aceste porniri.

Crescînd astfel de atleţi, vom putea să plăcem lui Dumnezeu ca să putem şi noi, şi copiii noştri, să dobîndim bunătăţile făgăduite celor ce-L iubesc pe El, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos. a Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh este slava, puterea, cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Bibliografie: Sfîntul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 2001

CUVÎNTUL SFÎNTULUI NICODIM AGHIORITUL - DESPRE VRĂJITORIE

De ce au căzut creştinii în vrăjitorii

Şi, într-adevăr, întreaga pricină pentru care creştinii au căzut astăzi în toate relele lucrări ale diavolului şi mai ales în diferitele vrăjitorii se datorează faptului că nu cercetează cu grijă acele prime făgăduinţe şi învoieli pe care le-au dat lui Hristos cînd au fost botezaţi şi că le-au uitat şi cu desăvîrşire le-au şters din amintirea şi inima lor. Pentru ei au urmat acele înfricoşătoare cuvinte pe care le-a spus Domnul: anume că, ori de cîte ori necuratul demon iese din om, merge în locuri secetoase, căutînd odihnă şi nu găseşte; apoi se întoarce iarăşi la omul din care a ieşit şi, deoarece găseşte inima lui neocupată, curăţită şi pregătită, ia împreună cu el încă alţi şapte demoni mai vicleni şi intră acolo înăuntru şi locuieşte şi devin cele de după aceea ale omului aceluia mai rele decît cele dintîi; „Şi, cînd duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutînd odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind o găseşte golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decît el şi, intrînd sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decît cele dintîi” (Matei 12, 43-45) [...].

Că cei care fac sau cer vrăjitorii se leapădă şi tăgăduiesc pe Hristos şi se însoţesc cu diavolul

[...] Toţi, toţi aceştia, pînă la unul, şi cei care lucrează, şi cei care suferă, şi cei care oferă vrăjitoriile şi talismanele, şi cei care le primesc, toţi devin locaşuri ale lucrării necuratului duh; cei care se leapădă de Hristos şi de credinţa lui Hristos se alătură lui satana şi slujirii lui şi trufiei sale. De unde, prin urmare, toţi sînt tăgăduitori ai făgăduinţelor pe care le-au dat la Sfîntul Botez, că se vor lepăda de satana şi de orice slujire a lui, că se vor alătura lui Hristos şi credinţei şi cuvintelor Lui. O, ce nenorocire vrednică de plîns! O, ce mare pierzare a creştinilor![...]

Că demonii nu pot să vindece, ci omoară

[...] Aşadar, să nu te înşeli, creştinule, ci află că nici lupul nu se face vreodată oaie, după proverb, nici diavolul nu se face vreodată doctor; şi că mai uşor poate să îngheţe focul şi să se încălzească zăpada, decît să vindece într-adevăr diavolul; fiindcă acesta, chiar dacă ar vrea să te vindece, nu poate, deoarece este cu totul neputincios, iar dacă presupunem că poate să te vindece, totuşi nu vrea, deoarece sănătatea omului este un bun, iar diavolul urăşte totdeauna cele bune şi de aceea este numit duşmanul binelui (misokalos). [...]

Că demonii, chiar dacă vindecă trupul cu îngăduinţa lui Dumnezeu, îl însănătoşesc ca să omoare sufletul. Pilde ale celor care s-au îmbolnăvit şi nu au chemat vrăjitori

Astfel încît fii convins şi crede, frate, că numai Dumnezeu este adevăratul doctor al sufletelor şi al trupurilor, iar vrăjitorii şi demonii nu vindecă cu adevărat, ci în închipuire.

Iar, dacă chiar presupunem că însănătoşesc trupul; cu îngăduinţa lui Dumnezeu, totuşi află că îl însănătoşesc cu scopul de a omorî sufletul. Cum? Despărţindu-te de credinţa lui Hristos şi tîrîndu-te spre faptul de a-i crede şi de a-i adora pe ei. De aceea, ce folos ai să primeşti, frate, chiar presupunînd că trupul îţi este însănătoşit, trăind astăzi şi murind mîine, dacă, în schimb, îţi este omorît sufletul nemuritor? Ce cîştig ai să dobîndeşti dacă aici vei gusta puţină sănătate, iar dincolo vei fi pedepsit veşnic? Ducă-se asemenea sănătate! Ducă-se o astfel de viaţă! Mai bună este moartea de mii de ori decît aşa o viaţă şi sănătate, precum spune Sfîntul Ioan Gură de Aur: „... căci nu vindecă cu adevărat, de n-ar mai fi! Iar eu chiar de ar fi să spun, umflînd lucrurile, că, şi dacă tămăduiesc cu adevărat, este mai bine să mori decît să alergi la duşmanii lui Dumnezeu şi să fii tămăduit în acest chip. Căci ce folos să fii vindecat la trup, dacă sufletul este pierdut ? Ce cîştig are cineva să dobîndească mîngîieri aici, urmînd să fie aruncat în focul nepieritor dincolo?” (Ioan Gură de Aur, Cuvîntul V, Împotriva iudeilor). Şi iarăşi spune: „chiar dacă un demon va vindeca, mai mult a vătămat decît a fost de folos; căci a fost de folos trupului, care, totuşi, puţin mai tîrziu mort, urmează să putrezească, însă a vătămat sufletul nemuritor” (Ioan Gură de Aur, Cuvînt către iudaizanţi). Deoarece diavolul, fraţilor, este un pescar foarte viclean şi pierde o mică momeală ca să prindă un peşte mare, adică se mulţumeşte să vă dea puţină sănătate, numai să vă lipsească de Rai; să vă lungească puţin viaţa, ca să vă pedepsească veşnic. Nu vezi (îţi spune Sfîntul Ioan Gură de Aur) că slăbănogul era de treizeci şi opt de ani în pat şi, privit cu ură, îşi răbda cu vitejie boala, aşteptînd ajutorul lui Dumnezeu fără să ceară să-l farmece sau să-i dea talismane ? „Şi nu a alergat astfel la prezicători, nu a mers la descîntători; nu şi-a legat amulete, ci a aşteptat ajutorul de la Dumnezeu” (Sfîntul Ioan Gură de Aur).

Şi tu, creştine, fiindcă ai zăcut bolnav puţine zile, de aceea eşti atît de nerăbdător şi alergi la vrăjitori şi vrăjitoare? Nu vezi că Lazăr a zăcut înaintea porţii bogatului, tot timpul vieţii lui, atît de greu rănit, încît, din cauza unei atît de mari neputinţe, nu putea să alunge nici cîinii, care-i lingeau rănile, şi cu toate acestea a preferat să moară într-o asemenea suferinţă decît să ceară amulete şi farmece? „Dar nu a cerut descîntător, nu şi-a legat amulete... nu a chemat la el vrăjitori” (spune în acelaşi loc - Împotriva iudeilor, Cuvîntul V - Sfîntul Ioan Gură de Aur); şi tu, care, pentru puţină febră, alergi la urîtele băbuţe ameţite de băutură, ce iertare vei primi? Nu vezi pe acel viteaz Iov, care, după ce a pierdut şi copiii, şi bunurile, a fost rănit atît de tare, încît peste tot mişunau viermii din toate mădularele lui şi pîine nu putea să mănînce din cauza duhorii ? Şi, deşi putea să scape de toate aceste înfiorătoare lucruri prin hulă şi să moară, aşa cum îi spunea femeia lui: „spune orice cuvînt împotriva Domnului şi mori” (Iov 2, 9), totuşi a răbdat cu bărbăţie şi nici un cuvînt mărunt de hulă nu a scos din gura lui; iar tu de ce ai o atît de mare nerăbdare şi pentru o foarte mică rană dispreţuieşti şi pe Dumnezeu, şi pe Hristos, şi credinţa, şi pe Sfinţi, şi alergi la duşmanii lui Dumnezeu, la vrăjitori şi demoni, ca să fii tămăduit ? Şi ce scuză poţi să primeşti pentru aceasta, precum îţi spune Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Aşadar ce scuză vom avea noi, dacă cei care suferim şi răbdăm asemenea lucruri, sau din cauza febrei, ori din cauza rănilor, alergăm la sinagogi şi la vrăjitori şi fermecători, îi chemăm şi la casele noastre” (Ioan Gură de Aur, Împotriva iudeilor, Cuvîntul V).

Că vrăjitorii şi vracii, deşi rostesc numele lui Dumnezeu, trebuie îndepărtaţi

Dar spui că acea bătrînă creştină şi acel vraci creştin, ori de cîte ori fac farmece şi dau amulete, nu spun şi nici nu scriu alte nume în afară de numele lui Dumnezeu, al lui Hristos, al Născătoarei de Dumnezeu şi al Sfinţilor şi, deci, ce rău fac ei? La acestea îţi răspunde Sfîntul Ioan Gură de Aur şi îţi spune că din această cauză mai mult trebuie să o urăşti pe acea urîcioasă babă sau pe acel urîcios vraci, deoarece folosesc spre jignire şi necinstire numele lui Dumnezeu şi, creştini fiind, fac precum elinii, fiindcă şi demonii, deşi rostesc numele lui Dumnezeu, totuşi tot demoni sînt: „unii, socotind că se îndreptăţesc, spun că este creştină femeia care descîntă acestea şi că nu rosteşte nimic altceva decît numele lui Dumnezeu. Aşadar din această pricină eu mai mult o urăsc şi mai mult mă dezgustă, fiindcă s-a folosit de numele lui Dumnezeu spre ocară; fiindcă, spunînd că este creştină, scoate la iveală cele ale elinilor: căci şi demonii rosteau numele lui Dumnezeu, însă erau demoni; şi astfel vorbeau împotriva lui Hristos: «te ştim cine eşti, Sfîntul lui Dumnezeu» şi totuşi le-a astupat gura şi i-a alungat” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Despre statui, 21).

Cei bolnavi trebuie să alerge la Hristos şi la Sfinţi, şi nu la vrăjitori. Că mare nerecunoştinţă arată creştinii cînd părăsesc pe Hristos, Sfinţii şi Biserica şi merg la vrăjitori

[...] Dreptate are Iisus să strige prin Isaia că El v-a renăscut prin Sfîntul Botez şi v-a făcut copiii Lui, iar voi, pentru puţină boală, aţi dispreţuit pe Tatăl vostru şi aţi mers la vrăjitori şi demoni, duşmanii Lui: „Ascultă, cerule, şi ia aminte, pămîntule, că Domnul a zis: fii am născut şi i-am înălţat, iar aceştia M-au dispreţuit” (Isaia 1, 2) şi cum boul şi măgarul cunosc pe binefăcătorul şi stăpînul lor, iar voi nu cunoaşteţi pe binefăcătorul vostru: „Boul a cunoscut pe stăpîn şi măgarul ieslea domnului său, însă Israel nu M-a cunoscut şi poporul Meu nu M-a priceput” (Isaia 1, 3).

De aceea, ca să nu Se mîhnească Iisus Hristos din cauza voastră şi să spună asemenea lucruri şi să nu vă arătaţi şi voi nerecunoscători faţă de un asemenea desăvîrşit binefăcător, lăsaţi, vă rog, fraţii mei, lăsaţi-vă de faptul de a merge la vrăjitori şi vrăjitoare şi ţigănci, şi, cînd se întîmplă să fiţi bolnavi, alergaţi la Hristos cu căldura credinţei şi cereţi însănătoşirea, Deoarece El este totdeauna Tatăl vostru Cel mai iubitor şi, dacă v-a dat boala, v-a dat-o ca să încerce răbdarea voastră, ca să vă încununeze mai mult şi să vadă dacă îl iubiţi cu adevărat: „Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte ?” (Evrei 12, 7). El, deşi vă pedepseşte şi vă pălmuieşte uneori părinteşte pentru păcatele voastre, totuşi vă tămăduieşte şi vă mîngîie ca pe copiii Lui, cînd v-aţi întors la El prin pocăinţă şi aţi cerut din toată inima ajutorul Lui. „Fericit este omul pe care l-a mustrat Domnul; iar dojana Atotţiitorului să nu o dispreţuieşti: căci El face să te doară şi iarăşi te face bine; El te-a lovit şi mîinile Lui te-au tămăduit” (Iov 5, 17-18). Alergaţi încă în bolile voastre, după vindecarea de la Dumnezeu şi la Stăpîna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, mîngîierea celor bolnavi şi a celor întristaţi, şi la toţi Sfinţii alergaţi şi, rugîndu-i cu credinţă, veţi dobîndi dorita vindecare de boala voastră. Dacă totuşi chiar nu primiţi dorita însănătoşire, ci Dumnezeu v-a părăsit ca să vă pedepsească, deoarece aşa este de folos pentru sufletul vostru, trebuie să staţi curajoşi şi tari în credinţă şi de o mie de ori preferaţi să muriţi decît să chemaţi vrăjitori şi vrăjitoare şi în acest mod să tăgăduiţi credinţa lui Hristos şi să trădaţi evlavia. Dar, chiar dacă alţii, din întîmplare, vă îndeamnă la aceasta, rude sau prieteni, păziţi-vă, pentru dragostea lui Dumnezeu, să nu vă supuneţi lor şi să fiţi siguri că, pentru răbdarea şi mărinimia voastră: 1) Dumnezeu are să vă încununeze cu cununa muceniciei; 2) conştiinţa voastră are să se bucure şi să se mulţumească incomparabil mai mult decît dacă primiţi însănătoşirea voastră; 3) oamenii au să vă aducă mari laude şi 4) aveţi, pentru tot timpul de după aceea, să primiţi şi vindecarea bolii voastre, precum ne încredinţează condeiul de aur al Sfîntului Ioan Gură de Aur. [...]

Chiar dacă vrăjitorii ar putea într-adevăr să dea sănătate, tot trebuie să-i îndepărtăm

Şi, ca să spun pe scurt, şi dacă ai fi sigur, frate, că vrăjitorii şi demonii pot să te facă sănătos de boala ta, şi dacă ştii că pot, prin presupunere, să-ţi dăruiască cincizeci de ani de viaţă şi că au putere să scoale un mort (aceste lucruri amândouă sunt cu neputinţă la aceştia); din nou ia aminte, ia aminte, ia aminte să nu alergi la ei ca să te ajute. De ce? Deoarece tăgăduieşti pe Dumnezeu, trădezi pe Hristos, încalci evlavia şi credinţa ta şi, prin opoziţie, adori diavolul, te închini slujitorilor lui, demonii, şi devii rob acestora pentru tot timpul de după aceea; deoarece, deşi te vindeci de boală, vei suferi veşnic de o amară mustrare a conştiinţei, fiindcă din cauza unei mici neputinţe ai încălcat făgăduinţele pe care le-ai dat lui Hristos şi ai lepădat credinţa ta. De aceea sănătatea aceasta a ta va fi mai amară chiar decât cea mai grea boală, precum spune Sfântul Ioan Gură de Aur (Cuvântul V, Împotriva iudeilor). Vrei să afli aceasta? Ascultă ce spune Dumnezeu în Deuteronomul: „De se va ridica în mijlocul tău proroc sau văzător de vise şi va face înaintea ta semn şi minune, şi se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ţi-a grăit el, şi-ţi va zice atunci: Să mergem după alţi dumnezei pe care tu nu-i ştii şi să le slujim acelora, să nu asculţi cuvintele prorocului aceluia sau ale acelui văzător de vise, că prin aceasta vă ispiteşte Domnul Dumnezeul vostru, ca să afle de iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră şi din totul sufletul vostru” (Deuteronomul 12, 1-3). Aşadar, dacă profetul acela a spus: eu pot să scol mortul, numai supuneţi-vă mie şi închinaţi-vă idolilor sau demonilor; şi cu adevărat poate prin lucrarea lui să scoale mortul, cum a promis, iarăşi să nu-l ascultaţi să vă închinaţi diavolului şi demonilor, deoarece Dumnezeu a îngăduit ca profetul acela să facă o asemenea minune, ca să vadă dacă voi îl iubiţi din toată inima voastră şi nu adoraţi pe altcineva în afară de El. Aşa tâlcuieşte cugetarea aceasta Sfântul Ioan Gură de Aur în acelaşi cuvânt împotriva iudeilor. Auzi, frate, înfricoşătorul cuvânt pe care îl spune Însuşi Dumnezeu? Aşadar, lasă pretextul acesta, pe care ţi-l înfăţişează diavolul, şi anume faptul de a merge la vrăjitori pentru vindecarea bolii tale şi fugi de ei ca de foc!

Că numai Dumnezeu descoperă cele tăinuite. Că Îngerii şi oamenii cunosc cele tăinuite de la Dumnezeu. Că demonii nu cunosc cele tăinuite

Iar la pretextul acelora care spun că merg la vrăjitori şi demoni ca să afle ce au să păţească sau să găsească comori şi alte lucruri tăinuite răspundem că singur Dumnezeu, în principal, este Acela care descoperă toate lucrurile tăinuite şi le cunoaşte dinainte pe cele viitoare, precum spune Ieremia: „Cel care este, Doamne..., să nu ascundă nimic de tine” şi Isus Sirah „căci a cunoscut Domnul toată ştiinţa şi a căutat la semnul veacului, vestind cele ce au trecut şi cele ce vor veni, şi descoperind urmele celor ascunse” (Isus Sirah 42, 24). Iar Îngerii şi oamenii cunosc uneori cele ascunse, dar nu de la ei înşişi, ci din descoperirea şi iluminarea luminii dumnezeieşti, precum este scris: „Dumnezeu descoperă cele adînci şi cele tăinuite” (Daniel 2, 22). Însă vrăjitorii şi demonii, deoarece sînt întunecaţi şi nu au luminarea de la Dumnezeu, nu pot prin urmare să descopere cele tăinuite; şi acest lucru este evident din visul ce l-a avut regele Nabucodonosor, care, deoarece, îndată ce l-a avut l-a şi uitat, a chemat toţi descîntătorii şi vrăjitorii şi făcătorii de farmece şi învăţaţii caldeeni şi le-a poruncit nu numai să-i tălmăcească ce dezvăluia visul lui, dar şi să găsească însuşi visul acela, pe care l-a avut; iar dacă nu, au să fie omorîţi; „în afară de vis, arătaţi-mi şi tîlcuirea lui” (Daniel 2, 6).

S-au întristat nefericiţii vrăjitori, au rugat din toată inima lor demonii pe care îi cinsteau ca să le dezvăluie visul, dar în zadar; deoarece visul era atît de ascuns, încît nici demonii n-au putut să-l cunoască. De aceea a dat poruncă împărătească să fie omorîţi vrăjitorii, cînd, iată, Dumnezeu a dezvăluit şi visul şi tălmăcirea lui Profetului Daniel şi în acest chip au scăpat aceia de moarte, precum sînt scrise acestea în capitolul al doilea al Cărţii lui Daniel.

Că demonii nu descoperă soarta omului, nu cunosc limpede cele ce ţin de fire şi de voinţa slobodă şi, chiar cunoscînd adevărul, nu-l dezvăluie

Dar demonii nu descoperă ce are să devină sau să păţească omul, deoarece omul, fiind stăpîn pe sine, dacă vrea, înclină spre bine, iar, dacă nu vrea, înclină spre rău. De aceea este nedesluşit sfîrşitul la care are să ajungă.

Şi acest fapt devine limpede din istoria lui Iov. Căci sfîrşitul acestuia nu a putut diavolul să-l cunoască, deoarece el se lupta şi se străduia să-l facă pe Iov să rostească hule împotriva lui Dumnezeu şi prin aceasta să fie pedepsit, dar Iov, deoarece a suferit chinuirile dînd mulţumită lui Dumnezeu, a fost şi mai mult încununat. De aceea a spus şi Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Diavolul nu ştia la ce sfirşit vor ajunge luptele (lui Iov); căci, dacă ar fi ştiut, nu ar fi încercat, ca să nu-şi atragă o mai rea ocară” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Cuvîntul V la Cartea lui Iov).

Pentru aceasta şi Dumnezeu, voind să dezvăluie că astrologii şi demonii nu descoperă cele viitoare, învinuieşte şi, într-un oarecare fel, ia în rîs cetatea Babilonului, care avea încredere în astrologi şi demoni, şi îi spune: „te-ai istovit în sfaturile tale; să se ridice, deci, şi să te izbăvească cei care iscodesc cerul; cei care cercetează cu privirea stelele să-ţi vestească ce urmează să vină peste tine” (Isaia 47, 13).

Da, cunosc dinainte multe şi demonii, cum spun sfinţii teologi, dar mai ales pe cele naturale, deducînd cunoaşterea acestora din cauzele şi legile naturii, precum şi mulţi dintre oameni, care, desigur, sînt filosofi, cunosc dinainte şi prezic multe de felul acesta; însă cele dorite şi aflate în adîncul inimii omului Dumnezeu singur le descoperă cu exactitate, ca un Creator al inimilor, precum a spus Solomon: „Tu singur ştii inima tuturor fiilor oamenilor” (3 Regi 8, 39); iar diavolul din mişcările trupului deduce gîndurile şi simţămintele, precum spune Isidor din Pelusion, scriind: „diavolul, preabunule, nu ştie cele din cuget, căci acest lucru este numai al puterii dumnezeieşti, care a zidit inimile noastre, ci el numai din mişcările trupului pricepe ceea ce vrea sufletul” (Epistole, 156, Către Arhontie Prezviterul[16]).

Însă, atît pe cele ce ţin de fire, cît şi pe cele ce ţin de voinţă, pe care demonii vor să arate că le ştiu dinainte, ei le ştiu fără limpezime, întunecate, nelămurite, piezişe. De aceea şi demonul numit Apollon şi idolul lui erau numiţi Loxias chiar de greci, deoarece oracolele şi prevestirile pe care le prezicea erau piezişe, ca mersul crabului, şi puteau să fie înţelese şi-aşa şi-aşa, şi într-un sens şi-n altul, şi-mi îngădui să spun că demonii, deşi cunosc adevărul de cele mai multe ori, totuşi nu vor să-l mărturisească în mod voit, afară de o mare nevoie. Deoarece în chip firesc sînt mincinoşi, prin urmare iubesc totdeauna minciuna, urăsc adevărul, precum a spus Domnul: „acela ucigător de oameni a fost de la început şi întru adevăr nu a stat... pentru că este mincinos şi tată al minciunii” (Ioan 8, 44).

Aşadar să iasă acum în faţă creştinii aceia care merg la prezicători şi ghicitoare, cerînd să afle ce au să păţească sau să găsească poate comori şi alte lucruri pe care le-au pierdut sau să ceară dezlegarea viselor lor. Să iasă în faţă, zic, ca să-i văd şi să le spun ceea ce a spus cîndva Profetul Ilie către poporul lui Israel: creştini fără minte, „pînă cînd veţi şchiopăta de amîndouă picioarele” (3 Regi 18, 21)?

Pînă cînd veţi crede în Hristos, dar şi în prezicători şi în demoni ? Dacă credeţi în Hristos, că El singur, ca Dumnezeu Care este, descoperă toate cele tăinuite şi toate cele viitoare, şi că dezvăluie acestea şi celorlalţi, cum am spus, pentru ce voi nu alergaţi la Hristos, să vă dezvăluie cele pe care le căutaţi, ci alergaţi la prezicători şi demoni ? Iar dacă de la cel potrivnic credeţi în prezicători şi demoni, că ei descoperă cunoaşterea celor tăinuite şi adevărul, de ce în van vă mai numiţi creştini şi vă închinaţi lui Hristos ? Nu aţi aflat că nu puteţi să slujiţi doi stăpîni în acelaşi timp, pe Hristos şi pe Belial ? Adevărul şi minciuna ? Pe Dumnezeu şi pe diavol ? Precum şi Domnul şi Sfîntul Apostol Pavel o spun în acelaşi gînd; însă, dacă chiar spuneţi că nu credeţi în prezicători şi demoni, minţiţi. Deoarece, dacă nu credeţi în aceştia, cum de mergeţi şi întrebaţi ? Căci această, singură, apropiere a voastră de ei şi întrebarea adeveresc că îi credeţi şi sînteţi robii lor, precum spune Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Căci pentru ce lucru alergi la el (la prezicător)? Ce întrebi? Îndată ce te-ai apropiat de el, îndată ce ai întrebat, sub robia lui te-ai pus pe tine însuţi; căci întrebi, deoarece crezi” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Cuvîntul VIII la Epistola a II-a către Timotei).[...]

Ah! unde este şi acum un alt Profet Ilie, să vadă creştinii cum trimit la prezicători şi prezicătoare, ca să întrebe dacă se ridică din boala lor, şi să le spună: voi, creştini, deoarece dispreţuiţi pe Hristos şi pe Sfinţii Lui şi mergeţi la prezicători, acestea spune Domnul: nu vă veţi ridica din boala voastră! Deoarece chemaţi la casa voastră vrăjitoare ca să vă facă farmece, acestea spune Domnul: veţi muri de moarte urîtă şi dureroasă! Deoarece şi mergeţi la demoni şi vrăjitori, cerînd ajutor ca să biruiţi tribunalele şi să cîştigaţi procesul vostru, acestea spune Domnul: voi urmează să fiţi biruiţi şi să pierdeţi procesul vostru. Deoarece şi cereţi de la demoni să aflaţi ce aveţi să păţiţi, acestea spune Domnul: aveţi să păţiţi multe nenorociri, multe necazuri, multe primejdii, astfel încît să fiţi nimiciţi şi să dispăreţi de tot, fiindcă aţi tăgăduit pe Dumnezeu, Care descoperă toate cele viitoare, şi aţi căutat scăpare la demoni, care sînt întunecaţi şi nu au nici o cunoaştere dinainte a celor viitoare.

Cum de prezic demonii unele lucruri şi se întâmplă

Ştiţi pentru ce uneori demonii prezic anumite lucruri şi se întîmplă ?

Deoarece voi nu credeţi fără şovăire în Domnul, ci credeţi şi în demoni; pentru aceasta, din cauza propriei voastre necredinţe, Dumnezeu îngăduie să se întîmple acele lucruri, pe care vi le prezic aceia, precum mărturiseşte Sfîntul Ioan Gură de Aur: „aşadar de ce zic (unii) că (aceia, demonii) spun şi se întîmplă ? Deoarece tu crezi că doar-doar s-o întîmpla” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Cuvîntul VIII la Epistola a II-a către Timotei).

Deoarece voi, prin faptul că sînteţi robi diavolului, iubind lucrările lui diavoleşti şi patimile, din cauza aceasta, acela, avîndu-vă sub puterea lui, face ceea ce vrea să vă prezică, chiar prin lucrările lui, precum şi un hoţ, cînd face rob pe vreun om; dacă îi spune aceluia că are să trăiască sau are să moară, aşa se şi întîmplă. Deoarece, dacă hoţul acela vrea să-i lase viaţa sau să-l omoare, poate să le facă pe-amîndouă, după acelaşi Ioan Gură de Aur: „Spune-mi, dacă vreo căpetenie de tîlhari are în mîinile şi în puterea lui pe un fiu de împărat, fiu care i-a cerut ajutor în pustietate şi care a îndrăgit vieţuirea împreună cu acela, va putea să-i spună dacă moare ori dacă trăieşte ? Negreşit va putea. Dar de ce ? Nu pentru că a prevăzut viitorul, ci deoarece are stăpînire să-l dea pierzării sau să îl izbăvească pe copil, fiindcă acela l-a făcut stăpîn” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Cuvîntul VIII la Epistola a II-a către Timotei).

De aceea la un creştin, care are credinţă puternică în Domnul şi care păzeşte poruncile Lui, demonii nu au nici o putere, nici să prezică, nici să facă altceva. Şi aceasta acelaşi Ioan Gură de Aur o spune pentru el însuşi: „iar dacă au vreo putere de cunoaştere dinainte, adu-i pe aceştia la mine, credinciosule; fără laudă îţi spun..., căci sînt plin de păcate; însă în ce-i priveşte pe aceştia nu aş putea să mă smeresc, ci pe toţi îi dispreţuiesc cu harul lui Dumnezeu; adu la mine pe bărbatul vrăjitor, dacă are vreo putere de cunoaştere dinainte să spună ce mi se va întîmpla mîine; dar nu va spune, căci sînt sub puterea Împăratului (a lui Hristos), şi nu are stăpînire asupra mea, şi nici supunerea (mea)” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Cuvîntul VIII la Epistola a II-a către Timotei).

Încît din cuvintele Sfîntului Ioan Gură de Aur tragem această încheiere de obşte, că demonii nu cunosc dinainte pur şi simplu nici un lucru, ci din necredinţa faţă de Dumnezeu şi din credinţa creştinilor în demoni, şi din viaţa lor cea rea ei (demonii) primesc motivul cunoaşterii dinainte.[...]

Comorile sînt în mînă lui Dumnezeu şi le dă cui vrea. Iar creştinii trebuie să alerge la Dumnezeu şi la Sfinţi ca să le dezvăluie ce au pierdut

[...] Iar dacă aţi pierdut animale sau robi sau altele de acestea, să nu alergaţi la vrăjitori şi demoni ca să vi le dezvăluie, nu, ci alergaţi la Sfinţi, slujitorii lui Dumnezeu, şi rugaţi-i cu credinţă şi aceia vi le dezvăluie, dacă dezvăluirea lor ţinteşte către folosul sufletului vostru şi mai ales alergaţi la Sfîntul Theodor din Tiron, care a primit de la Dumnezeu harul aparte de a dezvălui lucrurile ascunse şi pentru aceasta este supranumit Dezvăluitorul (Phanerotis).[...]

Să spun şi mai pe larg ? Chiar şi dacă spun adevărul prezicătorii şi demonii, voi cu nici un chip să nu-i credeţi. Pentru ce ? Deoarece cînd îi credeţi o singură dată, aceia găsesc un chip ca împreună cu adevărul să amestece şi minciuna, şi astfel vă înşeală şi vă pierd.[...]

Că diavolul trebuie să se teamă de creştini, şi nu creştinii de diavol. După cum vor creştinii, diavolul devine mare sau mic

În afară de această tâlhărească şi parţială putere, pe care o are acum diavolul, şi în afară de înşelăciune, de care se foloseşte, altfel nu poate să lucreze decât prin propria noastră voinţă, şi cu consimţământul nostru, şi cu îngăduinţa şi încuviinţarea cea de la Dumnezeu.

Deoarece diavolul asaltează şi atacă omul prin gândurile rele, stă totuşi în voinţa omului, ori să primească momeala gândurilor, ori să nu o primească, fără nici o violenţă. De aceea spune Sfântul Ioan Damaschinul: „au primit îngăduinţa (demonii adică) să atace omul, însă nu au putere să siluiască pe cineva; căci de noi ţine ca atacul să fie acceptat sau să nu fie acceptat” (Sfântul Ioan Damaschinul, Teologica, Lib. II, cap. 19).

Aşadar, de ce vă temeţi, creştini, de diavolul, care nu poate să vă facă nici o silnicie? Mai degrabă diavolul trebuie să se teamă de voi, şi nu voi de diavol, deoarece voi sunteţi îmbrăcaţi cu toată armura şi armele lui Dumnezeu.

Voi aveţi ca praştie semnul Cinstitei Cruci, cu care şi de la depărtare loviţi toţi demonii; voi purtaţi ca sabie cu două tăişuri înfricoşătorul nume al Domnului nostru Iisus Hristos, de care se tem şi tremură demonii; şi voi, dacă vreţi să păziţi poruncile Domnului şi să fiţi prieteni şi oşteni adevăraţi ai Împărăţiei Cereşti, nu aveţi nevoie de vrăjitorii, nici de vreo altă uneltire a diavolului, ci călcaţi-l pe acesta în picioarele voastre ca pe un nerod, ca pe o vrabie şi ca pe un scorpion şi furnică: „Iată, v-am dat puterea să călcaţi peste şerpi şi scorpii, şi peste toată tăria vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma” (Luca 10, 19), şi, dacă voi vreţi, diavolul se micşorează atât de mult şi se umileşte, încât devine ca un copil fără minte. Şi iarăşi, dacă voi vreţi, diavolul se face atât de mare peste voi, încât răcneşte ca un leu fioros şi caută să vă înghită; de aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur a spus foarte drept despre diavol: „...a făcut din el călcătura acestor picioare ale noastre, dacă vom vrea. Priveşte, aşadar, câtă batjocură, câtă mizerie: să-l vedem stând deasupra capului nostru pe cel pe care l-am primit, spre a-l călca în picioare; iar aceasta cum se face de către noi? Dacă vrem, este mare (diavolul); dacă vrem, este mic; dacă suntem cu băgare de seamă la noi înşine şi dacă suntem împreună cu Împăratul nostru, se umileşte şi nu este mai isteţ decât un copil mic, va fi aşternut la pământ în lupta împotriva noastră; ori de câte ori ne îndepărtăm de El, suflă tare şi răcneşte, scrâşneşte din dinţi: pentru că ne-a prins lipsiţi de ajutorul nostru cel mare” (cel cu Hristos adică). (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul VI la Epistola către Filipeni)

Că demonii fac ceea ce li se porunceşte, iar fără încuviinţarea lui Dumnezeu nu fac rău nici oamenilor, nici animalelor. Că demonii nu se supun diavolului fără încuviinţarea lui Dumnezeu

Şi, ca să concluzionez totul din acest răspuns, demonii nu pot să vă facă rău, fraţilor, fără să primească îngăduinţă şi încuviinţare de la Dumnezeu, fie pentru păcatele voastre, fie ca Dumnezeu să vă facă mai încercaţi cu ispitele. Aşadar, zadarnic vă osteniţi slujind demonii prin vrăjitorii, deoarece aceştia au să facă întru totul ceea ce li se porunceşte de către Dumnezeu şi dacă îi slujiţi şi dacă nu-i slujiţi, cum spune Sfîntul Vasile cel Mare, interpretînd cugetarea aceea a lui Isaia care zice: „Domnul porunceşte poporului înarmat de luptă” (Isaia 13, 4); spune „să nu te temi de cel care loveşte (adică de diavol), ci roagă pe cel care porunceşte (adică pe Dumnezeu); să înveţe idolatrii, care spun că aduc jertfe demonilor răi, potolind astfel răutatea lor. Domnul porunceşte acestora, chiar de slujeşti, chiar de nu, ei vor face lucrul poruncit, iar să încalce limitele nu este posibil: nici nu sustrage din amărăciune, nici nu adaugă ceva de la el însuşi, ci a răspuns neapărat cu măsura permisă” (Sfîntul Vasile cel Mare, Tîlcuire la Cartea lui Isaia).

Ce spun: nu numai vouă demonii nu au putere să vă facă vreun rău fără încuviinţarea lui Dumnezeu, dar nici porcilor şi altor animale lipsite de judecată; şi acest lucru reiese din istoria pe care o menţionează Sfînta Evanghelie.

Să spun încă şi mai pe larg ? Nu numai diavolul nu poate să vă facă vreun rău, creştini, fără încuviinţarea lui Dumnezeu, dar nici aceştia înşişi, demonii, nu slujesc căpeteniei lor, diavolul, fără încuviinţarea şi îngăduinţa lui Dumnezeu; şi aceasta o mărturiseşte purtătorul de Dumnezeu, Sfîntul Maxim Mărturisitorul, spunînd: „fără dumnezeiasca îngăduinţă nici demonii înşişi nu pot să slujească la nimic diavolului[17]... şi acest fapt îl arată desluşit pomenita scriere despre Iov, că deloc nu este cu putinţă ca diavolul să se apropie de Iov, fără voia dumnezeiască”.

Aşadar, fraţilor, lăsaţi pretextele acestea, pe care vi le strecoară diavolul ca să-l slujiţi prin vrăjitorii şi farmece, şi încetaţi să credeţi că vrăjitorii şi demonii au puterea să vă însănătoşească, întrucît ei cunosc dinainte ce aveţi să păţiţi. Încetaţi să credeţi că sînt vizite bune şi rele, zile bune şi rele, întîlniri bune şi rele. Ce faci, om fără minte ? Dacă tu întîlneşti fecioară sau călugăr, spui că ziua aceea este nerodnică. Şi dacă întîlneşti vreo desfrînată sau vreun orb sau vreun şchiop, prezici că întîlnirea este bună ? Vai de neştiinţa ţa! Ascultă ce-ţi spune Sfîntul Ioan Gură de Aur: că întîlnirea unui om nu face ziua rea, ci faptul că tu trăieşti în păcate. Aşadar, ori de cîte ori tu ieşi din casa ta, păzeşte-te numai de păcat şi să nu te temi nici chiar de diavol în persoană: „căci nu întîlnirea unui om face ca ziua să devină rea, ci vieţuirea în păcate; deci, ori de cîte ori ai ieşit, la un singur lucru veghează, să nu-ţi iasă în cale păcatul (căci acesta este cel care ne pune piedică), iar fără acesta, diavolul nu poate să ne vatăme cu nimic” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Despre statui, Cuvîntul XXI).[...]

Ce pedepse dă Dumnezeu vrăjitorilor

[...] Şi de ce spun eu numai o parte din lucruri? Mulţimi întregi de oameni şi cetăţi mari şi faimoase au fost lăsate pradă foametei, măcelurilor şi robiei şi nimicirii din cauza vrăjitoriilor. Astfel, Dumnezeu a pedepsit cu foamete şi cu moarte pe prezicătorii mincinoşi şi pe ghicitorii după zborul păsărilor, care se aflau în Ierusalim şi pe toţi aceia care băgau în seamă prezicerile şi cuvintele lor: „Prezicătorii minciunii prezic în numele Meu; nu i-am trimis şi nu le-am poruncit şi nu am grăit către ei, pentru că ei vă vestesc vedenii mincinoase şi preziceri şi prevestiri după zborul păsărilor şi presupuneri ale inimii lor vă profeţesc aceştia.” De aceea Domnul zice aşa despre prezicători: „Ei profeţesc în numele Meu, dar Eu nu i-am trimis; ei zic: «Sabie şi foamete nu va fi în ţara aceasta», dar de sabie şi de foamete vor pieri aceşti prooroci şi poporul căruia ei au proorocit. Vor fi risipiţi pe uliţele Ierusalimului de faţa săbiei şi a foametei şi nu va fi cineva care să-i îngroape” (Ieremia 14, 14-16).

Astfel, Ierusalimul, acea cetate împărătească şi mult iubită de Dumnezeu, a fost nimicit şi distrus pentru diferitele vrăjitorii şi farmece pe care le foloseau cetăţenii ei. Pentru aceasta a spus şi Solomon: „Căci şi de vechii locuitori ai pămîntului sfînt Te-ai scîrbit pentru făptuirea lucrurilor nelegiuite şi vrăjitoreşti şi pentru jertfele necuviincioase” (Înţelepciunea lui Solomon 12, 3-4).

Şi acea primă cetate împărătească, Ninive, a fost nimicită, şi ea, şi cetăţenii ei, pentru vrăjitoriile prin care lucrau, precum spune Naum: „O, cetate a vărsărilor de sînge, toată plină de minciună şi nedreptate... desfrînată frumoasă şi plăcută, meşteră în farmece, care vinde neamurile prin desfrînarea ei şi popoarele prin vrăjile ei” (Naum 3, 1 şi 4).

Iar acea mare cetate a Babilonului, pe neaşteptate a primit lipsa de copii, şi văduvia şi nimicirea, pentru mulţii vrăjitori pe care îi avea şi vrăjitoriile pe care le folosea, precum spune Isaia: „Fiică a Babilonului... acum vei avea pe neaşteptate acestea două într-o singură zi, asupra ta: văduvia şi lipsa de copii, prin vrăjitoria ta şi prin puterea descîntecelor tale... şi vei avea asupra ta pieirea, fără să fi avut vreme s-o prevesteşti” (Isaia 47, 1, 9, 11).

La ce pedepse supun pe vrăjitori canoanele

De acest fel sînt pedepsele la care Dumnezeu supune pe vrăjitori şi pe cei care aleargă la vrăjitori: Canoanele Sfîntelor Sinoade şi ale Sfinţilor Părinţi supun la diferite pedepse pe cei care folosesc vrăjitoriile. Al VI-lea Sfînt Sinod Ecumenic, în Canonul 61, stabileşte ca cei care se încredinţează pe ei înşişi prezicătorilor cu scopul să afle de la ei lucrurile tăinuite, pe care le doresc, să stea departe de Sfintele Taine timp de şase ani. La fel îi pedepseşte pe aceia care spun ursitele oamenilor şi pe prevestitorii după nori, pe cei care fac farmece şi pe cei care fac amulete sau care le poartă. Iar dacă aceştia nu se opresc de la asemenea vrăjitorii, ci stăruie în răutatea lor, porunceşte să fie separaţi cu desăvîrşire şi să fie excluşi din Biserica lui Hristos şi de la contactul cu creştinii. Şi acelaşi Sfînt Sinod Ecumenic afuriseşte pe laicii care aprind focuri în prima zi a lunii şi le sar, iar pe cei sfinţiţi îi cateriseşte în Canonul 65. Sfîntul Sinod local de la Ankyra pedepseşte la cinci ani, în canonul 24, pe acei creştini care aduc vrăjitori la casele lor ca să descopere vrăjitoriile pe care alţii le fac lor. Iar Sfîntul Sinod local de la Laodiceea exclude prin Canonul 36 din Biserica lui Hristos pe aceia care poartă amulete. Şi Sfîntul Vasile cel Mare, în Canonul 65 al lui, îi pedepseşte pe cei care fac vrăji şi pe cei care fac farmece ca şi pe cei care omoară în chip voit, adică îi ţine douăzeci de ani departe de Sfintele Taine. La fel, şi pe cei care s-au lăsat pe ei înşişi pradă prezicătorilor, în Canonul 72 al lui. Iar Sfîntul Grigorie de Nyssa, în Canonul 3 al lui, îi pedepseşte pe aceia care merg la prezicători, pentru desconsiderarea şi încălcarea credinţei lui Hristos, ca şi pe cei care-L tăgăduiesc în chip voit pe Hristos, adică să nu se împărtăşească în toată viaţa lor. Iar pe aceia care pentru vreo nevoie a lor şi constrîngere şi-au nesocotit sufletul şi au mers la vrăjitori îi pedepseşte ca şi pe cei care-L tăgăduiesc pe Hristos, în chinuri şi torturi, adică timp de nouă ani (să nu se împărtăşească). [...]

Ce trebuie să facă creştinii ca să se păzească de vrăjitorii

Pe lîngă faptul de a vă păzi de vrăjitorii şi de lucrarea demonilor şi a vrăjitorilor, să aveţi toţi, mici şi mari, bărbaţi şi femei, Cinstita Cruce, fie de lemn, fie de aramă, fie din alt material, atîrnată la gîtul vostru, precum citim în viaţa celor cinci sfinţi mucenici, că şi vechii creştini aveau crucea la gît. Şi, pentru aceasta, acel apostolic Pangratie, episcopul din Tauromenia, le dădea creştinilor pe care îi boteza şi o cruce de cedru, căci mult se teme diavolul şi demonii de chipul (forma) Cinstitei Cruci şi fug de acolo cînd o văd, precum ei înşişi (demonii) au mărturisit acest lucru. Căci întrebaţi fiind aceştia cîndva de către Sfîntul Ioan Vostrinos, care avea putere împotriva duhurilor necurate, de care lucruri ale lui Hristos se tem mai mult, au răspuns că se tem de cele trei: de crucea pe care o poartă creştinii la gît, de Sfîntul Botez şi de Dumnezeiasca Împărtăşanie, cum este pomenit în culegerile manuscrise pe care le-a făcut Ioan din Antiohia. De aceea mare apărare este şi faptul de a-şi face creştinii crucea de fiecare dată cînd beau apă sau încep orice lucru şi îndeletnicire, precum le porunceşte Sfîntul Chiril al Ierusalimului.

Mare armă şi scut împotriva diavolului este şi faptul de a avea creştinii Sfînta Evanghelie în casa lor, deoarece Sfîntul Ioan Gură de Aur spune că în casa aceea unde este Evanghelia acolo nu intră diavolul: „Căci dacă acolo în casă este aşezată Evanghelia, diavolul nu va îndrăzni să se apropie; cu mult mai mult, sufletul, purtînd în el asemenea înţelesuri, nu-l va atinge vreodată, nici nu vor năvăli asupra lui diavolul şi nici firea păcatului” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Cuvîntul 32 la Evanghelia după Ioan).[...]

Dacă pentru puţina credinţă a unor creştini, demonii arată unele năluciri la mormintele unor oameni sau la casele lor, sau în alt loc, acolo trebuie să fie chemat un preot să facă sfeştanie şi să fie stropit locul şi prin dumnezeiescul har să fie desfăcută lucrarea demonilor. Mai ales cînd un creştin are să ridice casă sau moară sau să construiască o barcă, să poftească preotul să facă sfeştanie şi să citească rugăciunea din cartea de rugăciuni pe temelia casei şi atunci să fie pusă temelia casei sau să fie construită barca. [...]

BIBLIOGRAFIE: Sfîntul Nicodim Aghioritul, Despre vrăjitorie, Editura Sophia, Bucureşti, 2003

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE CĂSĂTORIE

[...] Fiindcă am vorbit mult despre căsătorie, arătîndu-vă că este adevărată prea-curvie să-ţi depărtezi femeia sau să iei pe una alungată, cîtă vreme trăieşte bărbatul cel dintîi. Şi vă aminteam legea lui Hristos, care zice: Cine va lăsa pe femeia sa, afară de pricină de prea-curvie, o face să săvîrşească prea-curvie; iar cine va lua pe cea lăsată săvîrşeşte prea-curvie (Matei 5, 32). Şi am văzut [atunci] pe multe plecîndu-şi capul, lovindu-se peste faţă şi neputîndu-şi nici măcar să-şi ridice privirea. Ei bine, atunci, ridicîndu-mi ochii spre cer am zis: „Binecuvîntat este Dumnezeu, pentru că glasul meu nu izbeşte urechi moarte, ci cuvintele mele pătrund cu multă greutate în inimile ascultătorilor.”

Bine ar fi să nu greşim deloc, dar nu este puţin lucru pentru mîntuire să suferi greu după păcat, să recunoşti greşeala sufletului tău şi să-ţi mustri cugetul cu multă tărie; o astfel de căinţă este o parte de îndreptăţire şi te povăţuieşte pe drumul nepăcătuirii. De aceea se bucură Pavel cînd îi întristează pe cei păcătoşi, nu pentru că i-a întristat, ci pentru că prin întristare i-a îndreptat. Acum mă bucur nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că aţi fost întristaţi spre pocăinţă; căci întristarea care este după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mîntuire fără de căinţă (2 Corinteni 7, 9-10). Deci, fie că v-aţi îndurera de păcatele voastre, fie de ale altora, sînteţi vrednici de nenumărate laude. Cînd cineva se întristează pentru păcatele altora, arată simţire apostolică şi urmează pe Fericitul care zice: Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard? (2 Corinteni 11, 29). Iar acela care se căieşte mult pentru păcatele sale a stins pedeapsa hotărîtă pentru cele făptuite şi prin această durere s-a făcut mai tare pentru viitor. De aceea - cînd v-am văzut cu capul plecat, gemînd şi lovindu-vă faţa - şi eu m-am bucurat, gîndindu-mă la rodul cel mult al acestei suferinţe. Pentru aceea, şi astăzi vă voi vorbi despre acelaşi lucru, încît cei ce ar voi să se căsătorească să se gîndească mult la cea ce fac. În adevăr, dacă atunci cînd avem să cumpărăm o casă, sau robi, ne interesăm mult de stăpînii dinainte, ne îngrijim de starea caselor, de înfăţişarea trupului şi de caracterul sufletului [robilor], cu atît mai mult trebuie să arătăm multă băgare de seamă cînd e vorba de ales o femeie. Casa, dacă este rea, poţi să o vinzi iarăşi, şi tot aşa poţi să înapoiezi vînzătorului robul găsit neîndemînatec; dar ca să înapoiezi iarăşi femeia luată celor ce ţi-au dat-o nu se poate, ci eşti silit să o ţii în casă toată viaţa; iar dacă te scapi de ea depărtînd-o, te faci pricină de prea-curvie, după legea Domnului. Deci, cînd ai de gînd să-ţi iei femeie, să citeşti nu numai legile lumeşti, dar şi pe cele bisericeşti, căci după acestea şi nu după acelea ai să fii judecat de Dumnezeu în ziua judecăţii viitoare. Dispreţuindu-le pe cele lumeşti, de obicei ai de pierdut o sumă de bani; dar, dacă le calci pe cele bisericeşti, aduci sufletului chinuri veşnice şi focul nestins al gheenei.

Cînd ai de gînd să-ţi iei femeie, tu alergi cu mare grabă la legiuitori lumeşti şi, învîrtindu-te pe lîngă ei, cercetezi cu toată îngrijirea ce se va întîmpla dacă femeia moare fără copii, dacă are un copil, doi sau trei, cum să-şi folosească averea cît trăieşte tatăl ei şi cum după moartea lui, şi ce se va cădea fraţilor ei din moştenire şi ce soţiei, cînd aceasta va fi stăpînă pe toată averea şi cînd va trebui să dea din ea tuturor. Şi multe altele de felul acesta îi întrebi pe ei şi cercetezi, căutînd în toate chipurile să nu cadă vreo parte din bunurile soţiei la vreo rudă a ei. Deşi, după cum am spus mai sus, chiar dacă ţi-ar ieşi ceva greşit, toată paguba va sta în pierderea de bani; cu toate astea nu laşi nimic din ele necercetate. Oare nu este fără rost să arătăm atîta rîvnă pentru o tocmeală de bani, iar cînd e vorba de primejduirea sufletului nostru şi de seama pe care o vom da acolo sus, să nu avem nici o grijă pentru un lucru care cere, mai mult decît oricare altul, muncă, grabă şi grijă?

De aceea, îndemn pe cei ce au de gînd să se însoare, să se sfătuiască cu Fericitul Pavel şi să citească legile pentru căsătorie aşezate de acela, învăţînd mai întîi ce îndeamnă el să faci cînd ai parte de o femeie rea şi desfrînată, dată la beţie, cicălitoare, fără judecată sau avînd vreun alt neajuns. Căci, dacă vezi că el îţi dă voie să o alungi şi să aduci alta în locul ei dacă găseşti în ea vreuna din aceste împrejurări, să fii sigur că nu e nici o primejdie; iar dacă nu-ţi dă acest drept şi îţi porunceşte că, afară de prea-curvie, să o iubeşti şi să o ţii la tine, chiar cu toate celelalte neajunsuri, atunci întăreşte-te pe tine în gîndul că trebuie să înduri toată răutatea femeii tale. Iar de îţi pare grea şi nesuferită această poruncă, dă-ţi toată silinţa să-ţi iei o femeie bună, înţeleaptă, ascultătoare, ştiind că, luînd una rea, urmează unul din acestea două: sau să înduri o supărare necurmată sau, dacă nu vrei asta, să te faci vinovat de prea-curvie, alungînd-o. Cine va lăsa femea sa, afară de pricină de prea-curvie, o face să săvîrşească prea-curvie; iar cine va lua pe cea lăsată săvîrşeşte prea-curvie (Matei 5, 32).

Dacă ne-am pătruns de acestea înainte de căsătorie şi am cunoscut bine aceste legi, vom avea mare grijă să ne alegem de la început o femeie virtuoasă şi potrivită cu firea noastră. Astfel, nu vom cîştiga doar aceasta, că nu o vom alunga niciodată, dar o vom iubi cu multă dragoste, aşa cum ne îndeamnă Pavel. Cînd a zis: Bărbaţi, iubiţi-le pe femeile voastre (Efeseni 5, 25), nu s-a oprit la aceasta, ci ne-a dat şi măsura dragostei: cum Hristos a iubit Biserica. Şi, spune-mi, cum a iubit-o Hristos? Că S-a dat pe Sine pentru ea. Aşa că, dacă trebuie să mori pentru soţia ta, să nu mai stai la tocmeală: căci, dacă Stăpînul a iubit-o pe roabă într-atît, încît şi pe El S-a dat pentru ea, cu atît mai mult trebuie ca tu s-o iubeşti pe tovarăşa ta de robie. Dar să vedem, nu cumva frumuseţea soţiei sau virtutea sufletului l-a fermecat pe bărbat? Nu putem spune aceasta! Cum că a fost urîtă şi necurată, ascultă următoarele, [căci] - după ce a zis: S-a dat pentru ea - a adăugat: Ca să o sfinţească pe ea, curăţind-o cu baia apei în cuvînt (Efeseni 5, 26). A arătat că înainte a fost murdară şi întinată, şi nu de o murdărie obişnuită, ci de cea mai grozavă necurăţie: era plină de grăsime, de fum, de sînge şi de tot felul de pete[19]. Cu toate acestea, nu s-a dezgustat de urîţenia ei, ci i-a vindecat rănile, i-a schimbat chipul, i-a îndreptat formele, i-a dres neajunsurile[20]. Fă şi tu la fel: chiar dacă soţia ta ar greşi cu mii de păcate în faţa ta, uită-le pe toate, iartă tot; chiar dacă are o fire rea, îndrepteaz-o cu dulceaţă şi bunătate, ca şi Hristos Biserica, [căreia] nu numai că i-a şters necurăţenia, dar a dezbrăcat-o de bătrîneţe, dezbrăcînd pe omul cel vechi, care căzuse în toate păcatele. Aceasta înţelege Apostolul Pavel prin vorbele. Ca să o pună înainte pe ea Lui-Şi Biserică mărită, neavînd întinăciune, nici zbîrcitură (Efeseni 5, 27). N-a făcut-o numai frumoasă, dar şi tînără, nu numai la trup, dar şi la suflet şi voinţă. Şi a învrednicit-o nu numai de această cinste, căci, primind-o fără chip, nu S-a scîrbit de urîţenia ei, dar S-a şi dat pe Sine morţii şi a adus-o pe ea la o frumuseţe de necrezut. Şi, chiar după aceasta, văzînd-o adesea necurată şi întinată, nu a gonit-o, nici nu a rupt lanţul căsătoriei, ci a binevoit să o îngrijească şi să o îndrepteze. Căci, spune-mi, cîţi n-au greşit după ce au primit credinţa, şi, cu toate acestea, nu S-a scîrbit de ei? Ca pildă stă acela care, în Corint, făcuse cea mai mare desfrînare şi care era din fiii Bisericii. N-a tăiat acel mădular, ci l-a vindecat. Biserica Galatenilor a ieşit toată din calea cea bună şi a căzut în iudaism; cu toate acestea, n-a lepădat-o, ci, îngrijind-o prin Pavel, a adus-o iarăşi la starea dîntîi. Tot aşa, dacă se iveşte vreo boală în trupurile noastre, nu tăiem mădularele, ci depărtăm boala. Aşa să facem şi cu femeia: dacă vreuna ar fi plecată spre prea-curvie, să nu o alungăm, ci să depărtăm răutatea. Şi este mai cu putinţă să îndreptezi o femeie decît să vindeci un mădular vătămat, pe care nu-l tăiem, deşi ştim că nu e cu putinţă vindecarea lui. Mulţi au picioarele sucite, cu fluierele strîmbe, şi mîini uscate şi ochi cu albeaţă; cu toate acestea, nici ochiul nu şi-l scot, nici piciorul nu şi-l taie, nici mîna nu şi-o retează. Şi, deşi acestea sînt nefolositoare şi fac ruşine celorlalte mădulare, le păstrează, pentru că sînt legate de trup. Oare nu este fără rost să ai atîta grijă cînd îndreptarea şi folosul nu este cu putinţă, dar să te împotriveşti vindecării cînd sînt bune nădejdi şi lesnicioasă schimbarea? Neajunsurile trupului sînt peste putinţă de îndreptat, dar o voinţă stricată poţi să o îmbunătăţeşti.

În zadar vei spune că boala femeii tale este de nevindecat, că ea, cu toate îngrijirile, vrea să urmeze aplecările ei rele. Nu este o pricină binevenită pentru a o alunga: căci, din faptul că nu poţi să vindeci un mădular, nu urmează că trebuie să-l tai. Iar femeia este unul din mădularele tale: [...] vor fi amîndoi un trup, zice Scriptura (Facerea 2, 24). Iar cînd e vorba de un mădular [trupesc], odată ce leacurile sînt neputincioase în faţa bolii, nu mai trebuie nici o îngrijire. Dimpotrivă, dacă bolnavul este însăşi femeia ta, chiar dacă boala ei nu se va putea vindeca, ai în vedere că tu vei primi plată pentru lecţiile şi pentru îngrijirile tale. Şi, chiar dacă n-am culege nici un rod, Dumnezeu va şti să plătească răbdarea noastră, pentru că temerea Sa ne-a făcut să arătăm atîta încordare, să îndurăm cu dulceaţă neajunsurile tovarăşei noastre, să îndreptăm acest mădular al nostru. Mădular chiar al nostru, zic, şi mădular nedespărţit: de aceea trebuie să-l iubim mai ales. Aceasta ne învaţă Sfîntul Pavel, cînd zice: Bărbaţii sînt datori să-şi iubească femeile ca pe trupurile lor înseşi. Cel ce îşi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Că nimeni nu şi-a urît trupul său vreodată, ci îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica; că mădulare sîntem ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui (Efeseni 5, 28-30). Vrea să spună că, după cum Eva este născută din coasta lui Adam, tot aşa şi noi[21] sîntem născuţi din coasta lui Hristos. Într-adevăr, aceasta însemnează din carnea şi din oasele Sale. Iar pentru Eva ştim toţi că a fost născută din coasta lui Adam, căci Scriptura spune lămurit cum Dumnezeu a trimis somn lui Adam, a luat una din coastele lui şi i-a făcut lui femeie. Acum, prin ce ne încredinţăm că Biserica este zidită din coasta lui Hristos? Şi acest lucru, tot Scriptura îl arată: cînd Hristos a fost răstignit sus pe cruce şi a murit, unul din ostaşi a împuns coasta Lui cu suliţa, şi îndată a ieşit sînge şi apă (Ioan 19, 34), şi din acel sînge şi din acea apă s-a întocmit Biserica. Chiar Hristos mărturiseşte aceasta, zicînd că: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre întru Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5). Sîngele este duhul. Şi ne naştem din apa botezului şi ne hrănim cu sînge. Vedeţi cum noi sîntem din oasele şi din carnea Sa, născuţi, crescuţi cu sîngele şi cu apa Sa? Şi, după cum femeia s-a zidit după ce a adormit Adam, tot aşa şi Biserica s-a zidit din coasta lui Hristos cînd El murise.

Şi nu numai pentru aceasta trebuie să ne iubim femeia, fiindcă este mădular al nostru şi are început al zidirii din noi, ci şi pentru că Dumnezeu a aşezat lege, zicînd. De aceea, va părăsi omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amîndoi un trup (Facerea 2, 24). Din aceeaşi pricină ne-a citit legea şi Pavel, ca să fim împinşi din toate părţile către această dragoste. Priveşte înţelepciunea apostolică: ne îndeamnă la dragostea femeilor nu numai după legile dumnezeieşti sau numai după cele omeneşti, dar vorbeşte şi de unele, şi de altele, pe rînd; aşa că sufletele înalte şi pline de înţelepciune sînt împinse să iubească prin încredinţări cereşti, iar sufletele slabe dimpotrivă, prin temeiuri pămînteşti şi fireşti. Pentru aceasta, el se sprijineşte mai întîi pe înţelepciunea lui Hristos şi începe îndemnul său astfel. Iubiţi femeile voastre cum Hristos a iubit Biserica. Dar ceea ce vine este omenesc: Oamenii trebuie să iubească pe femeile lor cum îşi iubesc trupurile lor. Urmarea este a lui Hristos: Că mădulare sîntem ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui (Efeseni 5, 30). Apoi, iarăşi vin temeiuri pămînteşti. Pentru aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amîndoi un trup (Efeseni 5, 31). Şi, după ce a citit această lege, zice: Taina aceasta mare este (Efeseni 5, 32). În ce fel este mare?, întrebaţi voi. În aceea că o fecioară, închisă pînă atunci în camera ei, poate să-şi iubească şi să-şi preţuiască, din prima zi şi ca pe însuşi trupul ei, soţul pe care nu l-a văzut niciodată înainte; şi iarăşi, pentru că, din prima zi, bărbatul pe care ea nu l-a văzut niciodată pune înaintea tuturor lucrurilor o femeie cu care el înainte nu schimbase un cuvînt şi o pune înaintea prietenilor, cunoscuţilor, a tatălui şi a mamei sale. Să vorbim acum de părinţi. Dacă li se întîmplă, afară de această împrejurare, să piardă niscaiva bani, se întristează, se îndurerează şi duc înaintea judecăţii pe cei ce i-au păgubit; iar omul pe care ei nu l-au văzut niciodată, nici nu l-au cunoscut, primeşte de la ei, odată cu fecioara lor, şi o zestre destul de mare. Şi se bucură făcînd aceasta şi nu socotesc ca pierdere ceea ce au dat. Cînd îşi văd fiica plecată din casă şi luînd cu dînsa şi o parte din averea lor, nu simt nici părere de rău, nici necaz, nici durere, ba încă mulţumesc şi socotesc că li s-au împlinit dorinţele. Pavel ia seama la toate acestea şi - văzînd cum cei doi soţi îşi părăsesc părinţii pentru a se lipi unul de altul şi cum noua însoţire capătă o mai mare putere decît vechea obişnuinţă de la părinţi - gîndeşte că aici nu-i vorba de un fapt omenesc, ci că Dumnezeu seamănă această dragoste în suflete şi insuflă acea veselie atît părinţilor, cît şi soţilor. Ca urmare, a zis: „Taina aceasta mare este”. După cum copilul care se naşte îi recunoaşte de la început pe părinţii săi, înainte de a putea vorbi, tot aşa soţul şi soţia, fără să fie apropiaţi, fără să fie îndemnaţi, lămuriţi asupra datoriilor lor, de la vederea dintîi se şi unesc.

Apoi, văzînd că acelaşi lucru s-a făcut cu Hristos şi cu Biserica, Apostolul se miră mult. Şi cum s-a petrecut aceasta? După cum bărbatul părăseşte pe tatăl său şi îşi caută femeie, tot aşa Hristos a părăsit tronul părintesc şi a venit la mireasă. În loc de a ne chema sus, S-a coborît El singur către noi. Iar prin acest cuvînt, „El a părăsit”, să nu înţelegeţi o despărţire, ci o coborîre, căci, chiar fiind cu noi, era şi cu Tatăl Său. De aceea a zis Pavel: „Taina aceasta mare este”. Mare, negreşit, chiar dacă s-ar face numai pentru oameni. Dar, cînd văd că aceasta este adevărată şi cu privire la Hristos şi Biserică, atunci sînt mişcat şi mă minunez. De aceea - după ce a zis: Taina aceasta mare este - a adăugat: Eu însă zic de Hristos şi de Biserică (Efeseni 5, 32). Tu ştii acum ce taină este căsătoria, ştii ce chip de faptă mare este; gîndeşte-te deci mult şi cu îngrijire şi nu căuta bogăţie cînd te căsătoreşti. Nu socoti căsătoria ca un negoţ, ci ca întovărăşire a două vieţi.

Am auzit pe mulţi zicînd: „Cutare era sărac, căsătoria l-a îmbogăţit, a luat o femeie bogată; trăieşte acum în strălucire şi îmbelşugare.” Ce spui, omule? Tu vrei ca femeia să-ţi aducă bani? Poţi să spui asta fără ruşine şi fără să roşeşti, nu te ascunzi în fundul pămîntului, cînd cauţi aşa mijloace de cîştig? Aşa vorbeşte un soţ? Numai o singură însărcinare are femeia: să-i păzească pe cei născuţi, să aibă grijă de veniturile tale şi de casa ta. De aceea ţi-a dat-o Dumnezeu, ca să te îngrijească în acestea, ca şi în toate celelalte. Pentru că viaţa noastră cuprinde două feluri de lucrări, cele obşteşti şi cele de casă, Dumnezeu a împărţit sarcina între om şi femeie: ei i-a dat conducerea casei, lui - toate treburile obşteşti, toate cele care se făptuiesc în afară: judecăţi, sfătuiri, conducerea armatei şi celelalte. Femeia nu poate să poarte lancea, să arunce săgeata, dar poate să ţină furca, să ţeasă pînză, să pună rînduială în întreaga casă. Nu e în stare să dea o hotărîre într-un sfat, dar poate să-şi dea părerea într-ale casei, pe care bărbatul le împarte cu ea. Ea nu poate să mînuiască bine banii obşteşti, dar poate să-şi crească bine copiii, comoara mai scumpă decît toate; poate să vegheze la lucrul şi la purtarea slugilor, să dea încredere bărbatului, să-l descarce de toate grijile pe care le cere o gospodărie, adică de cămară, de ţesut, de mîncare, îmbrăcăminte şi celelalte care nu sînt nici potrivite, nici uşoare pentru bărbat, dacă ar vrea să le ia el asupră-şi. Este o parte din bunăvoinţa şi înţelepciunea dumnezeiască faptul că acela care se pricepe bine în lucrurile mari se arată neputincios şi nepriceput în lucrurile mici, pentru ca omul să aibă nevoie de femeie. Într-adevăr, dacă Dumnezeu l-ar fi zidit pe bărbat deopotrivă îndemînatic în amîndouă sarcinile, neamul femeilor ar fi fost dispreţuit; şi, pe de altă parte, dacă ar fi dat femeilor ocupaţii mai înalte şi mai de preţ, ele s-ar fi umplut de trufie. De aceea nu a încredinţat pe amîndouă numai unuia, ca nu cumva soarta celuilalt să fie mai înjosită şi zadarnică; şi n-a împărţit deopotrivă însărcinările, ca să nu se ivească între ei luptă de întîietate şi femeile să nu ceară de la bărbaţi întîiul rang. Ci, ca să îngrijească şi de unire, şi de întîietate, a împărţit fiecăruia însărcinarea sa astfel încît partea bărbatului să fie mai de folos şi mai însemnată, iar a femeii mai mică şi mai jos puţin; aşa că nevoile vieţii ne îndeamnă să o cinstim [pe femeie], iar micimea însărcinării sale nu o lasă să se ridice împotriva bărbatului său.

Ca urmare, să căutăm toţi de aici înainte un singur lucru: virtutea, ca să ne bucurăm de pace, să gustăm mîngîierile unirii şi ale dragostei necurmate. Dacă te căsătoreşti cu o femeie bogată, iei mai degrabă un stăpîn pe cap decît o femeie. Afară de aceasta, prin firea lor, femeile sînt pline de deşertăciune, de mîndrie şi de dorinţa de a-ţi lua ochii; dacă le mai vine în ajutor şi averea, în ce chip le vor mai putea suferi bărbaţii lor? Dimpotrivă, acela care ia o femeie de seama lui sau una mai săracă decît el îşi ia un ajutor, un tovarăş şi cu adevărat aduce fericirea în casa lor. Lipsa de avere o îndeamnă pe femeie să fie supusă bărbatului întru totul, să i se plece şi să-l asculte în toate, aşa că piere pricina de ceartă, luptă, îngîmfare, neînţelegeri, şi se săvîrşeşte legătura păcii, unirii, iubirii şi a înţelegerii. Pace deci şi bun trai, iar nu bani! Căsătoria nu este făcută ca să ne umplem casa de lupte şi bătăi, să trăim în mijlocul certurilor, să muncim în neînţelegeri şi să ne facem viaţa nesuferită, ci ca să ne dea un ajutor, să ne deschidă un liman, un adăpost, să ne mîngîie în întristare, să găsim mulţumire în vorba cu femeia noastră. Cîţi bogaţi nu s-au văzut mai îmbogăţiţi prin zestrea femeii, dar lipsiţi deodată şi pentru totdeauna de pace şi fericire printr-o căsătorie care făcea din masa lor o arenă, un teatru de lupte zilnice? Şi dimpotrivă, cîţi săraci nu s-au văzut, uniţi cu femei încă mai sărace, care se bucură de pace şi sînt fericiţi să trăiască, pe cînd mulţi bogaţi, în mijlocul belşugului, îşi doresc moartea, ca să scape de femeia lor, şi nu cer decît scăparea de o viaţă atît de nesuferită? Aşa este de adevărat că banii nu folosesc la nimic, dacă n-ai o soţie virtuoasă. Dar ce să mai vorbim de pace şi înţelegere? Aceluia care nu se gîndeşte decît să cîştige bani adesea pătimeşte rău, fiindcă a luat în căsătorie o femeie mai bogată decît el. Cînd îşi sporeşte strălucirea traiului pe măsura zestrei primite, moartea fără de vreme a soţiei vine de-l sileşte să dea înapoi părinţilor zestrea întreagă; atunci, asemenea naufragiaţilor care nu scapă decît cu trupul din valuri, nenorocitul - după atîtea certuri, lupte, neînţelegeri, procese - abia scapă din încurcătură numai cu trupul şi libertatea sa. Şi, după cum neguţătorii nesătui îşi pierd totul în naufragiu pentru că au încărcat corabia cu multe mărfuri şi i-au pus o greutate mai mare decît puterea ei, tot aşa şi cei care urmăresc căsătorii bogate, pe cînd cred că-şi măresc avuţia prin zestrea femeii, o pierd şi pe aceea pe care o avuseseră mai nainte. Este destul o clipă şi o izbitură de val ca să se scufunde o corabie; tot aşa, moartea timpurie a femeii este destulă ca să aducă soţului sărăcia şi doliul.

Gîndindu-ne bine la toate acestea, să nu mai căutăm bani, să căutăm virtutea, cinstea, smerenia. O femeie smerită, virtuoasă, înţeleaptă, fie chiar fără avere, va şti să se folosească de sărăcie mai bine decît alta de bogăţie; dimpotrivă, o femeie rea, neînfrînată, cicălitoare, chiar dacă ar găsi în casă mii de comori, le va risipi mai repede decît orice furtună şi va aduce pe capul bărbatului, odată cu sărăcia, şi nenumărate nenorociri. Să nu căutăm deci bogăţie, ci o femeie care să folosească bine averea noastră.

Află mai întîi care este pricina căsătoriei şi de ce ne-a fost lăsată, şi nu cere nimic mai mult. Care este pricina căsătoriei şi în ce scop a fost hotărîtă de Dumnezeu? Ascultă ce zice Pavel: Din pricina aprinderii, fiecare să-şi aibă femeia sa (1 Corinteni 7, 2). N-a zis „pentru ca să uşurezi sărăcia” sau „pentru ca să dobîndeşti bogăţie”; dar ce? Pentru ca să fugim de aprindere, să potolim pofta, să trăim în curăţie, să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu, mulţumindu-ne numai de femeia noastră. Iată darul căsătoriei, iată rodul, iată cîştigul. Nu da drumul la mult ca să alergi după puţin, căci banii sînt puţin lucru în faţa curăţiei. Singura pricină care trebuie să ne îndemne la căsătorie să fie hotărîrea de a fugi de păcat, de a scăpa de orice aprindere; orice căsătorie deci trebuie să ţintească să ne ajute la păstrarea curăţiei. Şi va fi aşa, dacă vom lua în căsătorie femei care să ne îndemne către multă evlavie, multă înfrînare şi multă înţelepciune. Căci frumuseţea trupului, cînd nu are ca tovarăş virtutea sufletului, îl va putea ţine pe bărbat 20 sau 30 de zile, dar nu va merge mai departe, căci va da pe faţă răutatea ascunsă şi atunci tot farmecul va fi spulberat. Dimpotrivă, acelea în care străluceşte frumuseţea sufletului n-au nici o teamă de fuga vremii, care le dă prilej în fiecare zi să-şi descopere frumoasele lor însuşiri; [faţă de acestea], dragostea soţilor se face mai vie, legătura dintre ei se strînge mereu. În această stare de lucruri şi înaintea acestei vii şi fireşti iubiri, orice fel de aprindere este aruncată departe; chiar gîndul de neînfrînare nu va intra niciodată în mintea bărbatului legat de femeia sa prin dragoste. Îi va fi credincios pînă la sfîrşit şi astfel, prin curăţia sa, va coborî asupra casei sale bunăvoinţa şi sprijinul dumnezeiesc. Iată căsătoriile pe care le făceau drepţii în vremurile vechi, mai aplecaţi către virtute decît către bogăţie. Şi că lucrul acesta este adevărat, vă voi arăta printr-o pildă o astfel de căsătorie: Avraam era acum bătrîn şi vechi de zile, şi Domnul îl binecuvîntase întru toate. Atunci a zis Avraam slugii celei mai bătrîne a casei sale, care era mai mare peste toate ale sale: Pune mîna ta sub coapsa mea! Şi te voi jura pe Domnul Dumnezeul cerului şi al pămîntului ca feciorului meu Isaac să nu-i iei femeie din fetele Hananeilor, între care locuiesc eu. Ci vei merge în pămîntul unde m-am născut eu, la neamul meu, şi de acolo vei lua femeie fiului meu Isaac (Facerea 24, 1-4). Vedeţi ce grijă la acest om virtuos, la acest drept, pentru căsătorie[22]? N-a chemat femei rele, cum fac cei de acum, nici babe bune de gură, ci a încredinţat acest lucru în mîna slugii sale. Şi chiar acesta este un semn al marii înţelepciuni a Patriarhului: că a putut să crească o astfel de slugă căreia să-i încredinţeze o însărcinare atît de mare. În sfîrşit, femeia care îi trebuie lui nu este nici o femeie bogată, nici o femeie frumoasă, ci o femeie virtuoasă, şi de aceea pune pe sluga sa să facă o cale atît de lungă. Luaţi în seamă şi priceperea slugii! El nu zice: „Ce însărcinare îmi dai tu? Cînd noi sîntem înconjuraţi de atîtea neamuri la care se găseşte mulţime de fete de oameni bogaţi, alese, frumoase, tu mă trimiţi într-o ţară aşa de depărtată, printre oameni necunoscuţi? Cu cine voi vorbi? Cine mă va cunoaşte? Şi dacă îmi întind curse, dacă mă înşeală? Căci nu e nimic mai uşor de înşelat decît un străin.” El n-a zis nimic de acestea, ci, dînd la o parte toate, s-a oprit numai la bănuiala care se iveşte de la început în minte: neîmpotrivindu-se stăpînului său, a arătat supunere; [apoi], întrebînd numai ceea ce trebuia să ştie, şi-a arătat priceperea şi prevederea. Care este acest lucru, ce a întrebat pe stăpînul său? Dar de nu va vrea fecioara - a zis el - să vină cu mine în pămîntul acesta, întoarce-voi pe fiul tău acolo în pămîntul de unde ai ieşit? (Facerea 24, 5). Avraam i-a răspuns: Ia aminte să nu întorci pe fiul meu acolo. Domnul Dumnezeul Cerului şi al pămîntului - Cel ce m-a luat din casa tatălui meu şi din pămîntul în care m-am născut, Cel ce mi-a grăit şi s-a jurat mie, zicînd: îţi voi da pămîntul acesta ţie şi seminţiei tale - Acesta va trimite pe Îngerul Său înaintea ta, şi vei lua femeie feciorului meu de acolo (Facerea 24, 6-7). Vedeţi credinţa Patriarhului? Nu s-a rugat nici de prieteni, nici de rude, nici de vreun altul, ci i-a dat pe Dumnezeu ca tălmăcitor şi ca tovarăş de drum. Apoi, voind să întărească pe slugă, în loc să-i spună numai: „Domnul Cerului şi al pămîntului”, adaugă: „Care m-a scos din casa tatălui meu.” „Adu-ţi aminte - zice el - cum am făcut atîta drum, cum, părăsindu-ne ţara, am găsit mai multă mulţumire în pămînt străin, cum cele fără putinţă s-au făptuit în totul.” Şi nu numai în înţelesul acesta zice: „Cel ce m-a luat din casa tatălui meu”, ci vrea să-i arate că Dumnezeu îi este datornic. „Noi sîntem creditorii lui - zice Avraam - şi chiar El a făgăduit: „Îţi voi da ţie acest pămînt şi seminţiei tale.” Aşa că, chiar dacă am fi nevrednici, ne va ajuta, pentru că a făcut învoială nemincinoasă cu însăşi gura Sa; va înlătura toate piedicile dinaintea noastră şi va aduce la îndeplinire dorinţele noastre.” Zicînd acestea, a trimis sluga.

Ajungînd în ţara care îi fusese hotărîtă, slujitorul nu a întrebat pe nici un locuitor al cetăţii, n-a intrat în vorbă cu oameni şi nici cu femei. Dar băgaţi de seamă cum îşi vorbeşte lui singur. El se ridică pentru rugăciune şi zice: Doamne Dumnezeul stăpînului meu Avraam, fă cale bună înaintea mea astăzi (Facerea 24, 12). Nu zice „Doamne Dumnezeul meu”; dar cum zice? „Doamne Dumnezeul stăpînului meu Avraam.” „Eu, zice, nu sînt decît un nevoiaş, dar mă acopăr cu stăpînul meu, căci nu vin pentru mine, nu sînt decît trimisul său; ia în seamă credinţa lui şi ajută-mi să duc pînă la capăt sarcina dată.”

Acum, ca să nu credeţi că el vorbeşte ca un creditor care îşi cere dreptul său, ascultaţi vorbele care urmează: Fie-Ţi milă de stăpînul meu Avraam (Facere 24, 12). Adică: Chiar dacă am avea mii de drepturi, ne rugăm ca să avem totul prin bunătatea Ta, nimic ca plată a datoriei Tale. Şi ce cere el? Iată, eu stau la fîntîna apei, şi fetele celor ce locuiesc în cetate ies ca să scoată apă. Şi fecioara căreia eu voi zice: Pleacă urciorul tău să beau!, iar ea va zice mie: Bea tu, şi cămilele tale le voi adăpa, pînă ce vor înceta toate a bea, aceea să fie pe care Tu ai rînduit-o robului Tău Isaac; şi întru aceasta voi cunoaşte că ai făcut milă cu stăpînul meu Avraam (Facerea 24, 13-14).

Vedeţi înţelepciunea slugii? Ce semn pune el? Nu zice: „Dacă voi vedea pe una dusă într-un car tras de catîri, tîrînd în urma sa o ceată de eunuci, înconjurată de robi numeroşi, frumoasă şi strălucitoare de farmecul tinereţii, aceea este pe care ai gătit-o pentru sluga ta.” Ce zice însă? „Fecioara căreia îi voi zice: Pleacă vasul tău să beau!” Ce faci tu, omule? O astfel de femeie cauţi tu pentru stăpînul tău, o femeie care cară apă şi vrea să-ţi vorbească? „Da, răspunde el, căci nu m-a trimis să caut bogăţie, nici neam mare, ci bune însuşiri ale sufletului. Se găsesc mai des cărătoare de apă care au o virtute desăvîrşită, pe cînd altele, stăpîne pe bogate locuinţe, sînt pline de patimi şi foarte rele. Dar după ce va cunoaşte el virtutea acestei femei? După semnul pe care l-a arătat.” Dar cum să pricepi virtutea prin acest semn? El este foarte mare şi cu totul sigur, căci învederează milostenia, încît orice altă dovadă este de prisos. Vorbele slugii însemnează deci acest lucru, deşi el nu-l spune pe faţă. „Eu, zice, caut o fecioară aşa de milostivă, încît să ducă la capăt toate însărcinările de care este în stare.” Şi nu pe nedrept căuta o astfel de soţie: ci, trăind într-o casă unde înflorea mai mult primirea de oaspeţi[23], el voia înainte de toate să găsească o femeie potrivită cu firea stăpînilor săi. Ca şi cum ar fi zis: „Noi voim să aducem la noi o femeie ale cărei mîini să fie deschise pentru oaspeţi, ca să nu fie luptă şi certuri cînd bărbatul va face milostenii din averea sa, după pilda tatălui său şi va aduce în casă străini; [căci] aşa se va întîmpla, dacă femeia este cicălitoare şi nu-l lasă să facă [aceasta], cum se întîmpla în multe case. Dintru început vreau să mă încredinţez dacă ea este primitoare de oaspeţi, căci de aici vine toată fericirea noastră. Prin iubirea de oaspeţi a dobîndit, din cer, stăpînul meu pe mirele de azi, prin aceasta s-a făcut tată. A jertfit un viţel şi a primit un copil, a frămîntat făină, şi Dumnezeu i-a făgăduit urmaşi aşa de numeroşi ca şi stelele[24]. Deci, pentru că din primirea de străini ne-au venit nouă în casă toate bunătăţile, caut această faptă bună înaintea tuturor celorlalte.” Să avem în vedere că omul nu a primit doar apa cerută, ci să ne gîndim că el a aflat ce este un suflet bun, care dă nu numai ce i se cere, ci şi ceea ce nu i s-a cerut.

Dar încă nu sfîrşise el a cugeta acestea în mintea sa, zice, cînd iată că ieşi cu ulciorul pe umăr Reveca (Facerea 24, 15), şi aşa se împlini acea vorbă a Proorocului: Pînă să isprăveşti tu de vorbit, Eu sînt de faţă (Isaia 58, 9). Iată cum Dumnezeu binevoieşte să împlinească rugăciunile oamenilor evlavioşi mai înainte ca ele să fie sfîrşite. Ca urmare, şi tu, cînd vei vrea să te căsătoreşti, nu alerga la oameni sau la femei care îşi fac meşteşug din nenorocirile altora şi nu caută nimic altceva decît să capete un cîştig. Aleargă la Dumnezeu, şi El te va ajuta în căsătoria ta, căci avem făgăduinţa Lui: Căutaţi Împărăţia Cerurilor, şi toate celelalte se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Şi să nu zică nimeni: „Cum pot să-l văd eu pe Dumnezeu, cum pot să vorbesc cu El şi să-l întreb lămurit?” [Acestea sînt] gînduri ale sufletului fără credinţă. Pentru Dumnezeu totul este o clipă şi n-are nevoie de vorbă ca să îndeplinească tot ce voieşti. Şi tocmai aceasta s-a întîmplat cu sluga lui Avraam: n-a auzit nici un glas, n-a văzut nici o faţă. În picioare, lîngă fîntînă, se ruga, şi îndată a fost ascultat: Dar încă nu sfîrşise el a cugeta acestea în mintea sa, cînd iată că ieşi cu ulciorul pe umăr Reveca, fata lui Batuil feciorul Milcăi, femeia lui Nahor, fratelui lui Avraam. Aceasta era foarte frumoasă la chip, fecioară, pe care nu o cunoscuse vreun bărbat (Facerea 24, 15-16). De ce-mi vorbeşte de frumuseţea trupului? Ca să pricepi mai bine marea ei curăţie, ca să înţelegi frumuseţea sufletului ei. Minunat lucru este curăţia, dar mult mai minunat încă atunci cînd este unită cu frumuseţea trupului. De aceea Scriptura, înainte de a povesti istoria lui Iosif şi curăţia sa, vorbeşte mai întîi de frumuseţea trupului său, zicînd: Iosif însă era chipeş la statură şi foarte frumos la faţă (Facerea 39, 6); şi numai după aceea ne arătă înfrînarea tînărului, zicînd că această frumuseţe nu l-a adus la neînfrînare. Căci, după cum frumuseţea nu este întotdeauna pricina aprinderii, tot aşa nici urîţenia nu este pricină de înfrînare. Multe femei împodobite cu toate farmecele trupului au strălucit şi mai mult pentru că au fost curate; altele iarăşi, urîte şi pocite, au avut încă mai multă urîţenie în suflet şi s-au necurăţit cu nenumărate păcate. Nu în înfăţişarea trupului, ci în suflet şi voinţă se găseşte atît pricina faptei bune, cît şi a păcatului.

Nu fără scop a numit-o de două ori fecioară pe Reveca. După ce a zis: „Fecioară era”, a adăugat: „pe care nu o cunoscuse vreun bărbat.” Pentru că multe fecioare îşi păstrează trupul neatins, dar au sufletul plin de neînfrînare, dorinţă de strălucire, curse ca să tragă din toate părţile o mulţime de iubiţi în jurul lor, priviri făcute ca să înflăcăreze nădejdile tinerilor, vîrtejuri şi capcane de tot soiul. Şi de aceea Moisi - vrînd să arate că Reveca nu era asemenea cu aceste fete, ci că era fecioară şi cu trupul, şi cu sufletul, a adăugat: „fecioară, pe care nu o cunoscuse vreun bărbat.” Cu toate că erau multe prilejuri ca oamenii să o cunoască: mai întîi că era frumoasă, apoi din felul slujbei pe care o îndeplinea. Dacă ar fi rămas pururea în camera sa, ca fetele de astăzi[25], dacă nu s-ar fi arătat în lume, dacă n-ar fi ieşit niciodată din casa părintească, lauda că nici un om nu o cunoscuse n-ar fi fost aşa de mare. Dar, dacă ţi-o închipui mergînd prin lume, nevoită să se ducă în fiecare zi la fintînă, o dată, de două şi de mai multe ori - şi totuşi nici un bărbat să nu o cunoască, numai atunci vei pricepe bine preţul laudei. S-au văzut multe fete care nu erau nici frumoase, nici plăcute, şi pe care le urmau o mulţime de slugi, pierdute, cu toate acestea, pentru că au trecut o dată sau de două ori prin piaţa publică. Ce vei zice dar, de aceea care iese în fiecare zi din casa părintească şi nu numai ca să se ducă în piaţă, ci la fîntînă, să aducă apă, drum pe care eşti silit să ai mii de întîlniri? Nu este cu adevărat vrednică de toată lauda noastră? Cînd nici aceste drumuri neîntrerupte, nici farmecul care o înfrumuseţează, nici trecătorii care o întîlnesc pretutindeni - nimic, într-un cuvînt - nu pot să-i atingă curăţia?; cînd ea îşi păstrează sufletul şi trupul departe de orice stricăciune, cînd păzeşte curăţia mai bine decît femeile care stau închise în casa lor; cînd, în sfîrşit, se arată asemenea cu aceea pe care o cerea Pavel, zicînd: Să fie sfîntă la trup şi la suflet? (1 Corinteni 7, 34).

Şi, pogorîndu-se ea la fîntînă, şi-a umplut vasul şi a pornit înapoi. Atunci, sluga lui Avraam a alergat înaintea ei şi i-a zis: Dă-mi să beau puţină apă din vasul tău! Iar ea a zis: Bea Domnul meu! Şi, grăind, şi-a lăsat vasul pe braţe şi l-a adăpat pînă a încetat a bea. Şi a zis: Şi cămilelor tale voi scoate apă pînă ce vor bea toate. Şi, grăind, a deşertat vasul în adăpătoare, şi iarăşi a alergat la fîntînă să scoată apă, şi a adăpat toate cămilele (Facerea 24, 16-20). Mare era iubirea de străini a acestei fecioare, mare curăţia ei, şi amîndouă acestea sînt bine arătate atît prin vorbele, cît şi prin faptele ei. Ai văzut cum curăţia nu-i vatămă întru nimic milostenia, dar nici milostenia curăţia sa?! Că nu s-a aruncat înaintea străinului, că nu i-a vorbit ea întîi însemnează că era cuviincioasă; că nu a tăcut la întrebările puse şi nici nu s-a împotrivit cererii aceluia însemnează multă milostenie şi iubire de oameni. Într-adevăr, după cum s-ar fi arătat îndrăzneaţă şi neruşinată dacă ar fi mers mai întîi ea la el sau i-ar fi vorbit mai înainte de a fi întrebată, tot aşa, dacă l-ar fi trecut cu vederea cînd era rugată, s-ar fi arătat crudă şi neomenoasă. N-a făcut nici una din acestea: nici n-a depărtat milostenia prin curăţie, nici n-a nimicit prin milostenie lauda curăţiei, ci a arătat aceste două fapte bune în întregime: curăţia, aşteptînd întrebarea străinului şi iubirea de oaspeţi, săvîrşită într-un chip mai presus decît orice laudă, cum am zis. Cum să numesc pe aceea care dă atît de mult? Negreşit, darul său nu era decît apă, dar aceasta era tot ce avea atunci la îndemînă. Căci obişnuim să judecăm pe oamenii făcători de bine nu după bogăţia darului, ci după averea pe care o au. Dumnezeu a lăudat pe omul care a dat un pahar de apă rece şi a zis că femeia care a aruncat doi bănuţi a dat mai mult decît toţi, pentru că a jertfit tot ce avea atunci. Tot aşa, şi Reveca a dăruit acestui străin tot ceea ce putea să-i dăruiască.

Şi nu fără scop zice Scriptura că ea „se grăbi”, „alergă” şi altele asemenea, ci ca să se arate dragostea ei, ca una care nu era nici îndatorată, nici silită, ca una care dăruia fără întîrziere şi silă. Şi aceasta nu este fără preţ! De cîte ori n-am văzut şi noi trecători, pe care i-am rugat să se oprească o clipă şi să ne lase să aprindem lumină de la ei sau să ne dea puţină apă pentru setea noastră, şi de cîte ori nu ne-au respins cu neruşinare? Dimpotrivă, Reveca, nemulţumindu-se numai să aplece străinului ciutura, îşi ia însărcinarea să scoată apă pentru toate cămilele, punîndu-şi astfel, cu cea mai mare bunătate, chiar trupul său în slujba iubirii de străini. Nu numai fapta ei, dar şi graba îi învederează virtutea. Îl numeşte „domn” pe un necunoscut văzut pentru întîia dată, şi - după cum socrul ei, Avraam, nu întreba pe călători cine sînt, din ce familie, unde merg, de unde vin, ci făcea fără întîrziere milostenie cu ei - tot aşa nici Reveca nu întrebă: „Cine eşti tu, din ce familie? De ce ai venit aici?” Ci, dînd nenumărate semne de milostenie, nici nu ia în seamă celelalte lucruri. Aşa cum negustorii de pietre scumpe şi zarafii caută în totul doar cum să cîştige bani de la acei ce cumpără şi nu-i priveşte nimic altceva, tot aşa, nici Reveca nu caută decît să culeagă rodul iubirii de oaspeţi, să primească în întregime cîştigul hotărît. Ea ştie bine că oaspetele trebuie cinstit cu osebire, că el are nevoie de o primire grabnică, fiindcă întîrzierea noastră îl face neîndrăzneţ; dacă îl obosim cu o mulţime de întrebări nepotrivite, se înfricoşează, se dă îndărăt şi se apropie de noi cu silă. De aceea, nici Reveca nu s-a purtat aşa faţă de slujitor, precum nici socrul ei Avraam faţă de străinii călători, [pe care căuta] să nu-i sperie, ci se mulţumea să se îngrijească de ei, după care le da drumul. De aceea a primit el într-o zi Îngeri în casa lui; dacă i-ar fi copleşit cu întrebări, cîştigul lui ar fi fost mult mai mic. Într-adevăr, ne minunăm de el nu că a primit Îngeri, ci că i-a primit fără să-i cunoască. Dacă i-ar fi îngrijit ştiind cine sînt, nu făcea nimic de mirare: măreţia unor astfel de oaspeţi ar fi făcut îndatoritor şi omenos şi pe omul cel mai crud şi mai nesimţitor. Acesta e lucrul de mirare: că, socotindu-i pe ei nişte oameni de rînd, le-a arătat atîta îngrijire. Tot aşa a făcut şi Reveca: ea nu ştia numele slugii, pricina călătoriei sale, gîndul pe care îl avea ca să o ceară în căsătorie; ea nu vedea decît un călător şi un străin. Aşa că rodul milosteniei sale a fost cu atît mai mare, cu cît ea a îngrijit cu o bunăvoinţă desăvîrşită pe un om cu totul necunoscut, rămînînd însă credincioasă legilor buneicuviinţe. Nici neruşinare, nici îndrăzneală, nici silă, nici mînie; a ştiut să-şi facă datoria fără să treacă peste marginea cuvenită. Aceasta înţelege şi Moisi cînd zice: Iar omul o socotea pe ea şi tăcea, ca să cunoască, îndreptase Dumnezeu calea lui, sau nu? (Facerea 24, 21). Ce însemnează „o socotea”? Asta însemnează că îi privea statura, mersul, înfăţişarea, vorbirea - în sfîrşit, totul - cu o mare grijă, căutînd să citească, din mişcări, firea sufletului. Şi nu a fost destul: face şi altă încercare. După ce i-a dat să bea, nu s-a oprit, ci a întrebat-o: A cui fată eşti? Spune-mi de este la tatăl tău loc, să sălăşluim noi? (Facerea 24, 23). Ce a răspuns ea? Cu răbdare şi cu dulceaţă i-a spus numele tatălui său şi nu s-a supărat, ca să-i zică: „Dar tu cine eşti, îndrăzneţule care întrebi aşa de iscoditor de casa noastră?” I-a răspuns: Sînt fiica lui Batuil, fiul Melhei, pe care l-a născut ea lui Nahor. Paie şi fin mult este la noi, precum şi loc de sălăşluit (Facerea 24, 25). Şi acum, ca şi atunci cînd fusese vorba de apă, ea îi dădu mai mult decît cerea. Atunci cînd el nu voia decît să bea, ea ceru să-i adape şi cămilele şi le-a adăpat. Acelaşi lucru şi aici: el întreabă numai dacă este loc pentru oaspeţi, ea îi răspunde că sînt paie, fin şi celelalte, prin aceasta îndemnîndu-l şi trăgîndu-l spre casă, ca să cîştige preţul iubirii de oaspeţi. Să nu ascultăm aceasta nici cu uşurinţă şi nici fără luare aminte, ci să ne gîndim la noi înşine, să ne punem în locul lor şi atunci tot aşa vom socoti şi noi fapta bună a Revecăi. Adesea, cînd adăpostim pe prieteni şi cunoscuţi, ne vine greu şi, dacă şederea lor se lungeşte o zi sau două, iată-ne supăraţi. Reveca ducea cu mare bucurie în casa lor un necunoscut şi un străin, şi avea să se îngrijească nu numai de el, dar şi de atîtea cămile ale lui.

Însă, după ce a intrat oaspetele, luaţi în seamă înţelepciunea lui: cînd i-a dat pîine să mănînce, el a zis: Nu voi mînca pînă ce nu voi grăi cuvintele mele (Facerea 24, 33). Vedeţi cît de grabnic şi de cumpătat a fost? Apoi, cînd i-a dat voie să vorbească, să vedem în ce chip îi vorbeşte? Oare i-a spus că are un stăpîn de neam mare, cinstit de toată lumea, întîiul locuitor din părţile sale? Dacă ar fi voit să vorbească aşa, n-ar fi fost de loc încurcat, într-adevăr, oamenii din ţară aceea cinsteau pe Avraam ca pe un rege. Dar el nu spune nimic [de acest fel], trece peste cinstea omenească şi nu împodobeşte pe Avraam decît cu cinstea dumnezeiască, zicînd: Sluga lui Avraam sînt eu. Domnul a binecuvîntat pe stăpînul meu foarte, şi l-a mărit, şi i-a dat lui oi şi boi, argint şi aur, slugi şi slujnice, cămile şi asini (Facerea 24, 34-35). Dacă aminteşte de bogăţii, nu o face ca să arate că Avraam este în belşug, ci ca să se vadă că este iubit de Dumnezeu. Nu voia să-l laude că era bogat, ci fiindcă primise toate acestea de la Dumnezeu. Apoi, a vorbit despre tînăr. Şi Sarra, soţia lui, i-a născut un fiu în bătrîneţele lui (Facerea 24, 36). Prin aceasta, a lăsat să se înţeleagă felul naşterii, arătînd că naşterea i-a fost dată după rînduială dumnezeiască, în afară de legile firii. Tot aşa şi tu, fie că îţi cauţi o soţie sau un soţ, cercetează înainte de toate dacă este iubit de Dumnezeu, dacă este plin de bunătatea cerească. Căci, dacă se găsesc acestea, toate celelalte vin singure; iar neavînd nimic din acestea, chiar dacă are o mare avere, nu-i nici un cîştig. Apoi, ca să nu fie întrebat de ei de ce nu a luat în căsătorie pe nici una din ţara lui, a adăugat: Şi m-a jurat stăpînul meu, zicînd: Să nu iei femeie fiului meu din fetele Hananeenilor, între care locuiesc eu în pămîntul lor. Ci să mergi la casa tatălui meu şi la neamul meu, şi vei lua soţie feciorului meu de acolo (Facerea 24, 37-38).

Dar nu vreau să aduc aici toată istoria, căci mi-e teamă să nu vă supăr. Să trecem la sfîrşit. După ce a povestit cum s-a oprit la fintînă, cum s-a rugat de fată, cum i-a dat mai mult decît a cerut el, cum a fost mijlocitorul său; în sfîrşit, după ce a povestit totul pe larg, a încetat din vorbă. Ceilalţi, după ce au ascultat această povestire, n-au stat nici o clipă la îndoială şi fără întîrziere, ca insuflaţi chiar de Dumnezeu, au dat pe fiica lor îndată. Laban şi Batuil răspunseră: De la Domnul a ieşit lucrul acesta; nu vom putea grăi ţie împotrivă, nici rău, nici bine. Iată, Reveca este înaintea ta; ia-o şi te du, şi să fie femeia feciorului stăpînului tău, după cum a grăit Domnul (Facerea 24, 50-51). Cine nu se va mira? Cine nu va rămîne izbit de mirare, gîndindu-se la numărul şi la greutatea piedicilor ridicate într-o clipă? Trimisul era un străin şi o slugă; drumul de făcut era foarte lung; nici mirele, nici tatăl său, nici una din rudele sale nu erau cunoscuţi de ei. Erau destule greutăţi ca să împiedice căsătoria. Cu toate acestea, nimeni nu o împiedică şi, ca şi cum Isaac ar fi fost un vecin, o cunoştinţă, un prieten de demult, ei i-au dat pe fiica lor cu o întreagă încredere: mijlocitor era Dumnezeu. Într-adevăr, să încercăm a face ceva fără ajutorul Său: ceea ce ne părea uşor şi lesne ne va pune în cale numai prăpăstii, şi strîmtori şi mii de nenorociri. Deci nimic să nu facem, nici să zicem, pînă ce n-am chemat pe Dumnezeu şi nu L-am rugat să ne ajute în aceea ce vrem a săvîrşi, după cum a făcut această slugă.

Să vedem acum, după ce a luat-o, cum a prăznuit nunta. Oare a înşirat după el chimvale, şi fluiere, şi danţuri, şi tobe, şi flaute, şi tot ce se obişnuieşte în astfel de împrejurări? Nimic din acestea! Singur primise pe Reveca, singur a adus-o, fără alt tovarăş decît Îngerul care îl întovărăşea, îndeplinind rugăciunea pe care Avraam o făcuse lui Dumnezeu, de a apăra călătoria slugii sale, cînd acela părăsise casa lui. Şi tînăra fecioară era dusă la soţul ei fără să audă nici flaut, nici liră, nici alt instrument, dar cu capul acoperit de binecuvîntările cereşti, cunună mai bogată în strălucire decît stema cea mai scumpă. Era dusă la bărbatul ei îmbrăcată nu cu ţesături de aur, ci cu curăţie, credinţă, milostenie, în sfîrşit, cu toate faptele bune. Era dusă la bărbatul său nu pe un car acoperit, nici pe vreun alt scaun împodobit, ci pe spinarea unei cămile. În acea vreme, fecioarele, pe lîngă virtuţile lor, aveau şi sănătate trupească. Într-adevăr, mamele lor nu le creşteau cum este obicei astăzi şi nu stingeau sănătatea lor cu băi, parfumuri, sulimanuri, haine moi şi, în sfîrşit, prin multe alte chipuri de zădărnicii, care mai repede le moleşesc. Dimpotrivă, ele le supuneau la cele mai aspre încercări. De aceea aveau o frumuseţe înnăscută a trupului şi de bun soi, căci aveau totul de la fire, nimic străin. Şi se bucurau de o sănătate neatinsă de nimic, iar farmecele lor erau de neînchipuit, pentru că trupul lor nu era niciodată chinuit de boală şi trîndăvia le era necunoscută. Greutăţile, oboseala, obişnuinţa de a face totul singure, gonind trîndăvia, le dădeau putere şi sănătate nezdruncinată. De aceea erau şi mai plăcute bărbaţilor şi mult mai iubite, pentru că găseau în ele multă înţelepciune.

Reveca era deci pe o cămilă; apropiindu-se [de sălaşurile lui Avraam], mai-nainte ca să ajungă [acolo], a ridicat ochii, l-a văzut pe Isaac şi a sărit jos de pe cămilă. Vedeţi putere? Vedeţi uşurinţă? A sărit jos de pe cămilă! Aşa era vigoarea, care se unea cu înţelepciunea, la fecioarele din acea vreme! Şi a zis slugii: Cine este omul acela, care merge pe cîmp spre întâmpinarea noastră? Şi a zis sluga: Acesta este stăpînul meu. Atunci ea îşi luă vălul şi se acoperi (Facerea 24, 65). Recunoaşteţi peste tot smerenia ei, admiraţi-i ruşinea şi neîndrăzneala!

Şi a dus-o Isaac în cortul mamei sale, Sarra; şi a luat pe Reveca, şi aceasta s-a făcut femeia lui, şi a iubit-o pe dînsa. Şi s-a mîngîiat Isaac de pierderea mamei sale, Sarra (Facerea 24, 67). Aceste cuvinte - „şi a iubit-o pe dînsa, şi s-a mîngîiat Isaac de pierderea mamei sale, Sarra” - nu le citesc eu degeaba: am voit să înţelegeţi ce farmec avea Reveca, încît a avut parte de atîta iubire. Şi cine n-ar fi iubit o femeie atît de înţeleaptă, atît de cinstită, de omenoasă, de binefăcătoare, de dulce, o femeie aşa de curajoasă cu inima, aşa de tare cu trupul?

Nu am spus acestea ca să fiu ascultat sau ca să fiu aplaudat de voi, ci ca să aţîţ rîvna voastră. Voi, părinţilor, urmaţi prevederea Patriarhului, care a vrut să dea fiului său o femeie cu adevărat virtuoasă; n-a căutat nici bogăţie, nici neam mare, nici frumuseţe, nici altceva, decît frumuseţea sufletului. Voi, mamelor, aşa să creşteţi pe fiicele voastre. Iar voi, tinerilor care voiţi să vă luaţi soţii, să prăznuiţi nunta cu această cuviinţă: departe să fie de voi jocurile, zgomotele de rîs, glumele lumeşti, flautele, şi întreagă acea măreţie diavolească şi orice îi poate semăna; să rugaţi numai pe Dumnezeu să fie mijlocitorul vostru în toate faptele voastre. Dacă vom săvîrşi aşa toate faptele noastre, nu va fi nici despărţire, nici bănuială de prea-curvie, nici cuvînt de gelozie, nici bătăi, nici certuri, ci vom gusta toate dulceţile păcii şi unirii, la care se vor adăuga cu siguranţă toate faptele bune. După cum, atunci cînd bărbatul şi femeia sînt neuniţi, nu e nimic sănătos în casa lor, chiar dacă lucrurile ar merge bine, tot aşa, cînd domneşte pacea şi unirea, nimic nu va fi neplăcut, chiar dacă s-ar ivi mii de furtuni în aceeaşi zi. Dacă căsătoriile se vor face astfel, şi copii vor putea fi crescuţi în lucrarea faptelor bune. Cînd femeia va fi cinstită, înţeleaptă şi împodobită cu toate virtuţile, va putea să cîştige cu totul un bărbat pe care să-l şi stăpînească prin puterea dragostei ei, şi, cînd l-a cîştigat, să găsească în el un tovarăş plin de rîvnă pentru creşterea copiilor. Şi va îndemna chiar pe Dumnezeu să privească cu grijă asupra lor. Atunci cînd chiar Dumnezeu ajută astfel de gospodării aşa de bine îndreptate, îngrijind chiar el de sufletele copiilor, toate chinurile vor pieri, totul va fi iubire în casă, ca şi în sufletele stăpînilor. În acest chip, fiecare, împreună cu casa sa - înţeleg cu femeia, copii şi slugile sale - va putea să străbată pînă la capăt, fără primejdie, viaţa de aici şi să intre la sfîrşit în Împărăţia Cerurilor, pe care doresc să o dobîndim cu toţii, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu care este mărirea şi puterea Tatălui, împreună cu Sfîntul şi de viaţă dătătorul Duh, acum, şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Bibliografie: Nicolae N. Marinescu, Studii omiletice asupra celor trei cuvîntări ale Sfîntului Ioan Hrisostomul despre căsătorie, cu traducerea lor, Teză pentru licenţă, Litotipografia L. Moţăteanu, Bucureşti, 1908

CUVÎNTUL SFÎNTULUI SILUAN ATONITUL- DESPRE IUBIREA VRĂJMAŞILOR ŞI DESPRE SMERENIE

Tânjirea după Dumnzeu

[...] Dar cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate cunoaşte pe Domnul, nici dulceaţa Duhului Sfînt. Duhul Sfînt ne învaţă să iubim pe vrăjmaşi pînă într-atît încît sufletului să-i fie milă de ei ca de proprii noştri copii. Sînt oameni care doresc vrăjmaşilor lor sau duşmanilor Bisericii pierire şi chinuri în focul iadului. Ei gîndesc aşa pentru că n-au învăţat de la Duhul Sfînt iubirea lui Dumnezeu, căci cel ce a învăţat aceasta va vărsa lacrimi pentru întreaga lume. Tu zici: „Cutare e un criminal şi e bine să ardă în focul iadului.” Dar te întreb: „Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în Rai şi de acolo ai vedea arzînd în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?” Sau vei avea şi tu o inimă de fier? Dar în Rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de smerenie şi de iubirea lui Hristos, care are milă de toţi. Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi n-are în el harul lui Dumnezeu. Milostive Doamne, învaţă-ne prin Duhul Tău cel Sfînt să-i iubim pe vrăjmaşi, şi să ne rugăm pentru ei cu lacrimi. [...]

Despre smerenie

Acum sînt puţini „stareţi” („bătrîni”) care cunosc iubirea Domnului pentru noi şi care cunosc lupta cu vrăjmaşii şi ştiu că, pentru a-i birui, trebuie smerenia lui Hristos. Domnul iubeşte atît de mult pe om, încît îi dă darurile Sfîntului Duh, dar pînă cînd sufletul se învaţă să păstreze harul, suferă mult. În primul an după ce am primit pe Duhul Sfînt, gîndeam: „Domnul mi-a iertat păcatele: harul dă mărturie de aceasta; de ce mai am nevoie?” Dar nu trebuie să gîndim aşa! Chiar dacă păcatele ne-au fost iertate, toată viaţa trebuie să ne aducem aminte de ele şi să ne întristăm, ca să păzim zdrobirea (inimii). N-am făcut aşa şi am încetat zdrobirea şi mult am fost hărţuit de demoni. Eram nedumerit ce să fac cu mine şi-mi spuneam: „Sufletul meu cunoaşte pe Domnul şi iubirea Lui. Cum de-mi vin gînduri rele?” Dar Domnului i S-a făcut milă de mine şi m-a învăţat El Însuşi cum trebuie să mă smeresc: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!” Şi prin aceasta vrăjmaşii au fost biruiţi. Dar de îndată ce las mintea mea să iasă din foc, gîndurile rele cîştigă din nou putere. [...]

Domnul iubeşte pe oameni, dar îngăduie întristări, ca oamenii să-şi cunoască neputinţa şi să se smerească şi, pentru smerenia lor, să primească pe Duhul Sfînt, iar cu Duhul Sfînt toate sînt bune, toate sînt pline de bucurie, toate sînt frumoase. Dacă cineva suferă mult de sărăcie şi de boală şi nu se smereşte, suferă fără folos. Dar cine se smereşte, acesta va fi mulţumit de soarta lui, oricare ar fi ea, pentru că Domnul e bogăţia şi bucuria lui, şi toţi oamenii vor fi uimiţi de frumuseţea sufletului său. [...]

Sufletului mîndru nu se arată Domnul. Chiar dacă ar învăţa toate cărţile, sufletul mîndru nu va cunoaşte niciodată pe Domnul, fiindcă mîndria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfîntului Duh, iar Dumnezeu nu e cunoscut decît prin Duhul Sfînt. [...] Omul mîndru se teme de reproşuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobîndit smerenia lui Hristos doreşte totdeauna să i se facă reproşuri şi primeşte cu bucurie ocările şi se întristează cînd este lăudat. Dar aceasta nu este decît începutul smereniei. Dar cînd sufletul cunoaşte prin Duhul Sfînt cît de blînd şi smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuşi mai rău decît toţi păcătoşii şi este bucuros să stea pe gunoaie în zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oameni în Duhul Sfînt strălucind şi asemenea lui Hristos. Dă, Milostive Doamne, tuturor să guste smerenia lui Hristos care e de netîlcuit în scris şi atunci sufletul nu va mai dori nimic, ci va trăi veşnic în smerenie, iubire şi blîndeţe. [...]

Despre pace

[...] Slavă Domnului că nu ne-a lăsat orfani, ci ne-a dat pe pămînt pe Duhul Sfînt (Ioan 14, 15-18). Duhul Sfînt învaţă sufletul o negrăită iubire pentru norod şi milă pentru toţi cei rătăciţi. Domnului i-a fost milă de cei rătăciţi şi a trimis pe Fiul Său Unul-Născut ca să-i mîntuiască; iar Duhul Sfînt învaţă aceeaşi milă pentru cei rătăciţi care merg în iad. Dar cine n-a primit pe Duhul Sfînt, acela nu vrea să se roage pentru vrăjmaşi.

Cuviosul Paisie cel Mare se ruga pentru unul dintre ucenicii lui care se lepădase de Hristos şi, în timp ce se ruga, i S-a arătat Domnul şi i-a zis: „Pentru cine te rogi, Paisie? Nu ştii că el s-a lepădat de Mine?” Dar cuviosul continua să plîngă pentru ucenicul său şi atunci Domnul i-a zis: „Paisie, prin iubirea ta te-ai asemănat Mie.” Aşa se dobîndeşte pacea. Altă cale nu este.

Dacă cineva se roagă mult şi posteşte, dar n-are iubire pentru vrăjmaşi, nu poate avea pace sufletească. Nici eu n-aş putea vorbi despre ea, dacă Duhul Sfînt nu m-ar fi învăţat această iubire. [...]

Pe fratele trebuie să-l dojenim cu blîndeţe şi iubire. Pacea se pierde dacă sufletul e cuprins de slava deşartă, dacă te ridici deasupra fratelui tău, dacă judeci pe cineva, dacă vei mustra pe fratele tău fără blîndeţe şi iubire, dacă vei mînca mult sau te vei ruga cu moliciune, pentru toate acestea pacea se pierde. Dacă ne facem obiceiul de a ne ruga din toată inima pentru vrăjmaşi şi de a-i iubi, pacea va locui totdeauna în sufletele noastre. Dar dacă dispreţuim pe fratele nostru sau dacă-l judecăm, mintea noastră se întunecă şi pierdem pacea şi îndrăzneala la Dumnezeu. [...]

Întrebare: Cum îşi poate păstra pacea sufletului un şef, atunci cînd oamenii lui sînt neascultători?

Acesta e un lucru anevoios şi foarte trist pentru el. Pentru a-şi păstra pacea, el trebuie să-şi aducă aminte că, chiar dacă oamenii lui sînt neascultători, totuşi Domnul îi iubeşte şi a murit în chinuri pentru mîntuirea lor. De aceea, el trebuie să se roage pentru ei din inimă şi atunci Domnul va da rugăciune celui ce se roagă şi el va cunoaşte din experienţă, cum mintea care se roagă are îndrăznire către Dumnezeu şi iubire. Şi chiar dacă eşti un om păcătos, Domnul îţi va da să guşti roadele rugăciunii, iar dacă vei lua obiceiul de a te ruga aşa pentru subordonaţii tăi, atunci în sufletul tău va fi mare pace şi iubire.

Întrebare: Cum îşi poate păstra pacea sufletului un subordonat atunci cînd şeful lui e un om arţăgos şi rău?

Omul arţăgos îndură el însuşi un mare chin de la duhul cel rău. El suferă acest chin din pricina mîndriei lui. Subordonatul, oricine ar fi, trebuie să ştie aceasta şi să se roage pentru sufletul chinuit al şefului său, şi atunci Domnul, văzînd răbdarea lui, îi va da lui (subordonatului) iertarea păcatelor lui şi rugăciunea neîncetată. E mare lucru în faţa lui Dumnezeu să te rogi pentru cei ce te ocărăsc şi te mîhnesc; pentru aceasta Domnul îţi va da harul Lui şi tu vei cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfînt şi atunci vei suporta cu bucurie toate întristările pentru El, şi Domnul îţi va da să iubeşti lumea întreagă şi vei dori fierbinte binele pentru toţi oamenii şi te vei ruga pentru toţi ca pentru un singur suflet.

Domnul a poruncit: Iubiţi pe vrăjmaşi (Matei 5, 44), şi cine iubeşte pe vrăjmaşi se aseamănă Domnului; dar nu e cu putinţă să iubeşti pe vrăjmaşi decît prin harul Duhului Sfînt şi de aceea, de îndată ce cineva te-a supărat, roagă-te lui Dumnezeu pentru el şi atunci îţi vei păstra în sufletul tău pacea şi harul lui Dumnezeu. Dacă însă vei murmura împotriva şefului tău şi-l vei înjura, vei ajunge tu însuţi arţăgos ca şi el şi se va împlini pentru tine cuvîntul Proorocului David: Cu cel ales, ales vei fi şi cu cel îndărătnic te vei îndărătnici (Psalmi 17, 29). Astfel, este greu pentru un începător să-şi păstreze pacea dacă stareţul său are un caracter urît. A trăi cu un astfel de stareţ este o mare cruce pentru un începător; el va trebui să se roage pentru stareţ şi atunci îşi va păstra pacea sufletească şi trupească.

Iar dacă eşti un şef şi trebuie să judeci pe cineva pentru faptele lui rele, roagă-te ca Domnul să-ţi dea o inimă milostivă, pe care o iubeşte Domnul, şi atunci vei judeca cu dreptate; dar dacă vei judeca numai după fapte, atunci vei greşi şi nu vei plăcea Domnului. Trebuie să-l judeci pentru ca omul să se îndrepte şi trebuie să-ţi fie milă de orice suflet, de orice făptură şi de toată zidirea lui Dumnezeu şi să şi ai întru toate conştiinţa curată, şi atunci în sufletul şi mintea ta va fi multă pace. Să trăim în pace şi iubire, şi Domnul ne va asculta şi ne va da tot ceea ce-i vom cere şi ne e de folos. Duhul Sfînt se arată în iubire. Aşa grăieşte Scriptura şi arată experienţa.

E cu neputinţă ca sufletul să aibă pace dacă nu vom cere cu toată puterea de la Domnul să ne dea puterea de a iubi pe toţi oamenii. Domnul ştia că, dacă nu vom iubi vrăjmaşii noştri, nu va fi pace în suflet, şi de aceea ne-a dat porunca: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri.” Dacă nu vom iubi pe vrăjmaşi, atunci vom avea uneori în suflet o anume odihnă, dar dacă-i iubim pe vrăjmaşi, pacea rămîne în suflet ziua şi noaptea. Veghează în sufletul tău la pacea harului Duhului Sfînt; nu ţi-o pierde pentru lucruri mărunte. Dacă dai pace fratelui tău, Domnul îţi va da neasemănat de mult, dar dacă întristezi pe fratele tău, atunci negreşit întristarea se va abate grabnic şi asupra sufletului tău. Dacă îţi vine un gînd spurcat, alungă-l de îndată, şi atunci îţi vei păstra pacea sufletului tău, dar dacă-l primeşti, sufletul tău va pierde iubirea de Dumnezeu şi nu vei avea îndrăzneală în rugăciune.

Dacă îţi tai voia proprie, ai biruit pe vrăjmaşul şi vei cîştiga drept cunună pacea sufletului, dar dacă îţi faci voia ta, eşti deja biruit de vrăjmaş şi urîtul va chinui sufletul tău. Cine are patima iubirii de avuţii nu poate iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele; mintea şi inima unui asemenea om sînt necontenit preocupate de bogăţii şi nu este în el duh de căinţă şi zdrobire pentru păcate şi sufletul lui nu poate cunoaşte dulceaţa păcii lui Hristos. [...]

Despre har

[...] Păstraţi harul lui Dumnezeu: cu el viaţa e uşoară, totul se lucrează bine după Dumnezeu, totul e plin de dragoste şi bucurie, sufletul are odihnă în Dumnezeu şi merge ca printr-o grădină minunată în care trăieşte Domnul şi Maica Domnului. Lipsit de har, omul nu e decît pămînt păcătos, dar cu harul lui Dumnezeu omul se aseamănă după minte Îngerilor. Îngerii slujesc lui Dumnezeu şi îl iubesc prin mintea lor; la fel şi omul după minte e ca un Înger. Fericiţi cei care ziua şi noaptea se îngrijesc să placă Domnului ca să se facă vrednici de iubirea Lui; ei cunosc prin experienţă şi simt harul Duhului Sfînt.

Harul nu vine aşa încît sufletul să nu-l cunoască şi, cînd pierde Harul, sufletul tînjeşte cu putere după el şi-l caută cu lacrimi. Dacă nişte părinţi şi-ar pierde copilul lor preaiubit, cum l-ar mai căuta peste tot ca să-l găsească. La fel îl caută pe Domnul şi sufletul care iubeşte pe Dumnezeu, dar cu mult mai multă nelinişte şi tărie, aşa încît nu-şi poate aduce aminte nici de părinţi, nici de cei dragi. Slavă Domnului că ne dă să înţelegem venirea harului şi ne învaţă să cunoaştem pentru ce vine harul şi pentru ce se pierde. Sufletul celui ce păzeşte toate poruncile va simţi întotdeauna harul, chiar dacă e numai puţin. Dar el se pierde uşor pentru slava deşartă, pentru un singur gînd de mîndrie. Putem să postim mult, să ne rugăm mult, să facem mult bine, dar dacă pentru aceasta vom cădea în slavă deşartă, vom fi asemenea unui chimval care răsună, dar înăuntru e gol (1 Corinteni 13, 1). Slava deşartă face sufletul gol pe dinăuntru şi e nevoie de multă experienţă şi de o îndelungată luptă pentru a o birui. În mănăstire am cunoscut din experienţă şi din Scripturi vătămarea slavei deşarte şi acum, ziua şi noaptea, cer de la Domnul smerenia lui Hristos. Aceasta e o ştiinţă mare şi necontenită.

Războiul nostru e şi crud, şi greu şi simplu totodată. Dacă sufletul iubeşte smerenia, el sfărîmă toate cursele vrăjmaşilor noştri şi ia toate întăriturile lor. În lupta noastră duhovnicească trebuie să ne uităm de asemenea cu grijă să nu ne lipsească muniţiile şi proviziile. Muniţiile sînt smerenia noastră, iar proviziile, Harul Dumnezeiesc; dacă le pierdem, duşmanii ne biruiesc. Războiul e crîncen, dar numai pentru cei mîndri: pentru cei smeriţi, dimpotrivă, el este uşor pentru că ei îl iubesc pe Domnul, iar El le dă o armă puternică: harul Duhului Sfînt, de care vrăjmaşii noştri se tem fiindcă îi arde cu focul lui.

Iată o cale scurtă şi uşoară spre mîntuire: fii ascultător, înfrînat, nu osîndi, păzeşte-ţi mintea şi inima de gîndurile cele rele şi gîndeşte că toţi oamenii sînt buni şi Domnul îi iubeşte. Pentru acest gînd smerit, Harul Duhului Sfînt va via întru tine şi vei zice: „Milostiv este Domnul.”

Dar dacă osîndeşti, murmuri şi-ţi place să-ţi faci voia, atunci chiar dacă te rogi mult, sufletul tău va sărăci şi vei spune: „Domnul m-a uitat.” Dar nu Domnul te-a uitat pe tine, ci tu ai uitat că trebuie să te smereşti, şi pentru aceasta harul lui Dumnezeu nu viază în sufletul tău; el intră însă cu uşurinţă în sufletul smerit şi îi dă pacea şi odihna în Dumnezeu. Maica Domnului a fost mai smerită decît toţi şi de aceea o preamăresc cerul şi pămîntul; şi oricine se smereşte va fi preamărit de Dumnezeu şi va vedea slava Domnului. [...]

Despre voia lui Dumnezeu şi libertatea omului în Dumnezeu

[...] Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viaţa e mult mai uşoară, pentru că şi atunci cînd se află în boală, în sărăcie şi în prigoană, el gîndeşte aşa: „Aşa i-a plăcut lui Dumnezeu, iar eu trebuie să îndur aceasta pentru păcatele mele.” Iată că de mulţi ani bolesc de dureri de cap, greu de îndurat dar folositoare, pentru că prin boală sufletul se smereşte. Sufletul meu vrea fierbinte să se roage şi să facă priveghere, dar boala mă împiedică, fiindcă trupul bolnav are nevoie de linişte şi odihnă; şi L-am rugat mult pe Domnul să mă vindece, dar El nu m-a ascultat. Înseamnă că lucrul nu-mi este de folos. Dar iată ce s-a întîmplat cu mine altă dată, cînd Domnul m-a ascultat degrabă şi m-a izbăvit. Într-o zi de sărbătoare, s-a dat peşte la trapeză; şi mîncînd, am înghiţit un os de peşte care a rămas prins în piept. Am chemat pe Sfîntul Mare Mucenic Pantelimon cerîndu-i să mă vindece, pentru că nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Şi cînd am spus: „Vindecă-mă!”, am primit în suflet răspunsul: „ieşi din trapeză, respiră adînc şi osul va ieşi cu sînge.” Am făcut aşa: am ieşit, am respirat adînc, am tuşit şi un os mare de peşte a ţîşnit afară cu sînge. Şi am înţeles că dacă Domnul nu mă vindecă de durerile mele de cap, înseamnă că e de folos pentru sufletul meu să bolesc astfel. [...]

Cum ştii dacă vieţuieşti după voia lui Dumnezeu? Iată un semn: dacă te întristezi pentru un lucru oarecare, înseamnă că nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumnezeu, chiar dacă ţie ţi se pare că vieţuieşti după voia Lui. Cine vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijeşte de nimic. Şi dacă are nevoie de vreun lucru, se predă pe sine însuşi şi lucrul de care are nevoie lui Dumnezeu. Şi chiar dacă nu-l dobîndeşte, rămîne la fel de liniştit, ca şi cum l-ar avea. Sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tîlhari, de nimic. Şi orice i s-ar întîmpla, el spune: „Aşa i-a plăcut lui Dumnezeu”. Dacă e bolnav, gîndeşte: „înseamnă că am nevoie de boală; altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o.” Şi aşa se păstrează pacea în suflet şi în trup. [...]

Nimeni pe pămînt nu poate scăpa de întristări şi, deşi întristările pe care ni le trimite Domnul nu sînt mari, pentru oameni, ele par de neîndurat şi îi întristează, şi aceasta pentru că nu vor să-şi smerească sufletul, nici să se predea voii lui Dumnezeu. Dar pe cei ce s-au predat voii lui Dumnezeu, Domnul Însuşi îi călăuzeşte prin harul Său şi ei îndură totul cu bărbăţie pentru Dumnezeu, pe Care-L iubesc şi împreună cu Care vor fi preamăriţi în veci. [...] Domnul a dat pe pămînt pe Duhul Sfînt şi cel în care Acesta viază simte în el Raiul. Vei zice poate: .De ce nu este şi în mine un asemenea har? Pentru că nu te-ai predat voii lui Dumnezeu, ci trăieşti după voia ta. Priveşte pe cel ce-şi iubeşte voia sa proprie; n-are niciodată pace în suflet şi e mereu nemulţumit: asta nu e aşa, asta nu e bine. Dar cel ce s-a predat pe sine însuşi în chip desăvîrşit voii lui Dumnezeu, acela are rugăciunea curată în sufletul lui, iubeşte pe Domnul, şi toate ale lui sînt dragi şi plăcute. Aşa s-a predat lui Dumnezeu Preasfînta Fecioară: Iată roaba Ta. Fie mie după cuvîntul tău! (Luca 1, 38). Dacă am spune şi noi aşa: „Iată robii Tăi, Doamne. Fie nouă după cuvîntul Tău”, cele spuse de Domnul şi scrise de Duhul Sfînt în Evanghelie ar rămîne în sufletele noastre şi atunci lumea întreagă s-ar umple de iubirea lui Dumnezeu şi cît de minunată ar fi viaţa pe întregul pămînt. Dar, deşi cuvintele Domnului se aud de atîtea veacuri în întreaga lume, oamenii nu le înţeleg şi nu vor să le primească. Dar cine trăieşte după voia lui Dumnezeu, acela va fi preamărit în cer şi pe pămînt. [...]

Despre pocăinţă

[...] Atît de mult i-a iubit pe oameni Domnul, că i-a sfinţit prin Duhul Sfînt şi i-a făcut asemenea Lui. Domnul e milostiv, iar Duhul Sfînt ne dă puterea de a fi milostivi. Fraţilor, să ne smerim şi prin pocăinţă vom dobîndi o inimă plină de milă, şi atunci vom vedea slava Domnului, care se face cunoscută sufletului şi minţii prin harul Duhului Sfînt.

Cine se pocăieşte cu adevărat e gata să sufere toate necazurile: foame şi golătate, frig şi căldură, boală şi sărăcie, dispreţ şi prigoană, nedreptate şi defăimare, fiindcă sufletul se avîntă spre Domnul şi nu se mai grijeşte de cele pămînteşti rugîndu-se lui Dumnezeu cu minte curată. Dar cel alipit de averi şi de bani, acesta nu va putea avea niciodată mintea curată în Dumnezeu, fiindcă în adîncul sufletului său şade grija: ce să facă cu aceşti bani? Şi dacă nu se pocăieşte sincer şi nu se va întrista pentru că L-a supărat pe Dumnezeu, va şi muri în patimi fără să fi cunoscut pe Dumnezeu. Cînd ţi se ia ceea ce ai, dă tu acel lucru, pentru că iubirea dumnezeiască nu poate refuza nimic; dar cine n-a cunoscut iubirea, acela nu poate fi milostiv, pentru că în sufletul lui nu e bucuria Duhului Sfînt. Dacă prin patimile Lui Domnul Cel Milostiv ne-a dat pe pămînt pe Duhul Sfînt de la Tatăl, ba ne-a dat însuşi Trupul şi Sîngele Lui, e limpede că El ne va da şi toate cele de care avem nevoie. Să ne predăm voii lui Dumnezeu şi atunci vom vedea purtarea de grijă (pronia) a lui Dumnezeu şi Domnul ne va da şi ceea ce nu aşteptăm. Dar cine nu se predă voii lui Dumnezeu, acela nu va putea vedea niciodată purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi.

Să nu ne întristăm de pierderea averilor noastre: acesta e un lucru neînsemnat. Tatăl meu după trup m-a învăţat aceasta. Cînd se întîmpla o nenorocire în casă, el rămînea liniştit. După ce casa noastră a luat foc oamenii spuneau: „Ivan Petrovici, ţi-a ars gospodăria”, dar el răspundea: „Dacă dă Dumnezeu, mi-o voi pune pe picioare.” Într-o zi mergeam la ogorul nostru şi eu i-am spus: „Uite, ne-au furat snopii de grîu”, dar el mi-a răspuns: „Ei şi? Fiul meu, Domnul a făcut să rodească pentru noi bucate din destul, dar cine fură înseamnă că are nevoie de ele.” Mi s-a întîmplat să-i spun: „Dai mult de pomană, dar iată acolo jos oamenii trăiesc mai bine decît noi şi dau mai puţin”, iar el mi-a răspuns: „Lasă, fiule, Domnul ne va da ce ne trebuie.” Şi Domnul n-a înşelat nădejdea lui. [...]

Dacă gîndeşti rău despre aproapele tău, aceasta înseamnă că un duh rău viază în tine şi acesta îţi insuflă gînduri rele împotriva oamenilor. Şi dacă cineva nu se pocăieşte şi moare fără să fi iertat fratelui său, sufletul lui se va pogorî acolo unde sălăşluieşte duhul rău care-i stăpîneşte sufletul. Aceasta e o lege pentru noi: dacă ierţi, înseamnă că Domnul te-a iertat; dar dacă nu ierţi fratelui tău, aceasta înseamnă că păcatul rămîne încă întru tine. Domnul vrea ca noi să iubim pe aproapele; şi dacă tu gîndeşti despre el că Domnul îl iubeşte, aceasta înseamnă că iubirea Domnului e cu tine; şi dacă crezi că Domnul iubeşte mult făptura Sa şi ţi-e milă de întreaga zidire şi iubeşti pe vrăjmaşii tăi şi dacă, în acelaşi timp, te socoteşti mai rău decît toţi, aceasta înseamnă că e cu tine un mare har al Duhului Sfînt. Cine poartă în sine pe Duhul Sfînt, chiar dacă nu mult, acela se întristează pentru toţi oamenii ziua şi noaptea, şi în inima lui îi este milă pentru orice zidire a lui Dumnezeu şi mai cu seamă pentru oamenii care nu-l cunosc pe Dumnezeu sau se împotrivesc Lui şi care, pentru aceasta, vor merge în focul chinurilor. El se roagă pentru ei ziua şi noaptea, mai mult decît pentru sine însuşi, ca toţi să se pocăiască şi să cunoască pe Domnul.

Hristos S-a rugat pentru cei ce-L răstigneau: Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). Ştefan, întîiul diacon, se ruga pentru cei ce-l omorau cu pietre, ca Domnul să nu le socotească păcatul acesta (Faptele Apostolilor 7, 60). Şi noi, dacă vrem să păstrăm harul, trebuie să ne rugăm pentru vrăjmaşi. Dacă nu ţi-e milă de păcătosul care va fi chinuit în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul lui Dumnezeu, ci în tine viază un duh rău; şi cîtă vreme eşti încă în viaţă, sileşte-te prin pocăinţă să te slobozeşti de el. [...]

Despre iubire

[...] Sufletul nu poate avea pace dacă nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Sufletul care a fost învăţat de harul lui Dumnezeu să se roage iubeşte şi-i este milă de fiecare făptură şi îndeosebi de om, pentru care Domnul a pătimit pe cruce şi suferă cu sufletul pentru noi toţi. Domnul m-a învăţat să iubesc pe vrăjmaşi. Fără harul lui Dumnezeu nu putem iubi pe vrăjmaşi, dar Duhul Sfînt ne învaţă iubirea şi atunci ne va fi milă chiar şi de demoni, pentru că s-au dezlipit de bine şi au pierdut smerenia şi iubirea de Dumnezeu.

Vă rog, fraţilor, faceţi o încercare. Dacă cineva vă ocărăşte sau vă dispreţuieşte sau vă smulge ce e al vostru, sau prigoneşte Biserica, rugaţi pe Domnul zicînd: „Doamne, noi toţi sîntem făpturile Tale. Ai milă de robii Tăi şi întoarce-i spre pocăinţă!” Şi atunci vei purta în chip simţit harul în sufletul tău. La început sileşte inima ta să iubească pe vrăjmaşi şi Domnul, văzînd dorinţa ta cea bună, te va ajuta în toate, şi experienţa însăşi te va învăţa calea. Dar cine gîndeşte rău de vrăjmaşi, acela nu are în el iubirea lui Dumnezeu şi nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Dacă te vei ruga pentru vrăjmaşi, va veni la tine pacea; iar cînd vei iubi pe vrăjmaşi, să ştii că un mare har al lui Dumnezeu viază întru tine; nu zic că este deja un har desăvîrşit, dar e de ajuns pentru mîntuire. Dacă însă îi ocărăşti pe vrăjmaşii tăi, aceasta înseamnă că un duh rău viază întru tine şi aduce gînduri rele în inima ta; pentru că, aşa cum a spus Domnul, din inima omului ies gîndurile bune şi gîndurile rele (Matei 15, 19). Omul bun gîndeşte: „Tot cel ce rătăceşte de la adevăr piere” şi, de aceea, îi este milă de el. Dar cine n-a învăţat de la Duhul Sfînt să iubească, acela nici nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Cine a învăţat de la Duhul Sfînt să iubească, acela se întristează toată viaţa pentru oamenii care nu se mîntuiesc, şi varsă multe lacrimi pentru popor şi harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmaşi.

Dacă nu-i iubeşti, măcar nu-i ponegri şi nu-i înjura; şi acesta va fi un lucru bun. Dar dacă cineva îi blestemă şi-i înjură, e limpede că un duh rău viază în el şi, dacă nu se pocăieşte, va merge după moarte acolo unde sălăşluiesc duhurile cele rele. Să izbăvească Domnul orice suflet de o asemenea nenorocire! Înţelegeţi! E atît de simplu. Sînt vrednici de milă oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu sau care se împotrivesc Lui. Inima mea suferă pentru ei şi lacrimi curg din ochii mei. Pentru noi şi Raiul şi chinurile se văd limpede: le cunoaştem prin Duhul Sfînt. Aceasta a spus-o şi Domnul: Împărăţia lui Dumnezeu e înăuntrul vostru (Luca 17, 21). Aşa că încă de aici începe viaţa veşnică; şi chinurile veşnice încep şi ele încă de aici. [...]

Despre monahi

[...] Sînt monahi care cunosc pe Dumnezeu, cunosc şi pe Maica Domnului, pe Sfinţii Îngeri şi Raiul, dar cunosc şi pe demoni şi chinurile iadului, şi cunosc aceasta din experienţă. În Duhul Sfînt sufletul cunoaşte pe Dumnezeu. Duhul Sfînt ne dă, pe cît e cu putinţă acest lucru, să cunoaştem încă de aici plinătatea bucuriei raiului, pe care fără harul lui Dumnezeu omul n-ar putea-o purta, ci ar muri. Dintr-o lungă experienţă, monahul duce luptă cu vrăjmaşul mîndriei, şi Duhul Sfînt îl învaţă, îl lămureşte şi-i dă puterea de a-l birui. Monahul înţelept izgoneşte prin smerenie orice înălţare şi mîndrie. El spune: „Nu sînt vrednic de Dumnezeu şi de Rai. Sînt vrednic de chinurile iadului şi voi arde veşnic în foc. Sînt cu adevărat mai rău decît toţi şi nevrednic de a fi miluit.” Duhul Sfînt îl învaţă să gîndească aşa despre sine însuşi; şi Domnul se bucură pentru noi cînd ne smerim şi ne osîndim pe noi înşine şi dă sufletului harul Său. Cine s-a smerit pe sine, acela a biruit pe vrăjmaşi. Cine se socoteşte în inima sa vrednic de focul cel veşnic, nici un vrăjmaş nu se poate apropia de el şi nici un gînd lumesc nu pătrunde în sufletul lui, ci rămîne în Dumnezeu cu toată mintea şi cu toată inima. Iar cine a cunoscut pe Duhul Sfînt şi a fost învăţat de El smerenia, acela a ajuns asemenea Învăţătorului său, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi s-a asemănat Lui. [...]

O, fraţilor, citiţi mai mult Evangheliile, Epistolele Apostolilor şi scrierile Sfinţilor Părinţi, prin această învăţătură sufletul cunoaşte pe Dumnezeu şi mintea e atît de ocupată de Domnul, că uită cu desăvîrşire lumea, ca şi cum nu s-ar fi născut măcar. [...]

Despre ascultare

[...] Prin ascultare omul se păzeşte de mîndrie; pentru ascultare se dă rugăciunea; pentru ascultare se dă şi harul Duhului Sfînt. Iată de ce ascultarea e mai presus decît postul şi rugăciunea. Dacă îngerii căzuţi ar fi păzit ascultarea, ar fi rămas în ceruri şi ar fi cîntat întru slava Domnului. Şi dacă Adam ar fi păzit ascultarea, atunci el şi neamul lui ar fi rămas în Rai. Dar chiar şi acum e cu putinţă să aflăm iarăşi Raiul prin pocăinţă. Domnul ne iubeşte mult în ciuda păcatelor noastre, numai să ne smerim şi să-i iubim pe vrăjmaşi. Dar cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate avea pace, chiar dacă ar fi aşezat în Rai. [...]

Despre războiul duhovnicesc. Marea ştiinţă

[...] Lupta noastră se duce în fiecare zi şi în fiecare ceas. Dacă faci reproşuri fratelui sau îl judeci sau îl întristezi, ţi-ai pierdut pacea. Dacă ai căzut în slava deşartă sau te înalţi deasupra fratelui, ai pierdut harul. Dacă-ţi vine un gînd desfrînat şi nu-l depărtezi de îndată, sufletul tău pierde iubirea lui Dumnezeu şi îndrăzneala în rugăciune. Dacă iubeşti puterea sau banii, nu vei cunoaşte niciodată iubirea lui Dumnezeu. Dacă-ţi împlineşti voia proprie, eşti biruit de vrăjmaşul şi urîtul intră în sufletul tău. Dacă urăşti pe fratele tău, înseamnă că ai căzut din Dumnezeu şi un duh rău a pus stăpînire pe tine. Dar dacă faci bine fratelui, atunci vei afla odihna conştiinţei. Dacă-ţi tai voia proprie, vei izgoni pe vrăjmaşi şi vei dobîndi pace în sufletul tău. Dacă ierţi fratelui tău ocările şi iubeşti pe vrăjmaşi, atunci dobîndeşti iertarea păcatelor tale şi Domnul îţi va da să cunoşti iubirea Duhului Sfînt. Iar cînd te smereşti întru totul, atunci afli odihna desăvîrşită în Dumnezeu.

Cînd sufletul e smerit şi Duhul lui Dumnezeu este în el, atunci omul este fericit cu duhul în iubirea lui Dumnezeu. Cînd simte mila Domnului, sufletul nu se mai teme de nimic, de nici o nenorocire pe pămînt, ci doreşte să fie pururea smerit înaintea lui Dumnezeu şi să iubească pe fratele. Dar dacă sufletul cade în slava deşartă, sărbătoarea lui ia sfîrşit, pentru că harul părăseşte sufletul, şi de acum el nu se mai poate ruga curat, ci gînduri rele vin şi frămîntă sufletul.[...]

Nu vă voi ascunde pentru ce dă Domnul harul Său. Nu vreau să scriu mult, ci vă rog numai aceasta: iubiţi-vă unii pe alţii şi veţi vedea atunci mila Domnului. Să iubim pe fratele şi ne va iubi pe noi Domnul. Nu gîndi, suflete, că Domnul te iubeşte, dacă te uiţi la cineva cu duşmănie. O, nu. Mai degrabă te iubesc demonii, pentru că te-ai făcut slujitorul lor; dar nu întîrzia, pocăieşte-te şi cere de la Domnul puterea de a iubi pe fratele, şi vei vedea atunci pace în sufletul tău.

Din toate puterile cereţi de la Domnul smerenie şi iubire frăţească, fiindcă pentru iubirea de frate Domnul dă harul Său. Încearcă cu tine însuţi: într-o zi cere de la Dumnezeu iubirea de frate şi într-alta trăieşte fără iubire, şi atunci vei vedea deosebirea. Roadele duhovniceşti ale iubirii sînt vădite: pace şi bucurie în suflet, şi toţi oamenii vor fi pentru tine neamuri şi rude dragi şi vei vărsa lacrimi din belşug pentru aproapele şi pentru toată suflarea şi făptura.

Adeseori, pentru un singur cuvînt bun sufletul simte în el o schimbare binefăcătoare; şi, dimpotrivă, pentru o singură privire duşmănoasă se pierde harul şi iubirea lui Dumnezeu. Atunci însă căieşte-te degrabă ca pacea lui Dumnezeu să se întoarcă în sufletul tău. Fericit sufletul care iubeşte pe Domnul şi care a fost învăţat de El smerenia. Domnul iubeşte sufletul smerit care nădăjduieşte cu tărie în Dumnezeu. În fiecare secundă simte mila Lui, astfel încît, chiar dacă vorbeşte cu oameni, el este absorbit în Domnul Cel iubit şi, din îndelungata sa luptă cu vrăjmaşii, sufletul îndrăgeşte înainte de toate smerenia şi nu lasă pe vrăjmaşi să ia de la el iubirea de fraţi. Dacă vom iubi din toate puterile pe fratele şi ne vom smeri sufletul nostru, biruinţa va fi a noastră, pentru că Domnul dă harul Său mai cu seamă pentru iubirea de frate. [...]

Un monah lipsit de experienţă suferea din partea demonilor şi, cînd îl năpădeau, el fugea de ei, dar ei îl urmăreau. Dacă ţi se întîmplă şi ţie ceva asemănător, nu te înspăimînta şi nu fugi, ci stai cu bărbăţie, smereşte-te şi zi: „Doamne, miluieşte-mă, că sînt un mare păcătos” şi demonii pier; dar dacă vei fugi în chip laş, ei te vor goni în prăpastie. Adu-ţi aminte că în ceasul cînd te năpădesc demonii, se uită la tine şi Domnul, să vadă cum îţi pui nădejdea în El. Chiar dacă îl vezi limpede pe satan şi el te va arde cu focul lui şi vrea să înrobească mintea ta, nu te teme, ci nădăjduieşte cu tărie în Domnul şi spune: „Sînt mai rău decît toţi” şi vrăjmaşul se va depărta de tine.

Nu te speria nici dacă simţi că un duh rău lucrează înăuntrul tău, ci mărturiseşte-te sincer şi cere din toată inima de la Domnul un duh umilit (Psalmi 50, 18) şi negreşit Domnul ţi-l va da, şi atunci, pe măsura smereniei tale, vei simţi întru tine harul; şi cînd sufletul tău se va smeri cu totul, atunci vei găsi odihnă desăvîrşită. Aşa este războiul pe care îl duce omul toată viaţa. Sufletul care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfînt şi cade în înşelare să nu se înfricoşeze, ci, aducîndu-şi aminte de iubirea lui Dumnezeu şi ştiind că lupta cu vrăjmaşii e îngăduită din pricina mîndriei şi a slavei deşarte, să se smerească şi să ceară de la Domnul să-l tămăduiască şi Domnul va tămădui sufletul uneori degrabă, alteori încet, puţin cîte puţin. Ascultătorul care crede duhovnicului său şi nu crede sieşi se va tămădui degrabă de orice vătămare pe care i-au pricinuit-o vrăjmaşii, dar cel neascultător nu se va îndrepta. [...]

Cine poate înţelege Raiul? Îl poate înţelege în parte cine poartă în el pe Sfîntul Duh, pentru că Raiul este Împărăţia Duhului Sfînt şi Duhul Sfînt în cer şi pe pămînt este Acelaşi. Gîndeam în mine însumi: „Sînt un ticălos şi vrednic de toate pedepsele”, dar în loc de pedepse Domnul mi-a dat pe Duhul Sfînt. Duhul Sfînt e mai dulce decît tot ce e pămîntesc. Este hrana cerească, e bucuria sufletului.

Dacă vrei să ai în chip simţit harul Duhului Sfînt, smereşte-te ca Sfinţii Părinţi. Pimen cel Mare a zis ucenicilor lui: „Credeţi-mă, copiii mei, unde e satana, acolo voi fi şi eu.” Un curelar din Alexandria gîndea: „Toţi se vor mîntui, eu singur voi pieri” şi Domnul a descoperit lui Antonie cel Mare că n-a ajuns încă la măsura curelarului aceluia. Părinţii au dus o luptă încrîncenată cu demonii şi s-au obişnuit să gîndească smerit despre ei înşişi, şi pentru aceasta i-a iubit pe ei Domnul. Domnul mi-a dat să înţeleg puterea acestor cuvinte. Şi cînd ţin mintea mea în iad, sufletul meu are odihnă, dar cînd uit de aceasta, atunci îmi vin gînduri care nu plac lui Dumnezeu.

Gîndeam: „Sînt pămînt, şi încă pămînt păcătos.” Dar Domnul mi-a arătat mila Sa şi mi-a dat din belşug harul Său şi se bucură duhul meu pentru că, deşi sînt un ticălos, Domnul mă iubeşte şi de aceea sufletul meu e atras spre El în chip nesăturat, iar cînd îl voi întîlni, voi zice sufletului meu : Uită-te la El, nu-L pierde, să nu ţi se întîmple ceva mai rău (Ioan 5, 14), pentru că sufletul îndură mari chinuri atunci cînd pierde harul Duhului Sfînt.

Credeţi-mă, scriu înaintea feţei Domnului, pe Care sufletul meu îl cunoaşte. Pentru a păstra harul, trebuie să ne smerim pururea. Iată, Domnul smereşte cu milostivire pe cei care-i slujesc Lui. Antonie cel Mare credea că în pustie el era mai bătrîn şi mai desăvîrşit decît toţi, dar Domnul l-a îndreptat spre Pavel Tebeul şi Antonie a văzut pe cel ce era mai bătrîn şi mai desăvîrşit decît el. Cuviosul Zosima credea că era monah din copilărie şi că nimeni nu putea discuta cu el, dar a fost smerit de Maria Egipteanca şi a văzut că era departe de a fi ajuns la măsura ei. Sfîntul Tihon din Zadonsk a fost smerit de un nebun întru Hristos, care i-a dat o palmă şi i-a zis: „Nu te trufi cu înţelepciunea!” Astfel, Domnul Cel Milostiv smereşte pe Sfinţi, ca ei să rămînă smeriţi pînă la sfîrşit. Cu atît mai mult trebuie să ne smerim noi. De aceea, ziua şi noaptea cer şi eu de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. Duhul meu însetează să o dobîndească, pentru că este darul cel mai înalt al Duhului Sfînt. În smerenia lui Hristos e şi iubire, şi pace, şi blîndeţe, şi înfrînare, şi ascultare, şi îndelungă-răbdare, şi toate virtuţile sînt cuprinse în ea.[...]

Cît trăim pe pămînt trebuie să ne învăţăm să ducem război cu vrăjmaşii. Lucrul cel mai chinuitor decît toate este să ne omorîm trupul pentru Dumnezeu şi să ne biruim iubirea de sine. Pentru a birui iubirea de sine, e nevoie să ne smerim totdeauna. Aceasta este o mare ştiinţa, pe care ne-o însuşim degrabă. Trebuie să ne socotim mai răi decît toţi şi să ne osîndim la iad. Prin aceasta sufletul se smereşte şi cîştigă plînsul pocăinţei din care se naşte bucuria. Este bine să ne obişnuim sufletul să gîndească: în focul iadului voi arde. Dar, vai, puţini înţeleg aceasta. Mulţi cad în deznădejde şi merg spre pierzanie. Sufletele lor se sălbăticesc şi nu mai vor nici să se roage, nici să citească, nici chiar să se mai gîndească la Dumnezeu.

Trebuie să ne osîndim pe noi înşine în sufletul nostru, dar să nu deznădăjduim de mila şi iubirea lui Dumnezeu. Trebuie să dobîndim duh umilit şi înfrînt şi atunci vor pieri toate gîndurile şi mintea se va curaţi. Dar înainte de aceasta trebuie să ne cunoaştem măsura, ca să nu ne chinuim fără folos sufletul. Învaţă să te cunoşti pe tine însuţi şi să dai sufletului nevoinţă (asceză) după puterile lui. [...]

Despre gînduri şi înşelare

[...] A venit un nor, a ascuns soarele şi s-a făcut întuneric. Tot aşa, pentru un singur gînd de mîndrie, sufletul pierde harul şi îl năpădeşte întunericul. Dar, tot aşa, şi numai pentru un singur gînd de smerenie harul vine din nou. Am încercat aceasta pe mine însumi. [...]

Dacă vezi o lumină înăuntrul sau în afara ta, nu te încrede în ea, dacă împreună cu lumina nu simţi în tine zdrobire (de inimă) pentru Dumnezeu, nici iubire pentru aproapele; însă nici nu te teme, ci smereşte-te şi lumina va pieri. Dacă vezi vreo vedenie sau un chip sau ai un vis, nu te încrede în aceasta, pentru că dacă este de la Dumnezeu, Domnul te va face să înţelegi aceasta. Dacă n-a cunoscut după gust pe Duhul Sfînt, sufletul nu poate înţelege de unde anume vine vedenia. Vrăjmaşul dă sufletului o anumită dulceaţă amestecată cu slavă deşartă şi după aceasta se recunoaşte înşelarea.

Părinţii zic că dacă o vedenie e pricinuită de vrăjmaşul, sufletul simte tulburare. Însă numai sufletul smerit şi care nu se socoteşte pe sine vrednic de vedenii simte tulburare şi frică la lucrarea vrăjmaşilor, dar omul mîndru şi căzut în slava deşartă nu poate încerca nici frică, nici tulburare, fiindcă el vrea să aibă vedenii şi se socoteşte pe sine vrednic de aceasta şi de aceea vrăjmaşul îl înşeală uşor.

Lucrurile cereşti se cunosc prin Duhul Sfînt, iar cele pămînteşti prin minte: dar cine vrea să cunoască pe Dumnezeu cu mintea lui din ştiinţă, acela e în înşelare pentru că Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfînt. Dacă vezi cu mintea demoni, smereşte-te şi sileşte-te să nu-i vezi şi mergi degrabă la duhovnicul sau „bătrînul” (stareţul) căruia ai fost încredinţat. Spune totul duhovnicului şi atunci Domnul te va milui şi vei scăpa de înşelare. Dar dacă crezi că ştii mai multe în privinţa vieţii duhovniceşti decît duhovnicul tău şi dacă la mărturisire nu-i spui ce ţi s-a întîmplat, atunci pentru mîndria ta va fi îngăduit unei înşelări să pună stăpînire pe tine spre povăţuire. [...]

Aşa cum oamenii intră şi ies dintr-o casă, aşa şi gîndurile iscate de demoni vin şi iarăşi pleacă, dacă nu le primeşti. Dacă gîndul îţi spune: „Fură!” şi tu-l asculţi, ai dat prin aceasta demonului o putere asupra ta. Dacă gîndul îţi spune: „Mănîncă mult!” pînă la ghiftuială şi tu vei mînca mult, demonul a luat din nou putere asupra ta. Şi aşa, dacă gîndul fiecărei patimi te va stăpîni, vei ajunge un bîrlog de demoni. Dar dacă înţelegi să te pocăieşti cum se cuvine, vor tremura şi vor fi siliţi să plece. [...]

Despre părintele Stratonik

[...] La început, cînd omul vine să lucreze pentru Domnul, Domnul dă sufletului harul Său şi o rîvnă puternică pentru bine şi totul îi este atunci uşor şi plăcut; şi cînd sufletul vede în el aceasta, atunci, în lipsa lui de experienţă, îşi spune: „Voi avea toată viaţa această rîvnă.” Şi prin aceasta se înalţă mai presus de cei ce trăiesc în nepăsare şi începe să-i judece; şi aşa pierde harul care l-a ajutat să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Şi sufletul nu înţelege cum s-a întîmplat aceasta, totul mergea atît de bine, dar acum totul e atît de chinuitor şi nu mai vrea să se roage. Dar nu trebuie să se înfricoşeze: este Domnul Care povăţuieşte cu milostivire sufletul. De îndată ce se înalţă mai presus de fratele său, chiar în acel minut sufletului îi vine un gînd rău care nu-i place lui Dumnezeu, şi dacă sufletul se smereşte, harul nu-l părăseşte, dar dacă nu se smereşte, se iveşte o mică ispită ca sufletul să se smerească. Dacă iarăşi nu se smereşte, atunci începe lupta curviei. Dacă tot nu se smereşte, atunci cade într-un păcat oarecare. Şi dacă nici atunci nu se smereşte, vine o mare ispită şi el va săvîrşi un păcat mare. Şi aşa ispita se va face tot mai puternică, pînă ce sufletul se va smeri; atunci ispita piere şi, dacă se smereşte mult, vine străpungerea inimii şi pacea şi tot răul piere.

Astfel, tot războiul se duce pentru smerenie. Mîndria a pricinuit căderea vrăjmaşilor şi ei ne-au tras în adînc şi pe noi. Vrăjmaşii ne laudă, şi dacă sufletul primeşte lauda, harul se retrage de la el pînă ce se pocăieşte. Astfel, toată viaţa învaţă sufletul smerenia lui Hristos şi, pînă ce nu va avea smerenia, va fi totdeauna chinuit de gînduri rele. Dar sufletul smerit găseşte odihna şi pacea de care vorbeşte Domnul (Ioan 14, 27).

Postul şi înfrînarea şi privegherea şi liniştirea (isihia) şi celelalte nevoinţe (ascetice) ne ajută, dar puterea de căpetenie stă în smerenie. Maria Egipteanca şi-a uscat trupul prin post într-un singur an, pentru că nu avea nimic de mîncare, dar cu gîndurile a trebuit să lupte timp de şaptesprezece ani.

Smerenia nu se învaţă dintr-o dată. De aceea a zis Domnul: Învăţaţi de la Mine smerenia şi blîndeţea (Matei 11, 29). Ca să înveţi ai nevoie de timp. Unii au îmbătrînit în nevoinţe şi totuşi n-au învăţat smerenia şi nu pot înţelege de ce nu le merge bine, de ce n-au pace şi sufletul lor e mîhnit, şi abătut. [...]

Gînduri, sfaturi şi observaţii ascetice

[...] Ca să ţii rugăciunea, trebuie să iubeşti pe oamenii care te ocărăsc şi să te rogi pentru ei, pînă ce sufletul tău se va fi împăcat cu ei, şi atunci Domnul îţi va da rugăciune neîncetată, pentru că El dă rugăciunea celui ce se roagă pentru vrăjmaşi. Adevăratul învăţător în rugăciune e Însuşi Domnul, dar cel ce se roagă trebuie să smerească sufletul său. În sufletul celui ce se roagă cum se cuvine e pacea lui Dumnezeu. Inima rugătorului trebuie să fie plină de milă pentru toată făptura. Rugătorul iubeşte pe toţi şi are milă de toţi, pentru că harul Duhului Sfînt l-a învăţat iubirea. [...]

Cum să cunosc dacă Domnul mă iubeşte sau nu?

Iată cîteva semne. Dacă te lupţi cu tărie cu păcatul, Domnul te iubeşte. Dacă iubeşti pe vrăjmaşi, eşti şi mai mult iubit de Dumnezeu. Iar dacă-ţi pui sufletul pentru oameni, eşti mult iubit Domnului, Care şi-a pus şi El sufletul pentru noi. [...]

Bibliografie: Sfîntul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2000

CUVINTE ALE SFÎNTULUI SIMEON NOUL TEOLOG - DESPRE ÎMPĂRTĂŞANIA CU VREDNICIE ŞI NEVREDNICIE

Cuvîntul al IV-lea. Despre pocăinţă şi umilinţă şi din ce lucruri le poate cîştiga cineva. Despre lacrimi fără de care nu este cu putinţă a ajunge cineva la curăţie şi nepătimire

[...] În adevăr, dacă omul nu plînge în fiecare zi şi noaptea înaintea lui Dumnezeu, apoi nici atunci cînd vrea să se împărtăşească cu Dumnezeieştile Taine nu va putea să se tînguie şi să plîngă cît de puţin, sau să verse vreo lacrimă după Dumnezeu. Cum să plîngă cel căruia îi vin rar lacrimile, fie din vreo neştiinţă, fie din vreo întîmplare oarecare? Ceea ce nu mi se pare un lucru de mirare, pentru că mulţi nici la ieşirea sufletului nu plîng şi nu lăcrimează. De aceea mi se pare că nici nu sînt mulţi cei ce plîng, ci foarte puţini şi lesne de numărat. Iar dacă şi acest lucru îl socotesc cu neputinţă, şi anume: să se împărtăşească cu Dumnezeieştile Taine totdeauna cu lacrimi, vai de nebunia lor! Vai de nesimţirea lor! Vai şi mie pentru nebunia celor ce zic acestea şi întunecarea şi lenevirea lor! Dacă s-ar fi judecat singuri, nu ar fi judecaţi de însăşi cuvintele lor. Dacă s-ar fi îngrijit de pocăinţă nu ar fi răbufnit că lucrul este cu neputinţă. Dacă ar face fapte mîntuitoare nu s-ar lipsi cu totul de acest dar al lui Dumnezeu. Dacă ar agonisi frica lui Dumnezeu în inimile lor, ar mărturisi că este cu putinţă a plînge şi a lăcrima nu numai în vremea împărtăşirii cu Dumnezeieştile Taine, ci de-a pururi şi în tot ceasul.

De aceea vreau să încredinţez dragostea voastră mai deplin despre acest lucru şi aduc cuvîntul ca şi cum aş întreba chiar pe cei ce au grăit cele de mai sus: Spuneţi-mi, fraţilor, de ce este cu neputinţă acest lucru? Îmi veţi răspunde: Fiindcă din fire unii se pleacă cu lesnire spre umilinţă, iar alţii sînt vîrtoşi şi împietriţi la inimă şi nu se umilesc nici cînd sînt bătuţi. Cum, deci, să plîngă şi să lăcrimeze aceştia şi să se împărtăşească totdeauna cu lacrimi? Chiar şi preoţii, cum pot plînge cînd săvîrşesc Jertfa cea dumnezeiască şi fără de Sînge?

Fie aşa cum ziceţi, vă răspund eu, dar spuneţi-mi, dacă ştiţi, din ce pricină sînt vîrtoşi şi cu anevoie plecaţi spre umilinţă? Iar dacă nu ştiţi, să nu vă ruşinaţi a vă coborî puţin din înălţimea voastră şi plecîndu-vă urechea cu dragoste să nu vi se pară lucru nevrednic a învăţa de la mine, cel mai din urmă decît toţi. Căci scris este: Dacă se va descoperi celui mai mic, cel mai mare să tacă! (1 Corinteni 14, 30). De ce, deci, vă întreb eu, unul este împietrit, iar altul lesnicios spre umilinţă? Iată de ce, vă răspund: pentru că, cu voia sa unul este bun, iar altul rău. Cu ştiinţa sa, unul face cele rele, iar altul nu le face. Unul adică este rău, pentru că face cu voia sa cele potrivnice, iar altul este bun că face cu voia sa cele plăcute lui Dumnezeu. Dacă vei lua aminte, vei vedea că totdeauna oamenii s-au făcut buni din răi şi răi din buni prin aceste trei: cu voia, cu cugetul şi cu fapta. [...]

Dacă nimeni nu este fără de păcat, chiar numai o zi de-ar fi viaţa lui, şi dacă nimeni nu poate avea inima curată, prea limpede este că nici fără pocăinţă şi fără lacrimi nu trebuie să treacă nici o zi din viaţa omului. Dacă n-are lacrimi, măcar este dator să le caute din toată puterea şi din tot sufletul. Altfel nu poate să fie fără de păcat şi cu inima curată. Dacă cineva, ştiindu-şi mulţimea păcatelor şi greutatea greşelilor, nu voieşte să se culce pe jos, să privegheze şi să-şi vindece rănile poftei sale pătimaşe şi ale cugetelor care îl duc la nesimţire, care s-au împuţit şi au putrezit din lenevirea şi neplecarea lui, ceea ce este o mare nebunie, cum se va cutremura el de osînda şi de judecata cea aşteptată de cei păcătoşi, şi cum va plînge întru durerea inimii sale?

Dacă nu voieşte omul să rabde, ostenindu-se şi gîrbovindu-se pînă la sfîrşit, să umble ziua şi noaptea, mîhnindu-se şi necăjindu-se, să se smerească în toate, să răcnească întru suspinarea inimii lui, făcîndu-se ca o pasăre singuratică pe acoperişuri, să se asemene cu pelicanul din pustie, să devină cu aşezarea sufletului străin faţă de toţi cei din mănăstire şi din lume, fără îndrăzneală faţă de cei mari şi de cei mici, să se ostenească cu suspin, să mănînce cenuşă cu pîinea şi cu băutura sa, s-o amestece cu plîngerea, cum va putea o, fraţilor, vreodată, în fiecare noapte să-şi spele patul şi aşternutul să-l ude cu lacrimi? Cu adevărat, nicidecum! Şi nu numai că nu va vedea la sine niciodată lacrimi, dar nici în vremea rugăciunii nu le va afla, nici loc nu va putea să gătească Domnului, nici sălăşluire vrednică Dumnezeului lui Iacov, Care este Hristos Domnul, Mîntuitorul şi Dumnezeul nostru. Şi dacă pe acestea nu le va face bine, adică nu se va cumineca cu lacrimi şi cu vrednicie, apoi nu va primi în sine pe Împăratul şi Dumnezeu, chiar dacă şi numai o dată pe an ar face acest lucru. Că Sfintele se cade totdeauna să fie numai celor Sfinţi. Aceste cuvinte: Sfintele Sfinţilor, unii le propovăduiesc şi le strigă tare, şi o, măcar de le-ar auzi şi ei, iar alţii, cînd le aud zic: „Ce? Cel ce nu este sfînt este şi nevrednic?” Da, nevrednic, cel ce nu-şi mărturiseşte totdeauna cele ascunse ale inimii sale, cel ce nu face pocăinţă adevărată pentru ele şi pentru cele greşite din neştiinţă, cel ce nu plînge de-a pururi şi nu se mîhneşte şi nu face cu rîvnă cele zise mai sus, acela nu este vrednic.

Iar cel ce face toate acestea este foarte vrednic să se împărtăşească cu Dumnezeieştile Taine, nu numai la praznice, ci şi în fiecare zi, şi îndrăznesc să zic chiar de la începutul pocăinţei şi al întoarcerii sale. Pentru că cel ce face acestea pînă la sfîrşitul vieţii sale, trăind în smerenie şi cu inima frîntă, este iertat. Dacă aşa este şi aşa face, se luminează la suflet în fiecare zi, cu ajutorul Sfîntelor Taine, şi, în scurtă vreme, ajunge la desăvîrşită curăţenie şi sfinţenie. Altfel nu este cu putinţă a spăla şi a curăţa vasul nostru cel întinat şi casa noastră cea pîngărită. Mai mult decît atît nici nu am putea învăţa, nici din Dumnezeieştile Scripturi, nici din lucrare. Apostolul ne spune necontenit: Să se ispitească omul pe sine şi aşa să mănînce din pîine şi să bea din pahar. Că cel ce mănîncă şi bea cu nevrednicie Trupul Domnului, îşi mănîncă şi bea lui-şi osîndă. Şi iarăşi: Cel ce cu nevrednicie mănîncă Trupul şi bea Sîngele Domnului, nesocotind Trupul Domnului, vinovat va fi de Trupul Domnului (1 Corinteni 11, 27-29).

Şi dacă cel ce nu arată roade vrednice de pocăinţă este mustrat şi vădit de toată Scriptura cea de Dumnezeu insuflată că este nevrednic, spune-mi cum va putea cineva fără lacrimi să se curăţească şi să se împărtăşească cu vrednicie cu Sfintele Taine? Căci acestea (lacrimile) sînt cel dintîi rod al pocăinţei. Şi după cum urîta scurgere a trupului şi îndulcirea inimii cu vreo patimă este un fel de jertfa pe care noi o aducem diavolului, tot aşa şi lacrimile vărsate din durerea inimii sînt o jertfă bine primită Stăpînului şi curăţă necurăţia acelei dulceţi pătimaşe. Arătînd acest lucru, David zicea: Jertfa (bine plăcută) lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18). Şi cu dreptate; că astfel deprinzîndu-se sufletul, şi smerindu-se totdeauna, nu va petrece nici o zi fără lacrimi, precum a zis David: Spăla-voi în toate nopţile patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda (Psalmi 6, 6).

Pentru aceasta, vă rog pe voi, părinţilor şi fraţilor, fiecare cu rîvnă să-şi iscusească în acestea sufletul, care, astfel umilindu-se şi schimbîndu-se, să se facă puţin cîte puţin izvor care varsă rîuri de lacrimi şi de umilinţă. Iar dacă nu ne vom sîrgui astfel să ne curăţim, ci vom umbla în lenevire, în trîndăvie şi slăbănogire, eu, pentru cruţarea dragostei voastre, nu voi zice ceva apăsător, ci numai atît: chiar dacă cineva se va împărtăşi vreodată cu lacrimi, adică va plînge fie înaintea Dumnezeieştii Liturghii, fie în timpul Sfîntei Liturghii, fie chiar în vremea împărtăşirii cu cele Dumnezeieşti, însă în celelalte zile şi nopţi nu se sîrguieşte să facă acest lucru, de nici un folos, nu-i va fi faptul că a plîns o dată. Că numai cu atîta nu ne facem vrednici şi nu ne curăţim degrabă, ci totdeauna şi neîncetat trebuie să plîngem, pînă la moarte, precum Însuşi Stăpînul ne-a poruncit, zicînd: „Pocăiţi-vă, cereţi, căutaţi şi bateţi. Pînă cînd? Pînă ce veţi lua, veţi afla şi vi se va deschide. Ce anume? Împărăţia Cerurilor.”

Că, pocăinţa aceasta care se face necontenit şi pînă la moarte, precum am zis, cu osteneală şi cu necaz, încetul cu încetul ne face să vărsăm lacrimi amare, care spală şi curăţă întinăciunea şi spurcăciunea sufletului. Abia după acestea vine pocăinţa cea curată şi lacrimile cele amare se fac dulci şi bucuria neîncetată se naşte în inimile noastre şi ne face să vedem strălucirea cea nespusă. Pe care de nu ne vom nevoi cu toată sîrguinţa să o ajungem şi s-o primim, duhovniceştilor Părinţi şi fraţi, nu ne vom putea izbăvi de toate patimile, nu vom putea agonisi deloc faptele cele bune, nu vom putea cu vrednicie şi cu lacrimile cele după Dumnezeu să ne împărtăşim totdeauna cu Dumnezeieştile Taine, nici să vedem dumnezeiasca Lumină, Care se află împreună cu ele. Nici inimă curată nu vom avea vreodată, nici Sfîntul Duh nu Se va sălăşlui cunoscut în noi, nici nu ne vom învrednici ca Sfinţii să vedem pe Dumnezeu: nici aici, nici dincolo, dacă ne ducem orbi. Ci, precum zice Sfîntul Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu: „Aşa de departe vom fi de vederea aceea, potrivit cu orbirea cea de aici a fiecăruia dintre noi, pe cît neam lipsit de bună voie de Lumina Lui în viaţa aceasta de acum.” [...]

Cuvîntul al V-lea. Despre pocăinţă; şi că nu este de ajuns pentru curăţirea sufletului numai să împărţim averile noastre, nici numai să ne lipsim de lucruri, dacă nu vom cîştiga şi plînsul. Despre izgonirea lui Adam. Şi că dacă s-ar fi pocăit după ce a călcat porunca, nu ar fi fost scos din Rai. Ce mare bine a adus pocăinţa lui, după cădere. Despre a doua venire a Domnului şi despre osîndirea păcătoşilor. Mustrări celor ce trăiesc în răutate şi făţărnicie.

Bun lucru este pocăinţa şi folosul pe care îl aduce. Ştiind aceasta, Cel ce pe toate le ştie, Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos a zis: Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! (Matei 3, 2). Însă vreţi să ştiţi că fără pocăinţă din adîncul sufletului, cum o cere Cuvîntul de la noi, nu ne putem mîntui? Ascultaţi pe însuşi Apostolul care strigă: Tot păcatul este afară de trup, iar cel ce curveşte, în trupul său păcătuieşte (1 Corinteni 6, 18). Şi iarăşi: Se cade să stăm înaintea Judecăţii lui Hristos, ca să le ia fiecare după cele ce a lucrat în trup, fie bune, fie rele (Romani 14, 10).

Dar poate cineva, auzind acest cuvînt, va zice: „Mulţumesc Iui Dumnezeu că nu mi-am spurcat trupul cu nici o faptă rea” (ceea ce eu nu pot spune, eu care sînt lucrător a toată fărădelegea) şi se mîngîie cu aceasta că este fără de păcat trupesc. Îi grăieşte însă împotrivă Stăpînul, cu pilda celor cinci fecioare nebune şi ne învaţă pe toţi cu hotărîre, că nimic nu ne foloseşte curăţia trupului, dacă nu avem şi celelalte fapte bune. Acelea, deşi aveau ceva untdelemn în vasele lor, adică oarecare fapte bune în ostenelile cele dinafară, aveau şi unele daruri, de aceea şi candelele lor au ars o vreme, totuşi pentru lenevirea, neştiinţa şi trîndăvia lor au fost aruncate în focul cel mai din afară. Fiindcă nu au avut grijă de patimile cele ascunse înlăuntru, lucrate de duhurile cele rele, şi nici nu şi-au dat seama de ele. Ci înţelegerea lor a fost vătămată de cele potrivnice, s-au învoit cu gîndurile, au fost amăgite şi biruite de ele şi au săvîrşit în ascuns: zavistie, rîvnire, prigonire, ceartă, grăire de rău, urîciune, mînie, amărăciune, pomenire de rău, slavă deşartă, dorinţa de a plăcea oamenilor, iubire de argint, plăcerea de sine, poftă trupească, îndulcire de gînduri pătimaşe, necredinţă, nefrică, netemere, trîndăvie, întristare, grăire împotrivă, slăbănogire, moleşeală, îngîmfare, înaltă cugetare, trufie, mîndrie, nesăturare, desfrînare, lăcomie, deznădejde şi toate lucrurile subţiri ale răutăţii care sînt păcatele lăuntrice. [...] Deci, spune-mi mie, ce folosim dacă vom împărţi săracilor toate averile noastre, dar nu ne vom depărta de la rău şi nici nu vom urî păcatul? Ce ne foloseşte dacă nu facem păcatul trupesc, iar cu mintea ne învoim cu gîndurile cele necurate, săvîrşim păcatul nearătat şi sîntem stăpîniţi şi destrămaţi de patimile sufletului? Să lepădăm, vă rog, patimile şi robia răutăţilor celor de mai sus şi să nu ne oprim aici şi numai la atît, ci întinăciunea s-o spălăm cu lacrimile pocăinţei. [...]

Tot aşa nu se va folosi cineva de şi-ar împărţi averile la săraci şi ar lua asupra lui toată sărăcia şi necîştigarea dacă nu se va depărta de rele şi nu-şi va curăţi sufletul cu pocăinţă şi lacrimi. Că tot omul care a păcătuit (asemenea mie celui cu totul osîndit) şi şi-a astupat simţurile sufletului cu noroiul poftelor şi a dulceţilor, chiar dacă şi-ar împărţi toată avuţia sa la săraci şi şi-ar părăsi toată slava demnităţilor sale strălucirea caselor, a cailor, a turmelor, a cirezilor, a robilor şi pe însăşi prietenii şi rudeniile sale, şi aşa sărac ar veni şi ar îmbrăca chipul călugăresc, cu toate acestea, tot are mare trebuinţă de lacrimile pocăinţei, ca să-şi poată spăla noroiul păcatelor sale. Şi cu atît mai mult, dacă (asemenea mie) poartă funinginea şi noroiul răutăţilor celor multe, nu numai pe faţă şi pe mîini, ci şi peste tot trupul. Numai împărţirea averilor nu-i de ajuns pentru curăţirea sufletului, dacă nu vom plînge şi nu vom lăcrima din suflet, fraţilor! Că de acest noroi, pe cît socot eu, dacă nu mă voi curaţi de întinăciunea păcatelor cu lacrimi, ci voi ieşi din această viaţă întinat, pe dreptate voi fi de rîs şi de batjocură înaintea lui Dumnezeu şi a Îngerilor Lui şi voi fi aruncat împreună cu dracii în focul cel veşnic, într-adevăr, aşa este fraţilor! Că nimic n-am adus pe lume, pentru ca după ce am păcătuit, să-l dăm lui Dumnezeu drept răscumpărare pentru păcatele noastre şi să fie răsplătit. [...]

Deci este cu putinţă tuturor, nu numai monahilor, ci şi mirenilor, să se pocăiască neîncetat, să plîngă şi să se roage neîncetat lui Dumnezeu şi prin astfel de fapte să cîştige şi celelalte fapte bune. Că aceasta este calea cea adevărată, o mărturiseşte şi Sfîntul Ioan cel cu graiul de aur (Gură de Aur), stîlpul şi învăţătorul cel mare al Bisericii, care în cuvintele sale despre David, la tîlcuirea Psalmului 50, zice: „Şi cel ce are femeie, copii, slujnice şi mulţime de slujitori şi bogăţie multă şi s-a învrednicit de mari dregătorii lumeşti, poate totdeauna să plîngă, să se roage şi să se pocăiască şi să ajungă dacă vrea la plinătatea faptelor bune, să ia Duh Sfînt, să se facă prieten al lui Dumnezeu şi să se îndulcească de vederea Lui, cum au fost înainte de venirea lui Hristos: Avraam, Isaac, Iacov şi Lot cel din Sodoma şi (ca să las pe ceilalţi prea mulţi), Moise şi David. Iar în darul cel nou, la arătarea lui Dumnezeu şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Petru pescarul şi necărturarul, împreună cu soacra sa şi mulţi alţii care propovăduiau pe Dumnezeu Cel ce Se arătase.” Că pe ceilalţi cine va putea să-i numere fiind mai mulţi decît picăturile ploilor şi decît stelele cerului: împăraţii, boierii, puternicii, ca să nu mai vorbesc de cei săraci şi de cei care au trăit numai cu hrana zilnică, despre care mărturisesc pînă acum oraşele, casele şi bisericile ridicate de dînşii cu dărnicie şi azilurile de bătrîni şi de săraci, ce există şi astăzi. Căci toate cele agonisite în timpul vieţii lor, ei le folosesc nu ca pe ale lor, ci ca pe nişte robi ai Stăpînului, iconomisindu-le ca pe nişte lucruri încredinţate lor şi după plăcerea Stăpînului, folosindu-se de lume după glasul lui Pavel, dar nefolosindu-se rău (1 Corinteni 7, 31). De aceea, au şi fost slăviţi şi străluciţi în viaţa aceasta de acum şi vor fi şi de acum şi pînă în veac, iar întru Împărăţia lui Dumnezeu vor fi şi mai slăviţi şi mai străluciţi. [...]

Cuvîntul al VIII-lea. Învăţătură către cei ce de curînd s-au lepădat de lume, despre pocăinţă şi despre începutul unei vieţi vrednice de laudă. Cum să se poarte cel ce se pocăieşte. Despre lacrimi şi umilinţă

Luaţi aminte la cuvintele mele, primiţi-le cu bucurie, ca pe un îndemn făcut pentru binele vostru şi al meu. Că numai aşa sporim şi ne desăvîrşim în Hristos; puţin cîte puţin şi cu măsuri neînsemnate la vedere. Iată ce vreau să vă spun: După ce ieşiţi de la biserică, nu vă risipiţi în lucruri zadarnice şi nefolositoare, ca nu cumva, venind diavolul şi găsindu-vă robiţi de ele, să facă asemenea corbului care răpeşte de pe ogor sămînţa neacoperită cu pămînt; adică să nu facă şi el la fel, răpindu-vă din inimă cuvintele acestei învăţături şi voi să rămîneţi goi şi jefuiţi de cunoştinţa cea mîntuitoare. Ci fiecare să meargă acolo unde este rînduit, la lucrul cu mîinile sau altă ascultare, cu capul plecat şi luînd aminte numai la sine. Iar cînd lucrează sau îşi împlineşte slujba sa, să zică în sine: „O! Ticălosul de mine, cîte zile şi cîţi ani i-am petrecut în răspîndire şi desfătare! O, cum mi-am irosit vremea pînă acum, auzind Dumnezeieştile Scripturi şi neluînd aminte la glasul lor. La ce mi-a folosit această viaţă şi cine ştie de voi mai ajunge ziua de mîine?! Ani întregi numai am mîncat şi mi-am umplut pîntecele cu carne şi cu vin, cu cea mai grozavă lăcomie. M-am îmbrăcat cu haine strălucite, m-am desfătat, am rîs, m-am îmbogăţit cu mulţime de bani pe care i-am cheltuit şi i-am risipit pe nimicuri şi apoi am început să adun alţii. M-am îmbrăcat, m-am parfumat pînă la saţiu, am călărit pe cai şi pe catîri, m-am îndulcit din multe mese bogate, am zavistuit pe aproapele, l-am ocărît, l-am defăimat, am furat, am minţit. Am vizitat şi m-am împrietenit cu oamenii slăviţi şi bogaţi şi am locuit cu cei mari. Mi-am făcut nume vestit, m-am tolănit pe paturi moi, mi-am odihnit acest trup de tină şi l-am îndestulat de somn. Toate acestea la ce mi-au folosit pînă acum, sau ce-mi vor ajuta ele mie, dacă mîine Cel ce ţine toată suflarea va porunci să fiu răpit din această lume? Cu adevărat nimic.”

De aceea, de acum înainte, măcar zilele care mi-au mai rămas nu le voi mai cheltui zadarnic, ci chiar de acum mă lepăd de toate, ca să trăiesc aşa cum au trăit Sfinţii Părinţi. De voi posti ca să repar lăcomia trecută, voi posti încît nici limba din gură să n-o mai pot mişca, ca măcar aşa să potolesc această nepotolire, chiar dacă din această cauză voi fi posomorît, palid şi trist. Însă dintr-o dată şi fără osteneală, mă voi slobozi de bîntuielile gîndurilor şi voi curma răspîndirea, desfătarea şi rîsul. Mă voi îmbrăca în haine sărăcăcioase, iar pe cele scumpe le voi da celor necăjiţi şi toţi banii agonisiţi îi voi împărţi celor lipsiţi. De ce să mă îngrijesc de acestea, cînd m-am lăsat cu totul în purtarea de grijă a Celui ce hrăneşte toată suflarea? Pe cai şi pe catîri nu voi mai încăleca şi mă voi lepăda de toţi: de părinţi, de prieteni, de tovarăşi, fiindcă oricît de puţin ai iubi pe cineva mai mult decît pe Dumnezeu, nu mai eşti vrednic de El, precum El Însuşi a spus-o. De baie nu mă voi mai apropia, nici pe pat nu mă voi mai culca, ci pe pămînt şi pe loc tare. Iată aşternutul pe care mă voi culca de voie, pentru ca vrînd-nevrînd vîrtoşenia lui să mă supere şi să mă împiedice să dorm prea mult. Ei şi ce dacă voi muri? Dar mai sînt eu oare vrednic să mai trăiesc? Apoi mă voi scula la miezul nopţii, voi îngenunchea şi în întristarea ticălosului meu suflet voi plînge şi mă voi tîngui cu lacrimi înaintea lui Dumnezeu, astfel: „Doamne, Dumnezeule al Cerului şi al pămîntului ştiu că am păcătuit mai mult decît tot omul, mai mult decît toate dobitoacele necuvîntătoare şi decît tîrîtoarele înaintea Ta, Dumnezeule, Cel înfricoşat şi neajuns, şi nu mai sînt vrednic de mila Ta. Nici n-aş fi îndrăznit să mă apropii şi să cad la Tine, Iubitorule de oameni, Împărate, dacă n-aş fi auzit Sfîntul Tău glas: Cu voia nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Şi iarăşi: Bucurie se face în Cer pentru un păcătos care se pocăieşte! (Luca 15, 7). Mi-am adus aminte de pilda fiului risipitor, pe care ai spus-o Tu, Stăpîne, cum Tu, Prea Milostive Doamne, chiar înainte de a fi ajuns la Tine, ai alergat înaintea lui, L-ai îmbrăţişat, L-ai acoperit cu sărutări. Încrezător în noianul milostivirii Tale, am venit la Tine, cu durere, cu întristare şi cu inimă zdrobită, aşa împietrit şi sfărîmat cum sînt, zăcînd cu ticăloşie în adîncul iadului fărădelegilor mele. Îţi făgăduiesc, Doamne, că de acum înainte nu te voi mai părăsi în toate zilele cîte îmi vei mai dărui, nu mă voi mai întoarce la răutăţi nici nu mă voi mai alipi de ele. Doamne, Tu ştii neputinţa şi ticăloşia mea, Tu ştii slăbiciunea şi vechea mea aplecare spre rele, care mă tiranizează şi mă munceşte. Vino în ajutorul meu! Cad la picioarele Tale, nu mă părăsi, nici nu mă lăsa de istov să fiu batjocura şi rîsul vrăjmaşului, pe mine care de acum sînt sluga Ta, Prea Bunule Doamne.”

Iată, fraţilor, care trebuie să fie de-a pururi cugetele şi frământarea sufletească a celui ce a fugit de lume şi s-a hotărît să înveţe arta artelor, adică viaţa de luptă şi de nevoinţă şi aşa să intre în stadionul luptei. Pe un astfel de om îl îndemn, dacă se va fi aflînd cumva în mijlocul nostru, dacă e însetat după cuvîntul de întărire şi dacă rîvneşte să înceapă de îndată pocăinţa cea adevărată. Pe lîngă acestea, prea iubite, pînă seara nu te apropia de mîncare. Seara intră în chilie, şezi pe pat şi reamintindu-ţi de toate cîte ţi-am spus, mulţumeşte în primul rînd lui Dumnezeu că te-a învrednicit să ajungi la sfîrşitul zilei şi la începutul nopţii. Cercetează-te apoi şi cugetă la toate păcatele care le-ai făcut împotriva lui Dumnezeu şi Făcătorului tău. Cugetă la toţi anii de cînd te rabdă El şi te lasă să trăieşti şi-ţi dăruieşte toate cele de trebuinţă trupului, adică: hrană, băutură, îmbrăcăminte, aşternut, chilia în care stai, fără să Se mînie, fără să-Şi întoarcă Faţa de la tine din pricina păcatelor tale şi fără să te fi dat morţii sau dracilor, ca să te piardă. Adu-ţi aminte, deci, după cuviinţă, de toate acestea. Apoi ridică-te, aşterne-ţi rogojina pe pămînt, drept pernă pune o piatră şi-ţi pregăteşte astfel aşternutul pentru culcare.

Dar mai ascultă ceva. Vreau să-ţi pun înainte şi o altă metodă pentru o adevărată şi deplină pocăinţă, metodă care degrabă îţi va aduce lacrimi şi umilinţă, chiar dacă ai inima de piatră, zăbavnică la întristare şi neputincioasă la umilinţă. Însă să nu ţi se pară nemaiauzit şi neobişnuit printre credincioşi lucrul la care eu te îndemn, mai înainte de a-l încerca tu însuţi. Este adevărat că cine s-a păzit după Sfîntul Botez pentru Dumnezeu fără pată şi nu şi-a întinat Chipul Celui ce l-a făcut, acela n-are nevoie de nimic pentru a-şi recăpăta starea cea dintîi, pentru că el deja se află în Dumnezeu. Dar cel ce s-a întinat în fapte nesocotite şi cu fărădelegi; cel ce prin desfrînări a făcut din templul trupului său, adică din lăcaşul lui Dumnezeu, sălaş al poftelor, al patimilor şi al dracilor, acela zic, pentru pocăinţă are nevoie nu numai de metoda pe care ţi-o spun şi la care te îndemn, ci de multe alte mijloace şi metode de pocăinţă, ca să îmblînzească pe Dumnezeu şi să-şi recapete vrednicia dumnezeiască pierdută prin viaţa sa de păcat. În această privinţă găseşti multe lucruri în Cuvîntul despre pocăinţă, din Scara dumnezeiescului nostru Părinte Ioan Scărarul.

Deci care e metoda de pocăinţă la care eu te îndemn părinteşte? Ascultă, frate, cu luare aminte şi fără să te sminteşti: După ce ţi-ai pregătit rogojina pentru culcare, (cum ţi-am spus), stai la rugăciune în picioare, ca un osîndit. Zi: Sfînte Dumnezeule, Tatăl Nostru... şi celelalte rugăciuni, şi cînd le rosteşti cugetă cine eşti tu şi cine Tatăl, pe Care tu îl chemi. Cînd vrei să zici: Doamne miluieşte, ridică-ţi mîinile spre cer, uită-te în sus la ele, înalţă-ţi mintea aţintind-o la mîini, adu-ţi aminte de faptele tale cele rele şi de toate păcatele pe care le-ai făcut cu mîinile, de faptele ruşinoase la care ele ţi-au slujit, cutremură-te şi spune-ţi întru sine-ţi: „Vai de mine, necuratul şi spurcatul! Oare văzîndu-mă Dumnezeu că-mi întind cu neruşinare mîinile către Dînsul, nu-Şi va aduce aminte de nelegiuirile pe care le-am săvîrşit cu ele şi nu va trimite foc asupră-mi să mă piardă? Du-ţi dar mîinile la spate, ca şi cum ai fi osîndit la moarte, şi suspinînd din adîncul inimii, zi cu glas jalnic: „Mîntuitorule, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi nevrednicul de viaţă şi vrednicul cu adevărat de toată osînda” şi tot ce harul lui Dumnezeu îţi va mai da să zici. Aducîndu-ţi aminte de păcatele tale, loveşte-te cu putere şi fără milă, zicînd: „Cum de ai făcut unele ca acestea, răule şi ticălosule?” Pune-ţi apoi iarăşi mîinile la spate, stai în picioare şi roagă-te lui Dumnezeu. După acestea dă-ţi palme peste obraz, trage-te de cap, smulge-ţi părul, aşa cum ai face unui duşman de moarte, care a năvălit asupra-ţi şi zi: „De ce ai făcut aceasta şi aceea?” După ce ai făcut aceasta îndeajuns, pune-ţi mîinile la piept, stai în picioare şi rosteşte cu sufletul plin de bucurie doi sau trei psalmi, fă şi metanii cîte vei putea. Apoi, tot în picioare, adu-ţi aminte de toate cele ce ţi-am spus şi dacă Dumnezeu îţi va dărui lacrimi şi umilinţă, nu slăbi pînă ce ele vor înceta. Dacă însă n-ai lacrimi, nu te tulbura, ci spune-ţi în sine: „Căinţă şi lacrimi au numai cei vrednici şi cei ce s-au pregătit pentru ele, dar tu cîţi ani te-ai rugat lui Dumnezeu sau L-ai ascultat? Cu ce fapte bune te-ai pregătit ca să primeşti aceste daruri? Nu-ţi este destul că trăieşti?” Zicînd acestea, şi după ce ai dat slavă lui Dumnezeu, înseamnă-ţi fruntea cu Preacinstita Cruce, pieptul şi tot trupul, apoi aşază-te pe rogojină şi te culcă. Iar dacă te-ai trezit, nu te întoarce pe cealaltă parte, ci scoală-te îndată şi începe din nou rugăciunea, aşa cum ţi-am spus mai sus şi stai la rugăciune şi citire fără să te mai culci pînă ce bate toaca; atunci mergi cu ceilalţi la Utrenie. În Biserică, stai drept ca şi cum ai fi în Cer împreună cu Îngerii, cu cutremur şi socotindu-te nevrednic a fi împreună cu fraţii. Stînd aşa, ia aminte numai de tine şi nu te uita încoace şi încolo, nu te uita nici la fraţi, cum stau sau cum cîntă fiecare. Fii atent numai la tine, la cîntare şi la păcatele tale, adu-ţi aminte şi de rugăciunea din chilie. Nu vorbi absolut nimic în timpul slujbei cu nimeni, nici măcar un cuvînt în şoaptă şi nu ieşi din Biserică înainte de rugăciunea cea din urmă. Dacă este cu putinţă, nu te aşeza jos în timpul cititului, ci stai în picioare într-un loc ferit, ascultînd ca şi cum Însuşi Dumnezeu, Care este deasupra tuturor, Ţi-a vorbit prin gura celui ce citeşte. [...] În sfîrşit, ieşind din Biserică după otpust, adu-ţi aminte cum ai petrecut ziua trecută şi dacă ai făcut vreo greşeală, îndreptîndu-te.

Dacă vei stărui în această osteneală, Domnul nu va zăbovi să-Şi reverse mila Sa peste tine. Garant mă fac eu pentru Cel Preamilostiv, mă fac eu răspunzător pentru Iubitorul de oameni, oricît de îndrăzneţ ar părea acest cuvînt. Dacă El te va trece cu vederea, să mor eu; dacă te va părăsi, să fiu eu aruncat în focul veşnic! Numai ascultîndu-mă fă cum îţi spun eu, fără să te îndoieşti cu inima şi fără să fii cu sufletul împărţit. Dar ce înseamnă a fi cu inima îndoielnică şi împărţită? Ia aminte, iubitule! Ai inima îndoielnică dacă socoţi sau cugeţi întru sine-ţi astfel: „Oare Se va milostivi Dumnezeu spre mine sau nu?” Acest cuvînt: „oare” vine din necredinţă. Dacă tu nu crezi că voieşte să Se milostivească spre tine mai mult decît îţi închipui tu, de ce mai vii şi te mai rogi către Dînsul? Şi ai inima împărţită cînd, în loc să mergi pînă la moarte pentru Împărăţia Cerurilor, tu te îngrijeşti de ea mai puţin decît pentru viaţa trupească. Un lucru să ştii: cel ce se pocăieşte cu adevărat trebuie să se păzească cu tot dinadinsul să nu facă ceva care să-l ducă la moarte şi astfel să se facă propriul său ucigaş, fie aruncîndu-se într-o prăpastie, fie spînzurîndu-se, fie făcînd altceva de acest fel. Cît despre cele trebuitoare trupului, precum hrana şi îmbrăcămintea sa, să nu poarte nici o grijă de ele, potrivit cuvîntului: Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte (adică cele necesare trupului) se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Cel ce duce o viaţă de luptă şi trăieşte după Evanghelie, se poate hrăni zilnic şi numai cu pîine şi apă şi să fie sănătos. Ba un astfel de om e mai sănătos decît cel ce se îndestulează cu mese alese. De aceea şi Pavel, ştiind acestea, zicea: Avînd hrană şi îmbrăcăminte să ne îndestulăm cu acestea (1 Timotei 6, 8). Şi iarăşi: Avînd în noi hotărîrea morţii, să nu ne punem încrederea în noi înşine, ci în Dumnezeu, Cel ce înviază morţii.

Iată că ţi-am spus, preaiubite frate, cum să te apropii de Dumnezeu şi ce pocăinţă să faci înaintea Lui. N-o părăsi pînă la cea din urmă suflare şi nu uita sfatul bun pe care ţi-l dau eu, păcătosul. Eu n-am ajuns la această măsură şi nici nu-ţi vorbesc din experienţă, ci Harul lui Dumnezeu m-a luminat să-ţi grăiesc pentru tine şi pentru mîntuirea ta. Dacă cu ajutorul lui Dumnezeu vei face aşa, pe măsură ce vei împlini această osteneală de pocăinţă şi fiind povăţuit de dumnezeiescul Har, încet-încet vei cunoaşte alte taine şi mai mari şi ţi se va da nu numai izvor de lacrimi, ci şi izbăvirea de toate patimile. A căuta neîntrerupt pocăinţa şi umilinţa şi toate cele prielnice întristării, a plînge şi a ne umili, stăruind cu rîvnă în ele, fără a da întîietate şi nici o ascultare voii trupului, acestea-s mijloacele care degrabă îl duc pe om la sporire, la curăţie şi la nepătimire, îl fac părtaş Duhului Sfînt şi, mai mult, deopotrivă cu slăviţii Părinţi: Antonie, Sava şi Eftimie. Aceasta însă numai dacă mă asculţi şi dacă iubeşti pocăinţa şi umilinţa. [...]

Cuvîntul al XXXII-lea. Să nu zicem că acum este cu neputinţă celui ce vrea, să se ridice la culmea virtuţii şi să fie asemenea cu Sfinţii de altădată. Tot cel ce învaţă cele potrivnice Sfintelor Scripturi este dascălul unei noi rătăciri pentru cei ce-l ascultă. Despre lacrimi, că ele în chip firesc ne sînt la îndemînă

[...] Ci vorbesc şi numesc eretici pe cei ce zic că în vremea noastră nu există nimeni, care să poată împlini evangheliceştile porunci sau să se facă asemenea cu Sfinţii Părinţi în credinţă şi lucrare. Că din fapte se arată credinţa, aşa cum se văd în oglindă trăsăturile feţei. Şi că acum (mai zic ei) nu mai există mari contemplativi şi văzători de Dumnezeu, adică să fie luminaţi şi să primească pe Duhul Sfînt şi prin El să vadă pe Fiul împreună cu Tatăl. Cei ce zic că acest lucru este cu neputinţă au căzut nu într-o rătăcire oarecare, ci, dacă se poate spune, în toate de o dată, că aceasta le întrece pe toate prin lipsa de evlavie şi prin mărimea hulei ce o ascunde. Cine vorbeşte astfel răstoarnă toate Scripturile Sfînte. În zadar - îşi zic ei - se mai citeşte Sfînta Evanghelie. În zadar - ne asigură ei - se mai citesc cuvintele Sfîntului Vasile cel Mare şi ale celorlalţi Sfinţi Părinţi şi Sfinţi Ierarhi ai noştri şi ceea ce au mai scris ei. Deci dacă ceea ce a grăit Dumnezeu şi ceea ce toţi Sfinţii mai întîi au împlinit desăvîrşit şi apoi au scris şi le-au lăsat spre învăţătura noastră, ca să le facem şi noi şi să le păzim fără ştirbire, dacă toate acestea nu se pot împlini, pentru ce s-au mai ostenit să le scrie şi de ce se mai citesc în Biserică? Cei ce vorbesc astfel închid cerul, pe care ni l-a deschis Hristos şi înfundă calea pe care El Însuşi a străbătut-o urcînd la cer. Atunci cînd acolo sus, Dumnezeul Cel mai presus de toate, ca la uşa cerului, Se pleacă spre noi şi cînd strigă către credincioşii Săi, care se uită la Dînsul: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni (Matei 11, 28), aceşti vrăjmaşi sau mai bine zis antihrişti zic: Aceasta nu se poate, e cu neputinţă. În adevăr, către aceştia grăieşte Stăpînul cu mare glas: vai, vouă, povăţuitori orbi ai orbilor (Matei 15, 14), Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi Împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor; că nici voi nu intraţi, nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23, 14). În timp ce El îi fericeşte pe cei întristaţi, ei spun că nu este cu putinţă ca cineva să se întristeze şi să plîngă în fiecare zi. O! ce nesimţire, ce nestăpînită gură, care rosteşte cuvinte spurcate împotriva lui Dumnezeu Cel Preaînalt şi face pradă fiarelor sălbatice turma lui Hristos, pentru care Însuşi Fiul lui Dumnezeu Şi-a vărsat Sîngele! Bine a zis despre ei David, strămoşul (după trup) al lui Dumnezeu, proorocind cu aceste cuvinte: Fiii oamenilor, dinţii lor sînt arme şi săgeţi şi limba lor sabie ascuţită (Psalmi 56, 6).

Dar spune-mi, pentru ce este cu neputinţă? Sfinţii cum au strălucit pe pămînt şi s-au făcut luminători ai lumii? Dacă n-ar fi cu putinţă, nici ei n-ar fi izbutit, că şi ei erau oameni ca şi noi şi nu aveau nimic altceva mai mult decît noi, în afară de voirea spre bine, răbdarea, smerenia şi dragostea de Dumnezeu. Agoniseşte-le dar şi tu pe acestea şi sufletul tău de piatră se va preschimba în izvor de lacrimi. Iar dacă tu nu vrei să rabzi necazul şi strîmtorarea măcar nu zice că lucrul e cu neputinţă. Fiindcă cel ce vorbeşte aşa nu mai vrea să se cureţe, deoarece fără de lacrimi din veac nu s-a mai auzit ca vreun suflet care a păcătuit după botez să se fi curăţit de întinăciunea păcatului. [...] Că plînsul ni-i dat tuturor din fire, te vor învăţa copiii cînd se nasc. Copilul cînd vine pe lume plînge, ceea ce pentru moaşă şi pentru mamă este semn că este viu. Iar dacă copilul nu plînge nu se zice că este viu, ci el, plîngînd, arată că firea chiar de la naştere are cu sine întristarea şi lacrimile. Aşa cum a spus-o şi părintele nostru Sfîntul Simeon Studitul, omul care vrea să se mîntuiască şi să intre în viaţa Fericiţilor, cu acelaşi plîns trebuie să trăiască şi să moară, fiindcă lacrimile de la naştere sînt simbolul lacrimilor vieţii noastre pămînteşti. Lacrimile sînt pentru suflet tot aşa de trebuitoare cum e hrana şi băutura pentru trup, încît cel ce nu plînge în fiecare zi (nu îndrăznesc să zic în fiecare ceas, să nu par exagerat) acela îşi pierde sufletul lăsîndu-l să moară de foame. Deci dacă aşa cum am arătat-o plînsul şi lacrimile sînt fireşti, apoi nimeni să nu lepede acest bun firesc, nimeni prin nepăsare şi prostie să nu se lipsească de un astfel de bine; nimeni din răutate, din lene şi din mîndrie să nu o facă pe fanfaronul şi să se împietrească împotriva firii. Ci fiecare să se străduiască din toate puterile spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi să păstreze, vă rog, neîmpuţinat în inima sa acest mare dar, cu sărăcie şi smerenie, cu sufletul simplu şi fără răutate, îndurînd cu răbdare ispitele şi cugetînd necontenit la Dumnezeieştile Scripturi, pocăindu-se necontenit şi aducîndu-şi aminte de căderile sale. Nimeni să nu nesocotească această lucrare. Dar dacă cineva se deznădăjduieşte de mîntuire şi zace nepăsător pe patul lenevirii, cel puţin să nu zică că lucrul este imposibil şi pentru cel rîvnitor. Fiindcă cine vorbeşte aşa, închide tuturor uşa Împărăţiei Cerurilor. Într-adevăr, înlătură lacrimile şi ai înlăturat dintr-o dată şi curăţirea, iar fără de aceasta nimeni nu se mîntuieşte, nimeni nu este fericit de Domnul, nimeni nu va vedea pe Dumnezeu. [...]

Cuvîntul al XXXIII-lea. Cum să prăznuim sărbătorile şi ce simbolizează cele ce facem noi în sărbători. Cuvînt împotriva celor ce fac din ele prilej de laudă. Despre cei ce se împărtăşesc cu vrednicie sau cu nevrednicie şi ce deosebire este între ei. Cum se uneşte sau nu se uneşte omul cu Dumnezeu în Sfînta Împărtăşanie

[...] Ia aminte bine la cuvintele mele. Dacă te împărtăşeşti cu conştiinţă şi cu cunoştinţă, te împărtăşeşti cu vrednicie; iar dacă nu, apoi mănînci şi bei cu totul cu nevrednicie. Dacă ai primit cu conştiinţă curată ceea ce ai luat, iată că în adevăr te-ai făcut vrednic de această masă. Iar dacă nu te vei face vrednic, nici nu te vei apropia şi nici nu te vei uni în vreun fel cu Dumnezeu Cel nevăzut. Să nu-ţi închipui că cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie cu Sfintele Taine se pot apropia şi uni cu Dumnezeu fără prea multă osteneală, că acest lucru nu se întîmplă şi nici nu se va întîmpla vreodată. Numai cei ce sînt vrednici de descoperirea cea înţelegătoare a Dumnezeirii Celei nevăzute, pe Care ei o văd şi o mănîncă cu ochiul şi cu gura minţii, numai aceia cînd se împărtăşesc cu dumnezeiescul Trup al Domnului Iisus Hristos, cunosc că bun e Domnul. Aceştia nu mănîncă numai pîinea cea văzută, ci totodată mănîncă şi beau în chip tainic pe Dumnezeu. Se hrănesc atît văzut, cît şi nevăzut, cu trupul şi cu sufletul, şi se unesc în amîndouă felurile cu Hristos Cel îndoit în fire, fiind întrupaţi şi uniţi cu slava şi cu Dumnezeirea Lui. Aşa sînt uniţi cu Dumnezeu cei ce mănîncă din această pîine şi beau din acest pahar cu vrednicie, în cunoaşterea şi contemplarea tainei, cu suflet şi cu inimă simţitoare.

Iar cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie sînt goi de Darul Sfîntului Duh, îşi hrănesc numai trupul, nu şi sufletul. Dar să nu te tulburi, prea iubite, auzind acest adevăr. Dacă tu mărturiseşti că Trupul Domnului este cu adevărat Pîinea Vieţii, Care dă viaţă; dacă ştii că Sîngele Lui de asemenea dă viaţă celor ce se împărtăşesc cu El şi că Se preface în cei ce-L beau în izvor de apă rece ce curge în viaţa veşnică, spune-mi de ce tu, care te împărtăşeşti, nu sporeşti cu nimic în sufletul tău şi cu toate că ai simţit o oarecare bucurie, din nou te afli aproape tot aşa cum erai mai înainte, fără să observi în tine nici cea mai mică sporire, nici izvor care curge, nici o lumină? În adevăr, materialiceşte, această pîine nu este decît o îmbucătură, pentru cei care nu văd dincolo de simţire; dar duhovniceşte, ea e lumină neapropiată, cu neputinţă de cuprins. Tot aşa vinul e lumină, viaţă, foc şi apă vie. Deci, dacă mîncînd dumnezeiasca Pîine şi bînd Vinul veseliei n-ai ajuns în măsură să trăieşti o viaţă nestricăcioasă, că ai primit această Pîine ca un foc sau ca o lumină, asemenea Proorocului, că ai băut Sîngele Domnului ca pe o apă, Care curge şi vorbeşte, dacă nici un fel de rod n-ai văzut şi n-ai simţit, cum îţi închipui că te-ai împărtăşit cu Viaţa? Cum îţi închipui că te-ai atins de focul cel neapropiat sau cum crezi că te-ai împărtăşit cît de puţin din lumina cea veşnică? Ceea ce nu s-a întîmplat vreodată nici unuia, care a fost tot aşa de nesimţitor ca şi tine. Da, lumina te luminează, dar tu eşti orb; focul te încălzeşte, dar tu nu te-ai încălzit; viaţa te-a atins cu umbra sa, dar tu nu te-ai unit cu ea; apa cea vie a trecut prin sufletul tău, ca printr-o conductă, deoarece n-a găsit în tine vasul vrednic de ea. Dacă astfel te împărtăşeşti, dacă astfel te atingi de Tainele, cele neajunse, numai îţi închipui că mănînci, fiindcă nu iei nimic, nu mănînci nimic şi nu ai primit absolut nimic în tine. Fiindcă Cuvîntul Cel neajuns, Pîinea Care Se coboară din cer nu-i cuprinsă de cele văzute. El cuprinde, ia şi se uneşte fără amestecare cu cei vrednici şi bine pregătiţi pentru primirea Lui.[...]

Bibliografie: Sfîntul Simeon Noul Teolog, Învăţături, Editura Credinţa strămoşească, 2003

Despre pocăinţă şi care sînt cele ce trebuie să le facă cel ce mai întîi a căzut în păcat şi s-a obişnuit cu el, iar mai apoi s-a mărturisit şi pune început pocăinţei

Sîntem învăţaţi de dumnezeieştile Scripturi, frate al meu duhovnicesc, că nu trebuie nici să deznădăjduim vreodată din pricina mulţimii păcatelor noastre, nici să ne încredem cu îndrăznire în păzirea epitimiilor pe care ni le-a dat duhovnicul nostru din pricina păcatelor noastre, aşa încît nici cel ce s-a oprit sau a încetat păcatul nu trebui să se încreadă cu îndrăznire, nici cel ce a căzut nu trebuie să deznădăjduiască; ci şi cel ce a păcătuit mult să se încreadă cu îndrăznire în pocăinţă şi cel ce a greşit cu măsură să nu socotească că primeşte iertarea greşelilor lui numai de la faptele bune, ci să arate şi pocăinţă; dar nu pocăinţa arătată numai prin cuvinte, post, băut de apă, culcare pe pămînt şi celelalte chinuri ale trupului, ci pe cea care se face prin întreaga zdrobire şi străpungere a sufletului şi inimii lui, pe care a arătat-o şi Proorocul David deşi se găsea cu totul în lume şi în grijile lumii. Fiindcă socotindu-se în el însuşi că L-a mîniat pe Stăpînul Cel Bun şi Milostiv prin aceea că s-a făcut călcător al poruncilor Lui şi I s-a arătat nerecunoscător şi a uitat darurile atît de multe şi de nenumărate şi binefacerile Lui, acela se găsea întotdeauna în toată viaţa lui plîngînd şi mîhnindu-se (Psalmi 34, 14; 37, 7; 41, 10; 42, 2), cum spune el însuşi, şi era nenorocit nu din pricina altuia, ci a lui însuşi; căci se zdrobea pe sine însuşi şi se smerea mult şi se îngropa în suspinul inimii lui, şi celelalte asemenea pe care ne învaţă în fiecare zi psalmii lui. Şi aceste înjosiri David şi le făcea lui însuşi cînd se pocăia, deşi era împărat şi avea grijă de atîta popor, de femei şi copii, de casă şi de împărăţie. Dar ce a făcut Manase şi ceilalţi care s-au pocăit după acestea, pe care îi ştii şi tu? Adică Petru, căpetenia Apostolilor, vameşul, tîlharul şi desfrînata. Şi ce să mai spun multe? Ce a arătat fiul destrăbălat (risipitor) care a cheltuit moştenirea sa părintească cu desfrînatele şi cu vameşii? Din ce fapte au primit toţi aceştia iertarea păcatelor lor? Oare de la postirile lor? Oare de la privegherile lor? Oare de la culcările pe jos? Oare de la milosteniile pe care le-au făcut săracilor? Oare de la vreo altă osteneală trupească făcută cu trupul? Nu! Să nu fie! Ci au primit iertarea numai de la pocăinţa, zdrobirea şi străpungerea (inimii) lor şi de la lacrimile pe care le-au vărsat din adîncul sufletului lor şi de la osîndirea conştiinţei lor; fiindcă venind la simţirea păcatelor lor, fiecare din ei s-a învinuit şi s-a osîndit pe sine însuşi şi a plîns din suflet, de aceea a primit iertarea păcatelor lui. Acest lucru se face şi acum cu toţi aceia care aleargă la Hristos cu lacrimi fierbinţi şi pocăinţă adevărată. Şi Domnul Cel Preabun şi Iubitor de oameni nu închide şi nu va închide nimănui îndurările iubitoare de oameni ale bunătăţii Lui; fiindcă iertarea păcatelor fiecăruia nu se face din faptele lui, ca să nu se laude cineva (Efeseni 2, 9), ci din iubirea lui Dumnezeu şi din har.

Trebuie să spunem însă că, pentru ca să luăm iertarea păcatelor noastre, nu trebuie numai să ne pocăim din tot sufletul nostru, ci şi să nu mai cădem altă dată în aceleaşi păcate, nici să ne întoarcem iarăşi precum cîinele la vărsătura lui (2 Petru 2, 22). Dar a ne păzi noi să nu cădem în aceleaşi păcate e lucru foarte anevoios pentru noi dacă nu punem strajă şi pază mare asupra noastră înşine în tot felul şi cu toată grija, şi dacă nu avem ajutoare şi arme duhovniceşti ca să ne împotrivim vrăjmaşilor noştri gîndiţi cu mintea (inteligibili) demoni. Căci pentru că am fost prinşi mai înainte de vrăjmaşul prin păcate, şi ne-am făcut robi plăcerilor şi ne-am făcut supuşi şi sclavi diavolului, trebuia să fim tîrîţi şi de asemenea pofte şi plăceri şi să fim traşi cu silă mare, ca nişte sclavi fără cinste, în chip vrednic de milă şi ticălos, pentru ca să slujim şi să fim robi vrăjmaşului nostru diavol şi să fugim departe de robia pe care o datorăm Stăpînului nostru Hristos, iar aşa să ne facem călcători ai poruncilor Lui şi ai făgăduinţelor pe care I le-am făcut. De aceea, ca să nu ni se întîmple şi să nu păţim un asemenea rău, trebuie să luăm din Şfînta Scriptură ajutor şi armă potrivnică pentru fiecare vrăjmaş care vine asupra noastră, precum ne spune dumnezeiescul David: Drept aceea spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am urît (Psalmi 118, 128); şi împotriva poftei gîndurilor de ruşine să punem amintirea morţii, a Înfricoşătoarei Judecăţi şi a chinurilor de nesuportat ale iadului; împotriva trîndăviei să punem rîvna şi purtarea de grijă; împotriva lăcomiei pîntecului postul; împotriva iubirii de plăcere înfrînarea, împotriva băuturii multe băutura puţină; împotriva aprinderii trupului să punem amintirea focului veşnic şi atenţia continuă şi din tot sufletul la Dumnezeu unită cu privegherea şi setea. Căci dacă vom face în acest fel cu fiecare patimă care ne războieşte - ca să nu le spun pe toate şi să lungesc cuvîntul - şi vom dobîndi virtutea opusă acelei patimi, cu siguranţă vom fi păziţi nevătămaţi şi nerăniţi de vrăjmaşul, pentru că sîntem păziţi de aceste virtuţi ca de nişte soldaţi puternici. Căci dacă iertarea obişnuinţei rele şi abţinerea de la faptele nelalocul lor s-ar putea realiza fără sudori şi osteneli, atunci numai abţinerea ar fi de-ajuns celor ce se pocăiesc pentru mîntuirea lor.

Pe lîngă cele pe care ţi le-am scris pînă acum, îţi scriu, iată, spre aducere-aminte şi cele ce trebuie să le faci şi să le păzeşti pe lîngă acestea, şi care sînt următoarele: Cînd se săvîrşeşte Dumnezeiasca Liturghie şi preotul sau diaconul spune: „Cei chemaţi ieşiţi!”, trebuie să ieşi afară din biserică şi să stai în pridvor şi să nu vorbeşti cu nimeni în vremea aceea, ci să-ţi aduci aminte de păcatele tale şi să plîngi. Apoi după ce se încheie Dumnezeiasca Liturghie, iarăşi să intri în biserică, şi cînd vine seara, după pavecerniţă, să mergi în acelaşi loc şi să spui Sfinte Dumnezeule şi Psalmul 50: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta! şi Doamne miluieşte! de cincizeci de ori, şi Doamne, iartă-mă pe mine păcătosul! tot de cincizeci de ori, după care să spui Psalmul 6: Doamne, nu cu mînia Ta să mă mistui pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi! şi Doamne, cîte am păcătuit cu lucrul, cu cuvîntul şi cu gîndul, iartă-mă! pe care să o spui de cincizeci de ori şi să faci douăzeci şi cinci de metanii; miercurea şi vinerea să te abţii de la carne, brînză, ouă, peşte, vin şi lapte după canonul Sfinţilor Apostoli. În postul Sfinţilor Apostoli, al Maicii Domnului şi Naşterii Domnului să nu mănînci carne, nici brînză, nici ouă, dar din celelalte să mănînci cu măsură şi înfrînare, iar rugăciunile tale, adică psalmii pe care i-am spus şi metaniile, să le dublezi. [...] Mai trebuie să te abţii şi de la dumnezeieştile şi înfricoşătoarele Taine, adică să nu te cumineci cu preacuratul Trup şi scumpul Sînge al Domnului nostru Iisus Hristos; iar eu te sfătuiesc să te abţii şi de la pîinea binecuvîntată, adică de la anafura, cît timp gîndul şi socotinţa ta se vor găsi nemutate de la lucrurile cele rele ale păcatului şi pînă ce vei dobîndi socotinţă tare ca să nu mai laşi vreodată faptele bune şi virtuţile şi nu vei urî păcatul în chip desăvîrşit. Iar cînd te vezi pe tine însuţi că ai ajuns la această stare bună, că ai urît păcatul în chip desăvîrşit şi socotinţa ta s-a întărit în cele bune şi te-ai făcut tare în încercări, că hotărîrea să te abţii de la păcat e nestrămutată, atunci să te apropii, frate, de Taine cu credinţă neşovăielnică că nu te împărtăşeşti cu o simplă pîine şi un simplu vin, ci cu Trupul şi Sîngele lui Dumnezeu. Şi făcînd aşa te vei face părtaş al slavei Lui şi prin Tainele Lui vei lua iertarea desăvîrşită a păcatelor tale şi vei dobîndi în tine însuţi viaţa veşnică şi te vei face fiu al luminii şi al zilei (1 Tesaloniceni 5, 5). Vezi ca înainte să faci cele pe care ţi le-am spus şi înainte să arăţi cuvenita pocăinţă, să nu îndrăzneşti să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sîngele lui Hristos, căci atunci cînd te vor vedea demonii că ai dispreţuit pe Dumnezeu şi te cumineci cu nevrednicie, vor năvăli toţi asupra ta şi aşa, împiedicîndu-te fără milă şi fără omenie, te vor arunca iarăşi în noroiul neînfrînării tale dintîi; şi atunci te vei face cu adevărat, în loc de creştin, ucigaş de Hristos şi vei fi osîndit împreună cu cei ce L-au răstignit pe Hristos cum zice Pavel: Oricine va mînca şi va bea cu nevrednicie Trupul şi Sîngele Domnului, vinovat va fi faţă de Trupul şi Sîngele Domnului (1 Corinteni 11, 27). adică va primi aceeaşi osîndă cu aceia care L-au răstignit. [...]

Bibliografie: Sfîntul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole şi Capitole, Scrieri, volumul III, Editura Deisis, 2001, Sibiu

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN CASIAN - DESPRE CELE OPT GÎNDURI ALE RĂUTĂŢII

I Despre înfrînarea pîntecelui

Mai întîi deci vom vorbi despre înfrînarea pîntecelui, care se împotriveşte îmbuibării pîntecelui; apoi despre chipul posturilor şi despre felul şi cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la noi le vom spune, ci după cum le-am primit de la Sfinţii Părinţi. Aceştia n-au lăsat un singur canon despre postire, nici un singur chip al împărtăşirii de bucate, nici aceeaşi măsură pentru toţi. Fiindcă nu toţi au aceeaşi tărie şi aceeaşi vîrstă; apoi şi din pricina slăbiciunii unora, sau a unei deprinderi mai gingaşe a trupului, însă un lucru au rînduit tuturor: să fugă de îmbuibare şi de saturarea pîntecelui. Iar postirea de fiecare zi au .socotit că este mai folositoare şi mai ajutătoare spre curăţie, decît cea de trei sau de patru zile, sau decît cea întinsă pînă la o săptămînă. Căci zic: cel ce peste măsură întinde postirea, tot peste măsură se foloseşte adeseori şi de hrană. Din pricina aceasta se întîmplă că uneori, din covîrşirea postirii, slăbeşte trupul şi se face mai trîndav spre slujbele cele duhovniceşti; iar alteori, prin prisosul mîncării, se îngreuiază şi face să se nască în suflet nepăsare şi moleşire. Au cercat Părinţii şi aceea că nu tuturor le este potrivită mîncarea verdeţurilor sau a legumelor şi nici posmagul nu-l pot folosi ca hrană toţi. Şi au zis Părinţii că unul mîncînd două litre de pîine e încă flămînd, iar altul mîncînd o litră, sau şase uncii, se satură. (Uncia este uncia romană: 27 gr. 165 mlgr.). Deci, precum am zis mai înainte, le-a dat tuturor o singură regulă pentru înfrînare: să nu se amăgească nimeni cu saturarea pîntecelui şi să nu se lase furat de plăcerea gîtlejului. Pentru că nu numai deosebirea felurilor, ci şi mărimea cantităţii mîncărilor face să se aprindă săgeţile curviei. Căci cu orice fel de hrană de se va umplea pîntecele, naşte sămînţa desfrînării; asemenea nu numai aburii vinului fac mintea să se îmbete, ci şi saturarea de apă, precum şi prisosul a orice fel de hrană o moleşeşte şi o face somnoroasă. În Sodoma nu aburii vinului, sau ai bucatelor felurite au adus prăpădul, ci îmbuibarea cu pîine, cum zice Proorocul (Ezecheil 16, 49). Slăbiciunea trupului nu dăunează curăţiei inimii, cînd dăm trupului nu ceea ce voieşte plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea. De bucate numai atît să ne slujim, cît să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu măsură şi cu socoteală, dă trupului sănătatea, nu îi ia sfinţenia.

Regula înfrînării şi canonul aşezat de Părinţi, acesta este: Cel ce se împărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea pînă mai are încă poftă şi să nu aştepte să se sature. Iar Apostolul zicînd: Grija de trup să nu o faceţi spre pofte (Romani 13, 14), n-a oprit chivernisirea cea trebuincioasă a vieţii, ci grija cea iubitoare de plăceri. De altfel pentru curăţia desăvîrşită a sufletului nu ajunge numai reţinerea de la bucate, dacă nu se adaugă la ea şi celelalte virtuţi. De aceea smerenia prin ascultarea cu lucrul şi prin ostenirea trupului mari foloase aduce. Înfrînarea de la iubirea de argint călăuzeşte sufletul spre curăţie, cînd înseamnă nu numai lipsa banilor, ci şi lipsa poftei de a-i avea. Reţinerea de la mînie, de la întristare, de la slava deşartă şi mîndrie, înfăptuieşte curăţia întreagă a sufletului. Iar curăţia parţială a sufletului, cea a neprihănirii adică, o înfăptuiesc în chip deosebit înfrînarea şi postul. Căci este cu neputinţă ca acela ce şi-a săturat stomacul să se poată lupta în cuget cu dracul curviei. Iată de ce lupta noastră cea dintîi trebuie să ne fie înfrînarea stomacului şi supunerea trupului nu numai prin post, ci şi prin priveghere, osteneală şi citiri; apoi aducerea inimii la frica de iad şi la dorul după Împărăţia Cerurilor.

II Despre duhul curviei şi al poftei trupeşti

(capitol pe care l-am reprodus mai înainte în cuvîntul Sfîntului Ioan Casian despre duhul curviei şi al poftei trupeşti)

III. Despre iubirea de argint

A treia luptă o avem împotriva duhului iubirii de argint. Războiul acesta este străin şi ne vine din afara firii, folosind necredinţa monahului. De fapt aţîţările celorlalte patimi, adică a mîniei şi a poftei, îşi iau prilejurile din trup şi îşi au oarecum începutul în răsadul firii, de la naştere. De aceea sînt biruite abia după vreme îndelungată. Boala iubirii de argint însă, venind din afară, se poate tăia mai uşor, dacă este silinţă şi luare aminte. Dar de nu e băgată în seamă, se face mai pierzătoare decît celelalte patimi şi mai cu anevoie de înfrînt. Căci e rădăcina tuturor relelor (1 Timotei 6, 10), după Apostolul. Să băgăm numai de seamă: îmboldirile cele fireşti ale trupului se văd nu numai la copii, în care nu este încă cunoştinţa binelui şi a răului, ci şi la pruncii cei prea mici şi sugari care nici urmă de plăcere nu au în ei, însă îmboldirea firească arată că o au. De asemenea, observăm la prunci şi acul mîniei, cînd îi vedem porniţi asupra celor ce i-au necăjit. Iar acestea le zic, nu ocărînd firea ca pricină a păcatului (să nu fie), ci ca să arăt că mînia şi pofta au fost împreunate cu firea omului de către Însuşi Ziditorul cu un scop bun, dar prin trîndăvie alunecă din cele fireşti ale trupului în cele afară de fire. De fapt îmboldirea trupului a fost lăsată de Ziditorul spre naşterea de prunci şi spre continuarea neamului omenesc prin coborîre unii de la alţii, nu spre curvie. Asemenea şi imboldul mîniei, s-a semănat în noi spre mîntuire, ca să ne mîniem asupra păcatului, nu ca să ne înfuriem asupra aproapelui. Prin urmare nu firea în sine e păcătoasă, chiar dacă o folosim noi rău. Sau vom învinovăţi pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o întrebuinţare necesară şi folositoare e vinovat, dacă cel ce l-a primit îl foloseşte pentru ucidere?

Am spus acestea, vrînd să arătăm că patima iubirii de argint nu-şi are pricina în cele fireşti, ci numai în voia liberă cea foarte rea şi stricată. Boala aceasta cînd găseşte sufletul căldicel şi necredincios, la începutul lepădării de lume, strecoară într-însul niscai pricini îndreptăţite şi la păreri binecuvîntate ca să oprească ceva din cele ce le are. Ea îi zugrăveşte monahului în cuget bătrîneţe lungi şi slăbiciune trupească şi-i şopteşte că cele primite de la chinovie nu i-ar ajunge spre mîngîiere, nu mai zic cînd este bolnav, dar nici măcar cînd este sănătos; apoi că nu se poartă acolo grijă de bolnavi, ci sînt foarte părăsiţi şi că de nu va avea ceva aur pus de o parte va muri în mizerie. Mai apoi îi strecoară în minte gîndul că nici nu va putea rămîne multă vreme în mănăstire, din pricina greutăţii îndatoririlor şi a supravegherii amănunţite a părintelui. Iar după ce cu astfel de gînduri îi amăgeşte mintea, ca să-şi oprească măcar un bănişor, îl înduplecă vrăjmaşul să înveţe şi vreun lucru de mînă de care să nu ştie Avva, din care îşi va putea spori argintul pe care îl rîvneşte. Pe urmă îl înşeală ticălosul cu nădejdi ascunse, zugrăvindu-i în minte cîştigul ce-l va avea din lucrul mîinilor şi apoi traiul fără griji. Şi aşa, dîndu-se cu totul grijii cîştigului, nu mai ia aminte la nimic din cele potrivnice, nici chiar la întunericul deznădejdii, care îl cuprinde în caz că nu are parte de cîştig; ci precum altora li se face dumnezeu stomacul, aşa şi acestuia aurul. De aceea şi fericitul Apostol, cunoscînd aceasta, a numit iubirea de argint, nu numai „rădăcina tuturor răutăţilor”, ci şi „închinare la idoli”. Să luăm seama deci, la cîtă răutate tîrăşte boala aceasta pe om, dacă îl împinge şi la slujirea la idoli. Căci după ce şi-a depărtat iubitorul de argint mintea de la dragostea lui Dumnezeu, iubeşte idolii oamenilor scobiţi în aur.

Întunecat de aceste gînduri şi sporind la şi mai mult rău, monahul nu mai poate avea nici o ascultare, ci se răzvrăteşte, suferă, cîrteşte la orice lucru, răspunde împotrivă şi nemaipăzind nici o evlavie, se duce ca un cal nesupus în prăpastie. Nu se mulţumeşte cu hrana cea de toate zilele şi strigă pe faţă că nu mai poate să rabde acestea la nesfîrşit. Spune că Dumnezeu nu e numai acolo şi nu şi-a încuiat mîntuirea sa numai în mănăstirea aceea; şi că de nu se va duce de acolo se va pierde.

Banii cei puşi de o parte, dînd ajutor socotinţii acesteia stricate, îl susţin ca nişte aripi să cugete la ieşirea din mănăstire, să răspundă aspru şi cu mîndrie la toate poruncile şi să se socoată pe sine ca pe un străin dinafară. Orice ar vedea în mănăstire că ar avea trebuinţă de îndreptare, nu bagă în seamă, ci trece cu vederea, dacă nu defăima şi huleşte toate cîte se fac. Caută apoi pricini pentru care să se poată mînia sau întrista, ca să nu pară uşuratic, ieşind fără pricină din mănăstire. Iar dacă poate scoate şi pe altul din mănăstire, amăgindu-l cu şoapte şi vorbe deşarte, nu se dă îndărăt să o facă, vrînd să aibă un împreună lucrător la fapta sa cea rea. Şi aşa aprinzîndu-se de focul banilor săi, iubitorul de argint nu se va putea linişti niciodată în mănăstire, nici nu va putea să trăiască sub ascultare. Iar cînd dracul îl va răpi ca un lup din staul şi, despărţindu-l de turmă, îl va lua spre mîncare, atunci lucrările rînduite pentru anumite ceasuri în chinovie, pe care îi era greu să le împlinească, îl va face vrăjmaşul să le împlinească în chilie zi şi noapte cu multă rîvnă; nu-l va slobozi însă să păzească chipul rugăciunilor, nici rînduiala posturilor, nici canonul privegherilor. Ci, după ce l-a legat cu turbarea iubirii de argint, toată sîrguinţa îl înduplecă să o aibă numai spre lucrul mîinilor.

Trei sînt felurile bolii acesteia, pe care le opresc deopotrivă atît Dumnezeieştile Scripturi, cît şi învăţăturile Părinţilor. Primul e cel care face pe monahi să agonisească şi să adune cele ce nu le aveau în lume; al doilea e cel care face pe cei ce s-au lepădat de avuţii să se căiască, punîndu-le în minte gîndul să caute cele pe care le-au dăruit lui Dumnezeu; în sfîrşit al treilea e cel care, legînd de la început pe monah de necredinţă şi moleşeală, nu-l lasă să se izbăvească desăvîrşit de lucrurile lumii, ci îi pune în minte frica de sărăcie şi neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îndemnîndu-l să calce făgăduinţele pe care le-a făcut cînd s-a lepădat de lume. Pildele tuturor acestor trei feluri precum am zis, le-am găsit osîndite în Dumnezeiasca Scriptură. Aşa Ghehazi, voind să dobîndească banii pe care nu-i avea înainte, s-a lipsit de darul proorociei, pe care învăţătorul său voia să i-l lase drept moştenire şi în loc de binecuvîntare a moştenit lepră veşnică prin blestemul Proorocului (4 Regi 5, 22-27). Iuda, voind să recapete banii, de care mai înainte se lepădase urmînd lui Hristos, a căzut nu numai din ceata ucenicilor, alunecînd spre vînzarea Stăpînului, ci şi viaţa cea trupească a sa prin silnică moarte a sfîrşit-o (Matei 27, 5). Iar Anania şi Safira, oprind o parte din preţul vînzării, se pedepsesc cu moartea prin gura apostolească (Faptele Apostolilor 5, 5-10). Marele Moise porunceşte şi el în a Doua lege, în chip tainic, celor ce făgăduiesc să se lepede de lume, dar de frica necredinţei se ţin iarăşi de lucrurile pămînteşti: De este cineva fricos şi-i tremură inima de teamă, să nu iasă la război, ci să se întoarcă acasă, ca nu cumva cu frica lui să sperie şi inimile fraţilor săi (Deuteronomul 20, 8). Poate fi ceva mai întemeiat şi mai lămurit decît această mărturie? Oare nu învăţăm din aceasta cei ce ne lepădăm de lume, să ne lepădăm desăvîrşit şi aşa să ieşim la război, ca nu cumva punînd început slăbănog şi stricat, să întoarcem şi pe ceilalţi de la desăvîrşirea evanghelică, semănînd temere într-înşii? Chiar şi cuvîntul bine zis în Scripturi: că mai bine este a da decît a lua (Faptele Apostolilor 20, 35), îl tîlcuiesc rău aceştia, forţîndu-l şi schimbîndu-i înţelesul, ca să se potrivească cu rătăcirea şi cu pofta lor de argint. De asemenea învăţătura Domnului care zice: Dacă vrei să fii desăvîrşit, vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi venind urmează-Mi Mie (Matei 19, 21). Ei chibzuiesc că decît să fii sărac mai fericit lucru este a stăpîni peste o bogăţie proprie şi din prisosul ei a da şi celor ce au lipsă. Să ştie însă unii ca aceştia că încă nu s-au lepădat de lume, nici n-au ajuns la desăvîrşirea monahicească, cîtă vreme se ruşinează de Hristos şi nu iau asupra lor sărăcia Apostolului, ca prin lucrul mîinilor să-şi slujească lor şi celor ce au trebuinţa, spre a împlini făgăduinţa călugărească şi a fi încununaţi cu Apostolul, ca unii care, după ce şi-au risipit vechea bogăţie, luptă ca Pavel lupta cea bună în foame şi în sete, în ger şi fără haine (2 Timotei 4, 7). Căci dacă Apostolul ar fi ştiut că pentru desăvîrşire mai de trebuinţă este vechea bogăţie, nu şi-ar fi dispreţuit starea sa de cinste, căci zice despre sine că a fost om de vază şi cetăţean roman (Faptele Apostolilor 22, 25). Asemenea şi cei din Ierusalim, care îşi vindeau casele şi ţarinile şi puneau preţul la picioarele Apostolilor (Faptele Apostolilor 4, 35), n-ar fi făcut aceasta, dacă ar fi ştiut că Apostolii ţin de lucru mai fericit şi mai chibzuit ca fiecare să se hrănească din banii săi şi nu din osteneala proprie şi din ceea ce aduc neamurile. Încă mai lămurit învaţă despre acestea acelaşi Apostol în cele ce scrie Romanilor, cînd zice: Iar acum merg la Ierusalim ca să slujesc Sfinţilor, că a binevoit Macedonia şi Ahaia să facă o strîngere de ajutoare pentru cei lipsiţi dintre Sfinţii din Ierusalim. Că au binevoit, dar le sînt şi datori (Romani 15, 25-27). Dar şi el însuşi, fiind adesea pus în lanţuri şi în închisori şi ostenit de călătorii, s-a împiedecat de acestea să-şi cîştige hrana din lucrul mîinilor sale, precum obişnuia, spune că a primit-o de la fraţii din Macedonia, care au venit la el: Şi lipsa mea au împlinit-o fraţii cei ce au venit din Macedonia (2 Corinteni 11, 9). Iar Filipenilor le scrie: Şi voi Filipenilor ştiţi că ieşind eu din Macedonia, nici o biserică nu s-a unit cu mine cînd a fost vorba de dat şi luat, decît voi singuri. Că şi în Tesalonic odată şi de două ori mi-aţi trimis cele de trebuinţă (Filipeni 4, 15-16).

Aşadar, după părerea iubitorilor de argint, sînt mai fericiţi decît Apostolul şi aceştia, fiindcă i-au dat din averile lor şi lui cele de trebuinţă. Dar nu va cuteza nimeni să zică aceasta, dacă nu cumva a ajuns la cea mai de-pe urmă nebunie a minţii.

Deci dacă vrem să urmăm poruncii evanghelice şi întregii Biserici celei dintru început, întemeiată pe temelia Apostolilor, să nu ne luăm după socotinţele noastre, nici să înţelegem rău cele zise bine. Ci, lepădînd părerea noastră cea moleşită şi necredincioasă, să primim înţelesul cel adevărat al Evangheliei. Căci numai aşa vom putea urma Părinţilor şi nu ne vom despărţi niciodată de ştiinţa vieţii de obşte, ci ne vom lepăda cu adevărat de lumea aceasta. Bine este deci să ne amintim şi aici de cuvîntul unui Sfînt, care spune că Sfîntul Vasile cel Mare ar fi zis unui senator, care se lepădase fără hotărîre de lume şi mai ţinea ceva din banii săi, un cuvînt ca acesta: „Şi pe senator l-ai pierdut şi nici pe monah nu l-ai făcut!” Trebuie aşadar să tăiem cu toată sîrguinţa din sufletul nostru „rădăcina tuturor răutăţilor”, care este iubirea de argint, ştiind sigur că de rămîne rădăcina, lesne cresc ramurile. Iar virtutea aceasta anevoie se dobîndeşte nepetrecînd în viaţa de obşte, căci numai în ea nu avem să purtăm de grijă nici măcar de trebuinţele cele mai necesare. Deci avînd înaintea ochilor osînda lui Anania şi a Safirei, să ne înfricoşăm a ne lăsa ceva nouă din averea noastră veche. Asemenea, temîndu-ne de pilda lui Ghehazi, a celui ce pentru iubirea de argint a fost dat leprei veşnice, să ne ferim de-a aduna pentru noi banii pe care nici în lume nu i-am avut. Gîndindu-ne apoi la sfîrşitul lui Iuda cel ce s-a spînzurat, să ne temem a lua ceva din cele de care ne-am lepădat, dispreţuindu-le. Iar peste acestea toate, să avem de-a pururi înaintea ochilor moartea fără de veste, ca nu cumva în ceasul în care nu aşteptăm, să vie Domnul nostru şi să afle conştiinţa noastră întinată cu iubirea de argint. Căci ne va zice atunci cele ce în Evanghelie au fost spuse bogatului aceluia: Nebune, într-această noapte voi cere sufletul tău, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi? (Luca 12, 20).

IV. Despre mînie

A patra luptă o avem împotriva duhului mîniei. Şi cîtă trebuinţa este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu veninul cel purtător de moarte al duhului acestuia, din adîncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră şi orbind cu tulburări întunecate ochii inimii, nu putem dobîndi puterea de-a deosebi cele ce ne sînt de folos, nici pătrunderea cunoştinţei duhovniceşti. De asemenea, nu putem păzi desăvîrşirea sfatului bun şi nu ne putem face părtaşi vieţii adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască. Căci s-a tulburat, zice, de mînie ochiul meu (Psalmi 6, 7). Dar nu ne vom face părtaşi nici de înţelepciunea dumnezeiască, chiar dacă am fi socotiţi de toţi fraţii înţelepţi. Fiindcă s-a scris: Mînia în sînul celor fără de minte sălăşluieşte (Ecleziastul 7, 10). Dar nu putem dobîndi nici sfaturile mîntuitoare ale dreptei socoteli, chiar dacă ne socotesc oamenii cuminţi. Căci scris este: Mînia şi pe cei cuminţi îi pierde. Nu vom putea ţine nici cumpăna dreptăţii cu inimă trează, căci scris este: Mînia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu (Iacob 1, 20). Nici podoaba şi chipul cel bun nu-l putem dobîndi, cu toate că ne laudă toţi, căci iarăşi scrie: Bărbatul mînios nu este cu bun chip (Proverbele lui Solomon 11, 25). Drept aceea cel ce vrea să vie la desăvîrşire şi pofteşte să lupte lupta cea duhovnicească după lege, străin să fie de toată mînia şi iuţimea. Iată ce porunceşte vasul alegerii: Toată amărăciunea şi iuţimea şi mînia şi strigarea şi hula să se ridice de la voi, dimpreună cu toată răutatea (Efeseni 4, 31). Iar cînd a zis „toată”, nu ne-a mai lăsat nici o pricină pentru care mînia să fie trebuincioasă sau îndreptăţită. Deci cel ce vrea să îndrepte pe fratele său cînd greşeşte, sau să-l certe, să se silească a se păzi pe sine netulburat, ca nu cumva vrînd pe altul să tămăduiască, să atragă boala asupra sa şi să audă cuvîntul Evangheliei: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi, sau: Ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bîrna din ochiul tău n-o cunoşti? (Luca 4, 23; Matei 7, 3).

Din orice fel de pricină ar clocoti mînia în noi, ea ne orbeşte ochii sufletului şi nu-l lasă să vadă Soarele Dreptăţii. Căci precum fie că punem pe ochi foiţe de aur, fie de plumb, la fel împiedecăm puterea văzătoare, şi scumpetea foiţei de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot aşa din orice pricină s-ar aprinde mînia, fie ea, zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare.

Numai atunci întrebuinţăm mînia potrivit cu firea, cînd o pornim împotriva gîndurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri. Aşa ne învaţă Proorocul zicînd: Mîniaţi-vă şi nu păcătuiţi (Psalmi 4, 4); adică aprindeţi mînia asupra patimilor voastre şi asupra gîndurilor rele şi nu păcătuiţi săvîrşind cele puse de ele în minte. Acest înţeles îl arată limpede cuvîntul următor: ... pentru cele ce ziceţi întru inimile voastre, în aşternuturile voastre vă pocăiţi (Psalmi 4, 4); adică atunci cînd vin în inima voastră gîndurile cele rele scoate-ţi-le afară cu mînie, iar după ce le veţi fi scos, aflîndu-vă ca pe un pat al liniştii sufletului, pocăiţi-vă. Împreună cu acesta glăsuieşte şi fericitul Pavel, folosindu-se de cuvîntul lui şi adăugind: Soarele să nu apună peste mînia voastră, nici să daţi loc diavolului (Efeseni 4, 26); adică să nu faceţi pe Hristos, Soarele Dreptăţii, să apună pentru inimile voastre, din pricină că-L mîniaţi prin învoirea cu gîndurile rele, ca apoi, prin depărtarea Lui, să afle diavolul loc de şedere în voi. Despre Soarele acesta şi Dumnezeu zice prin Proorocul: Iată celor ce se tem de numele Meu, va răsări Soarele Dreptăţii şi tămăduire va fi în aripile lui (Maleahi 3, 20).

Iar de vom lua cele zise după literă, nici pînă la apusul soarelui nu ni se îngăduie să ţinem mînia. Ce vom zice deci despre aceia care, în sălbătăcia şi turbarea dispoziţiei lor pătimaşe, ţin mînia nu numai pînă la apusul soarelui, ci, întinzînd-o peste multe zile, tac unii faţă de alţii şi n-o mai scot afară cu cuvîntul, ci prin tăcere îşi sporesc veninul ţinerii de minte a răului spre pierzarea lor. Ei nu ştiu că trebuie să fugă nu numai de mînia cea cu fapta, ci şi de cea din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii răului, să cadă din lumina cunoştinţei şi din dreapta socoteală şi să se lipsească de sălăşluirea Duhului Sfînt. Pentru aceasta şi Domnul porunceşte în Evanghelii să lăsăm darul înaintea altarului şi să ne împăcăm cu fratele nostru (Matei 5, 24). Căci nu e cu putinţă ca să fie bine primit darul pînă ce mînia şi ţinerea de minte a răului se află încă în noi. Asemenea şi Apostolul, zicînd: Rugaţi-vă neîncetat (1 Tesaloniceni 5, 17) şi Bărbaţii să se roage în tot locul, ridicînd mîini cuvioase, fără mînie şi fără gînduri (1 Timotei 2, 8), ne învaţă aceleaşi lucruri. Rămîne aşadar ca, sau să nu ne rugăm niciodată şi prin aceasta să ne facem vinovaţi înaintea poruncii apostoleşti, sau, silindu-ne să păzim ceea ce ni s-a poruncit, să facem aceasta fără mînie şi fără a ţine minte răul. Şi fiindcă de multe ori cînd sînt întristaţi sau tulburaţi fraţii noştri, zicem că nu ne pasă, că nu din pricina noastră sînt tulburaţi, Doctorul sufletelor, vrînd să smulgă din rădăcină, adică din inimă, pricinile mîniei, ne porunceşte că nu numai cînd sîntem noi mîhniţi asupra fratelui să lăsăm darul şi să ne împăcăm, ci şi dacă el s-a mîhnit asupra noastră, pe drept sau pe nedrept, să-l tămăduim, dezvinovăţindu-ne, şi apoi să aducem darul.

Dar de ce să zăbovim prea mult la vremurile evanghelice, cînd putem învăţa aceasta şi din legea veche? Deşi s-ar părea că aceasta e cu pogorămînt, totuşi zice şi ea: Să nu urăşti pe fratele tău întru inima ta (Leviticul 19, 17), şi iarăşi: Căile celor ce ţin minte răul, spre moarte (duc) (Proverbele lui Solomon 12, 28). Deci şi acolo se opreşte nu numai mînia cu fapta, ci se osîndeşte şi cea din cuget. De aceea, urmînd legilor dumnezeieşti, să ne luptăm cu toată puterea împotriva duhului mîniei, a cărui boală o avem înlăuntrul nostru.

Să nu căutăm singurătatea şi pustia pentru că ne mîniem pe oameni, ca şi cînd acolo n-ar fi cel ce ne porneşte spre mînie, sau fiindcă e mai uşor să dobîndim virtutea îndelungii răbdări în singurătate. Căci din mîndrie şi din voinţa de a nu ne învinui pe noi înşine şi de a nu pune pe seama trîndăviei noastre pricinile tulburării, poftim despărţirea de fraţi. Drept aceea pînă ce aruncăm pricinile neputinţei noastre în socoteala altora, nu este cu putinţă să ajungem la desăvîrşirea îndelungii răbdări. Capătul îndreptării - şi al păcii noastre nu se cîştigă din îndelunga răbdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea răului aproapelui de către noi. Deci de vom fugi de lupta îndelungii răbdări, căutînd pustia şi singurătatea, patimile netămăduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor rămîne ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia şi retragerea celor neizbăviţi de patimi nu numai că le păzeşte patimile nevătămate, ci li le şi acoperă, încît nu-i lasă să se simtă pe ei înşişi de ce patimă se biruiesc, ci, dimpotrivă, le pune în minte năluciri de virtute şi-i face să creadă că au cîştigat îndelunga răbdare şi smerenia, pînă nu este cine să-i ispitească şi să-i probeze. Dar cînd vine vreo pricină, care îi stîrneşte şi-i cearcă, patimile cele ce mocnesc tăinuit sar îndată ca nişte cai fără frîu, hrăniţi multă vreme în linişte şi odihnă, din ocoalele lor şi tîrăsc cu şi mai multă vijelie şi sălbătăcie spre pierzare pe călăreţul lor. Căci şi mai mult se sălbătăcesc patimile în noi, cînd e încetată legătura cu oamenii, încît pierdem şi umbra suferirii şi a îndelungii răbdări, pe care în tovărăşia fraţilor ni se părea că le avem; aceasta pentru lăsarea deprinderii cu oamenii şi din pricina singurătăţii. Căci precum fiarele veninoase ce stau liniştite în culcuşurile lor din pustie, de îndată ce prind pe careva apropiindu-se de ele, îşi arată toată turbarea lor, asemenea şi oamenii pătimaşi, care sînt liniştiţi din pricina pustiei, iar nu din vreo dispoziţie a virtuţii, îşi dau veninul pe faţă cînd apucă pe cineva care s-a apropiat şi-i întărîtă. De aceea, cei ce caută desăvîrşirea blîndeţii sînt datori să pună toată strădania, ca să nu se mînie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor şi nici asupra lucrurilor neînsufleţite. Căci îmi aduc aminte de mine cînd petreceam în pustie, că mă porneam cu mînie asupra trestiei şi o azvîrleam, pentru că nu-mi plăcea fie grosimea, fie subţirimea ei; asemenea şi asupra lemnelor cînd voiam să le tai şi nu puteam repede, sau asupra cremenii, cînd mă sileam să scapăr şi nu ieşea foc îndată. Aşa mi se întinsese coarda mîniei, încît o porneam şi asupra lucrurilor neînsufleţite.

Drept aceea, de vrem să dobîndim fericirea făgăduită de Domnul, datori sîntem să înfrînăm, precum s-a zis, nu numai mînia cea cu lucrul, ci şi mînia din cuget. Căci nu foloseşte aşa de mult a-ţi ţine gura în vremea mîniei, ca să nu dai drumul la vorbe furioase, cît foloseşte a-ţi curaţi inima de ţinerea de minte a răului şi a nu învîrti în minte gînduri viclene asupra fratelui. Învăţătura evanghelică porunceşte să se taie mai bine rădăcinile patimilor decît roadele lor. Fiindcă tăindu-se din inimă rădăcina mîniei, nu mai are loc nici fapta de ură sau de pizmă. Căci celui ce urăşte pe fratele său, ucigaş de om i s-a zis, fiindcă îl ucide cu dispoziţia de ură din cugetul lui. Desigur, aici nu văd oamenii vărsîndu-se sîngele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorît cu gîndul şi cu dispoziţia de ură. Dumnezeu va da fiecăruia sau cunună, sau osîndă, nu numai pentru fapte, ci şi pentru gînduri şi hotărîri, precum Însuşi zice prin Proorocul: Iată vin să adun faptele şi gîndurile lor (Isaia 66, 18). La fel zice şi Apostolul: înseşi gîndurile lor se vor învinui sau apăra între ele, în ziua în care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor (Romani 2, 15). Dar Însuşi Stăpînul, învăţîndu-ne că trebuie să lepădăm toată mînia, zice în Evanghelie: Cel ce se mînie pe fratele său vinovat va fi judecăţii (Matei 5, 22). Aşa stă în copiile cele bune (cuvîntul în deşert e un adaos), potrivit cu gîndul Scripturii despre acest lucru. Căci Domnul voieşte ca noi să tăiem în toate chipurile rădăcina şi scînteia însăşi a mîniei şi nici o pricină a ei să nu păstrăm în noi, ca nu cumva, pornindu-ne la început dintr-o pricină aşa-zisă întemeiată, mai pe urmă să alunecăm în turbarea mîniei fără temei.

Iar leacul desăvîrşit al acestei boli acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stîrnim mînia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Căci duhul mîniei întunecîndu-ne mintea, nu se va mai afla întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria sfatului drept, nici cîrma dreptăţii. Dar nici templu al Duhului Sfînt nu ni se mai poate face sufletul, cîtă vreme ne va stăpîni duhul mîniei întunecîndu-ne mintea. Iar la urma tuturor, avînd în fiecare zi în faţă icoana morţii, care nu ştim cînd poate veni, să ne păzim pe noi înşine de mînie şi să ştim că n-avem nici un folos nici de neprihănire, nici de lepădarea de cele pămînteşti, nici de posturi şi privegheri, căci de vom fi stăpîniţi de mînie şi ură, vinovaţi vom fi judecăţii.

V. Despre întristare

A cincea luptă o avem împotriva duhului întristării, care întunecă sufletul ca să nu poată avea nici o vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Cînd duhul acesta viclean tăbărăşte asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-şi facă rugăciunile cu osîrdie, nici să stăruie cu folos pe lîngă sfintele citiri şi nu rabdă pe om să fie blînd şi smerit faţă de fraţi; îi pricinuieşte scîrbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea tulbură toate sfaturile mîntuitoare ale sufletului şi usucă toată puterea şi stăruinţa lui, făcîndu-l ca pe un ieşit din minte şi legîndu-l de gîndul deznădejdii. De aceea, dacă avem de gînd să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim cu Dumnezeu duhurile răutăţii, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării (Proverbele lui Solomon 4, 23). Căci precum molia roade haina şi caria lemnul, aşa întristarea mănîncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întîlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvînt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învăluind tot sufletul, îl umple de amărăciune şi de nepăsare. În sfîrşit îi pune în minte gîndul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de tulburare şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu dinafară vine boala, ci ea mocneşte înăuntru, făcîndu-se arătată cînd vine vreo ispită care o dă la iveală. Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor. De aceea, Ziditorul a toate şi Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur ştie rănile sufletului cu de-amănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului şi să cunoaştem că sănătatea sufletului se dobîndeşte nu despărţindu-ne de oameni, ci petrecînd şi exercitîndu-ne cu cei virtuoşi. Cînd, aşadar, pentru oarecare pricini, zise „îndreptăţite”, ne despărţim de fraţi, n-am tăiat pricinile întristării, ci numai le-am schimbat, fiindcă boala ce mocneşte înăuntru se poate aprinde şi printr-alte lucruri. De aceea tot războiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru. Căci de le vom scoate pe acestea din inimă cu darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar şi cu fiarele sălbatice vom petrece cu uşurinţă, cum zice şi fericitul Iov: Fiarele sălbatice vor fi cu tine în pace (Iov 5, 23). Deci mai întîi trebuie să luptăm împotriva duhului întristării, care împinge sufletul la deznădejde, ca să-l alungăm din inima noastră. Căci acesta n-a lăsat pe Cain să se pocăiască după ce şi-a ucis fratele, nici pe Iuda după ce a vîndut pe Domnul. Să ne deprindem numai în acea întristare, care se cuprinde în pocăinţa pentru păcate şi e împreunată cu nădejdea cea bună. Despre aceasta zice şi Apostolul: întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mîntuire, fără părere de rău (2 Corinteni 7, 10). Căci întristarea cea după Dumnezeu, hrănind sufletul cu nădejdea pocăinţei, e împreunată cu bucurie. De aceea ea face pe om osîrduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blînd, gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneală şi zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfîntului Duh, care sînt: bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa şi înfrînarea. De la întristarea cea potrivnică însă, cunoaştem roadele duhului celui rău, adică: trîndăvia, lipsa de răbdare, mînia, ura, împotrivirea în cuvînt, lenea la rugăciune. De această întristare sîntem datori să fugim, ca şi de curvie, de iubirea de argint, de mînie şi de toate celelalte patimi. Ea se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeieşti şi prin petrecerea cu oamenii cuvioşi.

VI. Despre trîndăvie

A şasea luptă o avem împotriva duhului trîndăviei, care e înjugat cu duhul întristării şi lucrează împreună. Cumplit şi apăsător e acest drac şi neîncetat războieşte pe monahi. El cade pe la al şaselea ceas peste monah, pricinuindu-i moleşeală, întristare şi scîrbă chiar şi faţă de locul unde se află şi de fraţii cu care petrece, ba şi faţă de orice lucrare şi de însăşi citirea dumnezeieştilor Scripturi. Îi pune în minte şi gînduri de mutare, şoptindu-i că de nu se va muta într-alte locuri, deşartă îi va fi toată vremea şi osteneala. Pe lîngă acestea mai stîrneşte şi foame într-însul pe la al şaselea ceas, cîtă nu i s-ar fi întîmplat chiar după un post de trei zile, sau după un drum foarte îndelungat, sau după o osteneală grea. Apoi îi pune în minte gîndul că nu va putea scăpa de boala şi greutatea aceasta în nici un chip altfel, fără numai de va ieşi des şi se va duce la fraţi, dîndu-i ca motiv folosul sau cercetarea celor neputincioşi. Iar dacă nu-l poate înşela numai cu acestea, îl scufundă în somn greu şi se năpusteşte şi mai furios asupra lui, neputînd fi alungat într-alt fel, fără numai prin rugăciune, prin reţinerea de la vorbe deşarte, prin cugetarea la cuvintele dumnezeieşti şi prin răbdarea în ispite. De nu va găsi însă pe monah îmbrăcat cu aceste arme, îl va săgeta cu săgeţile sale şi-l va face nestatornic, împrăştiat şi leneş, îndemnîndu-l să colinde mănăstiri multe şi să nu se îngrijească de nimic altceva, fără numai să afle unde se fac mîncăruri şi băuturi mai bune. Căci nimic nu-i năluceşte mintea leneşului decît gînduri ca acestea. Prin acestea îl încîlceşte apoi cu lucruri lumeşti şi puţin cîte puţin îl atrage în îndeletniciri vătămătoare, pînă ce îl scoate cu totul şi din cinul monahicesc.

Ştiind Dumnezeiescul Apostol că această boală e foarte grea şi ca un doctor iscusit vrînd s-o smulgă din sufletele noastre din rădăcini, arată mai ales pricinile din care se naşte, zicînd: Vă poruncim vouă fraţilor, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de tot fratele care umblă fără de rînduială şi nu după predania care aţi luat de la noi. Că înşivă ştiţi cum trebuie să urmaţi nouă, că noi n-am umblat fără de rînduială între voi, nici am mîncat de la cineva pîine în dar, ci cu osteneală şi trudă lucrînd zi şi noapte, ca să nu îngreunăm pe nimeni dintre voi. Nu doar că n-am fi avut dreptul, ci ca pe noi să ne aveţi pildă spre a urma nouă. Cînd ne aflam la voi acestea vă porunceam, că dacă cineva nu lucrează, nici să nu mănînce. Auzim că sînt unii dintre voi, care umblă fără rînduială nimica lucrînd, ci iscodind. Unora ca acestora le poruncim şi-i rugăm întru Hristos Iisus, ca întru linişte lucrînd să mănînce pîinea lor (2 Tesaloniceni 3; 6-12). Să luăm aminte cît de lămurit ne arată Apostolul pricinile trîndăviei, cînd numeşte „fără de rînduială” pe cei ce nu lucrează, dezvăluind prin acest singur cuvînt multele lor păcate. Căci cel fără de rînduială este şi fără de evlavie şi obraznic în cuvinte şi gata spre batjocură, de aceea şi incapabil de linişte şi rob trîndăviei. Drept aceea porunceşte tuturor să se depărteze de ei, ferindu-se ca de ciumă. Apoi zice: „Şi nu după predania, care aţi luat de la noi”, arătînd prin cuvintele acestea că aceia sînt mîndri şi dispreţuitori şi desfac predaniile apostolice. Şi iarăşi zice: în dar n-am mîncat pîine de la nimeni, ci cu osteneală şi trudă, lucrînd zi şi noapte. Învăţătorul neamurilor, propovăduitorul Evangheliei, cel răpit pînă la al treilea cer (2 Corinteni 12, 2), cel ce zice că Domnul a poruncit ca aceia care vestesc Evanghelia, din Evanghelie să trăiască (1 Corinteni 9, 14), lucrează cu osteneală şi trudă zi şi noapte spre a nu îngreuia pe nimeni. Atunci cum ne vom lenevi noi la lucru şi vom căuta odihnă trupească, odată ce nu ni s-a încredinţat nici propovăduirea Evangheliei, nici grija bisericilor, ci numai purtarea de grijă a sufletului nostru? Apoi arătînd şi mai lămurit vătămarea ce se naşte din şederea fără lucru, adaugă: „nimica lucrînd, ci iscodind”. Căci din şederea fără lucru iese iscodirea şi din iscodire neorînduiala şi din neorînduială tot păcatul. Arătîndu-le apoi şi tămăduirea, zice: „Iar unora ca acestora le poruncim ca întru linişte lucrînd să-şi mănînce pîinea lor”. Pe urmă le spune într-un chip şi mai dojenitor: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănînce”. De aceste porunci apostoleşti fiind învăţaţi Sfinţii Părinţi cei din Egipt, nu îngăduie nici o vreme în care monahii să rămînă fără lucru, mai ales cei tineri, ştiind că prin răbdarea lucrului alungă trîndăvia, îşi dobîndesc hrana şi ajută celor lipsiţi. Căci nu lucrează numai pentru trebuinţele lor, ci din prisos dau şi străinilor, săracilor şi celor din închisori, crezînd că o atare facere de bine este o jertfa sfîntă şi bine primită la Dumnezeu. Încă zic Părinţii şi aceasta: că cel ce lucrează, e războit adesea numai de un drac şi numai de acela e năcăjit, pe cînd cel ce nu lucrează, de nenumărate duhuri este robit. Pe lîngă acestea, bine este să aducem şi un cuvînt al lui Avva Moisi, cel mai cercat dintre Părinţi, pe care l-a zis către mine. Căci şezînd eu puţină vreme în pustie, am fost supărat de trîndăvie şi, m-am dus la dînsul şi am zis: „Ieri fiind cumplit supărat de trîndăvie şi slăbind foarte, nu m-aş fi izbăvit de ea, de nu m-aş fi dus la Avva Pavel”.

Şi mi-a răspuns la aceasta Avva Moisi şi a zis: „Să ştii că nu te-ai izbăvit de ea, ci şi mai mult te-ai dat prins şi rob. Deci să ştii că mai greu te va lupta, ca pe unul ce calci rînduiala, dacă nu te vei strădui de acum înainte să o birui cu răbdarea, cu rugăciunea şi cu lucrul mîinilor”.

VII. Despre slava deşartă

A şaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deşarte. Patima aceasta este foarte felurită şi foarte subţire şi nu o bagă de seamă uşor nici însuşi cel ce pătimeşte de dînsa. Atacurile celorlalte patimi sînt mai vădite şi de aceea e mai uşoară oarecum lupta cu dînsele, căci sufletul cunoaşte pe potrivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin împotrivirea cu cuvîntul şi prin rugăciune. Dar păcatul slavei deşarte, avînd multe înfăţişări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvînt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, posturi, rugăciune, citire, linişte, pînă şi prin îndelunga răbdare. Pe cel ce nu izbuteşte să-i amăgească spre slava deşartă prin scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngîmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa-zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvînt, îl amăgeşte prin tăcere, făcîndu-l să-şi închipuie că a dobîndit liniştea. Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dă prilej de război acestui drac viclean. Pe lîngă acestea el îl face pe monah să se gîndească şi la preoţie. Îmi aduc aminte de un bătrîn, pe cînd petreceam în pustia sketică. Ducîndu-se acesta la chilia unui frate spre cercetare, apropiindu-se de uşă l-a auzit grăind. Şi socotind bătrînul că citeşte din Scriptură a stat să asculte, pînă ce a simţit că fratele îşi ieşise din minte din pricina slavei deşarte şi se hirotonisise pe sine diacon, fâcînd tocmai otpustul celor chemaţi. Deci cum a auzit bătrînul acestea, împingînd uşa a intrat şi întîmpinîndu-l fratele i s-a închinat după obicei şi ceru să afle de la el, dacă de multă vreme aşteaptă la uşă. Iar bătrînul i-a răspuns în glumă, zicînd: „Acum venii cînd făceai tu otpustul celor chemaţi”. Auzind fratele acestea, a căzut la picioarele bătrînului, cerîndu-i să se roage pentru dînsul, ca să se izbăvească de rătăcirea aceasta.

Am amintit aceasta, vrînd să arăt la cîtă nesimţire duce dracul acesta pe om. Drept aceea, cel ce vrea să se lupte desăvîrşit şi să ia cununa dreptăţii desăvîrşite să se străduiască în toate chipurile să biruie această fiară cu multe capete. Să aibă pururi înaintea ochilor cuvîntul lui David: „Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor”. Deci nimic să nu facă uitîndu-se după lauda oamenilor, ci numai răsplata lui Dumnezeu să o caute. Să lepede necontenit gîndurile care vin în inima lui şi îl laudă, şi să se dispreţuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu. Căci numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte.

VIII. Despre mîndrie

A opta luptă o avem împotriva duhului mîndriei. Aceasta este foarte cumplită şi mai sălbatică decît toate cele de pînă aici. Ea războieşte mai ales pe cei desăvîrşiţi şi pe cei ce s-au urcat pînă aproape de culmea virtuţilor, încercînd să-i prăbuşească. Şi precum ciuma cea aducătoare de stricăciune nimiceşte nu numai un mădular al trupului, ci întreg trupul, aşa mîndria nu strică numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, deşi tulbură sufletul, se războieşte numai cu virtutea opusă şi căutînd să o biruiască pe aceea, întunecă numai în parte sufletul. Patima mîndriei însă îi întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adîncă prăpastie. Ca să înţelegem mai lămurit cele zise, să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea stomacului se sîrguieşte să strice înfrînarea; curvia, curăţia; iubirea de argint, sărăcia; mînia, blîndeţea; şi celelalte feluri ale păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse. Dar păcatul mîndriei, cînd pune stăpînire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare şi înaltă, îl dărîmă în întregime şi îl surpă pînă în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela care pentru mîndrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toată virtutea şi înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpînului, ci din firea sa. De aceea, s-a socotit pe sine întocmai ca Dumnezeu. Gîndul acesta al lui mustrîndu-l Proorocul zice: Ai zis întru inima ta: şedea-voi pe un munte înalt, pune-voi scaunul meu peste nouri şi voi fi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14). Iar tu om eşti şi nu Dumnezeu. Şi iarăşi alt Prooroc zice: Ce te făleşti întru răutate puternice? (Psalmi 51, 1) şi celelalte ale psalmului. Deci, ştiind acestea, să ne temem şi cu toată străjuirea să păzim inima noastră (Proverbele lui Solomon 4, 23) dinspre duhul mîndriei cel purtător de moarte, zicînd în noi înşine de cîte ori am dobîndit vreo virtute, cuvîntul Apostolului: Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, carele este cu mine (1 Corinteni 15, 10), şi cel zis de Domnul: Fără de Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5), sau cel zis de Proorocul: Dacă Domnul nu ar zidi casa, în zadar s-ar trudi ziditorii (Psalmi 126, 1), şi în sfîrşit cel zis de Apostol: Nu a celui ce voieşte, nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, carele miluieşte (Romani 9, 16). Căci chiar de ar fi cineva cît de fierbinte cu osîrdia şi de sîrguitor cu vrerea, fiind legat de trup şi sînge nu va putea ajunge la desăvîrşire, decît prin mila lui Hristos şi prin harul Său. Pentru că zice Iacov: Toată darea cea bună de sus este (Iacob 1, 17); iar Apostolul Pavel zice: Ce ai tu, ce nu ai luat? Iar dacă ai luat, ce te lauzi ca şi cum n-ai fi luat şi te făleşti ca de ale tale? (1 Corinteni 4, 7).

Iar că mîntuirea ne vine prin harul şi mila lui Dumnezeu, ne dă mărturie adevărată tîlharul acela de pe Cruce, care a primit Raiul nu ca preţ al virtuţii, ci prin harul şi mila lui Dumnezeu. Acestea ştiindu-le Părinţii noştri, toţi cu un glas au învăţat, că nu putem ajunge într-alt fel la desăvîrşirea virtuţii, fără numai prin smerenie. Iar aceasta se naşte din credinţă, din frica lui Dumnezeu, din blîndeţe şi din sărăcia desăvîrşită, prin care ne vine şi dragostea desăvîrşită, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Bibliografie: Filocalia, volumul I, ediţia a II-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1992

ÎNDREPTAR DE SPOVEDANIE PE VÂRSTE ŞI STĂRI DUHOVNICEŞTI

Spovedania copiilor de 6-7 ani

Copiii mici, între 6-7 ani, pe care îi aduc părinţii la mărturisire, mai ales în sfintele posturi, trebuie să fie primiţi de preoţi cu multă iubire şi bucurie, căci sunt suflete nevinovate. Pe aceşti copii însuşi Domnul nostru Iisus Hristos i-a luat în braţe, zicând: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor (Matei 19, 14).

Copiii mici pot fi primiţi la mărturisire, fie singuri, fie câte doi-trei de aceeaşi vârstă, fie însoţiţi de mamele lor, dacă sunt bolnavi sau timizi. Ei nu au păcate şi nici nu ştiu ce este bine sau rău. De aceea preotul trebuie să-i întrebe cu multă grijă ca să nu-i smintească, în loc să-i zidească sufleteşte. Pentru ei spovedania este mai mult o lecţie de religie şi de catehizare ortodoxă.

După ce preotul îi aşează în genunchi şi le citeşte pe scurt rugăciunea de spovedanie, cu faţă senină şi cu cuvinte potrivite să-i binecuvânteze pe creştet cu Sfânta Cruce şi să-i întrebe următoarele:

Cum te cheamă, copile, şi câţi ani ai?

Mai ai şi alţi fraţi acasă?

Ştii să faci semnul Sfintei Cruci?

Ştii pe de rost Tatăl nostru!

Îl zici regulat dimineaţa când te scoli şi seara înainte de culcare?

Spune Tatăl nostru cu faţa la sfintele icoane!

Poţi face seara şi dimineaţa câte cinci sau zece metanii?

Mai ştii şi alte rugăciuni mici? Spune-le pe de rost să te aud şi eu.

Asculţi acasă de mama şi de tata? Dar de bunici şi de fraţii mai mari asculţi?

Asculţi la grădiniţă şi la şcoală de domnii şi doamnele învăţătoare?

Aveţi icoane în sălile de clasă?

Te închini la icoană când intri în clasă?

După terminarea orelor, te închini când ieşi din clasă?

Ai început să înveţi Crezul pe de rost?

Mergi Duminica cu părinţii la biserică?

Nu te joci cu copii răi acasă, la bloc sau la şcoală?

Nu te-ai învăţat de la ei să furi, să înjuri, să drăcuieşti, să iei bani pe ascuns de la părinţi?

Iubeşti pe părinţi şi pe copiii mici şi bolnavi?

Îţi sunt dragi şcoala şi biserica?

Ai milă de albine, de fluturi, de rândunele, de flori şi de toate câte le-a zidit Dumnezeu?

Apoi preotul îi mai întreabă pe copii ce crede că este necesar şi le rânduieşte să înveţe pe de rost o nouă rugăciune şi să facă zilnic câte 10-20 de metanii. Iar dacă părinţii le dau un timp mâncare de post, copiii trebuie să fie împărtăşiţi regulat la 40 de zile şi chiar mai des.

La urmă îi binecuvântează din nou, le citeşte o rugăciune de folos sufletesc, le dă iconiţe şi cruciuliţe şi îi liberează cu pace la casele lor.

Spovedania copiilor între 8-12 ani

Mărturisesc Domnului nostru Iisus Hristos, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, tuturor Sfinţilor, Sfântului Înger, păzitorul vieţii mele, şi sfinţiei voastre, părinte, toate păcatele mele de la ultima spovedanie până astăzi:

Fac rău şi strâmb semnul Sfintei' Cruci pe faţa mea, supărând pe Dumnezeu;

Nu fac semnul Sfintei Cruci seara când mă culc, nici dimineaţa când mă trezesc, nici când mă aşez la masă, nici când mă scol de la masă, nici când merg la şcoală sau când trec prin faţa sfintei biserici;

Nu ştiu pe de rost Tatăl nostru şi Crezul, nici alte rugăciuni pentru copii;

Nu zic Tatăl nostru şi alte rugăciuni pentru copii când mă culc, nici când mă scol, nici când mă aşez la masă;

Nu fac metanii şi închinăciuni seara şi dimineaţa, cum mă învaţă mama şi preotul;

Nu citesc rugăciuni din cartea de rugăciuni, pentru lauda lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a tuturor Sfinţilor;

Nu port permanent cruce la piept, nici când merg la şcoală şi la biserică, nici când dorm în patul meu;

Nu ştiu pe de rost rugăciunile începătoare, adică Împărate Ceresc, Sfinte Dumnezeule, Preasfântă Treime şi Tatăl nostru, nici Crezul, Psalmul 50 şi Cuvine-se cu adevărat, nici rugăciunile ce se spun la masă;

Am mâncat fără rugăciune şi m-am sculat de la masă fără să fac rugăciune de mulţumire;

Nu ascult uneori de părinţi, mai ales de mama, şi fac voia mea;

Nu ascult de bunici, de naşul de botez, de preot şi de învăţătorii de la şcoală;

Am furat bani din casă, de la părinţi, de la bunici şi de la copiii din clasă;

Nu am spus părinţilor că am furat bani şi alte lucruri de la ei, nici cât am luat, nici ce am făcut cu banii şi cu lucrurile furate;

Am mâncat de dulce pe ascuns miercurea, vinerea şi în posturi, fără voia părinţilor;

Am supărat pe mama şi pe tata şi m-au bătut, iar eu nu mi-am cerut iertare, nici nu am promis că îi voi asculta;

M-am certat şi m-am bătut cu fraţii mei, cu colegii de şcoală şi cu copiii la joacă şi i-am înjurat, i-am drăcuit, i-am lovit cu pumnul, cu piciorul, cu piatra şi cu băţul şi nu mi-am cerut iertare de la ei;

Nu sărut mâna mamei, a tatălui şi a bunicilor, seara, la culcare, dimineaţa şi când vin de la şcoală, nici nu le cer iertare când îi supăr;

Nu mulţumesc zilnic lui Dumnezeu şi părinţilor mei că mi-au dat viaţă, că poartă grijă de mine, că îmi dau de mâncare, că mă îngrijesc, că mă trimit la şcoală şi că mă învaţă dreapta credinţă şi frica de Dumnezeu;

Duminica şi în sărbători mă scol târziu, nu mă rog lui Dumnezeu, nu fac metanii, nici nu merg cu părinţii la Sfânta Liturghie în biserică, ci mănânc de dimineaţă, mă uit la televizor şi apoi mă duc cu copiii la joacă;

Uneori adorm fără să mă închin şi nu mă rog nici când mă scol din somn;

Când mă duc părinţii la biserică nu am răbdare la sfintele slujbe, nici nu zic în gând rugăciuni, ci ies afară, la joacă, cu copiii;

Mă duc la biserică după ce mănânc şi iau anaforă pe mâncate, uitând că este păcat şi supăr pe Dumnezeu; în posturi îmi dă mama mâncare de sec, dar pe ascuns şi la şcoală mănânc de dulce: ciocolată, îngheţată, ouă, carne şi brânzeturi, fără a spune preotului şi părinţilor păcatul acesta;

Mă spovedesc la preot numai obligat de mama şi mă împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului fără rugăciune şi post;

După Sfânta Împărtăşanie mă bat cu copiii, scuip pe jos şi vorbesc cuvinte rele, uitând de Domnul şi de sfatul preotului şi al părinţilor;

Nu ajut părinţii la treabă în casă, la câmp şi îi amăgesc că am de învăţat, iar eu mă duc la joacă şi la prieteni;

Plec la şcoală, la prieteni, în sat sau oraş, fără a cere voie de la părinţi, nici nu le spun sincer unde am fost şi ce am făcut;

Fug de la şcoală, nu-mi fac lecţiile, iau note rele şi nu spun părinţilor mei tot ce fac, din frică sau din nepăsare;

M-am învăţat cu televizorul, cu desenele animate şi cu filmele rele, stând seara la televizor fără voia părinţilor şi apoi mă culc fără rugăciune;

Mă cert cu băieţi şi fetiţe, vorbesc mult, spun minciuni şi îi îndemn pe copii să facă cele rele;

Am văzut pe tata beat, fumând, înjurând şi certându-se cu mama şi am încercat să fac şi eu ce face el;

Am început să fumez pe ascuns, să fur, să înjur şi să lipsesc de la biserică, apoi spun minciuni, vorbesc cuvinte urâte şi nu mai ascult de părinţi şi de profesori;

M-am împrietenit cu copii şi colegi răi, care m-au învăţat să fug de acasă, să fac fapte urâte şi să nu mai ascult de nimeni;

Nu cinstesc cum trebuie pe părinţi, pe preoţi, pe învăţătorii mei, pe rude şi pe naşii de botez, nici nu le sărut mâna.

Acestea şi mai multe păcate decât acestea am făcut şi vă rog, părinte, să mă iertaţi, să mă dezlegaţi şi să vă rugaţi lui Dumnezeu pentru mine păcătosul, căci făgăduiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu mai fac aceste păcate, să fac canon pentru ele şi să pun început bun.

Spovedania elevilor (13-18 ani)

Mărturisesc Domnului nostru Iisus Hristos, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, tuturor Sfinţilor, Sfântului Înger, păzitorul vieţii mele, şi sfinţiei vastre, părinte, toate păcatele mele de la ultima spovedanie până astăzi:

Nu slăvesc pe Dumnezeu Cel în Treime închinat şi preamărit;

Nu mulţumesc lui Dumnezeu ziua şi noaptea pentru că m-a născut pe lume din părinţi ortodocşi şi m-a luminat prin baia Sfanţului Botez;

Nu mulţumesc lui Dumnezeu cu lacrimi de recunoştinţă că mi-a dat viaţă, suflet, credinţă, sănătate şi mi-a adăugat anii până astăzi, ca să mă pot pocăi;

M-am îndoit în credinţă, citind cărţi rele despre Dumnezeu;

Am ascultat pe unii profesori care ne spuneau să nu mergem la biserică şi să nu citim cărţi sfinte, ci să mergem Duminica şi în timpul liber la discotecă, la film, la sport şi în excursii;

M-am smintit de părinţii mei, de preoţi, de colegi care vorbeau de rău pe Dumnezeu şi am slăbit în credinţă;

Am vorbit cu elevi sectanţi care grăiesc de rău Biserica, preoţii, crucea, icoanele şi pe Maica Domnului şi am zis că şi religia lor este bună;

Am primit de la colegi şi de la oamenii de pe stradă cărţi sectare, fără cruce şi icoane pe ele, le-am dus acasă şi le-am citit, zicând că sunt bune;

Am primit daruri la şcoală, pe stradă şi chiar acasă de la sectanţi, precum şi haine, bani, mâncare, şi am zis că ei sunt mai credincioşi decât ortodocşii;

Am fost chemat de colegi sectanţi la casele lor de rugăciune şi mi-a plăcut cum cântă şi se roagă;

Am auzit pe tata înjurând de cele sfinte şi m-am învăţat să înjur şi eu de lucruri sfinte, supărând pe Dumnezeu;

M-am împrietenit cu colegi răi care înjură, fumează, fură şi păcătuiesc cu fete, făcând şi eu asemenea;

Am furat de la colegi, de la părinţi şi bunici, bani, mâncare, haine, cărţi, ţigări şi unele obiecte scumpe, fără a le mai da înapoi;

Nu mă rog regulat dimineaţa şi seara din cartea de rugăciuni, nici nu fac metanii, sau fac doar câteva la îndemnul mamei;

Nu ştiu pe de rost rugăciunile începătoare - Împărate Ceresc, Sfinte Dumnezeule, Preasfântă Treime, Tatăl nostru - şi nu vreau să le învăţ; sau le ştiu pe de rost, dar nu le spun regulat, dimineaţa şi seara;

Nu ştiu pe de rost Crezul, Psalmul 50, Cuvine-se cu adevărat, rugăciunile de seară etc, nici nu mă silesc să le învăţ, deşi preotul, mama şi bunica mă îndeamnă;

Mă aşez la masă fără rugăciune şi fără să fac cruce şi nu mulţumesc lui Dumnezeu;

Nu am carte de rugăciuni şi nu citesc nici o rugăciune din cărţile sfinte, chiar dacă mama şi preotul mă îndeamnă;

Nu citesc nici alte cărţi de rugăciuni şi de învăţătură creştină ortodoxă, ci mă duc în timpul liber la plimbare, la cinema, la stadion, la discotecă, la vecini sau stau la televizor;

Nu merg Duminica şi în sărbători, când sunt liber, la biserică, să ascult Sfânta Liturghie, să mă rog lui Dumnezeu pentru mine şi pentru părinţii mei;

Nu mă rog nici acasă, nici la biserică pentru colegii bolnavi, pentru fraţii şi părinţii mei, pentru cei săraci, goi şi bolnavi care nu au casă, haine şi mâncare, nici nu mă duc să-i vizitez şi să-i mângâi;

La biserică merg târziu, numai de gura mamei, stau puţin şi fug pe stradă, la joacă, la distracţii, la colegi;

Am fost Duminica în timpul Sfintei Liturghii la cinema, la stadion, la adunări lumeşti, la biserici care nu sunt ortodoxe, la plimbare cu fete şi băieţi şi la şedinţe de yoga, karate, arte marţiale, spiritism etc;

Am râs de preoţi, de cerşetori, de bolnavi şi de bătrâni şi i-am vorbit de rău;

Nu ascult de preotul de la biserica noastră, nu-i sărut mâna, nici nu-i dau bună ziua când îl întâlnesc;

Nu merg regulat şi cu dragoste la orele de religie, în biserică şi la şcoală, nici nu ascult cu atenţie lecţiile;

Nu citesc cărţi ortodoxe sfinte, ca: Noul Testament, Catehismul ortodox, Vieţile Sfinţilor şi alte cărţi de învăţătură şi nu mă rog din Ceaslov, Psaltire, Acatistier şi Cartea de rugăciuni zilnice;

Îmi place să citesc romane, cărţi de poveşti şi cărţi sectare;

Pierd timpul liber fără folos, stau două-trei ore la televizor, privesc filme de desfrânare şi filme poliţiste şi mă smintesc de ele;

Părinţii mă opresc să privesc filme pornografice, dar eu, fiind robit(ă) de patima desfrânării, deschid pe ascuns televizorul;

Mă biruiesc de gânduri şi imaginaţii desfrânate, îmi amintesc cele văzute la televizor şi mă îndulcesc cu aceste gânduri;

M-am învăţat de la băieţii răi să fac onanie (malahie, masturbare) şi sunt robit de acest greu păcat de mai mult timp, neputându-mă lăsa de el;

Nu postesc regulat sau deloc miercurea, vinerea şi în cele patru posturi de peste an, deşi mama mă îndeamnă să postesc;

Mănânc de dulce pe ascuns, fur carne, ouă, brânză şi primesc de la colegi mâncare de dulce în zile de post;

Ca fată, am intrat necurată în biserică, am sărutat sfintele icoane şi am luat anaforă, fiind machiată;

M-am îmbrăcat necuviincios, cu fustă scurtă, m-am fardat, am smintit băieţii cu ţinuta mea şi am intrat aşa în biserică;

Am fost vara la mare, la ştrand, la stadion şi am umblat gol (goală), smintind pe alţii şi m-am smintit de femei;

Am fost la petreceri de noapte, cu fete şi băieţi, şi m-am îmbătat, am dansat, am vorbit cuvinte de ruşine, am înjurat, am fumat, m-am îmbrăcat necuviincios, am smintit pe alţii şi m-am smintit;

M-am împrietenit cu fete rele, m-am smintit de ele şi am încercat să fac păcate trupeşti, singur şi cu fete;

Am căzut în desfrânare o dată sau de mai multe ori cu fete, cu una şi cu mai multe;

Am îndemnat şi pe alţi băieţi şi fete să facă acest păcat;

Am căzut în păcate trupeşti cu fete minore, fără voia lor;

Am căzut în păcate trupeşti cu rude, cu prietene şi cu femei căsătorite;

Ca fată am căzut în desfrânare fără voie, fiind violată o dată sau de mai multe ori, şi am rămas însărcinată, apoi am avortat[28] copilul;

Am făcut păcate ruşinoase (onanie) singură şi cu alte persoane şi am învăţat şi pe alte fete să facă la fel;

Am căzut în desfrânare cu voia şi m-am păzit să nu rămân gravidă;

Am căzut în desfrânare, am rămas gravidă şi am avortat copilul, o dată sau de mai multe ori;

Am fugit de acasă la un băiat, fără voia părinţilor mei, şi am păcătuit cu el un timp, făcând toate păcatele cele grele ale desfrânării;

M-am păzit să nu rămân gravidă, ba am făcut şi avort şi am îndemnat şi pe altele la desfrânare şi avort;

M-am certat cu mama şi cu tata şi m-au blestemat;

Am fugit de acasă şi de la şcoală şi m-au bătut părinţii, iar tata m-a înjurat de cele sfinte;

Mă stăpâneşte patima luxului, televizorul, muzica şi curiozitatea desfrânării şi nu mă pot elibera de ele;

Vorbesc mult, sunt nervos, mândru, leneş la rugăciune şi la lucru, mănânc de dimineaţă, nu vreau să postesc, m-am învăţat cu băutura, cu ţigara şi cu desfrânarea şi nu-mi este draga biserica;

Îmi pierd timpul, sănătatea şi tinereţea în toate păcatele, îndemnând şi pe alţii să facă la fel ca mine;

Ca fată îmi vopsesc părul, unghiile, buzele, mă sulemenesc şi port haine foarte scurte, smintind pe băieţi, apoi îndemn şi pe alte fete să facă la fel;

Lipsesc regulat de la biserică, nu mă închin lui Dumnezeu cu credinţă, mă rog puţin, nu m-am spovedit de mult timp şi sunt indiferent(ă) faţă de Sfânta Împărtăşanie şi de Dumnezeu.

Acestea sunt păcatele mele cele mai de seamă, pentru care mă căiesc din toată inima şi cer iertare de la Dumnezeu şi de la sfinţia voastră, părinte, rugându-vă să-mi daţi canon pentru ele şi dezlegare, căci făgăduiesc să mă pocăiesc şi să pun început bun.

Spovedania tinerilor care doresc să se facă preoţi sau să intre în viaţa monahală

Mărturisesc înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, Preasfintei Fecioare Maria, tuturor Sfinţilor şi înaintea sfinţiei voastre, părintele meu duhovnicesc, toate gândurile şi dorinţele inimii mele pe care le port în suflet şi rog pe Milostivul Dumnezeu să vă lumineze prin Duhul Sfânt ca să mă învăţaţi ce să fac în viaţă, căci sunt hotărât să urmez lui Hristos şi să slujesc Biserica.

Mai întâi vă mărturisesc că am primit de la părinţi o frumoasă educaţie religioasă şi simt în mine multă bucurie şi pace sufletească;

De mic iubesc pe Dumnezeu şi mă simt chemat să-I slujesc toată viaţa mea; iubesc mult Biserica, rugăciunea, sfintele slujbe, citirea cărţilor sfinte şi îmi este drag să aud vorbindu-se despre Dumnezeu;

De asemenea, iubesc mult liniştea, singurătatea, tăcerea, mănăstirile, viaţa curată în Hristos şi aş dori să-i urmez până la moarte, dar nu ştiu cum anume;

Un glas de taină mă îndeamnă să merg la seminar, la Facultatea de Teologie, să învăţ cuvântul Iui Dumnezeu şi să mă fac preot;

Doresc mult să fiu preot bun, să fac misiune ortodoxă cu copiii şi credincioşii, să duc viaţă duhovnicească, să vorbesc tuturor de Hristos, să călăuzesc multe suflete la Dumnezeu şi să-mi dăruiesc toată viaţa în slujba Bisericii;

Alt gând mă îndeamnă să părăsesc lumea, să mă retrag în munţi la o mănăstire sau un schit, şi să mă rog neîncetat lui Hristos cu smerenie şi lacrimi, pentru iertarea păcatelor mele şi pentru toată lumea;

Dar sunt cuprins de îndoială, că nu ştiu pe ce cale să merg şi care este cea mai bună pentru mântuirea sufletului meu - preoţia sau călugăria;

Sunt cuprins şi de frică pentru că atât preoţia cât şi viaţa călugărească sunt grele pentru mine, căci cer jertfă totală şi nu ştiu dacă am chemare pentru ele, deşi le iubesc pe amândouă;

Mă tem, de asemenea, căci sunt păcătos, rău, neascultător şi mândru, nu mă simt vrednic de preoţie, fiind slab, fricos, lipsit de bărbăţie şi nu mă lasă părinţii. Apoi am şi unele păcate trupeşti din tinereţe, care mă fac nevrednic de harul preoţiei şi nu ştiu ce să fac;

De aceea, vă rog, părintele meu duhovnicesc, să mă cercetaţi după Sfintele Canoane, să mă călăuziţi spre Hristos şi să mă învăţaţi pe ce cale să merg, cum să slujesc mai cu folos pe Dumnezeu şi Biserica Lui şi ce să aleg mai mult: teologia şi preoţia misionară sau viaţa retrasă monahală pentru a mă ruga mai mult pentru mine şi pentru lume;

Vă mărturisesc, de asemenea, că mai am un coleg care vrea să meargă cu mine la Teologie şi la viaţa monahală, fiind foarte hotărât. Însă nu ştiu dacă are voie, căci părinţii lui trăiesc în concubinaj, tatăl este beţiv şi înjură de cele sfinte, mama nu merge la biserică, nici nu se spovedeşte, iar colegul meu a căzut în desfrânare cu mai multe fete şi, deşi s-a mărturisit la duhovnic, nu ştie ce cale să urmeze.

Spovedania tinerilor necăsătoriţi

Mărturisesc Domnului nostru Iisus Hristos, Preacuratei Sale Maici, tuturor Sfinţilor Săi, Sfântului Înger, păzitorul vieţii mele, şi sfinţiei voastre, părintele meu duhovnicesc, toate păcatele mele de la ultima spovedanie, precum şi păcatele mele cele mari din copilărie până acum, pentru care mă mustră conştiinţa:

Nu mulţumesc lui Dumnezeu ziua şi noaptea pentru că m-a născut pe lume din părinţi ortodocşi şi m-a luminat prin baia Sfântului Botez;

Nu mulţumesc lui Dumnezeu cu lacrimi de recunoştinţă că mi-a dat viaţă, suflet, credinţă, sănătate şi mi-a adăugat anii până astăzi, ca să mă pot pocăi;

Nu slăvesc pe Dumnezeu Cel în Treime închinat şi preamărit;

Sunt slab şi îndoielnic în dreapta credinţă în Dumnezeu;

Nu mă silesc să mă întăresc mai mult în sfânta credinţă ortodoxă şi în lucrarea faptelor bune, prin rugăciune şi citirea cărţilor sfinte;

Mă îndoiesc uneori, în cugetul meu, de existenţa vieţii veşnice şi nu mă ostenesc mai mult pentru mântuirea sufletului meu;

Nu cunosc bine dogmele credinţei ortodoxe în care m-am născut şi botezat şi nu mă silesc să iubesc mai mult pe Hristos şi Biserica întemeiată de El;

Mă preocupă sectele religioase şi mi se pare că toate sunt bune, neputând să deosebesc adevărul de minciună;

Am fost la adunări sectare şi am apreciat unitatea şi cântările lor;

Nu cunosc mai profund învăţătura Bisericii şi adâncul Ortodoxiei şi nu mă rog lui Dumnezeu cu râvnă şi credinţă;

Am în casă Biblie şi cărţi sectare fără cruce; discut uneori cu sectanţi şi mi se pare că şi credinţa lor este bună;

Nu citesc cărţi ortodoxe de explicare a credinţei, nici nu mă silesc să slăvesc pe Iisus Hristos, Mântuitorul lumii;

Am primit sectanţi în casă, am stat cu ei la masă;

Am primit daruri şi ajutoare de la sectanţi ca să părăsesc Biserica Ortodoxă;

Mă rog foarte puţin, dimineaţa şi seara, acasă, la lucru şi pe cale; nu am Ceaslov, Psaltire, Acatistier şi cărţi de rugăciuni ca să laud mai mult pe Dumnezeu şi pe Sfinţii Lui;

Nu merg regulat la biserică, mai ales la Sfânta Liturghie în Duminici şi sărbători, şi nu am răbdare să stau la slujbă până la sfârşit;

Nu cunosc însemnătatea sfintelor slujbe din biserică, nici nu le preţuiesc cum se cuvine;

Nu postesc toate posturile de peste an, uneori nici miercurea şi vinerea, mâncând de dulce şi chiar carne, fără a mă teme de Dumnezeu.

Am îndemnat pe alţi tineri, băieţi şi fete, să meargă Duminica la film, la distracţii şi la nunţi şi am râs de cei care se rugau şi mergeau la biserică;

Nu fac regulat metanii acasă, nu-mi fac nici canonul dat de duhovnic şi nu mă spovedesc în fiecare post, ci foarte rar;

Nu doresc cu mare bucurie să primesc Sfânta Împărtăşanie, nici nu mă silesc să fiu vrednic de ea;

Nu mă căiesc cu lacrimi când sunt oprit de duhovnic de cele sfinte, fiind împietrit la inimă;

Am căzut din copilărie, cu gândul, cu imaginaţia şi cu trupul, în ruşinoase şi urâte păcate trupeşti;

Săvârşesc din anii de şcoală păcatul onaniei (malahiei, masturbarii); îl fac singur sau cu alţi tineri, rar sau adeseori, şi nu pot părăsi această grea patimă;

Am învăţat şi pe alţi tineri acest păcat şi l-am făcut şi cu fete, încercând de mai multe ori să cad în desfrânare cu ele;

Am făcut acest urât păcat cu fete minore, cu rude apropiate şi chiar cu animale, supărând foarte mult pe Dumnezeu;

Ca tânăr am căzut în desfrânare o dată sau de mai multe ori, cu una sau cu mai multe fete, silindu-le la păcate grele, fără să mă tem de pedeapsa lui Dumnezeu;

Am săvârşit păcate trupeşti împotriva firii (sodomie), o dată sau de mai multe ori şi nu m-am spovedit la duhovnic de acest păcat;

Am făcut păcate trupeşti cu rude, cu femei de altă religie, cu fete minore, cu femei căsătorite etc, şi le-am păzit să nu rămână însărcinate;

Am lăsat gravidă una sau mai multe fete şi le-am silit să avorteze copiii, devenind astfel ucigaş de copii, fără să mă cutremur de mânia lui Dumnezeu;

Am păcătuit cu două surori, am căzut în desfrânare în zile de post, în sărbători şi la marile praznice, în loc să merg la biserică şi să mă pocăiesc cu lacrimi;

Cheltuiesc timpul liber la cinema, la teatru, la cârciumi, la nunţi şi petreceri lumeşti şi stau la televizor câteva ore în fiecare seară, în loc să mă rog, să citesc cărţi sfinte şi să mă odihnesc;

Am privit la televizor şi la video filme pornografice, pline de imagini de desfrânare şi din cauza lor am căzut în grele păcate trupeşti;

Am înjurat de cele sfinte, hulind pe Dumnezeu;

Sunt robit de distracţii, de beţie, de televizor, de desfrânare, de vrăjitorie, deşi ştiu că supăr pe Dumnezeu;

Am furat bani şi obiecte scumpe de la părinţi, de la rude şi de la serviciu şi nu am înapoiat cele furate;

Am deprins patima fumatului de tânăr şi nu mă pot lăsa de ea, fumând în toate zilele şi în posturi;

Port haine scumpe, sunt mândru, lacom, leneş la cele sfinte, răzbunător şi nu iert pe aproapele meu;

Ca fată sunt mândră, luxoasă, clevetitoare, leneşă la cele sfinte, mincinoasă, certăreaţă cu părinţi şi cu aproapele şi iert greu;

Îmi place să mă îmbrac după moda de azi, îmi tund şi îmi vopsesc părul, faţa, unghiile; fumez, mă port luxos, iubesc distracţiile, discotecile, dansul, filmele pornografice şi anturajul cu băieţi, smintind pe cei mai mulţi prin comportarea mea;

Am ispitit pe băieţi cu vorba şi cu îmbrăcămintea şi am căzut în desfrânare cu ei, făcând onanie sau alte păcate trupeşti, pierzându-mi fecioria şi rămânând gravidă de minoră;

Am făcut avort şi am îndemnat şi pe altele la desfrânare şi avort, netemându-mă de pedeapsa lui Dumnezeu;

Nu am ascultat de părinţi şi am fost blestemată de ei;

M-am certat cu părinţii, cu rudele, cu prietenii şi nu mi-am cerut iertare, sărutându-le mâna;

Am mers la biserică şi am ascultat sfintele slujbe fiind certată cu cineva, când aveam ciclu şi chiar după ce am căzut în desfrânare, sărutând sfintele icoane şi luând anaforă;

Am mers la biserică, la şcoală şi la serviciu coafată, machiată şi cu îmbrăcăminte indecentă, smintind pe mulţi, şi nu m-am ruşinat de Dumnezeu şi de oameni;

Nu iubesc sfânta rugăciune, cărţile sfinte, viaţa duhovnicească, biserica şi mântuirea; ci mă interesează mai ales traiul bun, grija pentru trup, banii, averea, luxul, petrecerile, televizorul şi toate cele trecătoare;

Mă rog foarte puţin acasă, la lucru şi la biserică, nu am răbdare să citesc şi să ascult cuvântul lui Dumnezeu;

Nu am învăţat Crezul şi Psalmul 50 pe de rost, nici rugăciunile începătoare, şi mă lenevesc la rugăciune, la post, la metanii, la sfintele slujbe şi la toată fapta bună;

Vorbesc de rău pe părinţi, pe preoţi, pe colegi, spun minciuni, fac glume urâte, râd de aproapele şi divulg păcatele altora;

Am mers la nunţi şi la petreceri de noapte, unde am dansat, am fumat, m-am îmbătat, am vomitat, m-am mascat, am drăcuit şi am căzut în desfrânare;

Am crezut în puterea diavolului, am mers la descântat, la deschis cartea - chiar la preoţi -, şi am dat bani să mi se spună viitorul, să mi se ghicească, ba chiar eu însămi am făcut vrăji, am ghicit în cafea, în bobi şi în cărţi de joc etc.;

Sunt zgârcit(ă), nu miluiesc pe cei săraci şi nu ajut pe cei din suferinţă;

Ca student(ă), am mers la examene nespovedit şi neîmpărtăşit, fără să fac rugăciuni cu post, ca să-mi ajute Dumnezeu, încrezându-mă în cunoştinţele mele;

Am intrat la facultate cu daruri, cu bani şi cu relaţii;

La studii mă comport cu mult orgoliu faţă de colegi şi rude;

Mă îmbrac întotdeauna la modă, iubesc filmele, distracţiile, pornografia, televizorul, plimbările cu fete, desfrânarea, literatura erotică, filosofia raţionalistă şi ateistă, sportul, politica, practicile transcendentale etc;

Nu am credinţă tare şi profundă în Dumnezeu, nu iubesc oamenii, nu merg regulat la sfintele slujbe, mai ales Duminica, nici nu mă rog dimineaţa şi seara, cu post şi metanii, ca să fiu iertat şi miluit de Dumnezeu;

Nu citesc Biblia şi nici alte cărţi sfinte ortodoxe, nu mă interesează cunoaşterea profundă a Ortodoxiei, mă îndoiesc în credinţă şi sunt indiferent şi străin de trăirea vie, duhovnicească, în Hristos;

Nu iubesc din inimă, cu convingere interioară, pe Hristos, Biserica, Sfânta Cruce, Evanghelia, pocăinţa, rugăciunea, Sfintele Taine şi pe oameni;

Nu mă silesc să-mi schimb viaţa, să mă rog mai mult, să mă dăruiesc total lui Hristos şi aproapelui, să-mi jertfesc sănătatea, tinereţea, capacitatea intelectuală, puterea şi voinţa spre slava lui Dumnezeu şi slujirea oamenilor;

Nu citesc cărţi sfinte de învăţătură ortodoxă, ca să cunosc adevărul şi să trăiesc frumuseţea Ortodoxiei;

Studiez cu mult interes filosofia, literatura laică, ştiinţa, medicina, politica şi dreptul, însă nicidecum teologia, care înalţă sufletul la Dumnezeu şi-l întăreşte în dreapta credinţă;

Sunt stăpânit(ă) de păcatul desfrânării, m-am împrietenit cu o fată şi trăiesc cu ea în concubinaj, fără cununie religioasă şi evit naşterea de copii, practicând paza şi avortul;

Sunt biruit de plăcerile trupeşti, păcătuiesc cu mai multe fete, practicând desfrânarea în felurite chipuri, fac onanie, citesc literatură erotică şi merg la filme pornografice care ucid sufletul;

Ca studentă, trăiesc în desfrânare şi concubinaj cu unul sau mai mulţi colegi, nu vreau să nasc copii, mă ascund de părinţi, nu mă spovedesc regulat la preot, nici nu spun toate păcatele din cauza ruşinii şi a mândriei, ca să nu ştie nimeni viaţa mea intimă, ba încă m-am şi împărtăşit, o dată sau chiar de mai multe cu nevrednicie;

Am păcătuit trupeşte cu studenţi străini, creştini sau păgâni care nu cred în Hristos, am născut şi copii cu ei şi chiar vreau să mă căsătoresc cu unul din ei şi să plec în ţara lui, renunţând la părinţi, la ţară, la copii şi, mai ales la credinţa ortodoxă în care m-am născut şi botezat;

Am primit daruri de la străini ca să păcătuiesc cu ei şi am făcut desfrânare în tot felul;

Mă îmbrac cu haine bărbăteşti şi port fustă scurtă; mă machiez, îmi vopsesc părul, unghiile şi faţa, smintind pe cei din jurul meu şi îndemnându-i la desfrânare;

Nu m-am spovedit şi împărtăşit deloc din copilărie, nu merg Duminica la biserică, nu mă căiesc de marile păcate în care mă aflu şi sunt nehotărâtă în tot ce fac;

Mă ispiteşte gândul sa plec din ţară, să mă căsătoresc cu un străin şi să adun bani şi avere, apoi să revin acasă;

Mă chinuie îndoiala în credinţă, pofta desfrânării şi mândria că sunt mai deosebită decât alte fete;

Mă luptă uneori gândul deznădejdii, şi al sinuciderii şi chiar îmi doresc moartea; am încercat să mă sinucid o dată sau de mai multe ori, pentru că prietenul meu cu care am greşit m-a părăsit şi are altă prietenă;

Fumez, beau mult, practic perversiuni sexuale cu colegii, sunt mereu tulburată, merg la vrăjitoare ca să mă iubească băieţii, nu învăţ pentru examene, am rămas corigentă şi chiar am pierdut anul;

Am rămas gravidă de tânără şi am avortat sau am vândut şi abandonat copilul fără să spun nimănui, ca să nu mă ştie nimeni;

Am intrat uneori în biserică necurată, m-am spovedit în grabă, n-am spus păcatele mari din cauza ruşinii, iar uneori m-am împărtăşit, fiind nepregătită;

Ca student practic, încă din liceu, gimnastică yoga, arte marţiale, karate, bahai, spiritism, ocultism, teosofie, budism şi alte practici păgâne transcendentale, total străine de Ortodoxie şi de creştinism;

Înjur de cele sfinte, mă îmbăt adesea, îmi bat soţia cu care trăiesc în concubinaj, amân cununia religioasă şi naşterea de copii şi nu ascult de părinţi şi de preot, avortând mai mulţi copii;

În facultate am participat la adunări sectare, am primit ajutoare de la ei şi m-am lepădat de Biserica Ortodoxă, facându-mă sectant(ă);

Nu sunt mulţumit în viaţă de nimic, îmi pare rău de tot ce fac, aş dori să mă pocăiesc, dar nu pot părăsi păcatele şi nu ştiu cum şi ce să fac ca să ies din această stare cumplită în care mă aflu;

Caut un duhovnic bun şi nu găsesc, caut cărţi bune ortodoxe, caut pe Hristos şi nu ştiu unde să-L aflu şi cum să mă apropii mai mult de Dumnezeu;

Nu m-am spovedit şi împărtăşit de când eram copil. De aceea, mă simt gol şi pustiu la suflet şi nemulţumit în viaţă.

Am amânat pocăinţa şi spovedania, iar după ce am venit la spovedanie m-am împărtăşit cu nevrednicie cu Sfintele Taine, înainte de facerea canonului primit, fiind certat(ă) cu aproapele.

Acestea sunt păcatele mele cele mai mari pe care le-am făcut din copilărie până acum, pentru care mă căiesc şi-mi pare rău şi cer iertare de la Dumnezeu, iar de la sfinţia voastră, părinte, cer canon de pocăinţă şi dezlegare, căci făgăduiesc să părăsesc păcatele mele şi să pun început bun.

Spovedania generală a celor căsătoriţi

Mărturisesc Domnului Dumnezeului şi Mântuiorului nostru Iisus Hristos, Preacuratei Sale Maici, tuturor Sfinţilor Săi şi sfinţiei tale, părinte, toate păcatele mele sufleteşti şi trupeşti făcute din copilărie, din anii tinereţii, de la căsătorie şi de la ultima mea spovedanie până acum:

De când mă ştiu pe lume şi din anii copilăriei până acum, în păcate m-am născut, în păcate am copilărit, în păcate mi-am cheltuit tinereţea şi în păcate am trăit până astăzi, netemându-mă de Dumnezeu şi nesilindu-mă să-mi cunosc şi să-mi plâng păcatele, să le mărturisesc cu căinţă şi cu lacrimi, să le părăsesc şi în locul lor, cu ajutorul Duhului Sfânt, să pun început de pocăinţă creştinească, cum ne porunceşte însuşi Fiul lui Dumnezeu, zicând: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 3,2).

Căci din fragedă copilărie am fost rău (rea), neascultător de părinţi, mândru, ambiţios, îndărătnic, făcând în toate numai voia mea, neiubind pe Dumnezeu, nici Biserica, nici sfânta rugăciune, nici faptele bune. Ci, dimpotrivă, am iubit numai păcatul şi pofta cea rea, fiind robit din pruncie de cugetele desfrânării, de răutate, de mânie, de lăcomie, de furt, de minciună şi de toate cele pământeşti.

La biserică nu mergeam regulat cu părinţii, la şcoală eram certăreţ, la rugăciune leneş, la post şi la metanii foarte greu mă plecam, iar la spovedanie şi la Sfânta împărtăşanie mă duceam rar, silit de părinţi.

Când aveam peste zece ani furam bani de la părinţi, mă băteam cu copiii de vârsta mea, încercam să păcătuiesc cu fetele, înjuram de cele sfinte şi învăţam să fumez.

Iar când m-am făcut puţin mai mare, am început să fac păcatul onaniei (malahie, masturbarii), care m-a stăpânit până m-am căsătorit. Încă nici nu l-am mărturisit la duhovnic şi m-am împărtăşit cu nevrednicie. Înainte de armată am fost ispitit să cad în desfrânare, şi am căzut cu o fată (sau mai multe), iar după armată am căzut cu totul în cumplitul păcat al desfrânării, păcătuind cu mai multe fete, păzindu-le să nu rămână gravide, lăsând pe una însărcinată şi îndemnând-o să avorteze copilul, smintind pe mulţi şi supărând pe Dumnezeu şi pe părinţi cu păcatele mele.

Iar de când m-am căsătorit şi până acum am pe conştiinţă următoarele păcate:

Nu iubesc pe Dumnezeu din toată inima mea şi cu toată credinţa şi puterea mea;

Nu slăvesc pe Dumnezeu Cel în Treime închinat şi preamărit, Care a făcut cerul şi pământul;

Nu mulţumesc lui Dumnezeu ziua şi noaptea pentru că m-a născut pe lume din părinţi ortodocşi şi m-a luminat prin baia Sfântului Botez;

Nu mulţumesc lui Dumnezeu cu lacrimi de recunoştinţă că mi-a dat viaţă, suflet, credinţă, sănătate şi mi-a adăugat anii până astăzi, ca să mă pot pocăi;

Am slăbit în credinţă şi m-am îndoit de existenţa lui Dumnezeu;

În tinereţe am zis chiar că nu există Dumnezeu, devenind ateu. Am îndemnat şi pe alţii să nu creadă, i-am aruncat în îndoială, am citit cărţi ateiste, hulitoare de Dumnezeu şi nu am voit să cer sfatul şi ajutorul moral al preoţilor şi oamenilor credincioşi;

În tinereţe am oprit soţia şi copiii să meargă la biserică, să postească, să se spovedească şi să se unească cu Hristos prin Sfintele Taine;

În locul cărţilor ortodoxe creştine am citit cărţi de altă religie şi am adus în casă cărţi de filosofie păgână, cărţi de gândire asiatică şi cărţi sectare, smintind pe mulţi cu necredinţa mea;

Am înjurat din copilărie de cele sfinte, hulind pe Dumnezeu, i-am deprins să înjure şi pe copiii mei şi am smintit pe mulţi cu acest greu păcat;

Am fost la adunări sectare şi am zis că şi sectele creştine sunt bune;

Am primit în casă misionari sectanţi şi am citit cărţile lor, le-am dat şi altora să le citească, spre osândă şi sminteală;

M-am mâniat şi am urât pe părinţi, pe soţie şi pe copii, pe rude, pe vecini, pe cei ce mi-au făcut rău şi nu i-am iertat multă vreme, nici eu nu mi-am cerut iertare de la ei; ba chiar şi acum ţin mânie pe unii din ei;

N-am iubit pe aproapele meu după putere: părinţi, fraţi, rude, vecini, binefăcători, bolnavi, cerşetori etc, cum ne porunceşte Mântuitorul Hristos în Sfânta Evanghelie;

Urăsc pe cerşetori, pe săraci şi pe cei ce-mi fac nedreptate, dorindu-le moarte şi osândă;

M-am deznădăjduit de viaţă, din cauza necazurilor şi a păcatelor mele, şi chiar am voit să mă sinucid, spre veşnica mea pierzare;

M-am îndoit în puterea Sfintei Cruci, în sfinţenia icoanelor şi în fecioria Maicii Domnului, ascultând hulele sectanţilor;

M-am îndoit uneori în sfinţenia Dumnezeieştilor Taine şi în puterea Sfintei Liturghii şi nu le-am preţuit cum se cuvine;

Ca student(ă), am practicat: yoga, zen, arte marţiale, magie, spiritism, hipnotism şi am studiat filosofia hindusă, ştiinţele oculte, teosofia, masoneria şi unele cărţi de propagandă religioasă a noilor mişcări apărute: bahai, Noua Eră etc. şi am crezut în reîncarnarea sufletelor, care anulează învierea;

Am fost la vrăjitoare să-mi prezică viitorul, să-mi aleg soţia (soţul), să mă răzbun pe duşmani, să câştig bani şi chiar am practicat şi eu vrăjitoria, ghicitul (în cafea, în bobi, în cărţi de joc etc), spiritismul, hipnoza, iluzionismul şi am invocat spiritele celor morţi;

M-am certat cu soţia, cu rudele, cu vecinii, de la avere şi moştenire, i-am dat în judecată şi nu vreau să-i iert până la moarte;

Nu mă mustră conştiinţa pentru păcatele mele, n-am lacrimi de pocăinţă, sunt foarte împietrit la inimă şi nu mă căiesc de toate câte am făcut;

Am ucis oameni prin defăimare şi clevetire, râzând de ei sau minţind împotriva lor;

Am desfrânat cu soţia peste fire, înainte şi după căsătorie, şi am păzit-o să nu facă copii;

Am obligat soţia să avorteze, ucigând mulţi prunci nevinovaţi prin pază sau prin medicamente;

Ca femeie, am avortat fără voia soţului şi a preotului, ucigând atâţia copii în viaţă;

Am îndemnat şi pe alte femei, fiice, rude, vecine şi prietene să-şi avorteze copiii, netemându-mă de pedeapsa lui Dumnezeu. M-am păzit să nu mai nasc copii, cu voia sau fără voia soţului, şi am fost operată pentru a nu mai face copii ;

Am făcut preadesfrânare, păcătuind cu mai mulţi bărbaţi şi chiar cu rude;

Am născut copii din desfrânare cu alţi bărbaţi şi i-am abandonat, i-am dat la casele de copii, i-am dat la străini pe valută sau i-am ucis pe ascuns, ca să nu ştie lumea păcatele mele şi nu am mărturisit aceste crime la duhovnic;

Ca bărbat, am păcătuit cu mai multe femei, căsătorite, necăsătorite sau văduve, am violat chiar şi fete minore şi am făcut sodomie şi alte cumplite păcate ale desfrânării, pierzându-mi sănătatea, cinstea şi sufletul şi nu le-am mărturisit la duhovnic niciodată, de ruşine;

Am desfrânat cu rude apropiate, făcând amestecare de sânge, ba am căzut la tinereţe în păcat cu o soră după trup şi cu animale şi, de ruşine, n-am mărturisit aceste grele păcate;

Am căzut în desfrânare cu femei (bărbaţi) necreştine, am născut copii cu ele şi nu i-am botezat creştineşte;

Am păcătuit cu soţia înainte de cununie, lăsând-o gravidă şi apoi am obligat-o să avorteze;

Am divorţat de prima şi a doua soţie, din motive necanonice, din minciună, gelozie, desfrânare, ură, răzbunare etc. şi am trăit în concubinaj cu multe femei;

Am furat de la biserici icoane, obiecte sfinte, bani etc, spre a mea osândă şi nu mi-am mărturisit acest păcat strigător la cer;

Am făcut casa mea casă de desfrânare şi de ucidere a copiilor, prin injecţii şi avort, casă de păcate, de beţii şi am privit filme pornografice, adunând la mine pe mulţi tineri, bătrâni şi fete şi îndemnându-i la desfrâu;

Am oprit plata lucrătorilor şi săracilor şi nu am dat înapoi împrumutul;

Am furat bani, haine, alimente, materiale etc. de la văduve, săraci, vecini şi de la magazine, de la spitale şi casele de copii orfani şi handicapaţi, lăcomindu-mă pentru avere, spre a mea veşnică osândă;

Am bătut pe alţii de moarte, la beţie sau la mânie, voind chiar să-i ucid, neiertându-i creştineşte mulţi ani; încă nici acum nu i-am iertat;

Am vândut alimente stricate sau vechi, am pus apă în lapte şi în vin, ca să câştig bani mai mulţi, am dus daruri rele la altar, am furat din biserică şi din curtea cimitirului şi am fost martor mincinos la proces pentru bani sau din răzbunare;

Am smintit pe copii, pe tineri şi pe mulţi oameni cu faptele şi cu răutăţile mele, îmbătându-mă, mâniindu-mă, furând sau dansând;

Am lucrat la câmp şi acasă, în sărbători şi Duminica, am jucat la cârciumi şi la nunţi, în sărbători şi în timpul Sfintei Liturghii. Am căzut în desfrânări spre marile sărbători, Duminica, în posturi şi în timpul sfintelor slujbe, netemându-mă de pedeapsa lui Dumnezeu;

Nu am vrut să plătesc pensie alimentară pentru copiii mei din căsătoria canonică şi din concubinaj, minţind că nu ar fi copiii mei şi am câştigat procesul în favoarea mea prin bani, relaţii şi corupţie.

Citesc cărţi erotice şi reviste pornografice, privesc filme de desfrânare la video şi la televizor, cu familia, cu prietenii şi copiii mei, smintindu-i şi îndemnându-i la păcate urâte trupeşti;

Ţin în casă şi la locul de muncă imagini necreştine şi pornografice cu femei goale, cu animale şi cu obiecte de tot felul, în loc să pun numai icoane şi imagini creştine;

Am căsătorit copiii mei fără cununie religioasă şi i-am sfătuit să nu nască decât unul sau doi copii, iar pe ceilalţi să-i avorteze din cauza condiţiilor grele de viaţă de azi;

Am dat voie şi am îndemnat pe fiii mei să divorţeze din motive omeneşti, pentru avere, pentru locuinţă, din mândrie şi din răzbunare;

Am dat în judecată pe nedrept pe vecini, pe părinţi, pe rude şi pe străini pentru moştenire, pentru grădină, pentru bani, pentru că m-au jignit şi necinstit pe mine, soţia şi copiii mei;

Am pus martori mincinoşi la tribunal şi am dat bani să spună minciuni în locul adevărului, netemându-mă de Dumnezeu. Am câştigat procesele cu mită şi daruri, în paguba celor nevinovaţi;

Am mers adesea la vrăjitoare, la cele ce ghicesc şi lucrează cele rele cu puterea diavolului, în loc să alerg la Dumnezeu şi la preot, prin rugăciune, post şi spovedanie;

Am dat slujbe la catolici, la armeni, la creştini de altă lege, şi am asistat la serviciile lor - botez, nuntă şi înmormântări;

Am stricat casele altora şi am ucis multe suflete prin desfrânare, prin judecăţi nedrepte, prin furt şi minciună, prin calomnie şi vrăjitorie;

Am furat din pădure, de pe câmp, de la fabrică, de la rude şi părinţi, am furat de pe şantier, dând mită şi făcând acte false şi am adus în casă lucruri, alimente, haine şi bani străini, nemunciţi de mine;

M-am îmbogăţit din furt, cumpărându-mi maşină şi zidindu-mi casă din avere străină;

Cumpăr ieftin lucruri şi alimente obişnuite şi le vând scump, îmbogăţindu-mă din banii săracilor şi ai ţăranilor, în timp ce mulţi nu au casă, îmbrăcăminte şi hrană;

Vând băuturi de tot felul, mi-am făcut casa cârciumă şi loc de întâlniri, de desfrâu, de beţie şi petreceri;

Am vândut băuturi alcoolice scumpe la cei slabi, beţivi şi săraci, adunând averi străine spre veşnica mea osândă şi împingând pe mulţi în patima beţiei;

Am îmbătat pe oameni şi unii s-au bătut şi chiar s-au ucis în casa mea;

Sunt foarte mândru, mă îmbrac luxos, cu haine scumpe, caut să fiu lăudat de toţi, uitând că mâine voi muri şi voi fi osândit pentru păcatele mele;

Ca femeie, m-am fardat în tot felul, am purtat haine scurte, mi-am coafat şi vopsit părul şi prin aceasta am smintit şi am tras la desfrânare pe mulţi bărbaţi şi tineri;

Am fost ispită pentru tinerii slabi, pentru copiii mei, pentru bărbaţii desfrânaţi, îndemnând pe mulţi la desfrânare şi în cele mai grele păcate;

Am îndemnat pe fetele mele să păcătuiască fără cununie religioasă, să poarte îmbrăcăminte necuviincioasă, să se căsătorească cu oameni bogaţi, iar nu credincioşi, şi să-şi avorteze copiii;

Nu mi-am crescut în frică de Dumnezeu copiii, nu i-am dus la biserică regulat, nu i-am păzit, după putere, de păcatele tinereţii, nu i-am dus la spovedanie şi la Sfânta Împărtăşanie;

Nu am dat o bună educaţie religioasă copiilor şi chiar soţului meu, lăsându-i după voia lor, nici nu le-am dat cărţi de învăţătură ortodoxă, din care cauză soţul şi copiii nu cred în Dumnezeu sau, deşi cred, nu se roagă, nici nu merg la biserică, ba înclină spre secte;

Sunt zgârcit(ă), nu fac milostenie, nu dau slujbe la biserică, nu port grijă de cei morţi şi alung săracii de la uşa mea;

Ca intelectual, încă din anii copilăriei am fost crescut de părinţii mei departe de Dumnezeu şi de Biserică, căci nu mă duceau la sfintele slujbe, decât la înviere şi nici nu mă trimiteau la spovedanie;

În anii de liceu m-am îndepărtat mai mult de Dumnezeu, datorită educaţiei ateiste şi lipsei totale de catehizare religioasă. Ajungând la vârsta critică de 18 ani, am afirmat că nu există Dumnezeu, că preoţii sunt nişte amăgitori ai oamenilor şi că la biserică merg numai ţăranii şi bătrânii inculţi care nu ştiu carte; în ultimii ani de liceu am căzut în păcatul onaniei, care m-a stăpânit până la căsătorie; apoi am căzut în desfrânare propriu-zisă cu mai multe fete, din care una sau chiar mai multe au avortat copii;

Tot în anii de liceu am învăţat să fumez, am citit multe cărţi necreştine, ateiste, de filosofie, de ştiinţă, de artă, de iniţiere teosofică şi masonică şi cărţi erotice şi pornografice, care m-au înstrăinat tot mai mult de Dumnezeu, neascultând de preoţii Bisericii;

Atât până la căsătorie, cât şi mulţi ani după căsătorie, nu am crezut în Dumnezeu şi am hulit în public şi în taină pe Dumnezeu, Biserica şi preoţii, rămânând departe de Hristos;

La facultate am fost la fel străin de religie, de biserică, de credinţa ortodoxă, iubind mai mult studiul, distracţiile, păcatele trupeşti, desfrânând singur şi cu mai multe fete;

Mi-au plăcut de asemenea plimbările, turismul, în ţară şi peste hotare, filmele pornografice şi practicile yoga, karate, artele marţiale, budismul, teosofia etc -, iar la biserică mergeam numai ocazional, la îndemnul altora;

M-am îndoit mulţi ani în credinţă, nu m-am spovedit nici nu m-am împărtăşit cu Sfintele Taine din copilărie, oprindu-mi soţia şi copiii să meargă la Biserică, sau lăsându-i din copilărie în voia lor;

Nu am dat o educaţie creştinească copiilor mei, din care motiv şi-au pierdut credinţa în Dumnezeu şi trăiesc ca şi mine în păcate, departe de Hristos;

Am înjurat de cele sfinte, am fost beţiv, am certat soţia, am înşelat-o cu alte femei, am obligat-o să facă avorturi şi n-am lăsat-o să meargă la biserică;

Mi-e ruşine şi acum să merg la biserică în sărbători, ca să nu râdă oamenii de mine şi mă tem să fac o spovedanie generală, căci am multe păcate şi nu le pot încă părăsi;

Am căzut în desfrânare cu mai multe femei, tinere, căsătorite, văduve şi chiar cu rude;

Am făcut onanie, sodomie şi perversiuni sexuale multă vreme şi nici acum nu m-am pocăit de aceste grele păcate, nici nu le-am spovedit până în prezent;

Am făcut politică şi duşmănie între rude şi colegi, am activat în organizaţii oculte şi securitate, m-am răzbunat, am pârât, am corupt pe alţii, nu iubesc pe Dumnezeu şi pe oameni, nu fac milostenie şi mă tem de moarte;

Ca profesor de liceu şi facultate am primit daruri şi bani la examenele de admitere şi am promovat elevii şi studenţii slabi la învăţătură, luând mită şi cadouri, iar în unele cazuri am corupt fetele să păcătuiască cu mine pentru a lua examenele;

Ca medic am luat mită de la bolnavi ca să-i tratez, să-i operez, să le dau concedii medicale şi să-i scot la pensie;

Ca director de întreprindere, fabrică, şcoală, am luat mită ca să angajez noi salariaţi, am păcătuit cu femei ca să rămână în serviciu şi m-am purtat rău cu oamenii, persecutând pe cei corecţi şi credincioşi şi favorizând pe cei ce-mi dădeau cadouri şi bani;

Mă lenevesc să merg regulat la biserică în sărbători, Duminica şi în posturi, stau mult la televizor cu copiii mei, pierzând timpul de rugăciune şi odihnă, sunt împietrit(ă) la inimă, nu mă rog aproape deloc, nu am lacrimi de pocăinţă, nu am răbdare în viaţă, mă supăr din nimic, îmi doresc moartea, smintesc pe cei din jur cu viaţa mea, nu mă tem de iad şi nu iert din inimă;

Am pierdut în zadar tinereţea, averea, sănătatea, tot ce mi-a dat mai scump Dumnezeu, şi nu ştiu cum să mă pocăiesc şi să dobândesc iertare, fiind bătrân, slab şi păcătos. Însă am mare nădejde de mântuire, căci cred în mila lui Dumnezeu şi în rugăciunile Maicii Domnului care se roagă neîncetat pentru cei păcătoşi.

Acestea sunt păcatele mele cele mai mari pe care le-am făcut din copilărie şi până acum, pentru care mă căiesc şi-mi pare rău şi cer iertare de la Dumnezeu, iar de la sfinţia voastră, părinte, cer canon de pocăinţă şi dezlegare, căci făgăduiesc să părăsesc păcatele mele şi să pun început bun.

(Când m-am spovedit, mi-a fost ruşine să spun anumite păcate, primind dezlegare aşa. Chiar m-am împărtăşit aşa, crezând că preotul trebuie să întrebe de păcate, şi nu să le spun eu singur. Nu-mi cercetez zilnic conştiinţa. N-am fost cu luare aminte la înţelesul cuvintelor rugăciunii şi nici la cel al cuvintelor citite din cărţile sfinte. Am venit la spovedanie fără să-mi fac un serios examen de conştiinţă şi să-mi ştiu limpede păcatele mele, să le spun cu părere de rău şi cu hotărârea de a le părăsi desăvârşit şi a pune în locul lor faptele bune potrivnice păcatelor de dinaite n.n.)

Spovedania credincioşilor sporiţi duhovniceşte

Mărturisesc Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Maicii Domnului, tuturor sfinţilor şi sfinţiei tale, cinstite părinte, toate păcatele mele de la ultima spovedanie pentru care mă mustră conştiinţa.

Nu slăvesc neîncetat pe Dumnezeu Cel în Treime închinat şi preamărit pentru toate câte mi-a dat în viaţă;

Nu mulţumesc lui Dumnezeu ziua şi noaptea pentru că m-a născut pe lume din părinţi ortodocşi şi m-a luminat prin baia Sfântului Botez;

Nu mulţumesc lui Dumnezeu cu lacrimi de recunoştinţă că mi-a dat viaţă, suflet, credinţă, sănătate şi mi-a adăugat ani până astăzi, ca să mă pot pocăi;

Nu mulţumesc îndeajuns lui Dumnezeu pentru necazuri, pentru boală, pentru sărăcie, pentru ocară şi pentru toate încercările şi ispitele vieţii;

Nu iubesc până la jertfă pe Hristos şi mă tem de moarte şi de chinurile iadului, fiind slab şi nepregătit;

Nu mi-am făcut întreg canonul dat de părintele meu duhovnicesc la ultima spovedanie;

Am greşit cu gândul şi cu imaginaţia, treaz şi în vis, ziua şi noaptea, din cauza mândriei şi a neluării aminte de sine;

Am greşit cu limba, vorbind mult, clevetind, osândind, glumind, luând în râs pe aproapele şi uitând mereu să rostesc rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!";

Am greşit cu uitarea, căci uit să mă rog neîncetat, să ţin tăcere şi să-mi fac canonul dat de duhovnic, uit să fac milostenie după putere, să-mi cer iertare de la aproapele, călcând poruncile Domnului din Sfânta Evanghelie şi, mai ales, uit de ceasul morţii şi al judecăţii viitoare;

Am greşit cu lăcomia pântecelui, mâncând mult şi de două ori pe zi, mai ales în posturi, bând vin şi mâncând cu ulei în zilele oprite;

Sunt biruit de iubirea de bani şi de averi şi nu mă îndur să dau milostenie la săraci, să ajut pe cei lipsiţi şi să dau ajutor la construirea bisericilor noi;

Sunt greu luptat de gândul slavei deşarte, de patimile trupului şi de cumplitele gânduri de hulă împotriva celor sfinte;

Sunt adesea biruit de pofta desfrânării, visând necurăţii, privind cu patimă feţe străine şi, mai ales, femei îmbrăcate necuviincios; nu împlinesc tot ce am promis lui Dumnezeu la spovedanie şi amân pocăinţa;

Sunt rău (rea), împietrit(ă) la inimă, respingător, îndoielnic, mincinos şi mă rog puţin;

Nu citesc cu râvnă cărţile sfinte ortodoxe, mai ales, Sfânta Scriptură, Filocalia, Vieţile Sfinţilor şi scrierile Sfinţilor Părinţi, cheltuind timpul vieţii mele în zadar;

Nu am lacrimi la rugăciune, nu împlinesc jurământul făcut la Botez şi căsătorie şi îmi rămân rugăciunile şi metaniile nefăcute; nu port grijă de copii şi de soţ (soţie), trăind în neînţelegere şi lipsindu-mi fiii de educaţie şi de iubirea lui Hristos;

Nu ard la inimă de dorul lui Dumnezeu, nu mă aprind la rugăciune de focul Duhului Sfânt şi nu pot spori deloc în dumnezeiasca iubire şi în lucrarea harică a sfintei rugăciuni, lipsindu-mă de dulceaţa mistică a unirii minţii şi inimii cu Hristos;

Nu iubesc mai mult pe cei bolnavi şi suferinzi, nu vizitez bolnavii din spitale, nu ajut după putere pe săraci, orfani, văduve şi cerşetori, nici nu mă rog lui Dumnezeu pentru ei;

Nu iubesc pe toţi oamenii deopotrivă şi, mai ales, pe cei ce nu mă laudă, pe cei ce mă mustră, pe cei ce mă ocărăsc şi îmi vădesc greşelile;

Sunt mândru(ă), trufaş, iubitor de laudă şi caut cinste şi apreciere de la oameni, iar nu de la Dumnezeu;

M-am mărturisit până acum în grabă, superficial, fără căinţă şi lacrimi;

Nu mă spovedesc regulat şi nu-mi duc soţul şi copiii la mărturisire;

M-am împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos fără lacrimi, cu puţină evlavie şi credinţă, necutremurându-mă de iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi de harul negrăit al dumnezeieştilor Taine;

Sunt nepăsător de mântuire, fără răbdare în viaţă, nemulţumit de starea în care mă aflu şi nu are cine mă povăţui pe calea cea strâmtă a mântuirii;

Din cauza aceasta mă cert cu soţul (soţia) şi copiii, cu rudele şi vecinii şi nu-mi pot stăpâni firea, simţurile, gândurile şi imaginaţia.

Acum, apropiindu-mă de bătrâneţe şi de moarte, doresc să merg la o mănăstire şi să mă rog lui Dumnezeu toată viaţa în linişte şi singurătate, pentru care vă rog să mă sfătuiţi şi să mă călăuziţi spre Hristos cum credeţi mai bine.

De aceea vă rog, părintele meu duhovnicesc, să aveţi milă de sufletul meu, să mă răbdaţi în ispitele vieţii, să mă sprijiniţi în lupta grea cu patimile care mă asupresc şi să mă ajutaţi să nu pierd pe Hristos, ci să mă unesc cu El şi să dobândesc iertare, milă, har şi mântuire de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, rânduindu-mi canon de ispăşire şi dezlegare de tot ce am făcut, căci făgăduiesc să pun început bun de pocăinţă.

Spovedania femeilor gravide care merg la maternitate

întrucât femeile însărcinate trebuie să meargă la maternitate împărtăşite, pentru că îşi riscă viaţa în timpul naşterii, preoţii de parohie sunt datori să le spovedească şi să le împărtăşească înainte de internare la spital, chiar dacă se află sub canon, urmând ulterior să-şi continue canonul dat. în caz de urgenţă, dacă femeia gravidă a rămas nespovedită şi neîmpărtăşită, preotul este obligat s-o mărturisească pe scurt şi s-o împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos, fiindcă la naştere femeile îşi riscă viaţa.

Iată un model de spovedanie, pe scurt, în caz de urgenţă: Mărturisesc lui Dumnezeu, Maicii Domnului, tuturor Sfinţilor şi sfinţiei tale, părinte, păcatele mele cele mai mari pe care le-am făcut în viaţă şi de la ultima mea spovedanie:

Am fost întotdeauna slabă în credinţă şi n-am mers regulat la biserică;

M-am rugat puţin, în grabă şi n-am păzit poruncile lui Dumnezeu;

Am căzut în desfrânare înainte de căsătorie şi am trăit în concubinaj, până m-am cununat religios;

Am născut atâţia copii şi am avortat cu voia atâţia copii; chiar şi acest copil care urmează să-l nasc, am vrut să-l avortez;

Am păcătuit cu unul sau cu mai mulţi bărbaţi, înşelând soţul meu cu voia;

Am înjurat de cele sfinte, am fost la vrăjitoare, am fumat şi m-am îmbătat;

Sunt certată cu părinţii, cu rudele şi cu alte femei şi n-am cerut iertare până acum;

Am îndemnat pe alte femei la avort, la desfrânare şi la răzbunare, iar pe unele le-am dus eu la avort şi le-am ajutat;

M-am îmbrăcat necuviincios, după moda de azi, smintind lumea, şi am iubit distracţiile, dansul şi televizorul;

Sunt oprită de Sfânta Împărtăşanie pe un timp, din cauza păcatelor mele;

N-am postit cele patru posturi şi zilele rânduite şi nu ţin curăţie cu soţul;

Îmi pare rău de toate păcatele pe care le-am făcut şi cu lacrimi cer iertare de la Dumnezeu; iar dacă voi naşte copilul, făgăduiesc că voi părăsi păcatele făcute şi îmi voi face canonul rânduit pentru ele şi nu voi mai avorta nici un copil.

Acestea sunt păcatele mele cele mai grele care le am pe conştiinţă, pentru care cer iertare de la Dumnezeu şi de la sfinţia voastră, cinstite părinte, şi vă rog să mă dezlegaţi, să mă împărtăşiţi cu Sfintele Taine şi să mă binecuvântaţi ca să am o naştere uşoară şi să-mi dăruiască Domnul un copil frumos şi sănătos.

Spovedania bătrânilor şi bolnavilor în stare gravă

Mărturisesc Domnului nostru Iisus Hristos, Preacuratei Sale Maici, tuturor Sfinţilor şi sfinţiei tale, părinte, toate păcatele mele mari pe care le-am făcut în viaţă şi de care mă mustră conştiinţa.

Am trăit pe pământ cu multă nepăsare de mântuirea sufletului meu şi cu multă îndoială şi nesimţire;

Nu m-am spovedit din copilărie, de când mă ducea mama la biserică şi nu mi-am mărturisit niciodată păcatele mele cele mari;

În copilărie am fost rău, neascultător de părinţi, străin de Biserică şi nu aveam frică de Dumnezeu şi de păcat;

N-am dat o creştere bună copiilor mei, i-am lăsat de capul lor, s-au făcut răi de tineri şi au trăit de mici în beţii şi desfrânări, departe de Dumnezeu şi de Biserică;

Când eram mai mare iubeam jocurile, petrecerile, beţia, furtul, minciuna, tutunul, înjurăturile şi femeile;

Am căzut în păcate cu femei înainte de căsătorie, am înjurat de Dumnezeu, am furat de la alţii şi nu mergeam decât rar la biserică. Am păcătuit cu soţia mea înainte de căsătorie, am păzit-o să nu facă mulţi copii, am născut cu ea atâţia copii şi am trimis-o să avorteze atâţia copii;

Am înşelat soţia de mai multe ori; păcătuind cu alte femei (bărbaţi), unele chiar rude, şi am lăsat una (sau mai multe) gravidă, fără a mărturisi la preot toate aceste mari păcate şi m-am împărtăşit cu nevrednicie;

Am înjurat mult de cele sfinte, hulind pe Dumnezeu; am bătut de mai multe ori femeia, am alungat-o de acasă, am vrut să iau altă femeie, smintind copiii şi vecinii cu păcatele mele;

Am fost foarte beţiv, rău, necredincios şi fumător în viaţă şi nu am mers regulat în sărbători la biserică; ci mă duceam la cârciumă, la prieteni, la târg, la câmp cu vitele, uitând aproape total de Dumnezeu;

Posturile nu le-am ţinut, decât miercurea şi vinerea, sau câte o săptămână la început şi la sfârşit, iar la spovedanie nu mergeam deloc, fie că nu-mi plăcea de preot, fie din necredinţă şi uitare de ceasul morţii;

La beţie şi mânie mi-am bătut soţia, m-am certat cu rudele şi cu vecinii, de la pământ şi de la vite, am avut multe judecăţi la tribunal, punând martori mincinoşi;

Am ucis mulţi oameni în război, am fost crud, răzbunător şi rău;

Am făcut politică şi am trăit toată viaţa în ură, în ceartă şi duşmănie cu rudele, cu vecinii şi cu copiii mei;

Nu m-am împărtăşit de mic cu Sfintele Taine, nu m-am rugat niciodată din sfintele cărţi, nu am citit Biblia, nu cunosc deloc învăţătura de credinţă ortodoxă şi am zis că sectele sunt mai bune ca Ortodoxia.

Acestea sunt păcatele mele cele mai mari din viaţă, pentru care cer iertare şi dezlegare, ca să pot primi Trupul şi Sângele lui Hristos, înaintea Căruia trebuie să stau cât de curând la judecată.

Spovedania bolnavilor paralizaţi care nu pot vorbi

Pe bolnavii fără grai sau operaţi în stare gravă sau muţi, dar cu mintea lucidă, preotul trebuie să-i mărturisească pe scurt, de păcatele mari făcute în viaţă, iar ei trebuie să răspundă afirmativ sau negativ, prin semne cu mâna sau cu capul.

Iată ce anume trebuie să-i întrebe preotul pe cei ce zac în patul suferinţei şi aşteaptă ceasul morţii şi al judecăţii[29]:

Frate creştine, crezi cu tărie în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt?

Ai zis vreodată că nu există Dumnezeu? Ai înjurat în viaţă de cele sfinte?

Ai mers vreodată la adunările sectanţilor?

Te-ai deznădăjduit vreodată de viaţă şi de mântuire? Ai încercat în viaţă să te sinucizi?

Ai urât pe cineva de moarte? Dar te-ai împăcat cu el până acum?

Ai păcătuit în viaţă cu alte femei (bărbaţi) afară de soţie (soţ)?

Ai păcătuit cu soţia înainte de cununia religioasă? Ai obligat soţia să-şi ucidă copiii?

Câte avorturi aţi făcut în viaţă?

Câţi copii aţi născut şi câţi aţi botezat în viaţă? Ai ucis vreun om?

În viaţă ai fost beţiv, desfrânat şi rău?

Ţi-ai bătut soţia şi copiii?

Ai dat copiilor educaţie creştinească sau i-ai lăsat în voia lor? Ai împărţit moştenirea în mod egal la copii?

Nu ai stricat în viaţă familia cuiva? Ai furat ceva din averea altora?

Te-ai rugat lui Dumnezeu regulat seara şi dimineaţa? Ai mers regulat în sărbători la sfânta biserică?

Ai ţinut în viaţă sfintele posturi?

Ai făcut în viaţă milostenie la săraci?

Te-ai spovedit şi împărtăşit regulat la biserică? Acum eşti împăcat cu femeia şi cu toţi oamenii?

Te-ai pregătit creştineşte pentru moarte şi pentru a sta la judecată în faţa lui Hristos?

Te căieşti din inimă de toate păcatele făcute în viaţă? Ai nădejde tare de mântuire?

Vrei acum să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele lui Hristos?

Spovedania orfanilor, handicapaţilor, infirmilor şi cerşetorilor

Mărturisesc lui Dumnezeu, Maicii Domnului, tuturor Sfinţilor şi sfinţiei voastre, părinte, toate păcatele mele ce le-am făcut în viaţă şi de la ultima spovedanie care le am pe conştiinţă:

Nu slăvesc pe Dumnezeu Care a făcut cerul şi pământul şi mi-a dat viaţă;

Nu mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat zile până astăzi, deşi sunt orfan, infirm şi trăiesc din mila oamenilor;

Nu dau laudă lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, că mi-a dat minte să pot gândi, ochi să pot vedea, limbă să pot vorbi şi inimă să-L pot lăuda;

Nu mulţumesc din toată inima lui Hristos, Mântuitorul lumii, că are milă şi de mine păcătosul şi mă hrăneşte în toată ziua din mila oamenilor cu pâine, cu haine, cu apă şi adăpost pentru noapte;

Însă mă căiesc, părinte, că sunt nemulţumitor şi cârtesc înaintea lui Dumnezeu, zicând că de ce m-am născut orfan, infirm şi sărac pe lume şi nu sunt şi eu sănătos şi în stare să mă hrănesc cu mâinile mele, ca ceilalţi oameni;

Uneori chiar mă deznădăjduiesc şi îmi doresc moartea, când mă văd singur pe lume, gol, bolnav, sărac şi fără mângâiere, mai ales când văd că mulţi mă ocolesc, se feresc de mine, nu mă cercetează la azil şi spital şi chiar mă mustră;

Alteori mă mânii pe cei sănătoşi, că nu sunt şi eu ca ei, şi îi judec în cugetul meu;

Iar alteori slăbesc în credinţă şi zic că Dumnezeu este nedrept, căci unora le dă de toate şi sănătate, iar eu nu am nici adăpost, nici casă, nici masă, nici familie şi copii şi nici trup sănătos;

Din cauza deznădejdii am dorit uneori să-mi pun capăt vieţii; altădată am înjurat de cele sfinte, iar în tinereţe am căzut în desfrânare de câteva ori cu o femeie (bărbat) infirmă ca şi mine şi n-am mărturisit niciodată vreunui preot;

De multe ori am furat de la vecini, de pe câmp, din casele şi grădinile altora câte ceva de mâncare şi îmbrăcăminte, că nu aveam cu ce trăi;

La preot nu m-am spovedit de multă vreme, nici nu m-am împărtăşit de mulţi ani, căci nimeni nu şi-a făcut milă cu mine să mă ducă la biserică sau să-mi aducă un preot cu cele sfinte;

Nici la biserică nu merg regulat, căci mi-e ruşine de oameni şi n-am cu ce mă îmbrăca, iar când merg, stau la uşa bisericii şi cer milă de la creştini;

De multe ori sunt singur şi părăsit pe lume şi mă rog cu lacrimi înaintea lui Dumnezeu să aibă milă şi de sufletul meu;

Mă bucur mult când mă cercetează şi mă ajută cineva; şi sufăr mult când sunt uitat de toţi şi plâng singur, până mă mângâie Dumnezeu şi Maica Domnului.

Acestea sunt păcatele mele cele mai mari din viaţă şi vă rog, părinte, să mă iertaţi de toate câte am făcut şi să-mi daţi canon şi dezlegare de păcate, şi, dacă se poate, să mă uniţi cu Hristos prin Sfânta Împărtăşanie.

Spovedania văduvelor şi văduvilor

Nu slăvesc pe Dumnezeu Cel în Treime închinat şi preamărit; nu mulţumesc lui Dumnezeu ziua şi noaptea pentru că m-a născut pe lume din părinţi ortodocşi şi m-a luminat prin baia Sfântului Botez;

Nu mulţumesc lui Dumnezeu cu lacrimi de recunoştinţă că mi-a dat viaţă, suflet,credinţă, sănătate şi mi-a adăugat anii până astăzi, ca să mă pot pocăi;

Mărturisesc că în tinereţe am fost (sau nu) fată cinstită şi m-am căsătorit cu un tânăr credincios (sau rău, beţiv etc);

În căsnicie m-am împăcat bine (sau nu) cu soţul, am trăit împreună atâţia ani şi am născut atâţia copii;

O dată (de mai multe ori) mi-am înşelat (sau nu) soţul, păcătuind cu alţi bărbaţi, am avortat (sau nu) atâţia copii şi ne-am păzit să nu avem copii, pentru care mă căiesc până la moarte;

De asemenea, mă căiesc foarte mult că nu am dat o bună educaţie religioasă copiilor mei, lăsându-i să cadă în toate păcatele de moarte: desfrâu, avort, certuri, beţii şi divorţ;

Mă căiesc din suflet că nu am îndemnat mai mult la rugăciune, la spovedanie şi la biserică nici pe copii, nici pe soţul meu cât am trăit împreună;

Mă căiesc mult că, din neglijenţa mea, soţul meu a murit nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare - care simbolizează lumina faptelor bune pe pământ -, şi s-a dus nepocăit înaintea lui Hristos, Mântuitorul lumii, pentru care amândoi vom da greu răspuns la judecată;

De aceea vă mărturisesc toate păcatele de moarte ale soţului meu, câte ştiu că le-a făcut în viaţă, singur şi cu mine, şi făgăduiesc, înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţiei voastre, să fac eu canon pentru iertarea păcatelor lui (aici soţia spune preotului toate păcatele cunoscute ale soţului ei);

Acum, de când am rămas văduvă, am făcut următoarele păcate mari:

Am cârtit înaintea lui Dumnezeu că m-a despărţit de soţul meu prea devreme, zicând că mai bine aş fi murit eu înaintea lui, căci este foarte grea văduvia;

Mă mustră conştiinţa căci a murit soţul (soţia) repede şi nepregătit(ă) şi nu am făcut destule rugăciuni şi milostenii pentru sufletul lui;

Nu port grijă mai mult de copiii mei căsătoriţi şi necăsătoriţi, lăsându-i să trăiască fără pocăinţă, după voia lor şi mă tem să nu aibă şi ei acelaşi sfârşit rău ca şi tatăl lor, spre osânda lor şi a mea;

Nu merg regulat la biserică, nu mă rog mai mult, nu postesc cum trebuie, nu citesc cărţi sfinte, mă spovedesc rar, mă împărtăşesc numai la Sfintele Paşti şi mă tem să nu mă duc şi eu nepregătită înaintea lui Hristos, cum s-a dus şi soţul meu;

Apoi am făcut un păcat şi mai mare. Căci dorind să mă căsătoresc a doua oară, n-am cerut sfatul preotului şi am trăit în desfrânare şi concubinaj atât timp cu (unul, doi sau mai mulţi) bărbaţi, făcând grele păcate trupeşti acum la bătrâneţe, mâniind pe Dumnezeu şi smintind pe copiii mei şi pe cei ce mă cunosc;

La îndemnul rudelor, m-am cununat religios cu un bărbat văduv şi am convieţuit atâţia ani, apoi ne-am despărţit şi de atunci nu am mai greşit cu nici un bărbat;

Acum sunt bătrână şi plină de păcate şi vreau să le părăsesc pe toate, să fac canon pentru ele şi să plâng până la moarte. Căci am mare nădejde că mă va ierta şi milui Bunul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, urmând întru totul sfatul şi canonul dat de sfinţia voastră.

Aşa să-mi ajute Dumnezeu.

Spovedania celor ce revin la ortodoxie

Mărturisesc Domnului nostru Iisus Hristos, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, tuturor Sfinţilor şi sfinţiei voastre, părinte, toate păcatele mele cele mari pe care le-am făcut înainte de a părăsi Biserica Ortodoxă şi cele pe care le-am săvârşit cât am fost amăgit de sectanţi, până m-am întors iarăşi în sânul Bisericii lui Hristos:

Ca fiu al Bisericii Ortodoxe, încă de copil am fost rău, neascultător de părinţi, nu mergeam la sfintele slujbe, nu mă rugam cu credinţă lui Dumnezeu, nu mă spovedeam decât la Sfintele Paşti;

Când eram elev de şcoală, furam bani de la părinţi, spuneam minciuni, nu învăţam bine carte, fumam, mergeam cu băieţii răi la film, la discotecă, la jocuri şi făceam urâte păcate trupeşti;

Când m-am făcut mai mare, am căzut în păcate trupeşti cu mai multe fete şi am trăit un timp în concubinaj până m-am cununat religios;

Cu soţia am făcut multe desfrânări şi ucideri de copii, căci am păzit-o să nu rămână gravidă şi am obligat-o să facă atâtea avorturi, pe care nu le-am mărturisit la preot, nici nu le-am părăsit şi nici nu m-am pocăit pentru ele;

Apoi, fiind stăpânit de duhul mândriei şi neavând un duhovnic bun, mărturisesc că am fost amăgit de sectanţi, necunoscând bine credinţa ortodoxă, şi de atâţia ani m-am lepădat de Biserică şi de Botezul ortodox şi m-am dus la sectă (aici se spune numele sectei);

Am primit daruri şi ajutoare materiale de la sectanţi, ca să părăsesc Biserica Ortodoxă şi să hulesc dreapta credinţă în Dumnezeu;

Am fost orbit de diavolul şi am hulit credinţa ortodoxă, mai ales Sfânta Cruce, pe Maica Domnului, icoanele şi preoţii slujitori;

Am ajuns chiar să urăsc pe Sfinţi, pe preoţi şi pe credincioşii ortodocşi, judecându-i şi vorbindu-i de rău;

Am urât de moarte Ortodoxia, Biserica, cele sfinte şi m-am lepădat de Botezul ortodox, primind botezul şi credinţa sectei în care am căzut;

Am alergat peste tot cu daruri şi cărţi sectare, prin casele ortodocşilor de la sate şi oraşe să-i convertesc la secta la care eram eu şi am amăgit unul, doi sau atâţia ortodocşi, făcându-i sectanţi ca şi mine;

Am distrus şi am profanat icoane, cruci, cărţi ortodoxe şi m-am certat cu mulţi ortodocşi pentru credinţă, fiind foarte zelos pentru învăţătura sectară;

M-am certat cu preoţii în public şi i-am hulit, vorbindu-i de rău şi numindu-i mincinoşi şi închinători la idoli;

Am hulit Biserica întemeiată de Hristos, sfintele slujbe şi pe credincioşii ortodocşi, smeriţi şi ascultători;

Am urmărit viaţa preoţilor şi a unor credincioşi mai slabi şi am defăimat în public păcatele lor;

Am răspândit cărţi, Biblii şi broşuri sectare, prin sate şi oraşe. M-am lăsat robit de demonul mândriei şi al iubirii de slavă deşartă, spunând că numai sectanţii se mântuiesc, neştiind că nu este mântuire fără Biserică, fără cruce şi fără Sfintele Taine;

Am predicat cu mândrie în adunarea sectanţilor, socotindu-mă apostol şi trimis de Dumnezeu ca să vestesc mântuirea altora, amăgindu-i că se mântuiesc fără Biserică.

Acum mă căiesc cu lacrimi de aceste păcate grele şi făgăduiesc lui Dumnezeu, Maicii Domnului, tuturor Sfinţilor Lui şi sfinţiei tale, părinte, că mă lepăd de toată învăţătura eretică a sectanţilor, de crezul lor, de mândria lor, de hulele lor, de adunarea lor şi cer iertare din toată inima pentru toate păcatele mele. Vă rog să-mi daţi aspru canon de pocăinţă şi dezlegare, căci mă reîntorc pentru totdeauna în sânul Bisericii lui Hristos, ca să-mi mântuiesc sufletul.

Spovedania ateilor şi păgânilor care se întorc la Hristos şi primesc Botezul Ortodox

Mărturisesc lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat şi mărit, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Maicii Domnului nostru Iisus Hristos, tuturor sfinţilor şi sfinţiei tale, părinte, că m-am născut din părinţi atei (sau necreştini, păgăni) şi am fost crescut în credinţa părinţilor mei (ateism, păgânism), fără să cunosc pe adevăratul Dumnezeu, fără să ştiu că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii şi să înţeleg că nimeni nu se poate mântui fără dreapta credinţă, fără Botez în numele Preasfintei Treimi şi fără Biserică.

Mărturisesc de asemenea, că, luminându-mă Dumnezeu cu lumina cunoştinţei Sfintei Evanghelii, am aflat calea mântuirii în Biserica Ortodoxă şi am primit de bunăvoie Botezul ortodox, devenind fiu duhovnicesc al Bisericii întemeiate de Hristos, pentru care dau slavă şi mulţumită lui Dumnezeu.

Cât am fost în credinţa părinţilor mei, departe de Hristos, am făcut multe păcate, pe care eu nu le socoteam a fi păcate, nemărturisindu-le niciodată cuiva. Iar acum le mărturisesc cu căinţă Domnului nostru Iisus Hristos şi sfinţiei tale, părinte, după cum urmează:

Am hulit credinţa creştină adusă în lume de Hristos, socotind-o mincinoasă, amăgitoare şi pierzătoare de suflet;

Am hulit Biserica Ortodoxă, pe slujitorii ei, slujbele ei, Sfinţii ei, Crucea răstignirii, învierea din morţi a Domnului, icoanele şi pe Maica Domnului;

Am hulit Evanghelia propovăduită în lume de Hristos şi de Sfinţii Apostoli, socotind-o neadevărată, mincinoasă, nemântuitoare;

Am hulit dogmele credinţei ortodoxe, în special dogma Preasfintei Treimi, dogma întrupării din Fecioară a Fiului lui Dumnezeu şi cea a învierii, profanând şi defăimând dreapta credinţă şi numele lui Iisus Hristos;

Am hulit pe episcopi, pe preoţi, pe creştinii ortodocşi, urându-i de moarte şi numindu-i înşelători ai oamenilor şi vrednici de pedeapsă;

M-am căsătorit cu femeie păgână (atee) ca mine (sau creştină) şi am născut atâţia copii pe care nu i-am botezat sau i-am botezat în legea mea sau în legea creştină ortodoxă;

Am păcătuit cu multe femei, creştine şi păgâne, şi am născut copii cu ele pe care i-am botezat în legea mamelor lor;

Am avut mai multe femei şi le-am silit să avorteze copiii, făcând cu ele tot felul de sodomii sau orgii;

Am câştigat mulţi bani pe nedrept şi am fost foarte lacom de averi;

Am fost rău, răzbunător, nemilostiv, hulitor de cele sfinte, zgârcit, ucigaş de oameni şi plin de toate păcatele;

Am ucis trupeşte sau sufleteşte, cu voie sau fără voie, mai mulţi oameni şi copii de creştini, când eram ateu sau păgân (mahomedan, budist, evreu etc.) şi am făcut mult rău şi pagubă creştinilor, urându-i de moarte pentru Hristos.

Acum mă căiesc de toate păcatele mele din necredinţă, din neştiinţă, din răutate, cu voie şi fără voie şi cer să fiu iertat, dezlegat şi numărat între fiii Bisericii lui Hristos, prin baia Sfântului Botez, căci mă căiesc de toate păcatele mele şi mă lepăd de legea păgână în care am fost până acum, de învăţătura ei, de botezul ei şi de obiceiurile ei, străine de Hristos şi cer iertare de la Dumnezeu. Iar sfinţia voastră să-mi fiţi martor înaintea lui Hristos pentru convertirea şi pocăinţa mea şi să mă ajutaţi să pun început de viaţă creştinească, spre mântuirea mea şi a familiei mele.

Spovedania creştinilor care au făcut păcate foarte grele în viaţă

Mărturisesc Domnului nostru Iisus Hristos, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, tuturor Sfinţilor din cer şi sfinţiei tale, cinstite părinte, că eu sunt creştin numai cu numele, după Botez, dar prin faptele mele cumplite sunt cel mai păcătos om de pe pământ şi nu este altcineva mai rău decât mine. De aceea mă cutremur să-mi mărturisesc şi să-mi descopăr cumplitele mele păcate pe care, singur, de bunăvoie le-am făcut în această viaţă, netemându-mă de Dumnezeu, neruşinându-mă de oameni şi pentru care nu m-a mustrat conştiinţa.

Acum, sfinţite părinte, văzându-mă bolnav, bătrân şi mustrat de conştiinţă şi temându-mă de moarte şi de judecata lui Dumnezeu, cu lacrimi şi cu durere din inimă mărturisesc păcatele mele cele prea mari şi grele care mă apasă pe suflet şi pe care nu le-am mărturisit niciodată amănunţit la vreun preot în viaţa mea, nefăcând nici canon pentru ele.

M-am născut într-o familie de părinţi (buni) răi, necredincioşi şi beţivi, care nu mi-au dat nici o educaţie creştinească în viaţă;

De mic am fost slab în credinţă, neascultător, mincinos şi rău, imitând păcatele părinţilor pe care le vedeam la ei şi la cei din jur, căci înjuram de cele sfinte, fumam, furam, mă băteam cu copiii şi nu mergeam la biserică;

Când eram mai mare am început să fur orice din casă, de la vecini, de la şcoală, de pe câmp, iar banii îi dădeam pe ţigări, pe băuturi şi la distracţii; alteori fugeam de la şcoală şi de la biserică, pentru că nu-mi plăcea să învăţ şi să mă rog;

De la vârsta de 14-15 ani am început să cad în desfrânare, cu o soră a mea mai mică, cu o verişoară, cu mai multe fete, fără nici o ruşine şi teamă de Dumnezeu şi de oameni;

De la vârsta de 16-17 ani am intrat într-o bandă de hoţi şi furam bani, vite, haine, de toate;

Am spart case, maşini, magazine, depozite, bănci etc. şi am furat averi mari;

Am jefuit mai multe biserici şi am furat din sfintele altare sfinte vase, cruci de metal preţios, veşminte, obiecte de cult şi cărţi, pe care le-am profanat şi vândut pe bani;

Am furat multe icoane vechi din case şi din biserici şi le-am vândut străinilor pe valută; am furat covoare, bani şi alte bunuri din biserici şi le-am vândut;

Am fost în alte ţări şi am spart maşini, vagoane de tren, magazine şi am furat bijuterii şi multe obiecte de valoare.

Am spart case de oameni bogaţi şi de rând şi m-am bătut cu ei; pe unii i-am lovit greu, pe alţii i-am mutilat, iar pe alţii i-am ucis cu pumnul, cu arma, cu cuţitul etc;

Am ucis în viaţă mai mulţi oameni, la beţie, în puşcării, unde am stat de mai multe ori, fie la distracţii în cârciumi, în hoteluri şi la nunţi, lovindu-i cu cuţitul, cu pumnul, cu obiecte speciale sau cu pistolul, fără să am nici o mustrare de conştiinţă, fiind mai rău decât fiarele!

Am căzut în tot felul de desfrânări şi sodomii cu zeci de femei şi fete minore, pe unele violându-le, pe altele bătându-le, iar pe altele omorându-le, după ce păcătuiam cu ele, ca să le iau averile;

Fiind în război, am ucis cu voia sute, mii de ostaşi inamici, cu mitraliera, cu tunul, cu tot felul de arme, fără nici o milă şi frică de Dumnezeu;

Am ucis oameni, tineri şi bătrâni, femei şi copii, în casă, la bloc, pe câmp, în cârciumi şi i-am jefuit;

Am vândut diferite droguri şi medicamente false sau vechi, îmbolnăvind pe mulţi şi am corupt sute şi mii de tineri, prin ateism, sectarism, yoga, practici metafizice păgâne, teosofie etc. Am stricat casele multora, luându-le femeile sau fetele. Am jurat strâmb, am fost căpitan de hoţi şi, putând să scap de la moarte pe cineva, am dat poruncă să-l omoare, nefiind vinovat. Am falsificat bani, paşapoarte şi alte acte publice;

Am răpit copii şi i-am vândut pe bani;

Am bătut pe tata şi pe mama şi am vrut de mai multe ori chiar să-i omor;

Am ucis la beţie sau la mânie pe tata, pe mama, pe fratele meu, rude, vecini, femei, duşmani etc, pentru avere, bani şi moştenire; m-am bătut cu alţi hoţi şi beţivi şi i-am ucis cu arma, cu cuţitul, cu pumnul etc;

Din răzbunare sau la beţie, am dat foc la casa mea, a vecinilor, a fraţilor, a duşmanilor;

Am crezut în vrăji, am făcut vrăji, am avut în casă duhuri rele şi prin ele am făcut mult rău la oameni;

Am stricat casele mai multor creştini prin vrăjitorie, prin desfrânare şi prin lucrarea diavolului;

Am oprit plata celor ce mi-au lucrat, le-am dat mai puţin decât trebuia, i-am jignit, lovit şi ameninţat;

Am fost om politic ateu şi am făcut mult rău celor nevinovaţi care îmi cereau ajutor, cerând de la ei bani mulţi şi daruri;

Ca primar, prefect, ministru, om de stat, am trimis pe mulţi la închisoare pe nedrept, n-am făcut dreptate, am luat daruri, am fost corupt şi ateu; n-am avut deloc milă de săraci, orfani, văduve, ţărani etc;

Fiind în funcţii mari de stat, am oprit să se zidească biserici noi, am poruncit să se dărâme biserici şi în locul lor să se facă parcuri, şcoli, cinematografe, cârciumi, blocuri etc;

De asemenea, am persecutat preoţi, călugări, creştini evlavioşi, pe motiv că sunt râvnitori pentru Biserică şi întorc pe mulţi la Hristos şi nu acceptă corupţia şi trădarea;

Apoi am aprobat şi ajutat pe sectanţi să-şi construiască, în oraşe şi sate, case de adunare, deşi nu aveau mulţi credincioşi, primind de la ei valută şi daruri mari, cu scopul de a-i corupe pe ortodocşi şi a-i face sectanţi;

Ca director şi inginer şef, am făcut multe acte false, furturi şi nedreptăţi în fabrici, ministere, întreprinderi etc, făcând mare pagubă ţării, întreprinderii şi oamenilor, din care cauză mulţi au ajuns la închisoare;

N-am dat salariul după dreptate tuturor şi am persecutat femeile muncitoare care nu-mi aduceau daruri şi nu voiau să păcătuiască cu mine; iar pe cele ce furau şi păcătuiau cu mine le favorizam, le dădeam prime şi concedii, netemându-mă de Dumnezeu şi de blestemul oamenilor nedreptăţiţi;

Ca activist de partid şi ateu, urmăream elevii de şcoli, învăţătorii şi funcţionarii care mergeau la biserică, pe cei ce credeau în Dumnezeu şi pe cei ce posedau cărţi sfinte şi îi param la securitate ca să fie anchetaţi, scoşi din serviciu şi pedepsiţi;

Persecutam pe creştini şi ţineam conferinţe de ateism în sate, oraşe, instituţii, şcoli, facultăţi şi fabrici, încercând să conving pe mulţi că nu este Dumnezeu şi creştinismul este un mit;

Ca ofiţer în armată, am ajuns ateu şi am persecutat şi urmărit pe soldaţii şi ofiţerii evlavioşi, pentru că mergeau la biserică pe ascuns, se cununau religios şi aveau icoane în casă, iar pe unii i-am pedepsit şi i-am persecutat ca să nu mai creadă în Dumnezeu;

Am controlat pe recruţi şi soldaţi dacă poartă cruci la piept şi dacă au cărţi şi icoane ortodoxe la ei şi i-am pedepsit;

Ca ofiţer de poliţie, am urmărit pe cei nevinovaţi, din motive politice, le-am făcut dosare false le-am pus martori mincinoşi şi i-am aruncat în puşcării pe nedrept pe mulţi ani, unde au avut de suferit, iar unii au murit acolo;

Ca ofiţer de securitate, am făcut mult rău oamenilor, i-am urmărit pe mulţi creştini nevinovaţi, i-am anchetat noaptea la domiciliu, i-am bătut de moarte ca sa dea declaraţii false şi la proces am cerut condamnarea lor la închisoare grea, unde unii au şi murit;

De asemenea am corupt pe mulţi oameni cinstiţi – studenţi, funcţionari, directori, civili, militari şi feţe bisericeşti -, i-am avansat şi le-am dat bani ca să fie în slujba securităţii şi a mea;

Am anchetat preoţi, călugări şi creştini buni şi am reuşit să-i fac pe mulţi informatori politici, ca să-şi pârască pe fraţii lor, iar pe alţii i-am condamnat greu;

Am pe conştiinţă mulţi morţi, bolnavi şi oameni bătuţi, chinuiţi şi pedepsiţi de mine în închisori, pe care n-am recunoscut că i-am pârât şi condamnat şi de la care nu mi-am cerut iertare;

Ca judecător, procuror şi avocat, fiind lipsit de credinţă şi frică de Dumnezeu, am judecat pe nedrept, dând amenzi mari şi condamnând la închisoare grea pe mulţi oameni nevinovaţi, iar pe cei vinovaţi, pe hoţi, atei şi ucigaşi, i-am scos nevinovaţi în faţa legii, în schimbul unor mari daruri şi sume de bani;

Ca judecător şi şef de tribunal, am condamnat la închisoare pe unii oameni nevinovaţi, pe bază de dosare false şi motive politice, pentru că erau împotriva comunismului şi ateismului, unii dintre ei murind prin închisori;

Fiind comandant de puşcărie, am bătut de moarte pe cei condamnaţi politic şi am pus pe gardieni să-i bată cumplit, să-i chinuie cu foamea, cu frigul şi cu tot felul de pedepse, iar pe unii dintre ei i-am ucis, direct sau indirect, prin tortură, înfometare, boală şi împuşcare;

Ca învăţător şi profesor în şcoli, am predat ateismul, am schimbat istoria ţării şi a Bisericii şi am interzis elevilor să creadă în Dumnezeu, să se închine, să aibă Biblie, să citească cărţi sfinte şi să participe la sfintele slujbe;

Ca medic, am făcut sute şi mii de avorturi la spitale şi acasă. Am făcut injecţii speciale femeilor şi le-am dat medicamente anticoncepţionale, sterilizându-le să nu rămână gravide, ucigând prin toate metodele mii de copii, pe care acum îi am pe conştiinţă;

Am dat medicamente vechi sau greşite la bolnavi şi am ucis sau am îmbolnăvit numeroşi copii, femei însărcinate şi bolnavi, călcând jurământul dat ca medic şi supărând mult pe Dumnezeu. Am făcut injecţii cu microbul SIDA, fără să ştiu şi am îmbolnăvit de moarte pe câţiva copii;

Ca farmacist şi asistent(ă) medical(ă) am dat la femeile însărcinate tot felul de medicamente anticoncepţionale şi am făcut personal avorturi clandestine, contribuind direct la uciderea a numeroşi copii şi a câtorva mame, pe care le am pe conştiinţă;

Ca om de afaceri şi comerciant, am dat împrumut bani cu camătă, luând dobânzi mari; am dat fonduri mari proprii pentru cluburi, stadioane, restaurante, hoteluri, bănci, case de toleranţă, case de adunare şi alte organizaţii oculte dubioase, iar pentru spitale, orfelinate, azile şi lăcaşuri de cult ortodoxe n-am dat nimic sau foarte puţin, făcând mult rău Bisericii Ortodoxe, adunând sume mari de bani de la oamenii săraci, încurajând corupţia, beţia şi desfrâul şi mâniind pe Dumnezeu;

De asemenea, am vândut alimente vechi, alterate, băuturi făcute cu chimicale, vin amestecat cu apă, produse industriale slabe şi îmbrăcăminte sintetică, înşelând şi îmbolnăvind pe mulţi oameni, din care am încasat venituri mari;

Ca şofer, am accidentat mortal şi am mutilat cu maşina mai mulţi oameni, lăsându-i să moară în drum şi fugind de la locul accidentului, din cauza mea, fiind băut şi neatent la volan;

Ca ţăran şi muncitor de rând am fost foarte beţiv şi desfrânat, m-am certat cu soţia, am bătut-o greu şi s-a sinucis din cauza mea, apoi m-am judecat cu rude şi vecini de la avere şi teren, câştigând procesul pe nedrept, din care pricină ne-am bătut şi l-am lovit greu, mutilându-l (sau omorându-l);

Ca preot am blestemat pe credincioşi şi au murit nedezlegaţi de mine, n-am sfătuit mai mult pe femei sa nu-şi ucidă copiii (inclusiv prin folosirea mijloacelor contraceptive: pilula, sterilet, injecţii, implanturi care sunt avortive n.n.), n-am încercat să împac pe cei certaţi, divorţaţi (din motive necanonice n.n.), aflaţi în ură de moarte şi în proces, (am cununat a doua oară pe cei care nu aveau motive canonice să divorţeze n.n.);

Au murit câţiva copii nebotezaţi şi bătrâni sau bolnavi nespovediţi şi neîmpărtăşiţi din neglijenţa mea, pentru care voi da greu răspuns în faţa lui Hristos;

De asemenea am rămas văduv şi m-am recăsătorit necanonic, smintind pe credincioşi prin viaţa mea şi pierzând harul preoţiei. Ca monah, am călcat voturile călugăreşti date în faţa lui Hristos cu mâna pe Sfânta Evanghelie, plecând în lume şi căsătorindu-mă. Din această cauză m-am rupt de Biserică, asemenea apostaţilor, smintind oamenii, şi nu m-am hotărât încă să mă întorc înapoi ca să scap de pedeapsa lui Dumnezeu.

Ca bărbat necăsătorit, am desfrânat cu multe fete, femei căsătorite şi văduve, păzindu-le şi obligându-le să avorteze şi să-şi abandoneze copiii.

Acestea sunt păcatele mele cele mari împotriva Duhului Sfânt şi păcatele strigătoare la cer, pe care nimeni altul nu le-a făcut pe pământ, pentru care mă căiesc, căzând la picioarele milei lui Dumnezeu. Iar sfinţia ta, cinstite părinte, să-mi fii martor înaintea lui Hristos la judecată, că m-am mărturisit de ele, că mă căiesc din toată inima, că cer iertare şi aspru canon până la moarte, pentru ca măcar în ceasul cel mai de pe urmă să fiu iertat, dezlegat şi mântuit.

Spovedania femeilor care au făcut păcate mari în viaţă

Mărturisesc lui Dumnezeu, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, tuturor Sfinţilor şi sfinţiei tale, cinstite părinte, toate păcatele mele cele mari şi foarte mari pe care le-am făcut în viaţă împotriva Duhului Sfânt, precum şi păcatele strigătoare la cer, cum nu au mai făcut alte femei pe pământ, pentru care sunt vrednică de toată pedeapsa şi de cele mai grele chinuri ale iadului, şi pe care nu le-am mai mărturisit niciodată la preot:

Am fost născută într-o familie creştină (bună sau) decăzută moral, din părinţi beţivi, răi şi necredincioşi, care trăiau în concubinaj şi nu ştiau de Dumnezeu şi de Biserică;

În copilărie n-am primit nici o educaţie creştină ortodoxă, nici n-am fost dusă la biserică, la spovedanie, la Sfânta împărtăşanie, nici cărţi de rugăciuni nu am avut şi nimeni n-a avut grijă de sufletul şi de viaţa mea;

În anii tinereţii am căzut în desfrânări şi sodomii cu tot felul de tineri şi oameni căsătoriţi şi am făcut multe avorturi;

M-am măritat de tânără şi am avut mai multe cununii civile, dar nici o cununie religioasă (sau numai una). În căsnicie am făcut tot felul de orgii, sodomii şi desfrânări pe care le poate face omul pe pământ, de care îmi este ruşine a le şi spune;

Am păcătuit cu zeci de bărbaţi căsătoriţi şi necăsătoriţi, cununaţi şi necununaţi, creştini şi păgâni, ortodocşi şi de altă lege, tineri şi mai bătrâni, simpli şi intelectuali, şi am făcut cu mulţi dintre ei cumplite păcate de sodomie şi perversiuni sexuale, întinând multe case şi ucigând multe suflete, pentru care voi da greu răspuns la judecată;

Ca femeie măritată am făcut zeci de avorturi, singură sau ajutată de alte femei, acasă şi la spitale sau prin medicamente şi injecţii împotriva naşterii, şi am ucis copiii, încât nu ştiu cum să mă pocăiesc, ca să primesc de la Dumnezeu iertare şi mântuire;

Am făcut avorturi multor femei pentru bani, ucigând sute de copii în pântecele fetelor şi femeilor tinere, acasă sau la spital, pe ascuns ca să nu mă ştie nimeni, adunând mulţi bani şi făcând avere cu banii încasaţi de pe avorturi şi sânge nevinovat, spre a mea cumplită osândă;

M-am păzit să nu rămân gravidă şi am învăţat pe multe fete şi femei cum să se păzească, cum să avorteze şi cum să evite sarcina, omorând prin pază sute de copii pe care îi am pe conştiinţă;

Am făcut casa mea, casa părinţilor mei şi alte locuinţe, case de desfrânare, de sodomii, de orgii diavoleşti şi de ucideri de copii, case de beţii, de petreceri de noapte şi locuri de grele păcate;

Fiind asistentă medicală la spital, am ajutat la maternitate unde se fac avorturi, contribuind personal la avortarea a mii de copii, dând ajutor medicilor la chiuretaje, făcând injecţii femeilor ucigaşe şi primind bani de la ele, drept recunoştinţă;

Mi-am întreţinut casa şi copiii, mi-am cumpărat cele de nevoie în viaţă şi mi-am adunat avere din banii primiţi pe avorturi, spre a mea osândă;

Am vândut şi împrumutat medicamente şi instrumente anticoncepţionale şi am învăţat pe femei cum să le folosească împotriva naşterii de copii, contribuind la avorturi;

Am îmbolnăvit pe unele femei, făcându-le avort clandestin; le-am sterilizat, rămânând sterpe, iar pe una (mai multe) am infectat-o cu seringă, medicamente vechi etc. şi a murit fără pocăinţă, din cauza mea, făcându-mă prin aceasta ucigaşă de copii şi de mame;

Am stricat mai multe familii prin desfrânările mele, am lăsat femei văduve şi copii orfani, luându-le bărbaţii, iar o femeie (mai multe), din cauza disperării, s-a sinucis, căci i-am distrus casa şi i-am cheltuit averea;

Am trăit în desfrânare cu un bărbat, şi soţia lui, aflând, a divorţat şi s-a sinucis; iar feciorii lor mă urăsc de moarte, vor să se răzbune şi nu vor să mă ierte;

Am făcut multe vrăji, am chemat ajutorul diavolilor, am luat mana de la vite, am făcut farmece ca fetele să nu se mai poată căsători, distrugând prin vrăjitorie mai multe fete, femei şi familii. Am făcut vrăji de tot felul, ghicind fetelor şi femeilor cu cărbuni, cărţi de joc, bobi, cafea şi cu cărţi sfinte, cum sunt: Evanghelia, Psaltirea etc, adunând mulţi bani din vrăjitorie şi făcând ură între oameni;

Am fost beţivă mulţi ani, îmbătându-mă mereu, din care cauză am înjurat de cele sfinte, am hulit pe Dumnezeu, m-am certat, am desfrânat cu mulţi bărbaţi şi am blestemat;

Mi-am blestemat copiii şi vecinii, şi am fost şi eu blestemată de mama şi de un preot şi au murit fără să mă ierte, rămânând nedezlegată de blestem;

Am vândut copii de la maternitate, de la leagăn şi de la casele de copii, precum şi de la unele familii sărace, dându-i la români şi la străini, pe valută, cu scopul de a mă îmbogăţi, vânzând sânge de copii nevinovaţi;

Am sfătuit şi am mijlocit vânzarea de copii creştini botezaţi, la oameni sectanţi, atei sau păgâni care nu cred în Hristos, lipsindu-i de mântuire spre a mea cumplită osândă;

La maternitate, ca asistentă, am lăsat să moară mai mulţi copii nou-născuţi fără botez şi nu m-am silit să-i botez cu aghiasmă, cum m-a învăţat preotul;

Am fost femeie de serviciu la oameni mari şi am furat multe lucruri şi bani de la ei, apoi am căzut în desfrânare cu ei şi cu feciorii lor, făcând ură şi dezbinare între soţie şi copii;

Am fost convertită de sectanţi la secta lor, primind daruri, cărţi şi bani şi am pus pe foc icoanele din casă, Crucea, cărţile sfinte, şi, lepădându-mă de Botezul ortodox, am primit botezul lor, certându-mă cu toţi ai mei. Ba am atras la sectă şi soţul, copiii şi alţi oameni, ducându-i pe toţi la pierzare;

Mi-am lăsat soţul, fiind desfrânată, smintind vecinii şi copiii, iar el, de ruşine, s-a sinucis, făcându-mă prin aceasta ucigaşă de oameni;

Rămânând văduvă, n-am făcut parte dreaptă de moştenire copiilor mei şi ca urmare s-au judecat, s-au şi bătut intre ei, iar unul a fost ucis din cauza mea;

N-am îngrijit la maternitate cu atenţie femeile lăuze şi pruncii nou-născuţi şi din neatenţie le-am făcut injecţii vechi sau le-am dat medicamente necorespunzătoare şi astfel, din cauza mea, au murit atâţia copii şi atâtea mame;

Am acceptat să fiu informatoare la securitate şi martoră mincinoasă la procese, pârând pe mulţi şi contribuind la condamnarea unor oameni nevinovaţi.

Acestea sunt cele mai mari păcate ale vieţii mele, pentru care mă căiesc din toată inima şi cu lacrimi cer iertare de la Dumnezeu şi de la sfinţia ta, părinte. Vă rog să-mi daţi canon de pocăinţă şi dezlegare, căci făgăduiesc să pun început bun, ca să dobândesc şi eu păcătoasa mântuirea sufletului.

Bibliografie: Arhimandrit Ioanichie Bălan, Rânduiala Sfintei Spovedanii şi a Sfintei Împărtăşanii, Iaşi, 2002.

Anexe

Să nu ne împărtăşim cu nevrednicie!

Una dintre cele mai grave înşelări, care astăzi a cuprins pe cei mai mulţi dintre creştini - fie mireni, fie clerici – este primirea Sfintei Împărtăşanii cu nevrednicie (1 Corinteni 11, 27-31). Mai mult chiar, ei se îndeamnă unii pe alţii a se împărtăşi cât mai des, în această stare de nevrednicie. Încep să se înmulţească scrierile ce susţin lucrul acesta. Zicem „înşelare”, pentru că se trece de toţi cu vederea un lucru foarte important şi învederat tuturor: anume că creştinii zilelor noastre sunt cu totul diferiţi, ca vrednicie duhovnicească, de creştinii pe care Sfinţii Părinţi îi îndemnau să se împărtăşească mai des. Nu greşim spunînd că noi - creştinii zilelor noastre - suntem radical opuşi, la antipodul creştinilor de altădată. O zic mari ierarhi, precum Ilie Miniatis, de pildă. Nu e greu de demonstrat lucrul acesta prin cele mai simple exemple la îndemâna tuturor. Deci să ne gândim la câteva păcate grave, generalizate astăzi până la o aşa măsură, încît nu mai sunt văzute ca păcate sau, dacă sunt văzute de către unii, le văd ca păcate mici, neînsemnate. Chiar dacă ele existau şi în timpul creştinilor din vechime cărora Sfinţii Părinţi le cereau să se împărtăşească mai des, ele nu erau atunci într-un număr aşa de mare ca astăzi, când sunt generalizate deja. Iată şi exemplele: astăzi nu mai găsim decât foarte rar logodnici care să vină la cununie în stare de feciorie trupească; de asemenea, familii care să mai nască mulţi copii. Rare, prea puţine! Dacă familiile de azi fac un copil sau doi (ori nici unul), părinţii lor aveau 3-4, iar bunicii sau străbunicii lor aveau 8-9 sau chiar mai mulţi. Deci avorturile, chiar dacă existau, erau rare, erau mai puţine. Or, doar în ultimii 14 ani, în ţara noastră s-au făcut mai mult de 15 milioane de avorturi înregistrate. Dacă mai punem la socoteală avorturile care se fac prin folosirea anticoncepţionalelor şi a steriletelor – care sunt avortive, deşi mulţi nu ştiu acest lucru! – vedem prea bine cât de mare este deosebirea dintre creştinii zilelor noastre şi cei de acum 100 de ani sau mai mult. Dar ce să mai zicem de alte păcate nefireşti (nu le mai numim, le ştiu prea bine cei ce le săvârşesc şi nu se poate să nu fie mustraţi de conştiinţă!). Asta în ceea ce priveşte relaţiile trupeşti în rândurile creştinilor din zilele noastre! Sau ce să mai zicem de divorţuri, care sunt la ordinea zilei?! Aşa era acum 100 de ani?! Sau, mai ales acum 200 de ani?! Sfântul Ignatie Briancianinov zice că pe vremea sa şi mai ales a celor dinaintea sa, când divorţurile erau făcute atunci când Biserica hotăra că pot fi făcute, ele erau foarte rare. Ba unii ierarhi de dinaintea sa nici nu întâlniseră cazuri de divorţ! Odinioară, era bine dacă ţineai seama de „gura lumii”, căci pedepsea păcatele grave, mai ales cele făcute în văzul tuturor. Azi, aceeaşi „gură a lumii”, sau „lumea” - de care ţinem seama mereu, în toate gândurile, cuvintele şi faptele noastre - ne duce absolut sigur spre iad. Câte familii nu sfârşesc rău tocmai pentru că ţin seama de ea! Şi nu vor să n-o ia în seamă, chiar dacă văd bine unde îi duce lumea, de a-l cărui glas ascultă mereu. Dacă e „să stăm strâmb, dar să judecăm drept” - cum se zice – astăzi majoritatea creştinilor ar trebui să nu se apropie de Sfânta Împărtăşanie, afară de cazul că vor să facă acest lucru cu nevrednicie. Să judecăm din punctul de vedere al canoanelor Sfinţilor Părinţi familiile tinere care se păzesc de a avea copii. Ar trebui ca, în tot timpul cât se păzesc de a avea copii (şi se păzesc aproape toţi!), să nu se împărtăşească. Şi apoi încă 2 ani după ce au încetat să se păzească (pe lângă alte nevoinţe ce trebuie să facă în ceea ce priveşte canonul de spovedanie). Aici ar trebui de luat aminte la faptul că, cei ce se păzesc prin folosirea anticoncepţionalelor şi a steriletelor, care sunt avortive, trebuie canonisiţi într-o măsură mult mai mare. Şi aceasta pentru că e vorba de avorturi în toată regula. Ar trebui în aceste cazuri o canonisire asemenea avorturilor, de mulţi ani. Trebuie cercetată bine situaţia. Dar cu toate acestea ei sunt împărtăşiţi!

Ce să mai zicem de mulţi creştini de astăzi, care se împărtăşesc fără să ţină posturile în întregime, precum şi zilele de post de miercuri şi vineri de peste an, care n-ar trebui să se împărtăşească dacă fac aşa. La fel şi cu cei ce merg pe la vrăjitori şi alţii de soiul acestora; de cei ce se căsătoresc în grade de rudenie trupească sau duhovnicească; de cei căsătoriţi cu eretici sau cu păgîni; de cei divorţaţi şi recăsătoriţi, însă în mod necanonic; toate, fapte neîngăduite de canoanele Sfinţilor Părinţi, care opreau de la Împărtăşanie pentru foarte mulţi ani pe cei ce le făceau. Câţi sunt întrebaţi la spovedanie despre lucrurile acestea?! Sau câţi duhovnici îi canonisesc pe cei ce îndeamnă la aceste păcate: părinţi, prieteni, alte persoane, care ar trebui şi ei canonisiţi în cazul acesta. Şi, repetăm, toate aceste fapte sunt astăzi făcute de majoritatea creştinilor; răul s-a generalizat.

Ideea că aceste păcate grave s-ar fi săvârşit în aceeaşi măsură şi în trecut, dar că nu se ştia de ele, neexistînd mijloacele moderne de informare de astăzi, este cum nu se poate mai falsă. Referitor la aceasta, reamintim exemplul cel mai grăitor: numărul de copii al tinerilor căsătoriţi de astăzi, faţă de cel din timpul părinţilor lor, apoi al bunicilor lor şi, mai ales, al străbunicilor lor. Este un lucru învederat tuturor că situaţia este cu totul diferită. Este un lucru învederat tuturor celor ce vor să gândească şi să se smerească. Deoarece, cine neagă aceste adevăruri şi spune că, în ceea ce priveşte generalizarea păcatelor grave, nu este nici o deosebire între creştinii zilelor noastre şi cei de acum 100-200 de ani, nu arată altceva decât că vrea să se îndreptăţească, nevrând să-şi vadă păcătoşenia. Iar atunci când facem aceasta, când ne îndreptăţim şi nu vrem să ne vedem păcatele, nu ne vom mai îndrepta înaintea lui Dumnezeu, după Sfinţii Părinţi. Şi nu ne vedem păcătoşenia pentru că nu ne cunoaştem pe noi înşine. Iar aceasta se întîmplă pentru că ne rugăm fără luare aminte, citim scrierile Sfinţilor Părinţi fără luare aminte. Dacă le mai citim, fiindcă de cele mai multe ori citim altceva decît scrierile Sfinţilor Părinţi. (E bine a citi în acest sens scrierile Sfântului Ignatie Briancianinov).

Sfântul Ioan Gură de Aur - tâlcuind cuvintele Sfântului Apostol Pavel de la I Cor. 11:30: „De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” - zice că acei care nu vor fi pedepsiţi până la sfârşitul vieţii pentru împărtăşirea lor cu nevrednicie, negreşit vor fi pedepsiţi veşnic în viaţa viitoare. Iar Sfântul Ignatie Briancianinov zice despre cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie: „[…] Apropiindu-se de Tainele lui Hristos din putoarea păcatului, aruncându-se în putoarea păcatului după primirea Tainelor, nevăzând asupra lor pedeapsa neîntârziată, ei presupun că nu urmează niciodată vreo pedeapsă. Greşită părere! Iudeilor le-a fost prezisă pedepsire desăvârşită şi nestrămutată pentru uciderea de Dumnezeu; aceasta însă a urmat la câteva zeci de ani după săvârşirea neîntrecutei nelegiuiri. Negrăita milostivire şi îndelungă-răbdarea lui Dumnezeu încă mai aştepta pocăinţa lor. Această milostivire şi îndelungă răbdare aşteaptă şi pocăinţa noastră. Pedeapsa este amânată iar şi iar; ea însă va veni negreşit asupra păcătoşilor nepocăiţi, îndărătnici, care săvârşesc dinadins păcatul. Începutul ei se vede cel mai des în moartea năprasnică sau într-o boală care înlătură putinţa pocăinţei. Pedeapsa ca atare e împlinită în tărâmul de dincolo de mormânt” […].

Toate cele spuse mai sus ţin de majoritatea creştinilor care se împărtăşesc cu nevrednicie. Nu este însă vorba aici şi de cei ce spovedindu-se la duhovnici iscusiţi [30], se împărtăşesc cu Sfintele Taine în starea duhovnicească pe care o cere Dumnezeu pentru aceasta. De cei ce sunt canonisiţi cum trebuie, se cunosc foarte bine pe ei înşişi şi îşi împlinesc cu râvnă canonul primit la spovedanie. Se vede în viaţa lor schimbarea minţii şi inimii lor. O adâncire în starea de smerenie, de conştientizarea păcătoşeniei, şi de celelalte fapte bune.

Aşadar, să nu ne înşelăm pe noi înşine văzând că nu suntem pedepsiţi de Dumnezeu la scurt timp de la împărtăşirea cu nevrednicie. Pedeapsa va veni cu siguranţă, fie şi mai târziu sau, dacă nu, să fim siguri, vom fi osândiţi veşnic în viaţa viitoare. Iar atunci când suntem pedepsiţi încă în viaţa aceasta, prin boli şi necazuri de tot felul, să ne gândim întâi la această cauză a cauzelor a tuturor pedepselor venite asupra creştinilor zilelor noastre: împărtăşirea cu nevrednicie. Bine ar fi ca atunci când creştinii vin la preot pentru a găsi explicaţii şi soluţii la diversele lor probleme să fie întrebaţi în primul rând acest lucru: Nu cumva te-ai împărtăşit cu nevrednicie?

Despre actualitatea sfintelor canoane

După cum spun marii duhovnici ai zilelor noastre, Sfînta Taină a Spovedaniei (mărturisirii) este într-adevăr Taina de care depinde mîntuirea tuturor creştinilor, e cheia mîntuirii. Dar numai atunci cînd este făcută în faţa unor duhovnici învăţaţi şi iscusiţi în fapte[31], care, în canonisirea păcatelor, ţin seama de Canoanele date de Sfinţii Părinţi. De asemenea, duhovnicii trebuie să se călăuzească tot după Sfinţii Părinţi şi în privinţa îndrumărilor pe care le dau celor ce se spovedesc, pentru a-i ajuta să părăsească păcatele, înlocuindu-le cu faptele bune potrivnice acestora. Iar credincioşii, găsind astfel de duhovnici şi avînd voinţă de mîntuire, trebuie să se străduiască din toate puterile a împlini canonul primit la spovedanie. De fapt, după unii canonişti, preotul îşi dovedeşte vrednicia sau nevrednicia pentru slujirea preoţească la care este chemat mai-nainte de toate prin felul în care înţelege însemnătatea Sfintei Taine a Spovedaniei.[32]

Sfintele Canoane, de a căror covîrşitoare însemnătate şi actualitate vrem să ne ocupăm, au fost date de către Sfinţii Părinţi, fie de fiecare în parte, fie adunaţi în soboare locale ori ecumenice, şi în general ele sînt hotărîri, norme sau dreptare, atît în ceea ce priveşte adevărata învăţătură de credinţă, cît şi adevărata trăire a ei în viaţa creştinilor. Aproape în totalitate, Canoanele date de Sfinţii Părinţi, atunci cînd e vorba de păcate, au în comun faptul că opresc pe păcătos de la Sfînta Împărtăşanie un număr mai mare sau mai mic de ani (uneori mai puţin de un an), după greutatea păcatelor săvîrşite. Numai că, din nefericire, în vremurile din urmă Canoanele sînt în cea mai mare măsură trecute cu vederea şi cei mai mulţi dintre cei bolnavi de păcate nu sînt de loc opriţi de la Sfînta Împărtăşanie, iar alţii doar pentru scurt timp (de la un post la altul). (Se înţelege, afară de cazurile fericite, care sînt puţine.) Acest lucru se întîmplă cu toate că Sfinţii Părinţi ne spun că: „Păgîn este preotul care dezleagă ceea ce au legat dumnezeieştile Canoane” (Sfîntul Efrem Sirul); şi iarăşi: „Mare prăpastie este unde Canoanele nu stăpînesc, şi mare primejdie apasă asupra preotului care nu cunoaşte dumnezeieştile Canoane” (Sfîntul Ioan Gură de Aur). Iar Sfîntul Vasile cel Mare, vrînd să arate importanţa deosebită a ţinerii Canoanelor, aduce la cunoştinţă preoţilor din eparhia sa că trebuie să ia aminte la Canoanele Sfinţilor Părinţi şi să nu fie nepăsători cu privire la ele, „pentru ca treburile Bisericii să nu ajungă în deplină tulburare” (Canoanele 89 şi 90 ale Sfîntului Vasile cel Mare).

Întrebarea care se pune este aceasta: Se pot aplica întocmai Canoanele Sfinţilor Părinţi statornicite de Biserică? Răspunsul, dat în lumina scrierilor Sfinţilor Părinţi, este un „da” hotărît! Putem întări aceasta arătînd că: Dacă în primele veacuri ale Bisericii - cînd rîvna creştinilor pentru viaţa trăită în sfinţenie era cu totul deosebită de cea a creştinilor zilelor noastre (azi avem creştini de un soi împotrivnic celor de atunci, vorba lui Ilie Miniat) - pentru păcate grave: ucidere (în care intră şi avortul), desfrînare, apostazie (lepădare de Dumnezeu), creştinii erau opriţi ani mulţi de la Sfînta Împărtăşanie, ba în unele cazuri pînă la sfîrşitul vieţii[33]; şi dacă, mai tîrziu, pe la sfîrşitul veacului al VI-lea, Sfîntul Ioan Postnicul scurtează timpul opririi de la Sfînta Împărtăşanie, pentru cele mai multe dintre păcate, la trei ani, dar numai cu condiţia ca cei opriţi să ţină în tot acest timp un post aspru (prin hrănirea cu mîncare uscată după orele 15 sau uneori pînă seara), şi să facă cîte 200-300 de metanii pe zi; deci - dacă în timpurile dinainte, cînd canonisirea era făcută cu adevărat după voia lui Dumnezeu, cei cu păcate grave se împărtăşeau după mulţi ani - Canoanele date de Sfinţii Părinţi sînt valabile cu atît mai mult azi, cînd viaţa duhovnicească a creştinilor este plină de formalism şi nepăsare.

Doar atunci cînd păcătosul ia în serios canonul primit la spovedanie – care în esenţa sa stă, după Sfinţii Părinţi, în părăsirea păcatelor şi în înlocuirea lor cu faptele bune potrivnice acestora, în oprirea de la Sfînta Împărtăşanie, acolo unde o cer Canoanele, şi în săvîrşirea cu luare aminte de rugăciuni, citirea de cărţi sfinte (doar cele scrise de Sfinţii Părinţi[34]), postiri, metanii, milostenii – şi se străduieşte cu toată puterea să-l împlinească, aceasta poate fi o pricină pentru ca duhovnicul să-i scurteze răstimpul opririi de la Sfînta Împărtăşanie prescris la început. „Nu cer mulţimea vremii, ci îndreptarea sufletului” – zice Sfîntul Ioan Gură de Aur; şi iarăşi: „Deci aceasta arată-mi: dacă s-a umilit, dacă s-a schimbat, şi s-au făcut toate; dacă aceasta nu va fi, ce folos avem de vreme? Nici nu întrebăm dacă rana s-a legat de multe ori, ci dacă a folosit ceva legătura. Deci, dacă a folosit şi în puţină vreme, să nu se puie mai mult; dar dacă nimic n-a folosit, şi după zece ani să se puie; folosul legăturii va fi hotarul dezlegării.” Aici vedem îndreptăţirea unor duhovnici (mai ales din mănăstire), care, trecînd mulţi ani de la săvîrşirea păcatelor, la mulţi dintre cei ce se spovedesc, dar care n-au fost canonisiţi cum trebuie şi nu li s-a cerut să răscumpere păcatul pe măsura greutăţii lui[35], chiar şi după vreme îndelungată dau celui ce se spovedeşte canon şi îl opresc de la Sfînta Împărtăşanie un anumit număr de ani.

Hotărîtoare rămîn deci roadele pe care le face cel ce se spovedeşte. Dacă acestea nu se văd în răstimpul prescris, canonul de oprire de la Sfînta Împărtăşanie trebuie urmat sau poate fi chiar înăsprit prin sporirea numărului de ani, pînă la îndreptare, dacă această măsură este cea mai potrivită[36].

Duhovnicii zilelor noastre nu trebuie deci să se teamă atunci cînd canonisesc aşa cum cer Canoanele Sfinţilor Părinţi, văzînd în aceasta o pricină a îndepărtării creştinilor de la Biserica lui Hristos! Ci, din contra, să se teamă cînd nu fac astfel! Sfintele Canoane nu şi-au pierdut cu nimic însemnătatea şi puterea, şi de aceea nimeni din cei care nu ţin seama de ele să nu le învinuiască pentru răutatea ce stăpîneşte asupra celor fără frică de Dumnezeu. Părintele Cleopa spunea: „Preoţii, păstorii, să cunoască bine scumpătatea şi iconomia Sfintelor Canoane şi să le pună în lucrare după vreme şi de la caz la caz cu fiecare suflet rănit de păcate. Studenţii teologi ar trebui să cunoască cît mai bine cum să aplice scumpătatea şi iconomia Canoanelor, care s-au pus de Duhul Sfînt în Biserica lui Hristos. Mare primejdie este atît pentru preoţi, cît şi pentru păstoriţii lor dacă nu cunosc cît de puţin Sfintele Canoane, precum şi felul cum trebuie să le pună în lucrare.”[37]

Ca o încheiere la tot ce s-a spus: astăzi - cînd păcatele grave au ajuns obşteşti şi nu mai sînt simţite ca atare, ba, mai mult decît atît, i se zice „răului bine şi binelui rău” (Isaia 5, 20) - se cere asprirea canonisirii.[38] Canoanele par aspre doar aşezate alături de starea duhovnicească nefirească în care trăim. De aceea, păcătosul trebuie îndrumat să ajungă a vedea starea sa de păcătoşenie (printre altele, pregătirea pentru spovedanie trebuie să fie cea mai des luată în seamă în predici şi cateheze)[39], şi căile de a ieşi din ea, dîndu-i-se nădejdea că timpul opririi de la Sfînta Împărtăşanie se poate scurta, atunci cînd el se străduieşte cu toată puterea să împlinească canonul primit la spovedanie.

Grija de căpetenie

Grija cea dintîi şi de toată vremea, atît timp cît trăim pe pămînt, trebuie să fie aceea de a ne despătimi, adică de a dezrădăcina patimile din noi, deci de a le părăsi desăvîrşit şi a le înlocui cu faptele bune opuse lor. Aceasta ar trebui să ne fie ţinta de căpetenie, atît timp cît trăim pe pămînt, despătimirea. Nu a ne împlini profesional cît mai bine, sau a ne aranja cît mai confortabil trupeşte în lumea aceasta, sau a face în aşa fel încît copiii noştri să facă şcoli înalte (cîte 2-3 facultăţi), sau a le asigura cheile de la apartament şi maşină atunci cînd se vor căsători, un serviciu confortabil etc. Sfîntul Simeon Noul Teolog zice că nimeni nu se va mîntui fără osteneală, şi chinuri, şi fără pocăinţă adevărată şi fără paza întocmai a poruncilor lui Dumnezeu. Pentru a ajunge să împlinim cele spuse de Sfîntul Simeon trebuie să ne cunoaştem cît mai bine pe noi înşine şi să avem luare aminte în privinţa tuturor mijloacelor mai însemnate pentru mîntuire: paza minţii, rugăciunea, citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfînţilor Părinţi, cercetarea zilnică a conştiinţei şi spovedania.

Unii, prea puţini între creştinii de astăzi, mai luptă pentru despătimire. Însă - lipsiţi fiind de povăţuitori duhovniceşti iscusiţi şi neadăpîndu-se zilnic din scrierile Sfinţilor Părinţi care scriu despre felul cum trebuie să ne despătimim şi să facem adevărată pocăinţă - nu înaintează prea mult duhovniceşte. N-au luarea aminte îndreptată spre adevărata ţintă, lupta cu gîndurile, lucrul cel mai important de făcut în vederea despătimirii. Fiindcă tot războiul nevăzut - adică acela cu dracii, după Sfinţii Părinţi - se dă mai întîi în mintea noastră, este în legătură cu gîndurile. Dacă nu vom păcătui cu gîndul şi cu închipuirea, nu vom ajunge nici la păcatul cu fapta şi, mai ales, la repetarea lui pînă a ne deveni o a doua natură, din care cu greu mai putem ieşi.

Deci lucrul cel mai important cît trăim pe pămînt, stă în a avea necontenită luare aminte la gîndurile ce ne vin în minte, spre a le recunoaşte pe cele ce ne vin de la diavoli şi spre a le îndepărta. Iar pentru a face aceasta, trebuie să cunoaştem bine voia lui Dumnezeu, descoperită în Sfînta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi. Citirea lor curăţeşte mintea, o face să se îmbogăţească cu gînduri cuvioase şi să poată îndepărta cu uşurinţă gîndurile rele cu care ne îndeamnă vrăjmaşii noştri nevăzuţi. Însă nu doar aceasta ne ajută pentru păzirea minţii de gîndurile rele, ci - în chip cu totul deosebit, pe lîngă luarea-aminte la sine - rugăciunea cea de toată vremea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.” Avînd neîncetat în minte pomenirea numelui Domnului nostru Iisus Hristos, putem să punem în faţa Sa, de la prima lui apariţie, orice gînd care ne trece prin minte. Şi aceasta, deoarece Sfinţii Părinţi zic că toate gîndurile care ne vin în minte trebuie puse din prima clipă în legătură cu Mîntuitorul. Şi atunci cînd vedem că ele vin de la vrăjmaşul, să le îndepărtăm. Trebuie deci să nu le primim, să nu vorbim cu ele şi să nu le luăm în seamă deloc, ci să ne preocupăm doar cu rugăciunea şi cu gîndurile pe care le vedem a fi bune, în urma punerii lor din prima clipă în legătură cu Mîntuitorul.

Sfinţii Părinţi împart gîndurile în două categorii: gînduri care „taie” şi gînduri care „se taie”. Şi anume, cele rele le taie pe cele bune, dar şi cele rele se taie de către cele bune. Ei ne dau spre pildă venirea în minte a gîndului bun al găzduirii străinilor spre slava lui Dumnezeu, arătînd însă că vrăjmaşul diavol ne şopteşte să îi primim pe străini doar pentru slava noastră. Deci el taie gîndul nostru bun cu cel rău insuflat de el. Dar şi noi, dacă luăm aminte la gîndurile ce ne trec prin minte şi observăm că ele ne vin de la vrăjmaşul, ca şi în cazul gîndului de a-i primi pe străini pentru slava proprie, le putem tăia la rîndul nostru, punîndu-le în legătură cu Dumnezeu, de pildă dorind să-i primim pe străini pentru slava lui Dumnezeu.

Nu trebuie sa ne tulburăm deloc de năvala necontenită a gîndurilor celor rele. Ele trebuie să vină, căci Dumnezeu îngăduie ca vrăjmaşii noştri nevăzuţi să facă aceasta, pentru a se arăta alegerea noastră, fie spre bine, fie spre rău. Atunci cînd dobîndim neschimbarea în una dintre cele două stări, sîntem deja pregătiţi pentru a fi luaţi în viaţa cealaltă - fie în Rai, fie în iad. Deci noi trebuie să stăm împotriva gîndurilor rele, alungîndu-le prin rugăciune, prin citirea scrierilor sfinte - amîndouă făcute cu luare aminte, cum s-a spus mai sus - şi prin paza minţii, punînd toate gîndurile care ne trec prin minte în legătură cu Dumnezeu, iar nu în legătură cu felul cum priveşte lumea lucrurile. Aceasta este greşeala de căpetenie a majorităţii creştinilor zilelor noastre: raportarea la judecăţile lumii a tuturor gîndurilor, cuvintelor şi faptelor. Lucru afară de care nu este altul mai rău, deoarece - potrivit Sfintei Scripturi - „Cine e prieten cu lumea e duşman cu Dumnezeu” (Iacov 4, 4). Dacă am încerca să vedem de la care duhuri ne vin gîndurile şi le-am pune din prima clipă în legătură cu Dumnezeu, spre a le duce mai departe pe cele bune şi a le îndepărta cu totul pe cele rele, am reuşi cu timpul, cu ajutorul lui Dumnezeu, să gîndim, să cuvîntăm şi să făptuim aşa cum vrea El.

Tot în ajutorul întăririi noastre în gîndrile cele bune şi a izbăvirii desăvîrşite de cele rele, un mijloc foarte important este Taina Spovedaniei. Numai că aceasta nu trebuie făcută oricum, ci la un duhovnic iscusit în fapte şi în învăţătura Sfinţilor Părinţi şi cu multă grijă în canonisirea păcatelor. Sfîntul Ignatie Briancianinov spune că, mărturisind părintelui nostru duhovnicesc gîndurile şi simţămintele noastre cele păcătoase numaidecît ce se ivesc (chiar dacă duhovnicul nostru este un om obişnuit şi fără faimă de sfinţenie), credinţa noastră în sfînta taină a spovedaniei ne va scăpa de ele. Harul lui Dumnezeu, care este prezent în taină, ne va vindeca. Propăşirea noastră duhovnicească, mai repede sau mai încet în timp, depinde în cea mai mare măsură de duhovnicul iscusit. Astăzi, pentru a şti să căutăm şi alegem acest duhovnic iscusit, este mare nevoie a citi două dintre lucrările importante ale Sfinţilor Părinţi: Sfîntul Simeon Noul Teolog: Scrieri, volumul III; şi Sfîntul Teofan Zăvorîtul: „Viaţa Lăuntrică”.

Referitor la duhovnicul priceput, trebuie să ştim că nu învăţătura lumească şi scolastică din şcolile teologice de astăzi îl pot face iscusit pe acesta (vezi Sfîntul Simeon Noul Teolog şi ceilalţi Sfinţi Părinţi), ci viaţa curată trăită în ucenicie la un duhovnic iscusit, rugăciunea, cunoaşterea Canoanelor Sfinţilor Părinţi şi citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi. Toate acestea însă, făcute cu cea mai mare luare aminte.

Şi - nu în ultimul rînd, tot după Sfinţii Părinţi - foarte mult ne ajută pentru a ne despătimi cercetarea zilnică a conştiinţei. În fiecare seară ar trebui să ne cercetăm conştiinţa cu privire la păcatele săvîrşite în timpul zilei (ne putem folosi de listele de păcate din scrierile Sfinţilor Părinţi sau de anumite îndreptare de spovedanie), pentru a vedea care sînt cele mai grave dintre ele, care sînt pricinile lor, străduindu-ne cu toată puterea să le părăsim, înlocuindu-le cu faptele bune potrivnice lor. Dar cercetarea zilnică a conştiinţei este rareori cerută de către duhovnici celor ce li se spovedesc, deşi la Sfinţii Părinţi aceasta era o temelie pentru sporirea duhovnicească. De aceea, odinioară, în multe mănăstiri, monahii se spovedeau zilnic. (Sfîntul Ioan Scărarul ne povesteşte faptul că a întîlnit monahi care purtau la cingătoare un carneţel în care îşi scriau zilnic toate păcatele, spre aducere aminte şi mărturisire.) Lucru pe care nu se pune nici un preţ în zilele noastre. În schimb, se înmulţesc scrierile ce îndeamnă la împărtăşania făcută des, ba chiar locurile unde se practică aceasta, atît în bisericile de mir, cît şi în mănăstiri, deşi aproape întotdeauna aceasta nu este urmare a unei spovedanii adevărate, a unei canonisiri după Canoanele Sfinţilor Părinţi şi a împlinirii lor. În astfel de cazuri, făcîndu-se cu nevrednicie, Sfînta Împărtăşanie nu poate fi decît spre pierzania veşnică, atît a celor ce o primesc, dar, întîi de toate, a celor ce o dau. (Să ne gîndim că atunci cînd se împărtăşeau zilnic şi de obşte, creştinii primelor veacuri „stăruiau în învăţătura Apostolilor (…) şi în rugăciuni. Şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin Apostoli, şi mare frică îi stăpînea pe toţi. Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi stăruiau într-un cuget în biserică şi, frîngînd pîinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii, lăudînd pe Dumnezeu şi avînd har la tot poporul, Faptele Apostolilor 2:42-47.)

Aşadar, să ne nevoim toată viaţa pentru a avea luare aminte la sine-ne şi să ne păzim mintea pentru a îndepărta gîndurile ce ne vin de la vrăjmaşii nevăzuţi. Să luăm în ajutor pentru aceasta rugăciunea şi punerea în legătură cu Dumnezeu a oricărui gînd, de la prima lui venire în minte, şi doar[40] citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi. Să ne spovedim la un duhovnic iscusit, care canoniseşte după Canoanele Sfinţilor Părinţi, şi să ne împlinim cu rîvnă canonul primit la spovedanie. Să ne cercetăm zilnic conştiinţa, pentru a ne cunoaşte cît mai bine pe noi înşine şi a şti cu care patimi trebuie sa luptăm mai întîi şi cum să facem aceasta. Făcînd toate acestea, vom putea să dezrădăcinăm patimile din noi şi să le înlocuim cu faptele bune potrivnice lor. Pentru că, odată părăsite patimile, în locul lor trebuie neapărat să punem faptele bune potrivnice lor, dacă vrem să ne mîntuim sufletele. Aceasta să ne fie grija cea dintîi şi de toată vremea, atît timp cît trăim pe pămînt, iar nu alte griji deşarte, nefolositoare, şi pierzătoare de suflet.

Să ne silim a fi noi înşine!

După Sfinţii Părinţi, unul dintre cele mai importante lucruri, pe care cei mai mulţi dintre noi nu-l cunoaştem, în ceea ce priveşte războiul nevăzut cu vrăjmaşul nostru, diavolul, este faptul că, atîta vreme cît sîntem ţinuţi de patimi, nu noi sîntem cei ce gîndim şi cuvîntăm în mintea noastră şi simţim în sufletul nostru, ci vrăjmaşul diavol este cel care ne insuflă acele gînduri şi simţiri pătimaşe. De aceea nici nu sporim duhovniceşte, căci diavolul - care gîndeşte în locul nostru, fiindcă noi îl lăsăm să o facă, din cauza neştiinţei noastre - nu ne va da decît gînduri şi simţiri deşarte şi pierzătoare de suflet (lăsîndu-ne totuşi impresia că acelea sînt propriile noastre gînduri). De aceea, se întîmplă să nu avem conştiinţa limpede a ceea ce am făcut în trecut, sau să nu asimilăm prea mult din cele citite; pentru că, în cea mai mare parte a timpului, nu am fost noi înşine, aceasta întîmplîndu-se – repetăm - atîta vreme cît stăm liniştiţi în patimile noastre. Şi, dimpotrivă, aşa se face că, atunci cînd conştiinţa ne mustră, ne pare rău de faptele rele săvîşite, ceea ce arată că atunci ne regăsim pe noi înşine.

În vechime, despre lucrul acesta au vorbit Sfîntul Diadoh al Foticheii şi Sfîntul Macarie cel Mare; mai apoi, Sfîntul Ioan Scărarul, iar mai aproape de zilele noastre, Sfîntul Ignatie Briancianinov şi Sfîntul Teofan Zăvorîtul. Iată ce zice Sfîntul Teofan Zăvorîtul în legătură cu cele spuse mai sus: „Grăbiţi-vă să vă deosebiţi de vrăjmaş şi să vă faceţi potrivnici lui. În lupta duhovnicească nu e la fel ca în aceea trupească. În cea trupească, vrăjmaşul vine în faţa ta şi îl vezi; dar în lupta duhovnicească atît vrăjmaşul, cît şi noi sîntem în acelaşi suflet şi în aceeaşi inimă, şi tot necazul ne vine în cea mai mare parte din faptul că nu ştim să-l deosebim pe vrăjmaş de noi înşine şi să ne despărţim de el. Noi credem că mişcarea pătimaşă care ne tulbură ne reprezintă pe noi, firea noastră, că e o cerinţă firească, ce trebuie satisfăcută - în vreme ce ea nu ne reprezintă pe noi, firea noastră, ci pe vrăjmaşul nostru cel venit de aiurea. Această rătăcire este izvorul tuturor căderilor noastre în păcat şi al tuturor faptelor noastre greşite. Dacă am reuşi să deosebim patima de noi înşine, ca pe ceva duşmănos nouă, nu ne-am îndupleca s-o satisfacem, ci am fi însufleţiţi de ură şi împotrivire faţă de ea.”

Aşadar iată de aici nevoia nesmintită de a lua aminte la noi înşine, de a deosebi gîndurile noastre de gîndurile diavoleşti. Şi putem face aceasta, dacă fiecare gînd ce ne trece prin minte îl punem de prima dată în legătură cu Mîntuitorul, cu voia Sa în ceea ce ne priveşte, prin rugăciunea cea de toată vremea făcută către El („Doamne Iisuse... ”) şi prin celelalte rugăciuni şi citiri ale cărţilor sfinte, spre a ne curăţi astfel mintea şi a o ocupa mereu cu gînduri duhovniceşti; ca nu cumva, în lipsa lor, cele drăceşti, care ne sînt mereu insuflate de către diavol, să o îndepărteze de adevăr şi să o facă să creadă că este ea însăşi, iar nu vrăjmaşul ei, diavolul.

Suprapunerea gîndurilor diavoleşti peste acelea ale minţii noastre este cu atît mai greu de văzut (mai ales de cei ce n-au habar de lucrul acesta), cu cît (după cum spunea Cuviosul Părinte Leonid de la Optina), atunci cînd gîndeşte în locul nostru, vrăjmaşul nu zice: „Fă cutare lucru, sau cutare! - ci: Mi-ar plăcea să fac cutare lucru”, ca şi cum am vorbi noi înşine. Pentru a depărta pe vrăjmaşul din mintea noastră, ne-ar fi de foarte mare ajutor dacă am ieşi din starea de trîndăvie a minţii, dacă am vorbi mereu cu noi înşine şi cu Dumnezeu, folosindu-ne neîncetat de osîndirea de sine. Şi chiar dacă, la început, facem acest lucru mecanic, cu timpul ajungem să-l împlinim cu toată simţirea şi voinţa noastră, întărind astfel în noi fapta bună a smereniei, virtute pe care diavolul n-o mai poate imita, fiind singura în stare să ne păzească de a cădea în vreuna din cursele sale. Iată ce spune în acest sens Sfîntul Ignatie Briancianinov: „Defăimarea de sine are, la începutul îndeletnicirii cu ea, caracterul unui mecanism inconştient, adică este rostită numai de limbă, fără cine ştie ce împreună-simţire a inimii, chiar împotriva simţămîntului acesteia; după aceea, puţin cîte puţin, inima începe să se obişnuiască a simţi potrivire cu cuvintele defăimării de sine; în cele din urmă, defăimarea de sine ajunge să fie rostită din tot sufletul, cu un îmbelşugat simţămînt de plîns, să micşoreze înaintea noastră şi să ascundă de noi neajunsurile şi greşelile aproapelui, să ne împace cu toţi oamenii şi cu toate împrejurările, să adune în lucrarea pocăinţei gîndurile împrăştiate prin toată lumea, să aducă o rugăciune trezvitoare, plină de străpungere, să însufleţească şi să înarmeze răbdarea cu o nebiruită putere.” Şi, puţin mai departe, zice astfel: „Minunat lucru! Începînd să ne defăimăm pe noi înşine în chip mecanic, silit, sfîrşim prin a ajunge la o defăimare de sine atît de convingătoare şi care lucrează asupra noastră într-un chip atît de puternic, încît cu ajutorul ei răbdăm nu doar necazurile obişnuite, ci şi nenorocirile cele mai mari. Ispitele nu mai au aceeaşi putere asupra celui care sporeşte, ci, după măsura sporirii, se fac mai uşoare, chiar de ar fi mai grele în sine. După măsura sporirii, sufletul se întăreşte şi primeşte puterea de a suferi cu răbdare ceea ce i se întîmplă. Puterea aceasta o dă, ca o mîncare deosebit de hrănitoare, smerenia adîncită în suflet, şi ea este tocmai răbdarea.”

Aşadar, să cugetăm cu adîncă luare aminte asupra celor spuse mai sus de către Sfinţii Părinţi şi să ne străduim ca, prin mijloacele arătate, să fim noi înşine mereu, iar nu vrăjmaşul nostru. Făcînd astfel, despătimindu-ne tot mai mult şi însuşindu-ne faptele bune potrivnice patimilor dinainte, cu timpul vom ajunge să fim şi noi asemenea sfinţilor, în care vrăjmaşul diavol nu mai avea nici o intrare şi care puteau zice despre ei înşişi: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine!”

[1] Despre aceasta, dăm aici un cuvînt al Sfîntului Simeon Evlaviosul şi unul al Sfîntului Ignatie Briancianinov. Primul zice aşa: „Trebuie să ai totdeauna în tine frica de Dumnezeu şi să cercetezi în fiecare zi ce ai făcut bine şi ce rău. Iar de cele bune să uiţi, ca nu cumva să cazi în patima slavei deşarte, iar faţă de cele potrivnice să te foloseşti de lacrimi împreunate cu mărturisirea şi cu rugăciune stăruitoare. Cercetarea să-ţi fie aşa: sfîrşindu-se ziua şi venind seara, cugetă întru tine: Oare cum am petrecut ziua, cu ajutorul lui Dumnezeu? N-am osîndit pe cineva, nu l-am grăit de rău, nu l-am scîrbit, n-am căutat la faţa cuiva cu patimă, sau n-am fost neascultător celui mai mare în slujbă şi nu mi-am neglijat-o pe aceasta? Nu m-am mîniat pe cineva sau, stînd la rugăciunea de obşte, nu mi-am ocupat mintea cu lucruri nefolositoare, sau n-am lipsit de la biserică şi de la pravilă, îngreuiat de lene? Dacă te găseşti nevinovat de toate acestea - ceea ce e cu neputinţă, căci nimeni nu e curat de întinare, nici măcar o singură zi din viaţa lui (Iov 14, 4) şi nimeni nu se va lăuda că are inima curată - strigă către Dumnezeu cu multe lacrimi: Doamne, iartă-mi mie toate cîte am greşit cu lucrul, cu cuvîntul, cu ştiinţă şi cu neştiinţă! Căci multe greşim, şi nu ştim” (Filocalia, volumul VI, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1977). Şi al doilea: „Seara, mergînd spre somn (care, faţă de viaţa zilei care s-a scurs, este asemenea unei morţi), cercetează lucrurile pe care le-ai făcut de-a lungul acelei zile. Pentru cel ce duce viaţă cu luare-aminte la sine, este nimicită uitarea, atît de proprie omului împrăştiat. Aşadar, după ce ţi-ai adus aminte toate păcatele pe care le-ai săvîrşit cu lucrul, cu cuvîntul, cu gîndul, cu simţirea, adu pentru ele pocăinţă lui Dumnezeu, cu hotărîrea de a te îndrepta, care este chezăşia inimii pentru pocăinţa ta. Apoi, după ce ţi-ai făcut pravila de rugăciune, încheie cugetînd la Dumnezeu ziua pe care ai început-o cugetînd la Dumnezeu” (Experienţe ascetice, volumul II, Editura Sophia, Bucureşti, 2000).

[2] „De voieşti să te lepezi de toate şi să te deprinzi cu vieţuirea evanghelică, să nu te dai în seama unui învăţător neîncercat sau pătimaş, ca nu cumva, în loc de petrecerea evanghelică, să o înveţi pe cea drăcească. Fiindcă învăţăturile bune sînt de la învăţătorii buni, iar cele rele de la cei răi. Căci, desigur, din seminţe rele ies roade rele” (Sfîntul Simeon noul Teolog. Filocalia, volumul VI, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti. 1977).

[3] Iar atunci cînd vorbeşte despre citirea Evangheliilor, Sfîntul Ignatie zice: „La citirea Evangheliilor mai trebuie adăugată citirea tîlcuirii pe care le-o face Fericitul Teofilact al Bulgariei. Citirea acesteia este de neapărată trebuinţă; ea face cu putinţă dreapta înţelegere a Evangheliei, şi prin urmare punerea ei în lucrare cu toată grija. Căci canoanele Bisericii cer ca Scriptura să fie tîlcuită potrivit cu Sfinţii Părinţi, iar nu după voia fiecăruia” (Fîrîmiturile ospăţului, Episcopia Ortodoxă Română, Alba Iulia, 1996).

[4] Atît de grav este păcatul acesta al neiubirii vrăjmaşilor, încît ne poate lipsi şi de cununa muceniciei, după ce mai întîi am suferit multe chinuri, aşa cum i s-a întîmplat lui Saprichie (vezi viaţa Sfîntului Nichifor din 9 februarie).

[5] (Această notă se doreşte a fi un ajutor celui care se spovedeşte în a-şi cunoaşte mai bine gravitatea păcatelor, ştiind că Prea Cuviosul Părinte Arhimandrit Cleopa Ilie ţinea foarte mult la respectarea Sfintelor Canoane şi a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi. La redactarea ei s-au folosit: Îndreptarea Legii, Târgovişte, 1652, Pidalionul, tipărit la Mănăstirea Neamţ în 1844, Molitfelnic, ediţia 1937, Pravila cea Mică, de arhimandrit Nicodim Sachelarie, Seminarul Monahal Cernica - Ilfov, 1939.)

Cine pune apă în vin şi-l vinde, să nu se împărtăşească 5 ani şi 66 metanii pe zi.

Ascultătorul la ferestre un an să nu se împărtăşească şi să facă câte 15 metanii pe zi.

Femeia care a pierdut copilul fără de voie se canoniseşte un an. Femeia care desfrânează şi îşi omoară fătul în pântece, 10 ani. Femeia care va bea ierburi ca să nu nască copii, 7 ani şi câte 200 de metanii pe zi.

Mireanul care va blestema şi va huli, acela se canoniseşte un an să nu se împărtăşească, să facă post, metanii şi milostenii.

Cei care s-au căsătorit cu nuntă nelegiuită să cadă sub canon 7 ani, fireşte după ce s-au despărţit de acea însoţire. Cine îşi va însura copiii în altă credinţă, să aibă canon 5 ani. Cei care se căsătoresc fără voia părinţilor lor, trăiesc în curvie, iar împăcându-se cu părinţii lor, se vor canonisi 3 ani. Nunta întâi este lege, a doua este iertare, a treia este călcare de lege. Căsătoria a doua nu se binecuvintează cu cununie (pe cap), ci se canoniseşte 2 ani a nu se împărtăşi, iar a treia căsătorie 5 ani. La aceste nunţi, preotul să nu mănânce.

Cel ce cleveteşte, un an să nu se împărtăşească.

Curvarul va fi neîmpărtăşit 7 ani. Cel ce a prea-curvit 15 ani. Cel ce va umbla cu femeia sa peste fire, 15 ani. La fel şi pe femeie, de va fi fost cu voia ei; iar de va fi fost cu silă, mai puţin. Femeia care a fost siluită [violată] de bărbat, şi viaţa ei dinainte era cinstită, să nu se afurisească; iar dacă viaţa ei era necinstită, să se afurisească. Cel care a siluit fată minoră, 12 ani.

Curvia cu dobitoace. Cei ce au păcătuit înainte de a împlini 20 de ani, să nu se împărtăşească 20 de ani. Cei care după 20 de ani, având şi femei, 30 de ani. Iar dacă unii, fiind căsătoriţi au păcătuit, având peste 50 de ani, numai la ieşirea din viaţă. Celui ce a păcătuit cu dobitoace i se va aplica 15 ani, dacă se va mărturisi singur.

Cine va greşi cu naşă-sa, 9 ani să se pocăiască şi să facă 150 de metanii pe zi. Cine cu fină-sa ce a botezat-o, 12 ani şi metanii 300 pe zi. Cine a curvit cu mama logodnicii lui, 14 ani şi nunta să nu se facă. Cine a curvit cu soacra, 15 ani şi în toate zilele câte 160 de metanii. Cine va curvi cu cumnata, 11 ani. Femeia cu doi fraţi, 11 ani. Cine păcătuieşte cu mama vitregă, 12 ani. De se va întoarce fiul spre mamă sau tatăl spre fiică, 20 de ani să se pocăiască şi în toate zilele să facă câte 366 de metanii. Cine a păcătuit cu sora sa, 12 ani. Cu vara sa primară, 10 ani; cu vara a doua, 9 ani. Cine va curvi cu călugăriţă, 9 ani şi 150 de metanii pe zi.

Cel ce a făcut păcatul malahiei (masturbarii, onaniei n.n.) se canoniseşte 40 de zile, mâncând mâncare uscată şi făcând câte 100 de metanii pe zi, iar de nu vor putea să mănânce sec, atunci să nu se împărtăşească un an şi să facă în fiecare zi 50 sau 100 de metanii. Iar de vor face malahie între dânşii, atunci să mănânce sec 80 de zile sau să nu se împărtăşească 2 ani şi câte 50 metanii. Onania este păcatul care-l fac doi soţi, care întrebuinţează mijloace de a nu face copii (Facerea 38, 9-10). Acest păcat se canoniseşte ca malahia şi avortul, până la vindecare, căci fără îndreptare nu există iertare. Pe cei ce fac acest păcat Dumnezeu îi pedepseşte aşa: li se întunecă mintea şi se îmbolnăvesc sufleteşte, devin nervoşi, le tremură mâinile şi trupul, au visuri îngrozitoare, li se nasc copii slabi şi bolnavi, îmbătrânesc mai repede şi mor rău.

Cei care au casă de toleranţă să se afurisească, iar dacă nu se pocăiesc, nici darurile lor să nu se primească, nici în cimitir să nu se îngroape când vor muri. Ei se canonisesc ca şi preacurvarii, 15 ani.

Cei care iau dobândă nu se cuvine a fi împărtăşiţi, dacă stăruiesc în nelegiuirea lor.

Fumatul se canoniseşte la fel ca luxul şi jocul de noroc, 1-3 ani.

Gomoria (relaţii sexuale orale n.n.) se pedepseşte la fel ca sodomia (relaţii sexuale anale n.n.) şi uciderea de suflete, până la 20 de ani.

Cine are vrajbă asupra cuiva, să nu fie primit la Biserică, nici prescurile lui, până ce nu va face pace, că rugăciunea lui se preface în blestem.

Jocul de noroc, sub orice formă, şi cu orice scop, se canoniseşte la fel ca furtul şi uciderea. Jocul la nunţi sau petreceri de orice fel, 1-3 ani. Nici un mirean sau cleric să nu joace zaruri, table, cărţi, ghioc, dame sau alte jocuri de acest fel, iar de va face acestea, clericul să se caterisească, iar mireanul să se afurisească. Se opreşte cu desăvârşire a se face mimi şi teatre ale acestora, precum şi privirile jocurilor de pe scenă, stadioane. Cei care nu se supun acestui canon, să se afurisească.

Călcătorii de jurământ (la tribunal) vor fi necuminecaţi 10 ani. Cel ce jură strâmb ca să ia bunurile altuia, 3 ani să facă post, metanii şi milostenii şi să întoarcă neapărat bunurile luate.

Cine mănâncă sânge de animal, 2 ani să nu se împărtăşească.

Cel care ţine mânie, un an să nu se împărtăşească şi 150 metanii pe zi. Minciuna uşoară, fără gând de a face rău, se canoniseşte ca şi defăimarea, un an.

Jefuitorul de morminte 10 ani va fi neîmpărtăşit. Cei care ard trupurile morţilor, 20 de ani.

Cine nu va posti cele patru posturi, miercurile şi vinerile de peste an, fără a fi împiedicat de slăbiciune trupească, să se afurisească. Cel care va mânca carne, ouă sau brânză în Postul cel Mare sau miercurile şi vinerile de peste an, 2 ani să nu se împărtăşească. Cine mănâncă carne în lunea brânzei sau cine mănâncă brânză în lunea dintâi a Postului Mare, 4 ani să se pocăiască şi 300 de metanii pe zi. Cine se va spurca din neştiinţă în Postul Mare, un an şi 36 de metanii pe zi.

Cine răpeşte şi ia al străinului cu nedreptate 5 ani şi câte 100 metanii pe zi (cu condiţia să întoarcă ce a răpit).

Cel ce s-a întinat în somn cu patima scurgerii, se înlătură o zi de la împărtăşire, să se spele, să-şi schimbe acoperământul trupului, să zică Psalmul 50 şi să facă 49 de metanii; iar cel ce s-a întinat, fiind treaz cu trupul, se înlătură de la împărtăşire 7 zile, zicând în fiecare zi Psalmul 50 şi câte 49 de metanii. Femeile care se află în scurgerea de sânge obişnuită lor, nu pot intra în biserică până la 7 zile, nici a se împreuna cu bărbaţii lor, nici a săruta Sfintele Icoane, nici a lua anaforă ori aghiasmă, dar pot a se ruga şi a citi sfintele cărţi. De se va afla în Biserică şi va simţi că-i vine această scurgere, să iasă afară, iar de se va ruşina şi nu va ieşi, atunci să primească canon; de a luat şi anaforă, să primească canon mai greu. Femeile care zămislesc copii în aceste 7 zile vor naşte copii bolnavi sau copii care se vor îmbolnăvi după naştere cu boli care nu au leac.

Cel ce a ucis de voie şi după aceasta s-a pocăit, va fi neîmpărtăşit 20 de ani; cel ce a ucis fără de voie, 10 ani; cel ce ucide în război, 3 ani.

Omul mirean de se va îmbăta şi va vomita, să nu se împărtăşească un an şi 12 metanii pe zi.

Cel ce se supune vrăjitoriei (descântă) se va canonisi cu timpul ucigaşului (20 de ani). Cine ia mana grâului, a dobitoacelor, sau altceva dintre acestea să aibă pocăinţă 4 ani şi câte 100 de metanii pe zi. Cei ce se adresează prezicătorilor, ca să afle ceea ce ar voi, se canonisesc 6 ani. Dacă vor stărui în acestea, să se lepede de tot de la Biserică. Preotul care deschide sfintele cărţi, să se caterisească, iar mireanul să se afurisească. Cei care practică yoga, bioenergie, radiestezie sau altceva asemănător acestora (care acceptă reîncarnarea sau destinul), să se supună canoanelor pentru vrăjitori, până la îndreptare.

Sinuciderea este un păcat împotriva Duhului Sfânt, care nu poate fi iertat nici în lumea aceasta, nici în cealaltă. Unuia ca acestuia nu i se pot face nici un fel de slujbe. Fac excepţie cei care sunt bolnavi mintal (schizofrenicii) şi cei demonizaţi.

Nici un cleric nu poate dezlega pe cel legat de altul, decât numai dacă cel ce a legat a murit, sau a fost legat pe nedrept şi în urma judecăţii făcute, sinodul sau episcopul a hotărât să fie dezlegat. Oricare bărbat sau femeie de îşi va lăsa duhovnicul său, fără oarecare vină, şi se va spovedi la altul, să se despartă de Biserică împreună cu cel ce l-a primit pe dânsul.

Pentru cei ce se pocăiesc în curăţenie şi cu sârguinţă îşi chinuiesc trupul se scurtează timpul de pocăinţă, după măsura înfrânării. Adică, dacă cineva ar primi să nu bea vin în zile rânduite, se scade un an din canonul prevăzut de Părinţi pentru greşeala lui. Dacă promite să nu mănânce carne un timp, se scade încă un an. Iar dacă vrea să nu mănânce brânză, ouă, peşte sau untdelemn, pentru fiecare din aceste abţineri se scade câte un an. Tot aşa şi pentru o altă nevoinţă (metanii, post, milostenie) [Vezi Sfântul Ioan Ajunătorul]. (Arhim. Cleopa Ilie, Îndreptar pentru spovedanie, Mânăstirea Sihăstria, 2004.)

Pentru cei care vor scurtarea timpului de pocăinţă, dăm câteva din canoanele Sfântul Ioan Ajunătorul (Postnicul):

Canonul VIII: Cel ce comite malahie se canoniseşte cu patruzeci de zile, hrănindu-se cu mâncare uscată şi făcând o sută de metanii.

Canonul XII: Îl sfătuim pe tot cel ce a desfrânat, călugăr sau mirean, să nu se împărtăşească vreme de doi ani, dacă este însă gata ca - după ceasul al nouălea (ora 15⁰⁰n.n.) - să mănânce mâncare uscată şi să facă două sute cincizeci de metanii. Iar dacă se va arăta nepăsător, să împlinească vremea hotărâtă de Părinţi.

Canonul XIII: Pe preadesfrânat, după trei ani, îl socotim potrivit să se împărtăşească, dacă nu se împotriveşte să ia hrană uscată după ceasul al nouălea (ora 15⁰⁰n.n.) şi de va bate două sute cincizeci de metanii în fiecare zi. Iar dacă se leneveşte, să aştepte până la sfârşitul vremii pe care au hotărât-o Părinţii.

Canonul XVIII: Cel ce a necinstit pe un bărbat, s-a socotit de cuviinţă să fie oprit trei ani de la Sfânta Împărtăşanie, să se tânguie şi să postească şi să ia hrană uscată către seară şi să facă două sute de metanii. Iar dacă preţuieşte mai mult nepăsarea, să împlinească cei cincisprezece ani (de canonisire).

Canonul XX: Pe ucigaş cel cu voia sa îl îndepărtăm pentru cinci ani de la Sfânta Împărtăşanie, iar pe cel fără de voie, la trei ani, dacă - după ce ţine post până seara, folosind hrană cu desăvârşire uscată - se învoieşte să facă şi trei sute de metanii zilnic. Dacă însă se leneveşte, să împlinească ce-au hotărât Părinţii.

Canonul XXI: Femeile care îşi ucid fătul cu meşteşuguri, ca şi cele care dau sau primesc leacuri ca să lepede şi să nască prunci înainte de vreme, pe acestea noi hotărîm să se osândească până la cinci – sau până la trei ani. Pentru ce ar fi mai mult, să se facă iconomie (vezi Canonul XX de mai sus).

Însemnare

Canonul 91 al Sinodului al şaselea şi Canonul 21 al celui de la Anghira şi canoanele 2 şi 8 ale Marelui Vasile le socotesc pe femeile care săvârşesc aceste fapte, în rândul celor ce ucid cu voie. Totuşi, din iubire de oameni, nu le canonisesc pe acestea până la sfârşitul vieţii, ci să nu se cuminece zece ani. Vezi canoanele 21 de la Anghira şi 2 al Marelui Vasile.

Ţine seama că într-un manuscris care cuprinde canoanele Postnicului, aflăm şi acestea în legătură cu acest canon: că femeile folosesc în multe chipuri asemenea buruieni. Unele le mănîncă sau le beau, ca să nu rămână însărcinate vreodată şi să nască prunci. Altele îşi ucid fătul când zămislesc sau sunt gata să nască, ceea ce este un păcat mai mare decât cel dintâi. Şi altele, iarăşi, în fiece lună săvârşesc omor cu asemenea buruieni, ceea ce este şi mai rău decât celelalte. Pentru acestea cele ce săvârşesc atare lucru să se împiedice trei ani de la Dumnezeiasca Împărtăşanie şi în fiecare zi, să mănânce hrană uscată şi să facă o sută de metanii mari.

Canonul XXVII: Pe furul care se pocăieşte de bunăvoie îl oprim patruzeci de zile de la Sfânta Împărtăşanie. Pe cel dovedit (de alţii) de hoţie, - până la şase luni, cu hrană uscată, după ceasul al nouălea(ora 15⁰⁰n.n.), şi făcând, în fiecare zi, câte o sută de metanii.

Canonul XXXI: Cei care, de nevoie sau fără de nevoie, au jurat strâmb am socotit că trebuie să-i amânăm cu Împărtăşania timp de un an, şi să mănânce hrană uscată după ceasul al nouălea (ora 15⁰⁰n.n.) şi să bată zilnic două sute cincizeci de metanii.

Canonul XXXII: Celor ce mărturisesc că au făcut vrăjitorii şi farmece, le scurtăm, cu pogorământ, la trei ani vremea de pocăinţă de vor fi gata ca, în fiecare zi, să socotească de foarte mare preţ postul, şi, după ceasul al nouălea(ora 15⁰⁰n.n.) , să folosească hrană sărăcăcioasă şi uscată, încât abia să-şi ducă zilele. Dar să facă şi două sute cincizeci de închinăciuni, lovindu-şi cu evlavie fruntea de pământ. La acestea le îndatorăm şi pe femeile care fac baiere şi se îndeletnicesc cu ghicitul. (Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Episcopiei Râmnicu-Vâlcea).

Cum se iconomiseşte cel ce se pocăieşte, când are multe păcate

Şi dacă cel ce se pocăieşte are multe păcate, îi dai canon pentru cel mai mare dintr-însele, adică acela care are drept epitimie cei mai mulţi ani. Iar câtă vreme săvârşeşte păcatul, deşi nu se cuminecă, totuşi timpul acesta nu se socoteşte la anii de împlinire a canonului. Iar dacă se va îndepărta de la păcatul pe care l-a mărturisit, oarece vreme, şi apoi cade iarăşi într-însul, iarăşi ia de la început anii de canon. Iar de cade într-alt păcat, trebuie să chibzuieşti care cere mai mulţi ani: canonul pe care nu-l împlinise sau păcatul din urmă, şi pe acei ani să rânduieşti să-i ţină.

Iar dacă, înainte să ţi se fi mărturisit, cel ce se spovedeşte s-a depărtat de la păcat şi, deopotrivă, şi de la Dumnezeiasca Împărtăşanie, fie din îndemnul său fie după al altui duhovnic, să ştii că se numără la canon şi anii aceia care încep odată cu îndepărtarea de la păcat. Să se numere la canon vremea aceia în care s-a îndepărtat de la păcat, şi de la Împărtăşanie cel ce se pocăieşte, după hotărârea sa, adică fără să fi mărturisit păcatul de moarte pe care l-a săvârşit. Aceasta să faci prin pogoromînt şi milostivire şi nu după asprime şi după dreptate. Fiindcă, după ce creştinul îşi va mărturisi păcatul de moarte, de atunci încolo se socoteşte canon şi îndepărtarea de la păcat şi de la Împărtăşanie, precum şi toate faptele bune pe care le face şi-i aduc viaţă veşnică şi-l slobozesc de osândă veşnică. Iar câtă vreme are nemărturisite păcatul cel de moarte şi îndepărtarea de la păcat şi de la Împărtăşanie, precum şi toate faptele bune pe care le-a săvârşit, (acestea) nu-i aduc nici viaţă veşnică, nici nu-l izbăvesc de la osânda cea veşnică. Şi acesta este lucru învederat, fiindcă dacă el moare astfel, cu acest păcat de moarte al său nemărturisit, se osândeşte. (Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Episcopiei Râmnicu-Vâlcea).

Cum trebuie să chibzuiască duhovnicul faţă de cei ce au gânduri de hulă şi îndoieli

Dacă se întâmplă să spovedeşti pe unii care au gânduri de hulă sau pe unii care au mereu îndoieli şi temeri în cugetul lor, pentru sănătatea şi viata lor, sau pentru mântuirea sufletului, celor dintâi spune-le să-şi defaime hulele acestea şi să nu le privească nicidecum drept un păcat, fiindcă nu sunt rodul lor, ci al diavolului, care urăşte binele sau, de asemeni, să se împotrivească acestor gânduri de hulă cu aceste cuvinte: „Mergi înapoia mea, satană, pentru că eu mă voi închina Domnului Dumnezeului meu şi Lui singur îi voi sluji şi asupra capului tău va întoarce răul şi hula ta, în veacul de acum şi în cel ce va să vină", după cum, cu înţelepciune, sfătuieşte Sfântul Ioan Scărarul, în Cuvântul său al douăzeci şi treilea, împotriva hulei. […]

Cum se cuvine să-i iconomisească pe cei ce au făcut făgăduinţe

Dacă vor veni la tine să se mărturisească cei ce au făgăduit lui Dumnezeu să se facă monahi, sau să meargă să se închine la Dătătorul de viată Mormânt sau la alte sfinţite mănăstiri şi moaşte, sau să facă milostenii, sau să ridice aşezăminte pentru ucenici sau mănăstiri, sau să ţină cutare post, sau vreo altă facere de bine şi virtute, pe aceştia trebuie să-i sfătuieşti, duhovnice, nu numai să împlinească asemenea făgăduinţe ale lor, ci şi să le împlinească, cu un ceas mai devreme, fără să amâne sorocul, pentru că păcătuiesc. Că acest lucru este adevărat, o spune Însuşi Dumnezeu, prin gura proorocului Moise: De vei da făgăduinţă Domnului Dumnezeului tău să nu întârzii a o împlini, căci Domnul Dumnezeul tău o va cere de la tine şi păcat vei avea asupra ta (Deuteronomul 23, 21), prin gura înţeleptului Isus Sirah: Nu te împiedica a împlini făgăduinţa în vreme bună, şi nu aştepta până la moarte ca să faci ce ai făgăduit (Înţelepciunea lui Isus Sirah 18, 22). Pentru aceasta şi Grigorie Dialogul mustră pe Rusticiana, patriciană romană, fiindcă făgăduise să meargă să se închine la Ierusalim, apoi ducându-se la Constantinopol, ca (mai pe urmă) să plece de acolo, îşi pierdea vremea şi nu şi-a împlinit mai repede făgăduinţa sa. Fiindcă, înainte ca cineva să făgăduiască, trebuie să chibzuiască întru sine, dacă poate să-şi împlinească făgăduinţa. Dar, odată ce a făgăduit, nu mai poate să o încalce, fiindcă (astfel) ispiteşte şi îşi râde de Dumnezeu, cum spune Isus Sirah: Mai înainte de a făgădui, pregăteşte-te şi nu fi ca omul care ispiteşte pe Domnul (Isus Sirah 18, 23). Şi nu numai când va îngădui cineva, din interesul său, dar şi când părinţii îi vor făgădui pe copiiilor (nevârstnici fiind) lui Dumnezeu, la vreme de boală sau în vreo primejdie, să-i călugărească, şi atunci - zic - sunt datori copiii, împreună cu părinţii, să ţină şi să împlinească o atare făgăduinţă, aducându-i pe aceştia înaintea lui Dumnezeu, cum a făcut Ana cu Samuil, precum porunceşte Dumnezeu la cap. 30 al Numerilor. Dacă însă unii ca aceştia sunt împiedicaţi de vreo mare nevoie să săvârşească, fie închinăciunea la Sfântul Mormânt, fie ridicarea de aşezăminte pentru ucenici sau mănăstiri, pe care le-au făgăduit, trebuie să socoteşti bine, duhovnice, cu mare chibzuinţă, câte cheltuieli şi nevoinţe puteau ei să folosească pentru împlinirea unor atari făgăduinţe ale lor, şi astfel să le ceri să dea sumele acestea la nevoiaşi sau pentru alte fapte bune asemănătoare, dacă au mijloace. Iar dacă nu au, să le ceri să săvârşească alte lucruri care să le înlocuiască, precum posturi, rugăciuni, metanii şi altele.

Iar celor care s-au făgăduit să se călugărească şi apoi s-au însurat, trebuie să le spui, duhovnice, că şi-au călcat făgăduinţa şi trebuie să se pocăiască faţă de Dumnezeu. Şi că trebuie, şi căsătoriţi fiind, să se nevoiască cu posturi şi rugăciuni, şi cu asupriri ale trupului, şi să se înfrâneze, în ce-i priveşte. Dar şi pe soţiile lor, dacă este cu putinţă, să le înduplece, cu multe rugăminţi, să se înţelepţească întru aceasta. Iar dacă se întâmplă să le şi moară nevestele, atunci trebuie să-şi împlinească făgăduinţele şi să se facă monahi. Şi după aceasta, să-i sfătuieşti mereu să nu mai facă asemenea juruinţe şi făgăduieli înaintea lui Dumnezeu la orice nevoie care li se întâmplă. Deoarece nefiind în stare să le împlinească, păcătuiesc greu. Vezi canonul 19 al sinodului din Anghira şi canonul 18 al Marelui Vasile, care canonisesc pe cei care făgăduiesc să-şi păzească fecioria şi apoi încalcă făgăduinţa.

Cum să sfătuiască duhovnicul pe desfrânaţi

Dacă spovedeşti desfrânaţi, sau preadesfrânaţi, pe aceştia toţi, duhovnice, trebuie nu numai să-i mustri, îndeobşte, arătându-le că, prin patimile trupeşti, pierd firea înaltă a judecăţii şi se aseamănă cu dobitoacele cele necuvântătoare, ci mai vârtos să-i faci pe fiecare dintr-înşii să-şi urască păcatul lor. Trebuie să le arăţi cât de vătămătoare de suflet sunt desfrâul, preadesfrâul, sodomia, împreunarea cu dobitoace şi malahia.

Cât de stricăcioasă răutate este desfrâul se arată din pricinile care urmează: 1. Că cine desfrânează îşi vătăma şi îşi strică trupul, pentru că îl supune la boli numeroase şi fără leac. Pentru aceasta Apostolul a zis: Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său (1 Corinteni 6, 18). Aşadar, dacă cel ce săvârşeşte alt păcat este vrăjmaş sufletului său, potrivit cu cuvântul: Iar cel ce iubeşte nedreptatea îşi urăşte sufletul său (Psalmi 10, 5), cel ce desfrânează este vrăjmaş încă şi al trupului său. 2. Fiindcă cine desfrânează îşi pierde fecioria, care este o comoară ce nu are preţ cu care să fie preţuită şi care - după ce a fost odată pierdută - nu mai este chip să se redobândească vreodată. Căzută ca să nu se mai scoale fecioara lui Israel, trântită stă la pământ şi nimeni nu o ridică (Amos 5, 2). 3. Fiindcă desfrâul atât de mult întunecă mintea şi atât de mult slăbeşte voinţa încât, mai mult decât oricare alt păcat, nu-l lasă pe nefericitul făptaş al lui să se întoarcă la Dumnezeu şi să se pocăiască: Faptele lor nu le dau răgaz să se întoarcă la credinţa în Domnul Dumnezeul lor, că un duh de ticăloşie sălăşluieşte în mijlocul lor (Oseea 5, 4). Pentru aceasta, pe drept a zis dumnezeiescul Isidor acest înfricoşat cuvânt: „Neamul omenesc mai mult este supus diavolului prin desfrâul trupului, decât prin vreun alt păcat". 4. Fiindcă desfrâul este atât de mult urât lui Dumnezeu, încât numai datorită lui a adus în lume acel potop, de n-au mai scăpat alţii, fără numai opt oameni şi L-a silit să spună că S-a căit că l-a făcut pe om: Şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om (Facerea 6, 7).

Preadesfrânaţilor spune-le, duhovnice: 1. Că preadesfrânarea este un rău atât de mare, încât Însuşi Dumnezeu porunceşte să se omoare bărbatul şi femeia care l-au săvârşit. De se va desfrâna cineva cu femeia măritată, adică de se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrânatul şi desfrânata (Leviticul 20, 10) 2. Dacă în Legea veche preadesfrânarea era o fărădelege atât de mare, cu atât mai mult este azi, sub harul Evangheliei, când nunta a fost înălţată la cinstea unei Taine. Pentru aceasta după cum atunci, Dumnezeu mâniindu-se i-a spus lui David că nenorocirile nu vor lipsi din casa lui, pentru preadesfrânarea pe care o făcuse: Nu se va depărta sabia de deasupra casei tale în veac, pentru că tu M-ai nesocotit pe Mine şi ai luat pe femeia lui Urie (2 Regi 12, 10), aşa şi acum cu mai multă asprime spune aceasta, fiecărui preadesfrânat. 3. Că fiecare preadesfrânat se numeşte fiu al morţii, precum singur David i-a spus lui Natan: Precum este adevărat că Domnul este viu, tot aşa este de adevărat că omul care a făcut aceasta este vrednic de moarte (2 Regi 12, 5, 7) ca fiecare răpire şi furtişag, asemănate cu preadesfrânarea, sunt ca marea de mijloc (Mediterană) faţă de întreg oceanul, sau ca un om înalt de un cot, faţă de un uriaş. De aceea şi Solomon a spus: Nu este lucru de moarte dacă este prins cineva furând..., iar preadesfrânatul, din lipsă de minte, îşi aduce pierzanie sufletului său, suferă chinuri şi necinste, şi ruşinea lui nu se va şterge în veac (Pildele lui Solomon 6, 30-33).

Iar pentru malahie, cât de mare nenorocire este, caută în însemnarea ce urmează celui de al optulea canon al Sf. Grigorie al Nisei.

Cum se canonisesc hulitorii şi cei ce jură strâmb

Celui ce a hulit cu cuvântul să-i dea canon să mărească pe Dumnezeul pe care L-a necinstit; şi tot aşa să-i dai şi celui ce a jurat strâmb, pe lângă celălalt canon pe care îl rânduieşte pentru aceasta Postnicul (canonul 31), şi la amândoi să li se dea canon să citească sau să asculte cărţi de suflet folositoare, mai cu seamă Psaltirea, care cuprinde multe cântări de mărire lui Dumnezeu. […]

Cum se canonisesc hoţii şi cei ce săvârşesc nedreptăţi

Hoţilor şi celor ce săvârşesc nedreptăţi (înainte de alt canon - al douăzeci şi şaptelea al Pustnicului) să le dai canon, duhovnicesc, să înapoieze lucrul străin pe care l-au luat, dacă îl mai au, fie la înşişi stăpânii lucrului, dacă trăiesc, fie la rudele lor, dacă aceia au murit şi anume - fie prin mâna duhovnicului, fie al unui alt ins de încredere. Iar dacă nu-l mai au, să se întoarcă la cel păgubit şi să-i ceară iertare. Iar dacă şi neamurile lor au murit să-i spui să-l dea celor lipsiţi. De aceea şi Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu (Cuvânt la Botez) arată că nici însuşi Sfântul Botez nu poate să ierte nedreptatea aceea, când poate să se dea înapoi (un lucru) şi nu se dă. Fiindcă cine răpeşte lucru străin şi apoi se botează, nu trebuie să creadă că această răpire a lui a fost iertată, dacă lucrul se află încă în mâinile lui şi poate să fie înapoiat; în acest chip, se înşeală cât priveşte curăţirea (de păcat), socotind că prin botez se curăţeşte de nedreptate, fără să fie curăţit. […]

Cum se canonisesc desfrânaţii, preadesfrânaţii şi sodomiţii

Desfrânaţilor şi sodomiţilor să le dai canon: post, mâncare uscată, metanii şi, mai presus de toate, să fugă de aceia cu care au păcătuit sau să-i alunge, dacă îi ţin în casele lor. Să iei aminte bine, duhovnice, să nu citeşti rugăciune de iertăciune nici celor vinovaţi, dacă nu vor înapoia lucrul străin, nici desfrânaţilor şi sodomiţilor dacă nu-şi vor alunga mai întâi din casa lor pe cea sau pe cel cu care au păcătuit. Ci chiar dacă îţi vor făgădui să facă aceasta, tu să nu-i crezi cu uşurinţă, fiindcă cei mai mulţi dintr-înşii îşi leapădă făgăduinţa lor şi îşi râd de tine, până ce îşi capătă iertăciunea, precum ne-am şi învăţat. Şi să ştii şi aceasta, duhovnice că, de multe ori, vei afla multe asprimi şi greutăţi din partea celor ce ţin o desfrânată sau un băieţan în casa lor, căci aceia te vor ruga, odată, cu lacrimi în ochi să îngădui să-şi aibă fiinţele acelea în casă la ei, dar tu să nu te înduioşezi, aducându-ti aminte de cuvântul pe care îl rosteşte Dumnezeu: Nici săracului să nu-i fi părtinitor la judecată! (Ieşirea 23, 3). Alteori te vor ameninţa că-ţi vor face rău, dar tu să nu te temi, aducându-ţi aminte de cuvântul pe care-l grăieşte Dumnezeu: Caută dreptate şi iar dreptate (Deuteronomul 16, 20), precum şi: Nu te teme de ocara oamenilor şi de batjocura lor să nu te înfricoşezi. (Isaia 60, 7).

Cum se canonisesc cei ce învinuiesc fără temei şi cei răutăcioşi

Celor ce învinuiesc pe nedrept şi defăimătorilor să le dai canon, duhovnice, să meargă ei înşişi la locul unde au clevetit şi să spună că minciuni au grăit împotriva fratelui lor. Iar de nu vor merge singuri, măcar printr-un al treilea ins să mărturisească cum că au minţit sau să trimită scrisoare de tăgadă a defăimării lor, în chip făţiş sau în taină. Celor răutăcioşi şi care poartă duşmănie să le dai canon să se împace între dânşii. Ia aminte bine, duhovnice, să nu citeşti rugăciune de iertăciune nici celor răutăcioşi până ce nu fac pace. Şi spune-le cele ce urmează ca să se împace: Cum, adică, Duhul Sfânt le spune: Căile celor ce nu uită răul, duc spre moarte (Pildele lui Solomon 12, 18) şi, iarăşi, Cel ce ţine minte răul este fără de Lege (Pildele lui Solomon 21, 24). Şi Ioan Bogoslovul zice: Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni (1 Ioan 3, 15). Că, de nu-l vor ierta pe duşmanul lor, nu pot să rostească „Tatăl nostru", fiindcă nu iartă greşiţilor - greşelile lor, cum stă scris în „Tatăl nostru". Că Dumnezeu, cu suferinţe va să ceară datoria şi acelora cărora le-au fost iertate de El păcatele, după pilda slujitorului care era dator cu zece mii de talanţi. Fiindcă îndatorirea poruncii cea pentru dragoste, îi sileşte, nu numai să nu se răzbune, dar nici să urască, întru nimic, pe aproapele lor, nici cu cugetul, după cuvântul: Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta (Leviticul 19, 17). Şi că, atunci când se vor împăca cu duşmanul lor, se va uşura şi se va bucura inima lor.

Povesteşte-le lor, duhovnice, pilda Domnului, Care se ruga pe Cruce pentru cei ce l-au răstignit, pilda Sfântului Ştefan, întâiul mucenic, care se ruga pentru cei ce l-au lovit cu pietre. […] În sfârşit, se cade, duhovnice, să-l sfătuieşti pe cel care făcuse începătură duşmăniei, să meargă şi să cadă de multe ori înaintea celui pe care l-a stârnit, până ce îl va face să-l ierte, cum grăieşte dumnezeiescul Gură de Aur: „Să nu-mi spună cineva că l-am rugat odată şi de două ori şi nu m-a primit. Dacă facem aceasta cu inima deschisă, să nu încetăm, până ce, biruindu-l cu multa (noastră) stăruinţă, nu-l vom trage de partea noastră şi nu-l vom îndepărta de ura care ne-o poartă." (Cuvântul XXVIII la Facere). […]

Cum se canonisesc ucigaşii

Ucigaşului să-i dai pe lângă canonul XX al Postnicului, să răscumpere şi un rob, dacă are putinţe (după Simeon al Tesalonicului, întrebarea LXXII), ca să fie un suflet în locul unui suflet. Iar dacă o femeie a lepădat pruncul, să-i dai canon să crească un prunc sărman, dacă are mijloace, potrivit cu acelaşi Simeon (tot acolo), despre care vezi şi canonul XXII al Postnicului.

Spune-i, duhovnice, ucigaşului că, precum, întru tot Prea Sfinţitul Patriarh Atanasie şi împăratul Andronic hotărăsc (Vlastaris, lit F, cap. VIII), trebuie ca acesta să-şi împartă averea la fiecare din copiii pe care-i are, şi o parte să se dea la cel mort, adică nevestei lui şi orfanilor, dacă-i are. Iar dacă nu-i are, trebuie să dea pomeni şi milostenii pentru sufletul celui ucis. Şi să roage pe Dumnezeu, din tot sufletul, să-l ierte şi, astfel, prin acestea, să facă să tacă strigătul pe care îl face sângele celui ucis şi care cere răzbunare împotriva lui, şi să împiedice înfricoşatele pedepse care sunt pregătite pentru el, atât pe cele veşnice, cât şi pe cele vremelnice. Fiindcă: De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa (Facerea 9, 6).

Iar ca să arăţi şi ucigaşului, pe scurt, cât de mare este păcatul său, spune-i: 1) că, dintre toate răutăţile care se fac aproapelui, cea mai mare şi mai de frunte este omorul. 2) că cel ce ucide răpeşte puterea de la Dumnezeu, care este Domnul vieţii şi al morţii şi 3) că cel ce ucide un om, săvârşeşte mai mare păcat decât dacă ar fi pârjolit şi stricat toate câmpiile cele întinse, toate roadele pământului, toate dobitoacele, toţi copacii lumii, toate casele oraşelor şi satelor. Fiindcă ucigând un om, el a ucis pe împăratul a toată făptura, cel înscăunat de Dumnezeu.

Cum se canonisesc bolnavii foarte bătrâni

Dacă, din întâmplare, se va afla cineva bolnav şi foarte bătrân, că nu poate împlini canonul trupesc pe care îl rânduieşte dumnezeiescul Postnic, acestuia poţi să-i dai, duhovnice, alt canon duhovnicesc: al rugăciunii, al citirii de cărţi folositoare sufletului şi al milosteniei, trupeşti sau sufleteşti (vezi la începutul acestui capitol), dar nu şi să-i dai pogorământ la anii de îndepărtare de la Împărtăşanie, cei rânduiţi de Postnic. (Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Episcopiei Râmnicu-Vâlcea).

[6] Adică s-au stricat cu atîtea răutăţi, mari şi covîrşitoare, ca în vremea necredincioşilor slujitori la idoli, care jertfeau pe înălţimile dealurilor.

[7] A zis Saul către Samuil: Am păcătuit, că am călcat cuvîntul Domnului şi cuvîntul tău (1 Regi 15, 24). Antioh (Epifanie, împăratul elenist, n. n.), chinuindu-se cu rana aceea venită de la Dumnezeu, a viermilor şi a putrezirii trupului, zicea, pocăindu-se: Cu dreptate este a se supune lui Dumnezeu, şi cel ce este pămîntean să nu se asemene Lui. Şi se ruga spurcatul acesta către Stăpînul, Care nu voia a-l mai milui (2 Macabei 9, 12-13). Iar Iuda a zis: Am greşit, vînzînd sînge nevinovat (Matei 27, 4).

[8] Oarecari dascăli despart durerea pe care o ia păcătosul pentru păcatele lui în trei: durerea ce o ia mai înainte de mărturisire, pe care o numesc usturime; durerea ce o ia cînd se mărturiseşte, pe care o numesc zdrobire; şi durerea cea după mărturisire, pe care o numesc sfarîmare de tot.

[9] Şi Sfîntul Marcu Ascetul zice: „Deci, dacă pînă la moarte a hotărît (Domnul) pocăinţa, cel ce zice că ea s-a sfîrşit mai înainte de moarte dezleagă porunca, lipsind pe moarte (de pocăinţă). De aceea, şi la mici, şi la mari, pocăinţa este pînă la moarte, necontenită” (Cuvînt pentru pocăinţă).

[10] Iar Sfîntul Marcu Ascetul, mergînd mai înainte, zice că, deşi vom socoti că nu greşim noi cu voia, dar pentru păcatul cel strămoşesc ni se cade nouă să ne pocăim. „Altădată, cel vrednic de moarte, după Lege, s-a omorît, iar cel ce trăieşte în credinţă trăieşte pentru pocăinţă; deşi nu pentru al său, ci pentru păcatul călcării poruncii” (Cuvînt pentru pocăinţă). Într-o unire zice şi marele Grigore al Tesalonicului: „Viaţa creştinilor este o petrecere în pocăinţă, care este, şi început, şi mijloc, şi sfîrşit.” (Cuvînt la ajunul Botezului). De aceea, se cuvine să rogi şi tu totdeauna pe Dumnezeu, zicînd împreună cu David: Doamne, vindecă sufletul meu, că am greşit Ţie (Psalmi 40, 4). Însă să-L rogi întru durerea inimii tale, fiindcă - după Sfîntul Marcu Ascetul - „aducerea aminte de Dumnezeu face să se nască în inimă osteneala şi durerea pentru cinstirea Lui” (capitolul 131, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptăţesc din fapte).

^[11] De aceea zice şi Sfîntul Grigorie de Nyssa: „Din desfătare te-ai stricat? Cu postirea tămăduieşte îndulcirea! Ţi-a vătămat sufletul desfrînarea? Întreaga înţelepciune să se facă doctorie a bolii! Înfocarea cea gîndită a lucrat-o lăcomia de multă materie? Milostenia să golească umplerea, căci curăţirea de cele pline este darea din ale tale. Ne-a vătămat pe noi răpirea de cele străine? Să se întoarcă ele către stăpînul! Minciuna ne-a adus aproape de pierzare? Adevărul cugetîndu-se să oprească primejdia!” (Cuvînt pentru pocăinţă).

[12] De doreşti, frate, să iei în sufletul tău chip şi pildă de pocăinţă adevărată, deschide cartea Sfîntului Ioan al Scării, caută Cuvîntul 5 pentru pocăinţă şi citeşte despre cei ce se pocăiau în mănăstirea aceea ce se numea temniţă, din pricina locului aceluia lipsit de mîngîiere, şi vei afla petrecerea celor ce se pocăiau cu adevărat.

[13] Este vorba de praznicul Învierii Domnului, de la sfîrşitul Postului Mare.

[14] La care azi, se adaugă filmul, concertele, discotecile.

[15] Azi, şi la cinematograf, sau în faţa televizorului şi a calculatorului.

[16] Şi părerea generală a teologilor scolastici este că demonii nu descoperă adîncurile inimilor: numai cele pe care omul le spune dintr-un motiv lăuntric, pe acelea le cunosc demonii, pentru că sînt spirite fine şi se găsesc pe suprafaţa inimii şi ascultă motivul lăuntric cu gîndul, iar pe cele pe care omul nu le spune dintr-un motiv lăuntric nici demonii nu le cunosc, ci numai Dumnezeu, care scrutează inimile şi rărunchii.

[17] Prin cuvîntul acesta al Sfîntului Maxim Mărturisitorul este dezlegată aporia (nedumerirea, impasul) acelui cuvînt evanghelic pe care l-a spus Domnul: Dacă satana îl scoate pe satana, s-a dezbinat de la sine; aşadar cum va rezista împărăţia lui ? (Matei 12, 26). Aşadar satana nu scoate pe satana şi întru nimic satana nu slujeşte satanei de la sine. Însă, după îngăduinţa lui Dumnezeu îl şi scoate pe acesta, îi şi slujeşte. Adaugă şi aceasta: că satana nu se supune satanei pentru ceva bun. Însă, pentru a face rău cuiva, toţi demonii se supun şi slujesc, deoarece se înţeleg la rău şi la înfăptuirea răului. Aşadar satana scoate pe satana după îngăduinţa lui Dumnezeu în primul rînd şi în al doilea rînd ca să facă un rău mai mare.

[18] Canonul 61 al Sinodului 6 ecumenic hotărăşte să fie afurisiţi vrăjitorii care confecţionează „talismane”, în care pun simboluri diavoleşti sau diferite obiecte macabre (păr, unghii, oase de şarpe sau de liliac, etc). Acestora le-au fost transmisă de mai înainte influenţa diavolească, ce se face prin invocările diavolilor.

[19] E vorba de grăsimea, fumul, sîngele jertfelor Legii Vechi, aşezate de Dumnezeu pentru îmblînzirea sălbăticiei iudeilor celor vechi, iar nu pentru că El Însuşi ar fi avut trebuinţă de carnea lor, precum şi zice: Au doară voi mînca carne de tauri? Sau sînge de ţapi voi bea? (Psalmi 49, 14).

Iar prin „pete” se înţeleg toate păcatele săvîrşite în Biserica din Ierusalim, unde s-au săvîrşit într-o vreme jertfe idoleşti, cum citim în cărţile Macabeilor.

[20] Atunci cînd a întemeiat Biserica Noului Aşezămînt, cum se va arăta.

[21] Noi, cei care alcătuim Biserica.

[22] Cei care vor să se căsătorească, trebuie să ia aminte şi la aceste condiţii canonice: ambii tineri să fie ortodocşi (De pildă Canonul 10 al Sinodului de la Laodiceea zice: Nu se cuvine ca cei ce sunt ai Bisericii să împreune cu nebăgare de seamă pe fiii lor cu ereticii prin legătura căsătoriei. Vezi şi canoanele 26, 45, 65 ale Sfinţilor Apostoli; 14 al Sinodului IV Ecumenic; 6, 72 al Sinodului Trulan; 31 al Sinodului de la Laodiceea şi 21 al Sinodului din Cartagina. Problema căsătoriilor mixte, tratată în acest canon, s-a discutat şi reglementat şi la Sinodul IV Ecumenic – canonul 14 – ca şi la Sinodul VI Ecumenic – canonul 72 - . La toate sinoadele s-a dispus că aceste căsătorii sunt interzise. Părinţii de la Laodiceea – vezi şi canonul 31 Laodiceea – interzic căsătoriile mixte, şi le permit numai în cazul în care partea neortodoxă trece la Ortodoxie. Cei ce nu au în vedere această rînduială şi încheie căsătorii, Părinţii o califică ca fiind făcută „cu nebăgare de seamă”. Citat după Canoanele Bisericii Ortodoxe, Arhidiacon prof. dr.Ioan N. Floca, 1991); să nu fie rudenii trupeşti sau duhovniceşti; să fie tinerii de acord; să se căsătorească din dragoste, având la bază ajutorul reciproc (Facerea 2, 18) şi naşterea de copii (Facerea 1, 28; 1 Timotei 2, 15); părinţii celor doi tineri să fie de acord. După canonul 38 al Sfântului Vasile, cei care se căsătoresc fără voia părinţilor lor, trăiesc în curvie, iar împăcându-se cu părinţii lor, se vor canonisi 3 ani. Înainte de căsătoria religioasă, să se spovedească ambii tineri din copilărie (de preferat la acelaşi duhovnic); să nu trăiască împreună înainte de cununia religioasă (cei care trăiesc împreună se vor canonisi 7 ani); cununia religioasă să se facă duminica la Sfânta Liturghie; dacă nu au păcate opritoare de împărtăşire, să se împărtăşească; naşii să fie creştini ortodocşi, având frica lui Dumnezeu (se va pune o singură pereche de naşi). Nunta nu se face cu jocuri şi cântări lumeşti; nu se cuvine ca bărbatul să fie bătrân şi femeia tânără, sau femeia bătrână şi bărbatul tânăr, ci amândouă părţile să fie deopotrivă cu anii. A opta zi după căsătorie cei doi soţi să meargă la Biserică pentru a li se citi rugăciunile […]. Preotul luând epitrahilul, citeşte aceste rugăciuni la uşa bisericii, după care intră în biserică împreună cu dânşii pentru a participa şi la cealaltă slujbă obişnuită a zilei - Molitfelnic, Ediţia 1937, pag. 89.

Cei căsătoriţi trebuie să se abţină de la împreunare trupească în sărbători, sâmbăta şi duminica, în timpul posturilor, miercurile şi vinerile de peste an, precum şi în timpul scurgerilor lunare şi a purtării sarcinii, prin învoirea amândorura, cu bună înţelegere (1 Corinteni 7, 5).

Nu se cuvine creştinilor ca la nunţi să cânte în organe, ori să joace, ci cu cinste să cineze, ori să prânzească, precum se cuvine creştinilor - Laodiceea 53. Câte de lege sunt îngăduite, acelea să le facem, iar câte nu sunt îngăduite, să luăm aminte a nu le face ca să nu fim munciţi pentru ele.

Spiţele nunţii se împart în cinci rânduri şi se socotesc cinci grade: din sânge, din cuscrie, din cuscria cea din trei neamuri, din înfiere (adopţiune) şi din Sfântul Botez.

Rudenia din sânge se împarte în trei: suitori, coborâtori şi colaterali. Suitori: tatăl meu, bunicul meu, străbunicul meu; mama mea, bunica mea şi străbunica mea. Coborâtori: copiii, nepoţii şi strănepoţii mei. Colaterali: fratele meu, vărul meu, vara mea, unchiul meu, mătuşa mea.

Fraţii sunt spiţa a doua iar copiii care se nasc din doi fraţi, se cheamă veri primari şi sunt patru spiţe. Dacă verii primari vor naşte fii, se cheamă veri de-al doilea şi sunt şase spiţe. Verii de-al doilea de vor naşte fii, se cheamă veri de-al treilea şi sunt opt spiţe. A şaptea spiţă de rudenie este oprită a se lua în căsătorie şi numai începând cu a opta se pot căsători.

Unchi se cheamă fratele tatălui meu, iar sora lui, mătuşă. Unchi mare se cheamă fratele bunicului meu sau al bunicii mele; iar unchi mic, vărul primar al tatălui meu sau al mamei mele. Fratele tatălui meu, faţă de mine, este spiţa a treia, iar al bunicului meu sau al bunicii mele, spiţa a patra. Vărul primar al tatălui meu este spiţa a cincea faţă de mine.

Spiţele din sânge sunt uşor de socotit, iar cele din cuscrie cu anevoie, de aceea să fim cu luare aminte. Dascălii cei vechi au îngăduit, la rudeniile din cuscrie, să se ia în căsătorie la spiţa a şaptea, iar cei mai noi au îngăduit şi la a şasea, iar la a şaptea au oprit, pentru că la a şasea nu este amestecare de sânge, pe când la a şaptea este.

Rudenia din înfiere se numără până la opt spiţe, ca şi a Sfîntului Botez, numai Ia suitori şi coborâtori, adică la părinţii care au înfiat şi la copiii care au fost înfiaţi, nu însă şi la colaterali, adică la fraţii şi surorile lor. Aceştia au devenit rudenii numai dacă înfierea s-a făcut şi la Biserică.

Sfântul Botez este dumnezeiască naştere şi înnoire a sufletului. Cine este naş la botez, se numeşte tată sufletesc al acelui copil şi este pentru acel copil mai mult decât tatăl care l-a născut trupeşte (se va pune un singur naş). Tatăl sufletesc al copilului se face frate al tatălui său trupesc şi sunt spiţa a doua, iar faţă de copilul pe care l-a botezat, o spiţă. Toţi copiii pe care i-a botezat sunt faţă de el o spiţă. Copiii naşului cu copiii pe care i-a botezat sunt două spiţe; pe unii născându-i trupeşte, iar pe alţii, sufleteşte şi nu se pot căsători până la spiţa a opta. Atât la înfiere cât şi la botez, rudenia este numai la cei suitori şi coborâtori, adică la părinţi şi la copii, nu şi la fraţi, pe care îi numim colaterali. Fraţii şi surorile naşului nu au parte de acea înrudire sufletească pe care a făcut-o fratele lor trupesc şi, dacă vor, iau fără nici o piedică copiii sufleteşti ai fratelui lor; aşa că acel copil pe care l-am botezat eu, pe acela fratele meu îi poate lua în căsătorie, la fel şi nepotul meu de frate sau de soră. Toţi copiii care au avut acelaşi naş la botez, chiar dacă părinţii lor nu sunt nici un fel de rudenii, acei copii nu se pot lua în căsătorie până la spiţa a opta, pentru că sunt fraţi, având acelaşi, tată care i-a născut sufleteşte (IL 196). Cei care au fost botezaţi în aceeaşi zi şi în aceeaşi apă, dar au avut naşi diferiţi, nu sunt nici un fel de rudenii.

Soacra mea a primit un copil din botez şi am primit şi eu, ginerele ei, alt copil, unul parte bărbătească şi altul parte femeiască. Oare se vor putea lua împreună? Da, pentru că nu sunt nici o rudenie, nici din botez, nici rudenie trupească. Femeia mea a primit o fată din botez, iar eu un băiat; se vor putea lua împreună? Nu. Dacă voi avea un fecior trupesc şi altul din botez, aceştia vor putea lua două surori. La fel şi doi copii botezaţi de acelaşi naş vor putea lua două surori. Dacă femeia mea a murit, nu pot lua pe fata care a botezat-o socrul meu. Este şi altă rudenie, cea din cununie, şi este oprită numai din partea cumătrului, a naşului şi a copiilor lor.

Rudenia din două neamuri: Nu poate cineva să ia pe mamă şi pe fată / Nici pe bunică şi nepoată / Nici pe bunică şi strănepoată / Nici două surori / Nici mătuşă dreaptă şi nepoată de soră sau frate / Nici mătuşă mare şi nepoată de frate sau soră / Nici două vere primare / Nici mătuşă mică şi nepoată de frate sau soră / Ia însă pe fata verei de-al doilea a femeii sale / Nici tată şi fecior nu iau pe mamă şi fată / Nici tată şi fecior nu iau pe bunică şi nepoată / Nici tată şi fecior nu iau pe bunică şi strănepoată / Nici tată şi fecior nu iau pe bunică şi răstrănepoată / Nici tată şi fecior nu iau pe două surori / Nici tată şi fecior nu iau mătuşă şi nepoată de frate sau soră / Nici tată şi fecior nu iau două vere primare / Tată şi fecior iau mătuşă mică şi nepoată de soră sau frate / Tată şi fecior nu iau două vere de-al doilea / Tată şi fecior nu iau pe mătuşă mare şi nepoată de soră / Bunic şi nepot nu iau pe mamă şi fată / Bunic şi nepot nu iau pe bunică şi nepoată / Bunic şi nepot nu iau pe bunică şi strănepoată / Bunic şi nepot nu iau două surori / Bunic şi nepot nu iau pe mătuşă dreaptă şi nepoată de soră / Bunic şi nepot iau pe mătuşă mare şi nepoată de soră (cu discuţii) / Bunic şi nepot iau mătuşă mică şi nepoată de soră (cu discuţii) / Bunic şi nepot nu iau două vere primare / Bunic şi strănepot nu iau două vere primare / Bunic şi nepot iau bunică şi strănepoată / Bunic şi strănepot nu iau două surori / Doi fraţi nu iau două surori / Doi fraţi nu iau mătuşă şi nepoată de soră / Doi fraţi nu iau două vere primare / Doi fraţi iau mătuşă mică şi nepoată de soră / Doi fraţi iau două vere de-al doilea / Doi fraţi nu iau pe mamă şi fată / Doi fraţi nu iau bunică şi nepoată / Doi fraţi nu iau bunică şi strănepoată / Doi fraţi nu iau mătuşă mare şi nepoată de soră / Unchiul şi nepotul de frate iau mătuşă şi nepoată de soră, dacă unchiul ia pe mătuşă şi nepotul pe nepoată, nu invers, pentru că se amestecă numele şi unchiul devine nepot nepotului său şi mătuşa nepoată nepoatei sale / Unchi şi nepot iau două vere primare / Doi veri primari iau două vere primare.

Rudenia din trei neamuri: Cui i-a murit femeia poate lua pe cumnata cumnatului său / Pe femeia fratelui femeii mele, eu nu o pot lua, dar fratele meu o ia / Pe femeia fiului meu vitreg, nu o iau / Iau pe femeia fiului vitreg al fratelui meu / Nici mama vitregă nu ia pe bărbatul fetei sale vitrege / Murindu-mi femeia, iau pe femeia unchiului ei / La fel pe fata vitregă a fratelui femeii mele / Am cumnat după sora mea şi iau pe femeia fratelui lui / Pe femeia fratelui bărbatului fetei mele, pe aceea nu o iau / Dar pe sora ei o iau fără nici o piedică / Doi fraţi au cumnat şi cumnată după neveste, se căsătoresc fără nici o piedică / Cumnat şi fratele nevestii iau două vere primare / Fata lui Ioan şi nepoata de frate sau soră a primei sale femei iau fără nici o piedică doi fraţi / Unchiul şi ginerele după nepoata întâi de frate sau soră iau două surori.

Când s-a făcut nuntă cu simple învoieli, fără slujbă religioasă şi după aceea o parte din cele două s-a răzgândit, se despart fără nici o piedică, bărbatul şi femeia putându-se căsători. Dar dacă s-a făcut slujbă religioasă, chiar dacă nu s-a făcut împreunare între bărbat şi femeie, această nuntă este nuntă legiuită şi căsătoria nu se desparte şi nimeni nu o poate desface.

Căsătoriile ce se fac din porunca lui Dumnezeu, să nu se despartă fără de pricină dreaptă. Iar acela care a mijlocit ca o nuntă legiuită să se despartă, fără cauză binecuvântată, se numeşte antihrist, ca unul ce calcă legile lui Dumnezeu şi se împotriveşte poruncilor Lui; unul ca acesta se face moştenitor al muncii de veci. Căsătoria cea fărădelege să se desfacă, iar canonul acestora, după ce s-au despărţit, este ca şi al amestecătorilor de sânge, adică să nu se împărtăşească 15 ani. Cine are ţiitoare (concubină n.n.) în casa sa şi nu voieşte să se cunune cu dânsa, nici să se despartă de ea, pe acela nu-l primi în Biserică, nici prinoasele lui, până nu se va despărţi cu totul de dânsa. Văduva să nu se recăsătorească timp de 1 an după moartea soţului; la fel şi bărbatul după moartea soţiei. Preoteasa, dacă i-a murit preotul şi nu poate rămâne în curăţenie, se poate recăsători. Femeia care îşi va lăsa bărbatul fără de vină, să se afurisească, iar bărbatul este nevinovat - Sfântul Vasile 35 (La fel şi în cazul bărbatului).

Bibliografie: Preot Simeon Adrian, Călăuză canonică, Editura Pelerinul, Iaşi, 1996

[23] Căci doar Avraam şi Sarra se învredniciseră să aibă ca oaspete pe Însuşi Dumnezeu cel în Treime slăvit, în chipul celor trei Îngeri, cum va arăta în continuare Sfîntul Ioan Hrisostomul.

[24] Vezi legămîntul Dumnezeului tuturor cu Avraam, Facerea, capitolul 17.

[25] Sfîntul Ioan Hrisostomul vorbeşte pentru vremea sa, pe care o deplînge. Cît despre noi, ce să mai zicem?

[26] Scumpătatea şi hotărîrea Domnului vrea întocmai ca nici bărbatul să nu se despartă de muierea sa, nici muierea de bărbatul său. Căci Domnul a zis întocmai şi pentru bărbat, şi pentru muiere: Oricine ar lăsa pe muierea sa şi va lua pe alta, prea-curveşte. Iar dacă muierea va lăsa pe bărbatul său şi se va mărita cu altul, prea-curveşte (Marcu 10, 11-12) - fără să adauge: „afară de pricină de curvie” doar la bărbat, sau doar la muiere. Ci a lăsat să înţelegem noi aceasta cu neosebire la amîndoi. Iar obiceiul Bisericii dă stăpînire bărbatului a se despărţi de muierea sa, aflînd-o curvind sau prea-curvind. Iar muierea să nu se despartă de bărbatul său, măcar de l-ar găsi curvind, sau preacurvind. Iar dacă muierea s-ar despărţi pentru pricina curviei sau a prea-curviei, iar el, nerăbdînd, s-ar însura cu a doua muiere, muierea cea dintîi ce s-a despărţit de el are păcatul despărţirii acesteia, iar bărbatul este vrednic de iertare pentru că s-a însurat a doua oară. Iar muierea lui cea de-a doua nu se osîndeşte ca prea-curvă. Teologul Grigorie nu primeşte acest obicei, ce a pătruns în Biserică din legea civilă romană, că zice: „Pe cei mai mulţi oameni mireni îi văd înţelegînd greşit cele despre curăţie. Şi legea ce o au despre aceasta pe muiere o pedepseşte dacă va curvi, iar bărbatului îi dă voie să curvească? Adică muierea, de va vicleni patul bărbatului, se judecă de prea-curvă, iar bărbatul, avînd muierea sa, de va curvi cu alte muieri, este nevinovat? Eu nu primesc legiuirea aceasta, nu laud obiceiul! Cei ce au făcut legea aceasta au fost bărbaţi şi de aceea au legiuit numai împotriva femeilor. Căci legiuitorii legii acesteia civile au legiuit ca fiii să fie supuşi taţilor, iar partea cea mai slabă - adică pe maică, femeie neputincioasă fiind - au lăsat-o fără purtarea de grijă, nelegiuind a fi fiii supuşi şi acesteia. Iar Dumnezeu nu a legiuit aşa, ci zice: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe maica ta, ca să-ţi fie ţie bine! (Matei 15, 4; Marcu 7, 10; Deuteronomul 5, 16; Ieşirea 20, 12). Şi porunceşte ca cel ce grăieşte rău asupra tatălui său sau asupra maicii sale, cu moarte să se omoare. Deopotrivă - şi către tatăl, şi către maică - şi ascultarea a cinstit-o, şi ocara a pedepsit-o. Iar blagoslovenia tatălui întăreşte casele fiilor, iar blestemul maicii dezrădăcinează temeliile. Vedeţi potrivire de legiuiri? Unul este Făcătorul şi al bărbatului, şi al muierii. Un pămînt sînt amîndoi, o Lege li s-a dat amîndorura şi o înviere. Întocmai - şi din bărbat, şi din femeie - ne-am născut, şi cu aceeaşi datorie sînt datori fiii către amîndoi născătorii. Cum dar tu, bărbat legiuitor, ceri curăţie de la femeie, dar tu nu o păzeşti? Cum ceri ceea ce nu dai? Cum, avînd trup asemenea cu al femeii, nu legiuieşti asemenea? Iar de socoteşti relele din vremea călcării poruncii şi zici că a păcătuit Eva, ia în seamă că a păcătuit şi Adam. Pe amîndoi i-a amăgit şarpele, şi nici femeia nu s-a aflat mai neputincioasă întru a se amăgi, nici bărbatul mai tare spre a nu se amăgi. Iar de socoteşti bunătăţile cele din a doua facere, să ştii că Hristos i-a mîntuit pe amîndoi cu pătimirile Sale, făcîndu-Se trup şi pentru bărbat, şi pentru femeie. A murit şi pentru bărbat, dar şi femeia se mîntuieşte cu moartea Lui. Poate socoteşti că a cinstit pe bărbat pentru că s-a născut din sămînţa lui David? Dar, născîndu-Se din Fecioară, a cinstit-o şi pe femeie. Vor fi - zice - amîndoi un trup!, şi trupul cel unul trebuie aşadar să aibă asemănare. Iar Pavel îi legiuieşte curăţia şi bărbatului. Cum? Mare - zice - este taina aceasta, iar eu zic de Hristos, şi de biserică (Efeseni 5, 32). Bine este a se ruşina femeia de Hristos, prin ruşinarea pe care o arată către bărbatul său. Bine este şi bărbatul a nu necinsti Biserica lui Hristos, prin necinstea pe care o face muierii sale, curvind cu alta.”

La fel, şi Hrisostom mărturiseşte aceasta, întru al cincilea cuvînt la prima epistolă către Tesaloniceni: „Rogu-mă - zice - să ne păzim de păcatul acesta! Pentru că - precum noi, bărbaţii, le pedepsim pe muierile noastre cînd îşi vînd cinstea lor la alţii . aşa ne pedepsesc şi pe noi, dacă nu legile romanilor, Dumnezeu, cînd vindem cinstea muierilor noastre, curvind cu altele. Fiindcă şi aceasta, adică păcatul bărbaţilor cu alta, tot prea-curvie este. Căci este prea-curvie nu numai a prea-curvi cu altul muierea cea măritată, ci şi bărbatul cel însurat a prea-curvi cu alta. Ia aminte cu deamăruntul la ce-ţi zic: Nu este prea-curvie numai a păcătui bărbaţii cei însuraţi cu muiere străină măritată, ci şi a păcătui cu muiere nemăritată. Aceasta întocmai este prea-curvie, pentru că, deşi muierea aceea cu care ar păcătui nu este legată cu bărbat, cel ce păcătuieşte este legat cu muiere. Şi pentru aceasta ai călcat legea, şi ai nedreptăţit pe însuşi trupul tău [pe soţie]. Căci de ce pedepseşti pe muierea ta, chiar de ar curvi cu bărbat slobod? Negreşit, pentru că este prea-curvie, muierea ta fiind legată cu bărbat (cu tine adică), măcar că cel ce a curvit cu dînsa nu are muiere. Deci şi tu, fiindcă eşti legat cu muierea ta, cînd vei curvi cu muiere slobodă, asemenea prea-curvie este şi curvia aceasta a ta. Cel ce va lăsa - zice Domnul - pe muierea sa, afară de pricină de curvie, o face pe ea să prea-curvească. Şi cel ce o ia pe cea lăsată, prea-curveşte (Matei 5, 32; 19, 9). Şi, dacă aceasta este aşa, au nu prea-curveşte cu mult mai vîrtos cel ce avînd, muierea sa, păcătuieşte cu muiere slobodă? Cu adevărat, fiecăruia este arătat!”

Şi nu numai Grigorie şi Hrisostom, dar nici Vasilie (atît întru alte părţi, cît şi întru a douăsprezecea hotărîre a iticalelor [canoanelor] sale) nu suferă a urma obiceiul acesta, care surpă porunca cea predanisită de Dumnezeu. Iar în Canonul 35 al său zice că, atunci cînd muierea va lăsa pe bărbatul său, se cuvine să cercetăm pentru ce pricină l-a lăsat, şi, de se va vedea că muierea l-a lăsat fără cuvînt şi fără pricină, bărbatul să fie vrednic de iertare, iar muierea - de canon şi de certare, ca una ce s-a făcut pricină răului. Iar pricină bine-cuvîntată de despărţire între bărbat şi muiere nu este alta decît curvia, sau prea-curvia bărbatului sau a muierii. Ci şi adăugirea de lege 117 a lui Iustinian, ce este în Cartea 28 a Vasilicalelor, titlul 7, rînduieşte că - de are bărbatul altă muiere, ori în cetatea ce se află, ori în casa sa, şi păcătuieşte cu dînsa, iar muierea lui cea legiuită i-ar zice să se depărteze de aceea, şi el nu ar voi a se depărta - se dă voie a se dezlega nunta din pricina mîniei muierii lui celei legiuite. Mînie din care unele femei mănîncă otravă şi se omoară, altele îşi pierd minţile, altele se aruncă în prăpastie, iar altele fac alte lucruri prea-necuvioase. Pildele lui Solomon ca acestea urmează în toate zilele mai în fiecare cetate, şi ostrov şi sat. Pentru că - precum mînia bărbatului este plină de rîvnă pentru muierea lui care a prea-curvit, precum zice Solomon (Pildele lui Solomon 6, 34), şi nu o va cruţa în ziua judecăţii, şi nu va schimba vrajba cu nici o plată de izbăvire, nici nu va dezlega mînia lui pentru multe daruri - la fel (ca să nu zic că şi mai mult) plină de rîvnă este şi mînia din inima muierii pentru bărbatul său care curveşte. Dar ia aminte că - deşi Domnul a îngăduit a se despărţi bărbaţii de muierile lor din pricina curviei. adică a prea-curviei - arhiereii nu se cuvine a le da voie totodată a se însoţi cu altcineva. Ci să-i lase aşa osebiţi îndelungată vreme, pînă ce partea vinovată se va căi, şi va cădea smerindu-se către partea nevinovată şi va făgădui de aici înainte să-i păzească cinstea. Şi aşa, iarăşi să se unească. Pentru că nici Domnul n-a îngăduit a se despărţi aşa simplu, doar pentru prea-curvie, ci şi pentru alte două pricini: întîi, pentru mînia care urmează din prea-curvie şi pentru uciderea ce poate urma din mînie; apoi, pentru amestecarea şi stricarea neamurilor care urmează din prea-curvie - precum zice Teologul Grigorie. Drept aceea - după zisa lui Zonara, în tîlcuirea Canonului 9 şi 21 ale Marelui Vasilie - bărbatul, dacă nu voieşte, nu este silit a o mai avea ca soţie pe prea-curvă; iar de va voi, o are pe ea şi împreună locuieşte cu ea fără a greşi. Şi de ce zic „fără a greşi”? Lăudat şi prea-înţelept este bărbatul acela care o va primi iarăşi pe muierea sa după ce a curvit (însă cu făgăduinţă a nu mai greşi), pentru două pricini. Mai întîi, pentru dragostea şi milostivirea ce arată pentru trupul său - zic adică pentru muierea sa - urmînd Însuşi Stăpînului a toate Dumnezeu, Care - prea-curvă fiind mai-nainte firea omenească şi curvind cu idolii - a primit a o face mireasă a Sa, prin iconomia întrupării, şi a o mîntui prin pocăinţă şi prin unirea cu Sine. Şi - precum faptă de bărbat înţelept este ca, dacă se răneşte vreun mădular, să nu-l taie de la sine, ci să se silească a-l vindeca - tot astfel faptă de bărbat înţelept este ca - greşind mădularul său, adică muierea - să nu se despartă de ea, ci mai vîrtos să se silească a o îndrepta prin pocăinţă şi întoarcere. Şi al doilea, pentru că necurăţia cea de acest fel între bărbat şi muiere, a urmat după depărtarea lui Dumnezeu din pricina păcatelor lor mai dinainte. (Şi să-şi cerceteze fiecare fiinţa sa, şi va găsi cuvîntul nostru adevărat.) De aceea, amîndoi se cuvine a se suferi unul pe altul şi nu a se despărţi. Căci - dacă Apostolul zice că bărbatul credincios [creştin] se cuvine a locui împreună cu femeia necredincioasă [păgînă]; şi, la fel, femeia credincioasă, cu bărbatul necredincios, pentru nădejdea mîntuirii amîndorura Căci ce ştii, bărbate, dacă nu vei mîntui pe femeie? Şi ce ştii, femeie, dacă nu-ţi vei mîntui bărbatul? (1 Corinteni 7, 16) - cu cît mai vîrtos se cuvine a locui împreună şi a nu se despărţi unul de altul, măcar şi curvie de ar fi, de vreme ce nu-i desparte nici păgînătatea, care e mai rea decît toate păcatele? Şi cele zise pentru bărbat, se înţeleg asemenea şi pentru femeie. Iar de zice Parimistul: Bărbatul ce ţine muiere prea-curvă este fără de minte şi necredincios (Pildele lui Solomon 18, 23), zicerea aceasta este a asprimii şi a nemilostivirii Legii celei Vechi, iar nu a blîndeţii şi a bunătăţii legii celei bune a Evangheliei. Iar mai vîrtos, însăşi Scriptura cea Veche zice, cu gura Proorocului Maleahi: Pe femeia tinereţii tale să nu o lepezi, căci dacă, urînd-o, o vei depărta, păgînătatea va acoperi gîndurile tale - zice Domnul Atotţiitorul (Maleahi 2, 15-16).

Iar dacă, pînă în sfirşit. nu este chip, nici vreo mesteşugire a se uni de aici înainte bărbatul şi femeia, partea cea nevinovată poate, de mare nevoie, a se căsători a doua oară, dar nicidecum şi partea aceea ce a curvit şi s-a făcut pricinuitoare a acestei despărţiri. Căci, în loc de cîntările şi luminile nunţii de-a doua, se cade mai mult a se tîngui. şi a plînge pentru păcatul său şi a se afla în întunericul întristării şi al văduvei celei vii, pentru că i-a despărţit pe cei împreunaţi de Dumnezeu. Ce zic? Se cade să sufere şi pagubă din averile sale, precum poruncesc legile împărăteşti - după Hrisostom (Cuvînt la zicerea: „femeia s-a legat cu lege” şi celelalte). Iar a nu se căsători a doua oară partea ce a prea-curvit, se înţelege din adăugirea de lege 48 a lui Leon. Căci aceasta porunceşte că bărbatul muierii ce a prea-curvit să ia zestrea ei, iar prea-curva să fie băgată în mănăstire şi să fie silită, şi nevrînd, a se călugări. Iar cîte lucruri are mai multe decît zestrea sa, să le împartă copiii săi şi mănăstirea sa. Sau, de nu va fi avînd copii, să le ia părinţii şi rudele sale. Iar adăugirea de lege 117 a lui Iustinian porunceşte că, dacă bărbatul muierii ce se păzeşte în mănăstire pentru prea-curvie va muri în răstimpul a doi ani mai-nainte de a o lua iar, ea să se călugărească (şi deci să nu se căsătorească a doua oară). Iar cum că este îngăduit bărbatului a lua iarăşi pe muierea sa ce a prea-curvit, sînt martori - de o parte Armenopul (Cartea a VI-ea, titlul 2), iar de altă parte Sfinţitul Fotie (capitolul 2, titlul 1), care zice: „Adăugirea de lege 134 a lui Iustinian (pusă în cartea 28 a Vasilicalelor, după Valsamon) rînduieşte că bărbatul poate a lua iarăşi pe muierea sa ce a prea-curvit, în vremea a doi ani după ce a prea-curvit şi s-a osîndit a se băga în mănăstire pentru prea-curvie. Şi are toată stăpînirea şi voia a locui împreună cu ea, fără a se teme cît de puţin de vreo primejdie pentru aceasta şi fără a se vătăma nunta de păcatul făcut şi de despărţire. Şi Marele Vasilie, sfătuind, îndeamnă ca bărbatul să se milostivească, dacă muierea sa se va pocăi şi se va îndrepta, şi să o ia iarăşi, ca pe un mădular al său. Dar şi canonul 93 al Soborului al Vl-lea îngăduie ostaşului, de va voi, să-şi ia iarăşi pe femeia sa, măcar de ar fi luat-o altul, pentru îndelungata lui înstrăinare. Asemenea şi Canonul 8 al celui din Neocezareea se vede că îngăduie preotului, de va voi, a vieţui împreună cu muierea sa ce a prea-curvit, însă să se caterisească.

Bagă de seamă însă că nu oricine poate porni pîră pentru prea-curvie, ci numai cinci persoane rînduite, şi acestea să fie prea de aproape ale muierii. Adică: tată, frate, unchi după tată şi unchi după maică, iar mai cu deosebire şi mai mult decît toţi, bărbatul ei. Însă, pînă nu se dezleagă nunta, nu se îngăduie a porni acest fel de pîră altcineva decît numai bărbatul muierii, prin cinci martori, mărturisind ei în frica lui Dumnezeu că au văzut-o prea-curvind făţiş. Şi se porneşte pîra pentru prea-curvie în curgere de cinci ani, şi nu în mai mulţi” (Armenopul, Cartea I, Titlul 3). Pe lîngă toate acestea însă, se cuvine a fi ştiut de toţi că legile civile şi împărăteşti nu îngăduie niciodată bărbaţilor a-şi omorî muierile, chiar de le-ar şi prinde prea-curvind. Pentru aceasta, prea-rău fac cei ce omoară sau pe femeile lor, sau pe surori, pe fete şi pe rudenii pentru că au curvit sau au prea-curvit.

Deci, fiindcă din toate cele zise se înţelege că nu se cuvine a se despărţi bărbatul de femeie sau femeia de bărbat, cei doi trebuie a se suferi unul pe altul - după Teologul Grigorie. Şi atît femeia se cade a-l suferi pe bărbat - măcar de o ocăreşte, măcar de o bate, măcar de cheltuieşte zestrea ei, sau altceva de-i face - cît şi bărbatul pe femeie, măcar de se îndrăceşte (după canonul 4 al lui Timotei), măcar alte metehne de ar pătimi şi neputinţă de ar avea (după Hrisostom, în cuvîntul la zicerea: „muierea s-a legat cu lege” şi celelalte).

Chiar dacă legile împărăteşti şi cele dinafară [civile] îngăduie a se despărţi bărbatul de muiere şi muierea de bărbat pentru multe pricini, Hrisostom (în acelaşi), împotrivindu-se lor, zice, că nu are a ne judeca Dumnezeu după legile acestea, ci după legile despre nuntă pe care le-a legiuit El Însuşi. O singură pricină de despărţire este bine-cuvîntată din cele rînduite de legi, după împăraţii Leon şi Constantin, cînd o parte vrăjmăşuieşte viaţa celeilalte (Titlul 13 din alegerea legilor). Se despart încă pe drept cuvînt atunci cînd: una din părţi este drept-slăvitoare, iar cealaltă eretică, după Canonul 72 al Soborului al Vl-lea; cînd sînt rudenii din sînge, sau din cuscrie, după canonul 54 al aceluiaşi; sau din botez, după Canonul 53 al aceluiaşi; şi cînd stăpînul lor (dacă sînt robi) n-ar voi a se învoi la nunta lor, după Canonul 40, 41 şi 42 ale Marelui Vasilie. Iar forma cărţii de despărţire vezi-o la sfirşitul cărţii.

[27] Însemnăm aici ceea ce zice marele Vasilie, că mare primejdie este a folosi cineva doctorii pentru toate neputinţele şi bolile ce pătimeşte. Fiindcă nu toate neputinţele şi bolile se fac din fire sau din dieta cea rea şi fără rînduială a omului, neputinţă la care trebuie şi ajută meşteşugul doctorului; ci sînt neputinţe şi boli care urmează din pedeapsa şi bătaia Domnului, ca să ne întoarcem de la păcatul pe care-l facem şi să ne pocăim. Aşa sînt pedepsiţi de certarea Domnului şi se îmbolnăvesc cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie de Dumnezeieştile Taine, pentru păcatele lor, şi destui credincioşi chiar mor, precum zice aici Apostolul. „De aceea - zice dumnezeiescul Vasilie - cei ce pătimesc de astfel de boli, nu din fire sau din rea dietă, ci din pedeapsa şi certarea Domnului pentru păcatele lor, aceştia nu se cuvine a chema doctori ca să-i ajute, ci trebuie să se liniştească şi să sufere cu mulţumire boala, mărturisind că bolesc din pricina păcatelor lor, şi să se îndrepteze şi să facă roade vrednice de pocăinţă. Deci unii ca aceştia, liniştindu-se şi lăsîndu-se de iscusinţele doctorilor, trebuie a răbda cele ce au venit asupră-le, după cel ce a zis: Urgia Domnului o voi suferi (Miheia 7, 9). Şi arată îndreptarea prin a face roduri vrednice de pocăinţă şi a-şi aduce aminte de Domnul, Care a zis: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!” (hotărîrea 55 pe larg), (n. n.)

[28] peste tot unde este vorba de avort trebuie să luăm în calcul şi pe cel făcut prin folosirea anticoncepţionalelor, steriletului, injecţiilor şi implanturilor n. n.

[29] Dacă bolnavul îşi poate scrie singur păcatele, se poate spovedi şi în scris. Dacă bolnavul cade în comă, poate fi spovedit pe scurt la preot de soţie, de părinţi sau de copii. Iar dacă cineva este gata să moară nespovedit şi nu este preot la îndemână, bolnavul îşi poate mărturisi păcatele mari la soţie, la copii, rude etc. iar aceia sunt datori să spună păcatele mărturisite de cel mort unui duhovnic, ca să fie dezlegat.

[30] Despre iscusinţa duhovnicului este bine a citi cartea Sfîntul Teofan Zăvorâtul Viaţa lăuntrică, cap. III

[31] Preot Eugen Drăgoi, Îndrumarul duhovnicului, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002, p. 156.

[32] Op. cit., p. 131.

[33] Răstimp în care îşi plîngeau păcatele, mai întîi în faţa uşilor bisericii, cerînd credincioşilor să se roage pentru ei; apoi, ascultau slujba în tinda bisericii (şi doar pînă la „Cei chemaţi ieşiţi…”); apoi, stăteau în biserică, (dar tot pînă la cuvintele de mai sus); iar, în sfîrşit, stăteau toată slujba împreună cu cei credincioşi, dar fără să se împărtăşească (vezi Canonul 11 al Sfîntului Grigorie al Neocezareii)

[34] Vezi Sfîntul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol. II, Ed. Sofia, Bucureşti, 2000, p. 126.

[35] De pildă, ai avortat un suflet, dai naştere altuia; dacă poţi, sau înfiezi şi creşti un copil, sau opreşti pe altul să facă avort şi în acelaşi timp botezi un copil şi porţi grijă de creşterea lui în frică de Dumnezeu, ca şi de propriul tău copil, şi te rogi pentru el.

[36] Op. cit, , p. 144.

[37] Op. cit., p. 153.

[38] Op. cit., p. 13.

[39] Proverbele lui Solomon. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Ed. Librăriei Teologice, Bucureşti, 1939, p. 45.

[40] Vezi ce fel de scrieri să citim la Sfîntul Ignatie Briancianinov, în Experienţe ascetice, vol. I.