BluePink BluePink
XHost
Servere virtuale de la 20 eur / luna. Servere dedicate de la 100 eur / luna - servicii de administrare si monitorizare incluse. Colocare servere si echipamente de la 75 eur / luna. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

IEROMONAH IOAN IAROSLAV

CUM SĂ NE MĀNTUIM?

DUPĂ ĪNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI

 

 

 

 

 

Īntreaga pagină

Carţi

Pagina principală

 

 

 

 

 

 

SCARA ŞI MĂNĂSTIREA SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL – PETRU VODĂ

2005

 

 

 

 

 

 

 


Redactori              DAN ICHIMESCU

                             MANUELA ALEXE

Difuzare                DIONISIE TOMOAIA

Director                MUGUR VASILIU

 

 

 

 

EDITURA SCARA

Asociaţia Romānă pentru Cultură şi Ortodoxie

O.P. 54 – C.P. 65, Bucureşti

telefon 0723.503.406; 0723.046.982

internet www.scara.ro

 

 

 

 


CUVĪNT ĪNAINTE

După Sfinţii Părinţi, cel mai important lucru pe care ar trebui să-l facem - atīt īn bolile trupeşti, cīt şi īn cele duhovniceşti, ultimele de altfel fiind cauzele primelor - este să ne spovedim cum trebuie (Sfīntul Nicodim Aghioritul) şi la cine trebuie (Sfīntul Simeon Noul Teolog). Spovedania este cheia mīntuirii - cum spunea unul dintre cei mai mari duhovnici din zilele noastre. Spovedania adevărată - pentru că este şi una mincinoasă, din nefericire des īntīlnită azi, şi este aşa pentru că cei ce o fac, şi duhovnicii, şi penitenţii nu ţin seama de voia lui Dumnezeu din Sfīnta Scriptură şi de canoanele şi scrierile Sfinţilor Părinţi - spovedania adevărată, aşadar, ar trebui să fie lucrul de care să ne aducem aminte unul altuia cīt mai des, īn fiecare zi. Din sfaturile preoţilor, şi mai ales ale duhovnicilor, şi chiar din discuţiile mai scurte pe care aceştia le-ar avea cu cineva, īndemnurile către spovedanie ar trebui să nu lipsească. Atīt doar că ar trebui să le aducă aminte mereu celor pe care īi īndeamnă la aceasta că spovedania trebuie făcută cum o cer Sfinţii Părinţi şi la acei duhovnici care pot să ducă spre mīntuire sufletele noastre. Fără adaosul acesta foarte important, īndemnul la spovedanie este, dacă am judeca trupeşte, ca şi cum ai īndemna pe cineva la un medic care nu ştie medicină şi face mai mult rău bolnavului, ucigīndu-l cu zile cum se zice.

Spovedania adevărată - şi adesea vom folosi zicerea aceasta, avīnd īn vedere că destui fac o spovedanie mincinoasă şi nemīntuitoare - ne ajută să ieşim īntăriţi duhovniceşte din necazurile de tot felul şi din ispitele noastre, fiind răspunsul la toate problemele pe care le avem. Ea este adevăratul medicament universal. Īnsă, după cum spun Sfinţii Părinţi şi pe ei īi vom cita mereu, fiind singurul izvor adevărat de la care ne putem adăpa duhovniceşte, spovedania „s-a făcut astăzi (aşadar īncă de acum vreo două veacuri) [...] o taină prea puţin folositoare” - după cum spune Sfīntul Nicodim Aghioritul. Cei mai mulţi dintre creştini se mărturisesc rar (o dată pe an sau cel mult īn cele patru posturi), iar alţii şi mai rar (la cīţiva ani o dată) şi nici atunci nu o fac cum trebuie şi la cine trebuie, cum am mai spus. Căci tot Sfīntul Nicodim Aghioritul zice: „Alţii - majoritatea zicem noi, văzīnd realitatea tristă din zilele noastre - e adevărat că se mărturisesc, īnsă nu precum se cuvine, pentru că nu se spovedesc cu cea mai cuviincioasă cercetare a conştiinţei şi a păcatelor lor, nici cu zdrobirea şi umilinţa cea trebuincioasă, nici cu o voinţă hotărītoare ca de acum īnainte să nu mai păcătuiască, nici cu facerea canonului care se cuvine - căci acestea toate alcătuiesc mărturisirea cea plăcută lui Dumnezeu.” De aceea, īn chip cu totul deosebit trebuie să ne facem un obicei din a ne cerceta conştiinţa īn fiecare seară cu privire la păcatele săvīrşite īn timpul zilei, avīnd īn vedere īn chip deosebit cele şapte păcate de moarte (după unii Sfinţi Părinţi, opt), din care - după Sfinţii Părinţi - se nasc toate celelalte păcate. Apoi, īn urma cercetării conştiinţei, să vedem care sīnt cele mai grave dintre păcatele noastre, să vedem pricinile lor şi să ne străduim cu toată puterea a le părăsi, īnlocuindu-le cu faptele bune opuse lor. Trebuie să fim convinşi că, dacă nu fugim mai īntīi de pricinele păcatelor, nu o să sporim duhovniceşte.

Din nefericire pentru noi toţi, cercetarea conştiinţei sau luarea aminte la sine - care erau lucruri de căpetenie la Sfinţii Părinţi (vezi la Sfīntul Ioan Gură de Aur, la Avva Dorotei, la Sfīntul Simeon Evlaviosul, la Sfīntul Ignatie Briancianinov şi la alţii) - nu mai este preţuită astăzi.[1] Rari sīnt duhovnicii care cer fiilor lor duhovniceşti să se cunoască bine pe sine sau fac din lucrul acesta parte din canonul dat la spovedanie. De aceea, credincioşii nu īnaintează duhovniceşte, sau prea puţini se folosesc de taina spovedaniei, deşi unii se spovedesc mai des. Aşa se face că mulţi īşi văd păcatele mai grosiere, adică cele trupeşti, dar pe cele mai subţiri şi mai greu de biruit (precum sīnt mīndria şi slava deşartă) puţini şi le văd. Şi aceasta tocmai pentru că aceste păcate subţiri presupun paza minţii şi rugăciune de toată vremea („Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul!”) şi cercetarea zilnică a conştiinţei. Unii nu şi le văd pīnă īn ultima clipă a vieţii lor, punīndu-şi īn pericol mīntuirea. Nu degeaba Sfīntul Simeon Noul Teolog cerea īn īnvăţăturile sale ca „īncă din copilărie orice om să īnveţe a se cunoaşte pe sine, să cunoască ce este şi cum īşi va sfīrşi viaţa.” (Ţelul vieţii creştine, Editura Anastasia, 1996). Dar cauza principală a spovedaniilor nefolositoare de suflet stă īn faptul că creştinii zilelor noastre nu-şi tratează bolile sufletului precum pe acelea ale trupului. Căci, dacă se īmbolnăvesc trupeşte, caută să meargă la cei mai mari doctori; īnsă, cīnd e vorba de bolile sufleteşti, prea puţin simţindu-le gravitatea sau nemaisimţind-o de loc, ei se spovedesc la oricine, iar nu la duhovnici iscusiţi (adică cei care canonisesc după Canoanele Sfinţilor Părinţi).[2]

Dat fiind cele zise mai sus, ne-am gīndit să strīngem īn lucrarea de faţă sfaturile mai multor Sfinţi Părinţi īn legătură cu adevărata spovedanie. Facem aceasta pentru că puţini sīnt acei creştini care citesc scrierile acestea īn īntregime, şi de aceea le-am adunat aici īntr-o formă prescurtată.

Cartea cuprinde două părţi. Īn prima, am pus scrieri de ale Sfinţilor Părinţi ce ne vorbesc despre adevărata spovedanie, iar īn cea de a doua scrieri īn care ni se vorbeşte despre unele păcate mari, generalizate astăzi şi despre chipul īn care ne putem izbăvi de ele.

La īnceputul primei părţi, am pus un cuvīnt al Sfīntului Ignatie Brian­cianinov (din Experienţe ascetice, volumul I) despre influenţa covīrşi­toare (īn bine sau īn rău) asupra sufletului nostru a ceea ce citim. Din acest cuvīnt, īncheierea Sfīntului Ignatie cu privire la cărţile bune de citit e de o deosebită īnsemnătate: „Semnul după care recunoaştem că o carte este cu adevărat folositoare de suflet e acela că a fost scrisă de un sfīnt scriitor, mădular al Bisericii de Răsărit, īncuviinţat şi recunoscut de Sfīnta Biserică.”[3]

După cuvīntul Sfīntului Ignatie Briancianinov, urmează două cuvinte ale Sfīntului Nicodim Aghioritul, adunate din scrierile mai multor Sfinţi Părinţi, cuvinte pe care, dacă le-am citi īncīt să le ştim pe dinafară, am ajunge, cu timpul, să şi punem īn lucrare povăţuirile cuprinse īntr-īnsele, dacă vrem cu adevărat să ne mīntuim. (De fapt, e nevoie ca toată cartea să fie citită cu atīta stăruinţă, īncīt să ajungem a pune īn faptă cele cuprinse īntr-īnsa. Căci - după Sfinţii Părinţi - spovedania adevărată ne face să ne schimbăm viaţa cu totul, īncīt, dacă tovarăşii noştri de păcate ne-ar īntīlni după un timp, să nu ne mai recunoască - cum zice Sfīntul Teofan Zăvorītul īntr-unul din cuvintele din cartea de faţă.)

Īn prima scriere a Sfīntului Nicodim Aghioritul, trebuie luat aminte la faptul că īmplinirea canonului dat la spovedanie este neasemuit de īnsemnată pentru mīntuire. Lăsīnd la o parte faptul că cei mai mulţi dintre creştinii zilelor noastre sīnt īmpărtăşiţi deşi nu-şi fac canonul - lucru foarte grav, pentru că se īmpărtăşesc spre a lor osīndă veşnică (vezi articolul „Să nu ne īmpărtăşim cu nevrednicie” din Glasul Monahilor nr. 8, 2004, vezi Anexa) - nici canonul dat de mulţi duhovnici ai zilelor noastre nu mai este ceea ce ar trebui să fie. Canonul a ajuns astăzi ceva neīnsemnat, deşi ar trebui să fie lucrul cel mai important cu putinţă. După Sfīntul Nicodim Aghioritul, el trebuie făcut fie īn viaţa aceasta, īn chip vremelnic, fie īn viaţa viitoare, īn chip veşnic. Se ajunge pīnă acolo īncīt canonul constă acum mai mult din aducerea de lumīnări, untdelemn, vin şi prescuri la altar, ceva rugăciuni scurte, zise de cīteva ori pe zi şi atīt. Şi aceasta deşi canonul ar trebui să conste - după Sfinţii Părinţi - īntr-o foarte bună cunoaştere de sine prin cercetarea zilnică a conştiinţei, pentru a putea lupta cu patimile din noi, īn primul rīnd cu cele mai grave (vezi Sfīntul Teofan Zăvorītul), pīnă ce le părăsim desăvīrşit şi a pune īn locul lor faptele bune opuse acestora, cu acceptarea opririi de la Sfīnta Īmpărtăşanie, acolo unde o cer Sfintele Canoane. De asemenea, din canon fac parte rugăciunile, metaniile, postirile, milosteniile, citirea cărţilor sfinte şi alte lucruri folositoare de suflet. Foarte importantă este, ca parte din canon, oprirea de la Sfīnta Īmpărtăşanie, acolo unde Canoanele Sfinţilor Părinţi o cer, după cum vedem şi din primul cuvīnt al Sfīntului Nicodim Aghioritul. Din nefericire, cu greu se mai poate vorbi īn zilele noastre despre oprirea de la Sfīnta Īmpărtăşanie. Ar trebui poate ca, atunci cīnd se citesc rugăciunile de dezlegare a păcatelor, să nu mai zicem: „Cīte veţi lega pe pămīnt, vor fi legate şi īn ceruri. Şi, cīte veţi dezlega pe pămīnt, vor fi dezlegate şi īn ceruri, ” ci doar: „Cīte veţi dezlega pe pămīnt, vor fi dezlegate şi īn ceruri.” Pentru că, īn practică, mulţi duhovnici nu mai fac decīt lucrul acesta, adică dezleagă numai, deşi īn majoritatea cazurilor ar trebui să facă dimpotrivă, adică să-i oprească pe fiii lor duhovniceşti de la Sfīnta Īmpărtăşanie, date fiind păcatele lor. Astfel de duhovnici, īmpreună cu susţinătorii lor care cred că se vor mīntui fără să-şi schimbe viaţa, se īndreptăţesc spunīnd că Sfintele Canoane ar fi īnvechite şi nepotrivite zilelor noastre. Lucrul acesta este cum nu se poate mai neadevărat (vezi „Actualitatea Sfintelor Canoane” din Glasul Monahilor, februarie 2004). Īn cursul istoriei Bisericii, mulţi duhovnici sfinţi au fost prigoniţi tocmai pentru că au ţinut la canoane. Iată ce ne spune Sfīntul Simeon Noul Teolog chiar despre sine: „Diavolul şi-a ridicat asupra mea slugile lui şi duce război cu mine, ca să īncetez a mai vesti īn cuvinte, şi a face cu fapta poruncile Evangheliei şi ale Apostolilor şi a mă strădui să īnnoiesc vieţuirea evanghelică care s-a īnvechit oarecum şi a ajuns dispreţuită, ca oamenii să nu mai aibă īndrăzneală că pot să se mīntuiască fără să primească harul Duhului Sfīnt, şi fără nepătimire, şi să se amăgească fără să-l primească şi să piară. De aceea, īn loc să-mi datoreze multă recunoştinţă pentru că le spun şi-i īndemn să vină la desăvīrşirea virtuţii, aceştia mă īnvinuiesc, mă urăsc şi-şi īntorc spatele la mine. Şi m-au predat foamei, setei şi morţii, fiindcă nu-i amăgesc şi nu le spun: «Īndrăzniţi! Toţi ne vom mīntui fără osteneală sau chinuri şi fără pocăinţă şi păzirea īntocmai a poruncilor lui Dumnezeu!» Cei ce spun acestea răstoarnă toată īnvăţătura lui Hristos şi a Apostolilor Lui.”

Īn zilele noastre, am ajuns la o aşa nesimţire duhovnicească, īncīt judecăm īmpotriva a ceea ce ne-a īnvăţat Dumnezeu prin gura Sfinţilor Părinţi şi, datorită apostaziei generale īn care ne ducem viaţa, nici nu ne mai vedem păcatul. Tot īn această scriere a Sfīntului Nicodim Aghioritul vom vedea cītă īnsemnătate are vederea păcatelor proprii, pentru a avea neīncetată osīndire de sine, pentru a fugi de pricinile păcatelor, pentru a ne spovedi des şi mai ales pentru a īnţelege gravitatea păcătoşeniei noastre.

Īn acest sens, contrar a ceea ce se spune de către destui duhovnici - că, dacă au fost mărturisite, păcatele nu mai trebuie spuse niciodată - Sfīntul Nicodim Aghioritul sfătuieşte ca fiecare creştin să facă o spovedanie generală măcar o dată pe an şi mai ales cīnd schimbă duhovnicul.

Īn cea de-a doua scriere a Sfīntului Nicodim Aghioritul, acesta ne vorbeşte mai mult despre ceea ce ar trebui să facem după spovedanie. Şi zice, pentru tămăduirea păcatelor, nu ajunge doar īmplinirea unui canon uşor şi nici mărturisirea cu oarecare umilinţă, dacă creştinul nu luptă mai īntīi pentru părăsirea păcatului cu fapta. Sfīntul Nicodim vorbeşte mereu despre pagubele pe care şi le „pricinuiesc mīntuirii lor cei ce păcătuiesc cu nădejdea că se vor mărturisi şi se vor pocăi.” Şi arată (ca dealtfel toţi Sfinţii Părinţi) că mărturisirea adevărată trebuie să ducă la părăsirea păcatelor şi la īnlocuirea lor cu faptele bune opuse lor. Pocăinţa adevărată - după Sfīntul Nicodim Aghioritul - trebuie neapărat făcut㠄după canoanele Bisericii.” Conştientizarea foarte clară a păcatelor şi părerea de rău pentru ele cu durerea inimii (fără a ajunge la deznădejde īnsă) trebuie să persiste mereu īn sufletul creştinului ce vrea cu adevărat să se mīntuiască. După Sfīntul Nicodim, ca şi după Sfīntul Marcu Ascetul şi alţi Sfinţi Părinţi, pocăinţa este o stare sufletească ce ţine pīnă la sfīrşitul vieţii noastre. Sfīntul Marcu Ascetul zice c㠄lucrul pocăinţei se ţese din aceste trei fapte bune: din a-ţi veghea gīndurile, a te ruga neīncetat şi a suferi scīrbele ce vin asupra ta” (vezi īn legătură cu luarea aminte articolul „Grija de căpetenie” din revista Glasul Monahilor, noiembrie 2004).

Avem apoi patru cuvinte ale Sfīntului Ioan Gură de Aur. Īn primul dintre ele, pe care l-am numit Despre taina spovedaniei, ni se vorbeşte despre nevoia cercetării bolii sufleteşti, īn vederea tămăduirii ei. Īn acest cuvīnt ni se atrage atenţia - fapt de care iau aminte puţini dintre creştinii zilelor noastre - că şi păcatele socotite de noi mici şi neīnsemnate ne pot aduce osīnda veşnică.

Īn cel de-al doilea cuvīnt, numit Despre căinţă, Sfīntul Ioan Gură de Aur ne face să īnţelegem cīt de păcătoşi sīntem, fiecare dintre noi. Lucru vrednic de luat aminte, pentru că adesea noi zicem că nu prea avem păcate grele, asemenea „celorlalţi.” Pentru Sfīntul Părinte, noi sīntem nişte luptători īmpotriva poruncilor lui Hristos şi-I purtăm o ură neīmpăcată. Noi zicem că viaţa dusă după voia lui Dumnezeu este astăzi cu neputinţă şi tocmai pentru aceasta ne mustră Sfīntul Părinte. Şi spune că facem toate relele pentru că ne trīndăvim, nepunīndu-ne mintea la lucru, lăsīndu-l pe vrăjmaşul diavol să facă ceea ce vrea cu noi.

Īn cel de-al treilea cuvīnt, Despre pocăinţă, Sfīntul Ioan Gură de Aur ne vorbeşte despre faptele bune pe care trebuie să le facem pentru a săvīrşi adevărata pocăinţă, aducīnd dovezi din Vechiul şi Noul Testament. Şi zice că trebuie să ne mărturisim păcatele, să ni le plīngem, să ne smerim, să facem milostenie săracilor, să ne mulţumim cu foarte puţin īn ceea ce priveşte viaţa trupească (căci de puţine este nevoie pentru aceasta) să ne rugăm, să postim... (iar postul trebuie să fie nu doar trupesc, ci şi duhovnicesc, de pildă fuga de „teatre” - azi: televizor, calculator, filme, concerte, discoteci etc. - lucruri prin care intră īn suflet cele mai multe dintre patimi şi mai ales curvia). Apoi, trebuie să ajungem să smulgem patimile din rădăcină, anume să nu le mai facem nici măcar cu īnchipuirea. Căci noi, cei din Legea Harului, vom fi şi mai aspru pedepsiţi decīt cei ce au păcătuit īn Legea Veche, dar şi mai mult răsplătiţi dacă vom vieţui după voia lui Dumnezeu. Iar timpul pocăinţei noastre este acum, īn viaţa aceasta pămīntească. Mare trebuie să ne fie teama dacă nu am apucat a ne pocăi cu adevărat, īnaintea sfirşitului vieţii noastre. Păcatul e adevăratul rău şi pricina supărărilor, tulburărilor, războaielor, bolilor, pagubelor, al tuturor suferinţelor greu de vindecat ce vin peste noi. Īnsă, dacă le vom īndura fără cīrtire pe toate, mulţumind lui Dumnezeu, păcatele noastre ne vor fi şterse.

Īn al patrulea cuvīnt, Alt cuvīnt despre pocăinţă, Sfīntul Ioan Gură de Aur ne vorbeşte despre covīrşitoarea īnsemnătate pentru mīntuire a cercetării zilnice a conştiinţei. Şi arată că nu este de ajuns a zice „sīnt păcătos”, ci trebuie să ne aducem aminte de fiecare păcat īn parte. Doar aşa, conştientizīnd starea noastră de oameni bolnavi sufleteşte, ne vom putea apuca cu tărie a face şi ceea ce ne poate vindeca. Dumnezeu, īn nemărginita Sa bunătate şi milostivire, ne poate reaşeza, dacă facem pocăinţa adevărată, īn starea de dinainte de păcătuire, vindecīndu-ne desăvīrşit.

O altă lucrare foarte importantă pentru spovedanie şi pocăinţă este cea a Sfīntului Teofan Zăvorītul, intitulată Pregătirea pentru Sfīnta Spovedanie şi Īmpărtăşanie. Īn această scriere, Sfīntul Părinte stăruie mult să nu ne īndreptăţim pe noi īnşine, să ne vedem păcatele şi să ne defăimăm, să ne osīndim şi să ne ocărīm mereu, fără cruţare, dar şi fără a ajunge la deznădejde. El ne arată chipul īn care vrăjmaşul ne atacă sufletele şi ceea ce trebuie să facem pentru a ne apăra şi a ne izbăvi de săgeţile lui. Important este ca noi īnşine să nu voim să ne īndulcim cu gīndurile păcătoase, ci să le respingem numaidecīt ce le vedem. Dacă vom īndepărta gīndurile păcătoase necontenit, vrăjmaşul nu va putea să ne facă nimic. Şi după Sfīntul Teofan trebuie să ne străduim, cīt timp vieţuim pe pămīnt, să punem īn locul păcatelor săvīrşite faptele bune potrivnice acestora. Trebuie să ne luptăm - zice şi el - mai īntīi cu patima de căpetenie pe care o vedem īn noi īnşine īn urma cercetării zilnice a conştiinţei. Să īntrebuinţăm - zice - toate mijloacele duhovniceşti pentru a ne despietri inima. Trebuie - zice el - să ne ştim păcatele foarte limpede „socotite şi numărate.” Iar pentru aceasta e nevoie să avem mereu īn faţă poruncile lui Dumnezeu, spre a ne oglindi īn ele şi a ne vedea păcătoşenia. Īn ceasul īn care ne spovedim trebuie să mărturisim cu sinceritate tot ce ne face de ruşine īnaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Ruşinīndu-ne, dar spunīnd toate păcatele īnaintea duhovnicului, vom scăpa de ruşinea īnaintea īntregii omeniri la Judecata de Apoi. Un lucru foarte important de reţinut, pe care ni-l face cunoscut Sfīntul Teofan Zăvorītul, de care prea puţini ştiau, este chipul īn care putem ieşi din nesimţirea duhovnicească. Ieşirea stă īn a vorbi mereu cu noi īnşine şi cu Dumnezeu prin rugăciune (vezi şi la Sfīntul Ignatie Briancianinov, īn Experienţe ascetice, volumul III), tocmai pentru a fi mereu ocupaţi duhovniceşte şi a nu da putinţă de intrare īn suflet a vrăjmaşului nostru.

Un alt lucru important īn scrierea de care vorbim (īntīlnit şi la alţi Sfinţi Părinţi, ca Sfīntul Diadoh al Foticeii, Sfīntul Macarie Egipteanul, Sfīntul Ioan Scărarul şi Sfīntul Ignatie Briancianinov), este deosebirea pe care avem a o face īn inima noastră īntre glasul nostru şi acela al vrăjmaşului diavol (vezi despre aceasta articolul „Să ne silim a fi noi īnşine” din revista Glasul Monahilor, ianuarie 2005). Este mare nevoie să vrem a ne despătimi cu adevărat, să nu ne cruţăm trupul şi să nu ţinem cont de părerea lumii, care dintotdeauna a fost potrivnică lui Dumnezeu (Iacov 4, 4).

Īn cuvīntul intitulat de noi Despre adevărata pocăinţă, Sfīntul Dimitrie al Rostovului, la fel cu ceilalţi Sfinţi Părinţi citaţi aici, arată că adevărata pocăinţă constă īn a ne īntoarce de la păcatele făcute mai īnainte, pe care avem a le plīnge cu inima smerită, şi a ne īndrepta prin nevoinţele pocăinţei, nevoinţe care - spune el, ca şi Sfīntul Simeon Noul Teolog - trebuie să fie pe măsura păcatelor făcute şi chiar să le īntreacă. Dacă aşa stau lucrurile, să ne gīndim ce pocăinţă superficială facem noi, cei ce ne spovedim astăzi! Căci am ajuns să credem că cele cīteva lumīnări pe care ni le dau preoţii drept canon şi alte lucruri neīnsemnate ar fi de ajuns pentru a ne răscumpăra păcatele. Tot aici, am adăugat cīte ceva din capitolul „Cuvīnt despre moarte şi cīt de folositoare este pomenirea ei”, pentru marele folos duhovnicesc īn vederea unei adevărate spovedanii şi pocăinţe. Aici, se vorbeşte de faptele bune pe care le fac unii creştini din zilele noastre, dar care, neavīnd smerenie şi făcīndu-le īn chip făţarnic, pentru slava deşartă, nu se vor mīntui. S-au adus din Cuvintele Sfīntului Dimitrie al Rostovului şi cele ce vorbesc despre nesimţirea duhovnicească, atīt de generalizată astăzi.

Urmează două scrieri a doi mari Sfinţi Părinţi, Sfīntul Teofan Zăvorītul şi Sfīntul Simeon Noul Teolog, īn care ni se vorbeşte pe larg mai cu seamă despre duhovnicul iscusit şi ce trebuie să facem pentru găsirea acestuia. Īn prima scriere, Viaţa lăuntrică, a Sfīntului Teofan Zăvorītul, ni se vorbeşte mai īntīi despre ieşirea din formalismul religios şi despre trezirea īn noi a rīvnei spre mīntuire. Ne este arătată cīt de importantă este credinţa dreaptă pentru mīntuire, prevăzīnd ravagiile duhovniceşti de nedescris pe care le aduce ecumenismul zilelor noastre (vezi Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, de Sfīntul Iustin Popovici, 2002 şi Chemare către creştinii ortodocşi īmpotriva ereziei ecumeniste, de ieromonah Martirie Păduraru, 2004). Cīnd ne vorbeşte de duhovnic, Sfīntul Teofan zice că trebuie să-l căutăm cu multă rugăciune pe „cel albit de īnţelepciune, iar nu numai de ani.” Duhovnicul iscusit trebuie să-şi fi īnvins el īnsuşi patimile, căci altfel „nu poate da o regulă de īncredere pentru īnfrīngerea lor” celor ce-i sīnt ucenici. La rīndul său, părintele duhovnicesc trebuie să-şi cunoască foarte bine ucenicii, ca un văzător cu duhul. Aici e nevoie de o lămurire, īn sensul că Sfīntul Teofan se gīndeşte la adevăraţii văzători cu duhul, care atunci se găseau, deşi destul de rar. Astăzi īnsă nu prea mai pot fi găsiţi, deşi creştinii, neavīnd discernămīnt duhovnicesc, găsesc văzători cu duhul la tot pasul, neştiind că aceia dintre ei care īntr-adevăr nu sīnt īnşelători vorbesc datorită duhului, īnsă nu a celui dumnezeiesc, ci a celui diavolesc (e bine a citi īn acest sens lucrarea Sfīntului Ignatie Briancianinov, Despre īnşelare). De aceea, trebuie să fim mereu cu grijă să ne īncredinţăm sufletul unui adevărat duhovnic, neīnşelat şi neīnşelător la rīndul său. Deşi sīnt greu de găsit duhovnici adevăraţi, totuşi - după Sfīntul Teofan, ca şi după Sfīntul Simeon Noul Teolog - dacă īi căutăm cu toată rīvna şi cu rugăciune, īi putem găsi. Īncheierea Sfīntului Teofan īn privinţa călăuzitorilor duhovniceşti este aceasta: „Iată aşadar care este astăzi cea mai bună şi mai sigură cale de īndrumare īn viaţa creştină: viaţa trăită cu predare īn voia lui Dumnezeu, după Scripturile dumnezeieşti şi scrierile Sfinţilor Părinţi, cu sfătuirea şi īntrebarea celor ce sīnt īn acelaşi cuget cu noi. Din mila lui Dumnezeu, ea poate şi trebuie să ne ducă la izbīndă, căci conţine toate condiţiile desăvīrşirii, ale retezării voii proprii şi ale socotinţei proprii. Dar este limpede că această cale se află cu mult mai prejos decīt cea a călăuzirii, a īndrumării prin duhovnic.”

Īn această scriere, este de luat aminte ceea ce spune Sfīntul Teofan Zăvorītul despre săvīrşirea cu regularitate a pravilei, adică a regulei de viaţă duhovnicească. Aceasta mai ales azi, cīnd creştinii nu se mai roagă, căci faptul că zic „Tatăl nostru” o dată pe zi, fără metanii şi īnchinăciuni, sau alte rugăciuni făcute cu luare aminte, aceasta nu mai poate īnsemna că se roagă. Creştinii zilelor noastre, īnconjuraţi doar de comodităţi (chiar şi cei mai „săraci”), uită că trebuie să-şi ducă crucea nevoinţelor, dacă vor mīntuirea sufletelor lor. De aceea am prezentat pe scurt sfatul Sfīntului Teofan īn legătură cu aceasta, din capitolul „Calea īngustă şi anevoioasă.” Acolo găsim o lămurire foarte importantă cu privire la calea mīntuirii, căci zice Sfīntul Teofan Zăvorītul: „De aceea, cel ce īncepe să lucreze pentru Domnul, trebuie să-şi pregătească sufletul pentru īncercări. Să nu aştepţi nici pace, nici īndulciri, nici īnlesniri, ci osteneală, batjocuri şi lipsuri, chiar caută-le! Trebuie să ştii cu tărie că cel ce dobīndeşte virtuţi fără osteneală, cel ce stă īn nevoinţe cu īnlesnire, fără strīmtorări dureroase, acela se află īn amăgire. Ceva nu-i īn regulă acolo. Nu poţi avea pace printre oameni dacă rămīi īn dreptate. Duhul lumii este un uliu mīncător de carne: imediat se năpusteşte. De aceea trebuie să fii pregătit pentru orice.” Să ne verificăm prin aceste spuse, pentru a şti dacă sīntem sau nu pe calea mīntuirii, atīt ca simpli creştini, cīt şi ca duhovnici. Toţi ne ducem crucea pīnă la urmă - după cum zice Sfīntul Teofan Zăvorītul - dar tīnguindu-ne, cīrtind şi căzīnd īn deznădejde, sau cufundīndu-ne īn necazurile noastre şi suferind, īnsă fără a ne mişca cu mintea şi fără a ne īnălţa suferinţa inimii spre Dumnezeu. Toţi cei ce facem aşa „nu ne folosim cum se cuvine de crucile care ne sīnt trimise şi pierdem astfel momentul prielnic şi ziua mīntuirii.”

Şi, pentru că mulţi dintre noi nici nu mai ştim că avem şi suflet, care trebuie hrănit duhovniceşte, am luat din cuvīntul Sfīntului Teofan cele īn legătură cu aceasta, sfīrşind cu īndemnul ce ni-l face de a fi asemenea Sfintei Maria Egipteanca īn pocăinţă. Fără o mare nevoinţă īn vederea mīntuirii, nu putem face nimic.

Īn scrierea Sfīntului Simeon Noul Teolog ni se vorbeşte mai īntīi despre mărturisire şi despre puterea de a dezlega şi ierta păcatele. E bine de ştiut că, după Sfīntul Simeon Noul Teolog, duhovnicul nu trebuie să dea dezlegarea păcatelor cu uşurinţă: „Nu s-a auzit vreodată, nici nu stă scris īn dumnezeieştile Scripturi că cineva primeşte păcatele altuia şi dă seamă pentru el fără ca acela care a păcătuit să fi arătat mai īntīi roade vrednice de pocăinţă pe măsura păcatelor şi să fi pus la temelia pocăinţei ostenelile lui.” Toţi duhovnicii ar trebui să ia aminte la aceste cuvinte spre a nu expune osīndei atīt pe cei ce li se spovedesc, cīt şi pe ei īnşişi. Iar creştinii să ia aminte şi să nu meargă (cum s-au obişnuit deja cu toţii) la duhovnici īngăduitori, căci zice Sfīntul Simeon: „Să nu te lupţi aşadar să-ţi afli un sfătuitor şi un aliat linguşitor şi rob al pīntecelui, ca nu cumva să te īnveţe, potrivindu-se cu voinţa ta, nu cele pe care le iubeşte Dumnezeu, ci cele pe care le primeşti tu, şi aşa să rămīi iarăşi cu adevărat vrăjmaş neīmpăcat cu El. Nici unul neexperimentat, ca nu cumva, prin multa lui tăiere, şi prin tăieturile şi arderile ne la vremea lor, să te arunce īn adīncul disperării, sau prin compătimirea lui peste măsură să te lase bolnav, părīnd că eşti sănătos - lucrul cel mai cumplit - şi aşa să te predea osīndei veşnice, cum nu speri, fiindcă acest lucru ni-l oferă boala care omoară sufletul.”

Aşadar, pe līngă faptul că, de obicei, cei mai mulţi dintre noi ne spovedim cum nu trebuie, să n-o facem cumva şi la cine nu trebuie, spre a noastră osīndă veşnică. Grija noastră deosebită pentru a ne alege un duhovnic iscusit, care să ne poată duce spre mīntuire, trebuie să fie cu atīt mai mare cu cīt un astfel de om „nu cred că e aşa uşor de găsit”, cum zice tot Sfīntul Simeon Noul Teolog īncă din vremea aceea. Şi le spune şi preoţilor duhovnici cum pot să-şi dea seama dacă sīnt dintre cei chemaţi cu adevărat de Dumnezeu la slujirea preoţească, iar celor ce caută duhovnici adevăraţi semnele după care īi vor recunoaşte pe aceştia. Ei sīnt recunoscuţi după roadele lor, după chipul cum īşi duc viaţa. Noi trebuie, dacă vrem să ne mīntuim sufletele, să ne căutăm astfel de duhovnici iscusiţi, cu multă osteneală, inimă īndurerată şi multe lacrimi īn rugăciunile noastre făcute lui Dumnezeu. Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu s㠄dea jos vălul de pe ochii inimii noastre ca să-i recunoască, īn cazul īn care se va găsi unul ca aceştia īn această generaţie rea şi vicleană; pentru ca, găsindu-l, să primim prin el iertarea păcatelor, supunīndu-ne poruncii şi rīnduielii lui din tot sufletul, aşa cum şi acela, ascultīnd cuvintele lui Hristos, s-a făcut părtaş al harului şi darurilor Lui şi a primit de la El puterea de a dezlega şi a lega păcatele, aprins fiind de Duhul Sfīnt.”

Sfīntul Părinte insistă mereu că e nevoie a găsi duhovnicul iscusit care „să aibă pe Hristos īn el şi să cunoască cuprinzător propovăduirea Apostolilor, Canoanele şi poruncile lor şi dogmele Sfinţilor Părinţi.” Duhovnicul adevărat trebuie căutat cu post, milostenie şi multă rugăciune, altminteri vom da peste īnşelători şi nu vom avea nici o iertare pentru aceasta. Căci, dacă n-am avea putinţa de a găsi duhovnici adevăraţi, Domnul n-ar fi poruncit: Feriţi-vă de proorocii mincinoşi! (Matei 7, 15-16). Vom găsi aici şi alte īnvăţături folositoare de suflet despre cinstirea ce o datorăm părinţilor duhovniceşti, despre răi părinţi (trupeşti), care-şi īnvaţă fiii cele rele - lucru cum nu se poate mai valabil azi, din nefericire, cīnd mulţi sīnt īndemnaţi de părinţii lor să se păzească de a avea copii, să-i avorteze, să trăiască necununaţi, să divorţeze fără temei duhovnicesc etc. Sfīntul Simeon īi īndeamnă pe fii să se despartă de asemenea părinţi, care trebuie chiar urīţi īn astfel de cazuri - să luăm bine aminte: urīţi! - deoarece aceştia ajung „nişte uneltitori ai sufletului lor.” De asemenea, vom afla īn această scriere şi despre osīnda celor păstoriţi şi a celor ce le sīnt păstori nevrednici, care nu se cunosc nici pe ei īnşişi, dar vor să-i călăuzească pe alţii spre mīntuire. Apoi, ni se mai vorbeşte despre necesitatea vieţuirii īn sfinţenie, Sfīntul Pă­rinte fiind foarte pornit īmpotriva celor care spuneau (astăzi o spun aproape toţi!), că lucrul acesta este cu neputinţă. El socotea părerea aceasta o mare nevolnicie şi erezie a ereziilor, după cum vedem īn alte scrieri ale sale.

La sfīrşitul primei părţi, am pus un cuvīnt despre ascultare al Sfīntului Ignatie Briancianinov, pentru că astăzi ascultarea e īnţeleasă adeseori greşit, mulţi neţinīnd seama de părerea Sfinţilor Părinţi, ci de alte scrieri ale celor care nu sīnt īn duhul acestora. Pentru că, făcīnd ascultare la cine nu trebuie, ne vom afla - zice Sfīntul Ignatie - īn situaţia supărătoare a celor ce „ascultă de oameni, iar nu de Dumnezeu.” Şi aceasta se īntīmplă mai ales dacă nu avem dreaptă socoteală şi nu ne ocupăm cu „citirea cărţilor sfinte cu dorinţa sinceră de a ne mīntui.” Să nu ne īnşelăm cu neadevărata zicere: „credinţa ucenicului poate īnlocui lipsurile bătrīnului.” Mai mult, „Avva Pimen ne cere să rupem cu un bătrīn dacă petrecerea cu el se arată vătămătoare pentru suflet.” De aceea - zice - azi trebuie să fii gata „să faci ascultare de toţi părinţii şi fraţii atunci cīnd ei īţi cer lucruri care nu sīnt potrivnice legii lui Dumnezeu, nici regulii şi ordinii mănăstirii, nici sfaturilor părinţilor ce conduc. Dar īn nici un caz să nu asculţi de ce este rău, chiar dacă ar trebui să suferi din cauza acestei hotărīri de a nu plăcea oamenilor. Cere sfatul părinţilor şi fraţilor bogaţi īn fapte bune şi īn īnţelepciune, dar nu primi sfaturile lor decīt cu cea mai mare băgare de seamă şi fereală.” Ca peste tot, şi īn această privinţă, Sfinţii n-au dat sfaturi de la ei īnşişi, ci s-au īntărit cu īnvăţătura Sfinţilor dinaintea lor. Astfel, referitor la cele zise mai sus, Sfīntul Ignatie Briancianinov īl citează pe Sfīntul Simeon Noul Teolog, care spune: „Cercetează Sfīnta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Īn mod deosebit ale celor ce s-au ocupat de viaţa ascetică; şi, comparīnd īnvăţătura lor cu poveţele şi purtarea dascălului tău, vei putea vedea ca īntr-o oglindă cum trebuie să vieţuieşti. Dacă poveţele lui glăsuiesc īmpreună cu Sfīnta Scriptură, le poţi primi şi păstra īn suflet; dar, dacă sīnt greşite şi rele, nu trebuie să le primeşti, ca să nu cazi īn greşeală. Căci trebuie să ştii că sīnt numeroşi dascălii īnşelători şi mincinoşi care au apărut īn zilele noastre.”

Īn cea de-a doua parte a cărţii, am adus cuvintele Sfinţilor Părinţi īn legătură cu păcatele mai grave şi povăţuirile acestora pentru a ne putea izbăvi de ele. Prima dintre aceste scrieri este cea a Avvei Dorotei - la care fac mereu referire Sfinţii Părinţi de după el. Īn ea ni se vorbeşte īmpotriva māndriei, despre smerenie, dar şi despre alte īnvăţături folositoare de suflet. De pildă, despre tăierea voii, despre conştiinţă, despre neosīndirea aproapelui, despre clevetire, despre defăimarea de noi īnşine (acest lucru fiind socotit de Sfinţii Părinţi cel mai important pentru a ne agonisi smerenia), despre neīndreptăţirea de sine, despre neţinerea minte a răului făcut de vrăjmaşi şi despre rugăciunea pentru ei. Apoi: despre minciună şi felurile ei (de mare īnsemnătate pentru a cunoaşte cīt de farisei sīntem azi şi noi, şi semeni noştri), despre cele trei stări īn care se poate afla omul, adică: cel ce nu īncetează a păcătui, cel ce părăseşte păcatul şi cel ce dezrădăcinează păcatul. De asemenea: despre importanţa cercetării zilnice a conştiinţei, despre luarea aminte la toate păcatele, şi la cele mici, căci şi acestea ne pot agonisi osīnda veşnică. Avva Dorotei arată şi el că, pentru mīntuire, nu este destul numai a părăsi patimile, ci trebuie să le şi īnlocuim cu faptele bune potrivnice lor. Avva Dorotei adaugă că trebuie să avem luare aminte la sine-ne pīnă la moarte şi că lupta cu păcatul trebuie să pornească de la fuga de pricinile păcatelor şi mai ales de la īndulcirea cu ele. El ne mai vorbeşte despre post, despre citirea Sfintei Scripturi şi despre săvīrşirea faptelor bune cu īnţelepciune, cu pricepere, ca să nu ne aflăm ostenindu-ne fără folos duhovnicesc.

Avīnd īn vedere c㠄pricina tuturor relelor din lume provine din principiul pe care-l punem la temelia educaţiei copiilor noştri” - după cum spune Sfīntul Ioan Gură de Aur - am adăugat două cuvinte de ale sale īn legătură cu aceasta. Īn primul dintre ele ni se vorbeşte mai īntīi despre slava deşartă. Apoi Sfīntul Părinte, ne arată cīt de importantă este creşterea fiilor īn frica de Dumnezeu (iar nu după judecăţile pe care le face lumea īn privinţa aceasta) şi obişnuirea lor cu faptele bune creştineşti īncă din fragedă copilărie. Cel mai mult trebuie să luptăm - zice Sfīntul Ioan - pentru a păzi sufletul copilului de duhul curviei. (Astăzi, din nefericire, noi mai tare ne străduim a-l face pe copil să fie desfrīnat. Vezi propaganda pentru educaţie sexuală īn şcoală, ba chiar de la grădiniţă!) Sfīntul Ioan ne īndeamnă necontenit să-i facem pe copii să-şi ocupe timpul cu scrieri folositoare de suflet din Sfīnta Scriptura şi din scrierile Sfinţilor Părinţi.

Apoi, īn cel de-al doilea cuvīnt despre creşterea copiilor, Sfīntul Părinte ne spune că cei ce nu-şi vor creşte fiii īn frică de Dumnezeu nu vor avea cuvīnt de răspuns la Judecată. Căci - zice el - chiar dacă noi ne ducem viaţa īn frică de Dumnezeu, dacă nu ne străduim din răsputeri a-i face şi pe copii să trăiască la fel, ne vom duce īn iad, şi ne dă pilda judecătorului Eli, din Vechiul Testament. După cum vedem, cuvintele Sfīntului Ioan Gură de Aur īi osīndesc hotărīt pe părinţii de astăzi, cerīndu-le să nu se īngrijească pentru bunăstarea urmaşilor, ci pentru creşterea lor creştinească. Totodată, īn ciuda a ceea ce se crede azi, cīnd copii sīnt scăpaţi de sub control, Sfīntul Ioan Gură de Aur zice că: „un copil are trebuinţă de asprime, de supra­ve­ghere şi de frică.” Dacă ne vom lenevi şi nu vom face acestea, nu ne vom mīntui.

Apoi, pentru că unul dintre cele mai mari şi mai răspīndite păcate este astăzi uciderea de prunci - prin avort, dar şi prin folosirea anticoncepţionalelor, a steriletelor şi a altor mijloace care ucid pruncii īntr-un răstimp de două săptămīni de la zămislire - am adăugat şi cīteva materiale din care se vede limpede gravitatea unor astfel de păcate.

Un alt păcat dintre cele mai īnfricoşătoare, care se īntinde tot mai mult datorită presei, este vrăjitoria. De aceea, am adunat īn carte şi două cuvinte īn legătură cu aceasta. Īn primul dintre ele, alcătuit de Sfīntul Nicodim Aghioritul, ni se arată cīt de greu este păcatul vrăjitoriei - care, ca toate păcatele mari de altfel, a ajuns a fi socotit firesc pentru toată lumea - de vreme ce toţi cei ce sīnt ţinuţi de el „devin locaşuri ale lucrării duhului necurat.” Sfīntul Nicodim Aghioritul arată că diavolul nu ajută, şi, chiar dacă o face cīteodată cu īngăduinţa lui Dumnezeu, scopul lui este de a omorī sufletul şi de a-l duce īn iad. De aceea - zice - trebuie să răbdăm toate, cum au făcut-o şi Sfinţii şi să nu alergăm la vrăjitori. Sfīntul Părinte zice că īn vechime, păcatul alergării la vrăjitori a fost foarte aspru pedepsit de Dumnezeu, şi dă şi pilde. De asemenea, el zice că aceia care umblă la vrăjitori trebuie să fie opriţi de la Sfīnta Īmpărtăşanie. Din nefericire, azi, cīnd nu mai e firesc nimic sănătos duhovniceşte, iar păcatul e lucrul cel mai firesc, cei ce fac aceasta nu mai sīnt opriţi de la Sfīnta Īmpărtăşanie decīt rareori. Ba īncă se īntīmplă că unii sīnt chiar īndemnaţi de preot să meargă pe la bioenergeticieni şi la alţii asemenea lor.

Īn cea de-a doua scriere despre vrăjitorie, Cuviosul Paisie Aghioritul ne spune ce trebuie să facem pentru a scăpa de urmările vrăjilor făcute pe seama noastră. Adică să ne spovedim curat şi să ne īmplinim canonul dat la spovedanie, dacă cumva ne-am spovedit la un duhovnic ce canoniseşte după Canoanele Sfinţilor Părinţi. Cuviosul Părinte ne mai spune cum ne putem da seama dacă cineva este ţinut de diavolul sau e bolnav psihic. Apoi, ni se atrage atenţia asupra faptului că deasa īmpărtăşire a celor īndrăciţi (cīnd aceştia au păcate care īi opresc de la aceasta) „pentru a fi īntăriţi īn lupta cu vrăjmaşul”, li se face pricină de mai mari pedepse din partea lui Dumnezeu. Nici rugăciunile pentru izgonirea diavolilor - zice - nu ajută prea mult celor ce nu s-au spovedit cum trebuie şi la cine trebuie, care nu-şi conştientizează păcătoşenia şi nu fac pocăinţă pe măsura păcatelor lor. Apoi, Sfīntul ne vorbeşte despre vise şi despre reīncarnare, arătīnd care este părerea obştească a Sfinţilor Părinţi īn privinţa acestora.

Poate că cel mai răspīndit păcat de moarte al zilelor noastre este curvia. De aceea, am rezumat īn cartea de faţă cīteva cuvinte ale Sfinţilor Părinţi despre căsătorie, curvie şi divorţ. Pentru căsătorie, Sfīntul Ioan Gură de Aur spune că trebuie să ne pregătim cu multă rugăciune şi cu păstrarea īntregii feciorii (trupeşte şi duhovniceşte), dacă vrem să avem parte de căsătorie binecuvīntată de Dumnezeu. De asemenea, Sfīntul Ioan Gura de Aur arată că aceia care se recăsătoresc fără temei īn Legea lui Dumnezeu, săvīrşesc preacurvie - şi ei, şi cei cu care trăiesc - şi-i expun preacurviei şi pe cei de care s-au despărţit.

Īn ceea ce priveşte curvia, s-au pus mai īntīi două cuvinte ale Sfīntului Ioan Gură de Aur. Īn primul dintre ele, ni se spune că pentru a ne păzi de păcatul acesta este nevoie să fugim mai īntīi de īndulcirea cu gīndurile şi īnchipuirile păcătoase. Trebuie urmărit să nu se īntīmple lucrul acesta īncă din copilărie. Primejdia e cu atīt mai mare azi, cīnd nici părinţii şi nici duhovnicii nu sīnt cu toată luarea aminte la lucrul acesta. Cīt īi priveşte pe unii duhovnici, să ne gīndim la răul pe care īl fac atunci cīnd īi spovedesc pe copii colectiv. Lucru foarte grav, deoarece majoritatea copiilor din zilele noastre, din pricina televizorului şi calculatorului, au fost luaţi īn primire de diavolul curviei īncă de la cele mai mici vīrste.

Un mare ajutor īn lupta cu păcatul curviei şi al preacurviei este, după Sfīntul Părinte, raportarea cīt mai deasă la cuvintele Sfintei Scripturi, mai ales la cele ale Sfīntului Apostol Pavel (1 Corinteni 7, 2-4), unde ni se vorbeşte despre aceasta. Cei căsătoriţi (cununaţi la Biserică), trebuie să ştie că cel mai de preţ lucru din toate averile lor nu este altul decīt trupul celuilalt - trup ce trebuie să se facă vrednic de locuirea Sfīntului Duh. Să se gīndească mereu la toate relele ce se nasc din săvīrşirea păcatului preacurviei şi la sfīrşitul acestuia - osīnda veşnică.

Īn al doilea cuvīnt īn legătură cu curvia, Sfīntul Ioan Gură de Aur ne vorbeşte despre pofta trupească, ce este scurtă şi mereu aceeaşi, care secătuieşte trupul de vlagă, care ne răpeşte timpul pentru mīntuire şi ne face să avem o voinţă slăbită, robi neputincioşi ai ei. Īn pofta trupească nu este dulceaţă, după cum zice Sfīntul Părinte. Deci, atunci cīnd vom fi ispitiţi la păcatul curviei sau al prea-curviei, trebuie să nu ne īndulcim cu gīndurile păcătoase, cu cele īn care socotim cum să dobīndim pofta, ci cu cele care ne pot ajuta să ne izbăvim de poftă. Căderile noastre īn păcatul curviei se datorează trīndăviei minţii noastre, din care pricină pofta (simţirea) a trecut la cīrma conducerii sufletului nostru (vezi mai ales Filocalia I-IV). Deci primul lucru pe care trebuie să-l facem este să nu mai primim prin simţul văzului imaginile care ne pot trage spre curvie şi nici să zăbovim cu gīndul şi imaginaţia īn jurul imaginilor pe care le-am primit chiar şi fără voia noastră prin mijlocirea acestui simţ (vezi īmbrăcămintea femeilor sau mai bine zis lipsa acesteia). Dacă ne vom īntreba cum putem să nu mai căutăm la imaginile ce ne trag către păcatul curviei, răspunsul Sfīntului Părinte este acesta: „Dă-te la altele care trag sufletul: la cărţi, la griji de nevoie, la apărarea şi ajutorarea celor nedreptăţiţi, la rugăciuni, la cugetarea şi grija pentru cele ce vor să fie. Cu unele ca acestea leagă sufletul! Aşa, vei īndrepta nu numai patima cea proaspătă, ci o vei lepăda cu uşurinţă şi pe cea īntărită şi veche de mulţi ani!” De asemenea, un mijloc īnsemnat este să ne gīndim ce este īn sine trupul cel poftit, adică noroi, ce se va da spre putrezire, „că nimic alt nu este ceea ce vezi fără numai flegmă, sīnge şi zeamă de carne putredă.” Acest ultim īndemn īn privinţa izbăvirii de pofta trupească ni-l dă şi Sfīntul Nicodim Aghioritul, īn cartea sa „Paza celor cinci simţuri”, din care s-a dat un fragment ceva mai īncolo, īn care Sfīntul Părinte īi citează spre mărturie pe Sfīntul Ioan Gură de Aur şi pe Sfīnta Singlitichia.

Urmează un cuvīnt despre cum se biruie dracul curviei al Sfīntului Efrem Sirul.

S-a pus apoi Cuvīnt despre duhul curviei şi al poftei trupeşti al Sfīntului Ioan Casian. Şi aici aflăm sfatul care ne arată trebuinţa smereniei pentru īnfrīngerea patimii curviei, ca de altfel şi a oricărei alte patimi. E foarte important de reţinut aici faptul c㠄nu putem cīştiga desăvīrşit virtutea curăţiei dacă nu vom dobīndi mai īntīi īn inima noastră adevărata smerenie a cugetului; nici de cunoştinţa adevărată nu ne putem īnvrednici, cītă vreme patima curviei zăboveşte īn ascunzişurile sufletului.”

Īn ultimul cuvīnt despre curvie pus īn carte, cel al Sfīntului Ignatie Briancianinov, Despre curăţie, ni se vorbeşte despre virtutea curăţiei - potrivnică patimii curviei. El face deosebirea īntre curvia cu trupul, care este mult mai grea, şi cea cu mintea şi cu inima. El ne vorbeşte, ca şi ceilalţi Sfinţi Părinţi, despre nevoia depărtării de bunăvoie de pricinile păcatului curviei. Mărturisirea neīntīrziată la duhovnic a gīndurilor păcătoase este de mare ajutor şi īn privinţa patimii curviei, ca şi rugăciunea cu lacrimi. Şi la acest Sfīnt Părinte, ca şi la cei dinainte, arma cea mai puternică pentru biruirea oricărei patimi, şi a curviei īndeosebi, este smerenia.

Şi pentru că azi divorţurile au ajuns o modă şi mulţi nici nu se mai cunună la Biserică (cununia civilă n-are nici o īnsemnătate!), şi pentru că s-au născocit tot felul de convieţuiri păcătoase după modelul occidental (fără a pomeni de toate nefirescurile vieţii conjugale, care grăbesc sfīrşitul lumii), am pus şi nişte cuvinte ale Sfinţilor Părinţi īn legătură cu divorţul şi a doua căsătorie. Primul este luat din Pidalion (culegere de Canoane a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii), iar al doilea dintr-un cuvīnt al Sfīntului Ioan Gură de Aur despre vorba Apostolului: Femeia este legată prin Lege atīta vreme cīt trăieşte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai īntru Domnul. Īnsă mai fericită ar fi dacă ar rămīne cum este (1 Corinteni 7, 39-40).

Dat fiind faptul că creştinul īşi arată, potrivit Sfintei Scripturi (vezi epistolele Sfīntului Ioan Evanghelistul şi ale Sfinţilor Părinţi) iubirea faţă de semeni prin iubirea vrăjmaşilor, s-au pus trei cuvinte ale Sfinţilor Părinţi īn sensul acesta. Īn primul cuvīnt, cel al Sfīntului Ioan Gură de Aur, acesta ne sfătuieşte să nu lăsăm timpul să facă a dispare duşmănia dintre noi, ci să facem totul pentru īntoarcerea vrajbei īntru iubire, căci altfel nu vom avea plată. Zice deci Sfīntul Părinte: „Īmi spui că ai suferit o nedreptate şi ai fost jefuit? Dar tocmai pentru aceea trebuie să īnduri, ca să cīştigi mai mult!”

Foarte grăitoare pentru noi, cei de astăzi, īn privinţa iubirii vrăjmaşilor şi smereniei noastre, sīnt cuvintele unui Sfīnt contemporan - Sfīntul Siluan Athonitul. Trebuie ştiut că - după acesta - cine nu-şi iubeşte vrăjmaşii n-are īn el harul lui Dumnezeu. Rugăciunea pentru vrăjmaşi este cea care ne poate aduce pacea sufletului. Sfīntul Siluan insistă pe faptul că, atunci cīnd gīndim rău de aproapele, īnseamnă că un duh rău viază īn noi. Spune Sfīntul Pă­rinte: „Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate avea pace, chiar de ar fi aşezat īn Rai!” Pentru a păstra īn noi harul lui Dumnezeu, fără de care nu putem face nimic pentru mīntuire, trebuie să ne smerim pururea. Să ne vedem mai răi decīt toţi oamenii şi să ne osīndim la iad, să ne obişnuim sufletul cu gīndul că vom arde īn focul iadului, fără să deznădăjduim īnsă. Smerenia e cea care ne poate face să nu ne īnşelăm īn privinţa cercetării du­hu­ri­lor. Tot războiul cu vrăjmaşii noştri nevăzuţi se duce pentru smerenie. Dar, pentru a ne agonisi smerenia, trebuie străduinţă pīnă la sfīrşitul vieţii noastre.

Īn cel de-al treilea cuvīnt despre iertarea vrăjmaşilor şi īmpăcarea cu aceştia, luat de la Sfīntul Dimitrie al Rostovului, ni se arată prin pilde din diferite scrieri sfinte cum putem īmblīnzi pe vrăjmaşii noştri, făcīndu-i să fie binevoitori.[4]

Dat fiind faptul că astăzi unii cad īn deznădejde şi-şi iau viaţa, s-a pus un cuvīnt al Sfīntului Ioan Iacob Hozevitul despre aceasta. Trebuie să ştim cu toţii, pentru a nu cădea īn deznădejde, că mīntuirea o avem īn dar, prin harul lui Dumnezeu, iar faptele noastre sīnt şi ele trebuincioase pentru mīntuire, dar nu şi atunci cīnd nădăjduim doar īn ele, uitīnd de darul lui Dumnezeu. De aceea, „de-ar săvīrşi cineva toate răutăţile din lume, īnsă dacă nu-şi pierde nădejdea īn Dumnezeu, şi dacă aleargă la pocăinţă, tot se mīntuieşte.” După toţi Sfinţii Părinţi, nici un păcat nu este atīt de vătămător ca deznădejdea.

Pricina cea mai īnsemnată a tuturor necazurilor şi ispitelor pe care le īngăduie Dumnezeu pe seama noastră este astăzi īmpărtăşirea (deasă, de multe ori) cu nevrednicie. Iată de ce am adăugat un cuvīnt al Sfīntului Simeon Noul Teolog despre aceasta şi tīlcuirea Sfīntului Teofilact şi a Sfīntului Nicodim Aghioritul la zicerea Apostolului: Aşadar, oricine va mīnca pīinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sīngele Domnului (1 Corinteni 11, 27).

Deşi despre păcate - ca şi despre spovedania adevărată - s-ar mai putea aduce multe texte din scrierile patristice, am continuat cea de-a doua parte cu cuvīntul Sfīntului Ioan Casian despre cele opt gīnduri ale răutăţii şi mijloacele pentru a ieşi din ele. Aceasta mai ales pentru că - după toţi Sfinţii Părinţi - de la aceste patimi mai generale, ca de la nişte rădăcini, cresc toate celelalte patimi şi păcate īn toată varietatea lor. Deşi sfaturile Sfīntului Ioan Casian cu privire la cele opt patimi de moarte şi felul cum le putem īnfrīnge sīnt adresate mai mult monahilor, ca şi multe din cuvintele Sfinţilor Părinţi, ele folosesc īn egală măsură şi mirenilor.

Cu ajutorul lui Dumnezeu apare cea de-a doua ediţie a cărţii Cum să ne māntuim?, īmbunătăţită şi adăugită, īn care s-au intodus (la sfīrşitul primei părţi) cuvinte ale unor Sfinţi Părinţi īn legătură cu două dintre mijloacele cele mai importante ce ne ajută la mīntuire, adică rugăciunea şi postul. E vorba de un cuvīnt al Sfīntului Teofan Zăvorītul despre rugăciune şi două cuvinte ale Sfīntului Ignatie Briancianinov, unul despre rugăciune şi unul despre post.

Ieromonah Ioan Iaroslav

 


PARTEA I - DESPRE ADEVĂRATA SPOVEDANIE

CUVĪNTUL SFĪNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV - DESPRE CITIREA EVANGHELIEI, A SFINŢILOR PĂRINŢI ŞI DESPRE PĂZIREA DE CĂRŢILE CARE CUPRIND ĪNVĂŢĂTURI MINCINOASE

 

Despre citirea Evangheliei

Cīnd citeşti Evanghelia, nu căuta desfătări, nu căuta extaze, nu căuta cugetări sclipitoare: caută să vezi adevărul cel sfīnt, singurul infailibil.

Nu te mulţumi doar cu citirea neroditoare a Evangheliei; străduieşte-te să īmplineşti poruncile ei, citeşte-o cu fapta. Evanghelia este cartea vieţii şi prin viaţă trebuie citită.

Nu socoti că din īntīmplare cea mai sfīntă dintre cărţi. „Tetra-Evanghelia” īncepe cu Evanghelia după Matei şi sfīrşeşte cu Evanghelia după Ioan. Matei ne īnvaţă mai mult cum să īmplinim voia lui Dumnezeu şi poveţele lui sīnt deosebit de potrivite cu cel ce face primii paşi pe calea lui Dumnezeu; Ioan arată chipul unirii dintre Dumnezeu şi omul īnnoit prin porunci, unire la care pot ajunge doar cei ce au sporit īn calea lui Dumnezeu.

Deschizīnd Sfīnta Evanghelie pentru a o citi, adu-ţi aminte că ea hotărăşte soarta ta veşnică. După ea vom fi judecaţi şi după felul īn care ne­am potrivit pe pămīnt cu īndreptarul ei vom primi fie fericirea veşnică, fie chinurile veşnice (Ioan 12, 48).

Dumnezeu Şi-a descoperit voia unui nevrednic firicel de praf, omul! Cartea īn care e īnfăţişată această mare şi atotsfintă voie se află īn mīinile tale. Poţi să primeşti ori să lepezi voia Ziditorului şi Mīntuitorului tău, după cum īţi place. Viaţa ta veşnică şi moartea ta veşnică sīnt īn mīinile tale: judecă singur de cītă prevedere şi īnţelepciune ai nevoie. Nu te juca cu soarta ta veşnică!

Roagă-te Domnului cu inimă īnfrīntă ca să-ţi descopere minunile ascunse īn legea Lui (Psalmi 118, 18), care e Evanghelia. Se deschid ochii şi se arată minunata vindecare de păcat a sufletului săvīrşită de Cuvīntul lui Dumnezeu. Tămăduirea neputinţelor trupeşti a fost numai dovada tămăduirii sufletului, dovadă pentru oamenii trupeşti, dovadă pentru minţile orbite prin faptul că s-au robit simţurilor (Luca 5, 24).

Să citeşti Evanghelia cu cea mai mare evlavie şi luare aminte. Nimic din ea să nu socoţi de mică īnsemnătate, prea puţin vrednic de cercetare. Din orişicare cuvīnt al ei iese o rază de lumină. Nepăsarea faţă de viaţă īnseamnă moarte.

Citind despre leproşii, slăbănogii, orbii, şchiopii, īndrăciţii tămăduiţi de Domnul, să te gīndeşti că sufletul tău, care poartă rănile cele de multe feluri ale păcatelor şi e īnrobit de către demoni, se aseamănă cu aceşti bolnavi. Īnvaţă din Evanghelie să crezi că Domnul, Care i-a vindecat pe ei, te va vindeca şi pe tine dacă īl vei ruga cu rīvnă ca să fii vindecat.

Să dobīndeşti o stare a sufletului care să te ajute īn primirea vindecării; iar vindecarea sīnt īn stare să o primească cei care şi-au recunoscut păcătoşenia şi sīnt gata să o părăsească (Ioan 9, 39-41). Dreptului mīndru, adică păcătosului care nu-şi vede păcătoşenia sa, Mīntuitorul nu īi este de folos (Matei 9, 13).

Vederea păcatelor, vederea căderii īn care se află tot neamul omenesc, e un dar deosebit al lui Dumnezeu. Cere să capeţi acest dar şi vei pricepe mai uşor cartea Doctorului Ceresc, Evanghelia.

Străduieşte-te să-ţi īnsuşeşti Evanghelia cu mintea şi cu inima, īncīt mintea ta, ca să zic aşa, să plutească īn ea, să trăiască īn ea: atunci şi lucrarea ta cu īnlesnire va deveni lucrare evanghelică. Poţi să reuşeşti asta citind cu evlavie, cercetīnd cu deadinsul Evanghelia.

Preacuviosul Pahomie cel Mare, unul din cei mai vestiţi părinţi ai vremurilor vechi, ştia pe dinafară Sfīnta Evanghelie şi socotea, prin descoperire dumnezeiască, īnvăţarea ei pe dinafară drept o īndatorire de căpătīi a ucenicilor săi. Astfel, Evanghelia īi īnsoţea pe aceştia pretutindeni, călăuzindu-i neīncetat.

Şi de ce īn vremurile de acum dascălul creştin nu ar īmpodobi ţinerea de minte a copilului nevinovat cu Evanghelia, īn loc s-o murdărească prin īnvăţarea fabulelor lui Esop şi a altor nimicuri?

Ce fericire, ce bogăţie este īntipărirea Evangheliei īn minte! Nu pot fi prevăzute īntorsăturile sorţii şi necazurile ce pot să ni se īntīmple de-a lungul vieţii pămīnteşti. Evanghelia, odată īntipărită īn minte, poate fi spusă de cel orb, pe osīndit īl īnsoţeşte īn temniţă, vorbeşte īn ţarină cu plugarul, călăuzeşte pe negustor la tīrg, veseleşte pe cel bolnav īn vremea chinuitoarei lipse de somn şi a grelei singurătăţi.

Nu cuteza să tīlcuieşti tu īnsuţi Evanghelia şi celelalte cărţi ale Sfintei Scripturi. Scriptura a fost īntocmită de către Sfinţii Prooroci şi Apostoli, īntocmită nu după bunul plac, ci din insuflarea Sfīntului Duh (2 Petru 1, 21). Aşadar, cum să nu fie o nebunie tīlcuirea ei după bunul plac?

Sfīntul Duh, Care a grăit prin Prooroci şi Apostoli cuvīntul lui Dumnezeu, l-a tīlcuit prin Sfinţii Părinţi. Atīt cuvīntul lui Dumnezeu, cīt şi tīlcuirea lui sīnt dar al Sfīntului Duh. Numai această tīlcuire o primeşte Sfīnta Biserică Ortodoxă! Numai această tīlcuire o primesc adevăraţii ei fii!

Cel care tīlcuieşte după bunul plac Evanghelia şi īntreaga Scriptură leapădă prin aceasta tīlcuirea ei de către Sfinţii Părinţi, de către Sfīntul Duh. Cel care leapădă tīlcuirea Scripturii de către Sfīntul Duh leapădă, fără nici o īndoială, īnsăşi Sfīnta Scriptură.

Şi cuvīntul lui Dumnezeu, cuvīntul mīntuirii, se face pentru cei ce īl tīlcuiesc cu obrăznicie mireasmă spre moarte, sabie cu două tăişuri cu care aceştia se junghie pe sine spre veşnică pieire (2 Petru 3, 16; 2 Corinteni 2, 15, 16). Cu această sabie s-au omorīt pe veci Arie, Nestorie, Eutihie şi alţi eretici care prin tīlcuirea după bunul plac şi cu obrăznicie a Scripturii au căzut īn hulă.

La cine voi căuta, dacă nu la cel smerit şi blīnd, care tremură de cuvintele Mele? (Isaia 66, 2), zice Domnul. Aşa să fii faţă de Evanghelie şi de Domnul, Care este īn ea. Părăseşte viaţa păcătoasă, părăseşte īmpătimirile şi desfătările pămīnteşti, leapădă-te de sufletul tău: atunci Evanghelia īţi va fi la īndemīnă şi lesne de pătruns.

Cel ce-şi urăşte sufletul īn lumea aceasta, a grăit Domnul, sufletul pentru care, de la cădere īncoace, iubirea de păcat s-a făcut o a doua fire, s-a făcut īnsăşi viaţa sa īl va păstra pentru viaţa veşnică (Ioan 12, 25). Pentru cel ce iubeşte sufletul său, pentru cel care nu se hotărăşte să se lepede de sine, Evanghelia rāmīne īnchisă: acesta citeşte litera, īnsă cuvīntul vieţii, fiind duh, rămīne acoperit de ochii lui printr-un văl cu neputinţă de pătruns.

Cīnd Domnul era pe pămīnt cu trupul Său cel preasfīnt, mulţi L-au văzut şi totodată nu L-au văzut. Ce folos dacă omul vede cu ochii trupeşti, pe care-i au şi dobitoacele, dar nu vede nimic cu ochii sufletului, cu mintea şi cu inima? Şi īn vremea de acum sīnt mulţi care citesc Evanghelia şi totodată nu o citesc niciodată, nu o cunosc deloc.

Evanghelia, a zis un oarecare preacuvios sihastru, se citeşte cu mintea curată şi se pricepe după măsura īmplinirii poruncilor cu fapta. Īnsă pătrunderea desăvīrşită a Evangheliei nu poate fi atinsă prin sforţările omeneşti: ea este dar al lui Hristos.

Duhul Sfint, sălăşluindu-se īn adevăratul şi credinciosul Său slujitor īl face şi desăvīrşit cititor şi adevărat plinitor al Evangheliei.

Evanghelia zugrăveşte īnsuşirile omului nou, care e Domnul din ceruri (1 Corinteni 15, 48). Acest om nou este Dumnezeu după fire. Pe oamenii din sfīnta Lui seminţie, care cred īn El şi se preschimbă după asemănarea Lui, El īi face dumnezei prin har.

Voi, ce vă tăvăliţi īn balta cea puturoasă şi murdară a păcatelor şi aflaţi īn aceasta desfătare, ridicaţi capetele voastre, priviţi la cerul curat: acolo este locul vostru! Dumnezeu vă dă cinstea de a fi dumnezei; voi, lepădīnd această cinste, vă alegeţi „cinstea” dobitoacelor şi īncă a celor mai necurate. Veniţi-vă īn fire! Părăsiţi balta cea rău-mirositoare; curăţiţi-vă prin mărturisirea păcatelor; spălaţi-vă prin lacrimi de pocăinţă; īmpodobiţi-vă cu lacrimile duhului īnfrīnt; urcaţi la cer: acolo vă cheamă Evanghelia. Cīt aveţi lumina (Evanghelia, īn care e ascuns Hristos) credeţi īn lumină, ca să fiţi fii ai luminii (Ioan 12, 36).

Despre citirea Sfinţilor Părinţi

Tovărăşiile şi societatea au o mare īnrīurire asupra omului. Tovărăşia şi apropierea unui īnvăţat aduce multă ştiinţă, a unui poet multe gīnduri şi simţiri īnalte, a unui călător multe cunoştinţe despre ţările străine, despre obiceiurile şi datinile altor popoare. E limpede: tovărăşia şi apropierea Sfinţilor aduc sfinţenie. Cu cel cuvios, cuvios vei fi, şi cu bărbatul nevinovat, nevinovat vei fi, şi cu cel ales, ales vei fi (Psalmi 17, 28, 29).

Fă cunoştinţă cu Sfinţii īncă de pe acum din vremea vieţii pămīnteşti, pe care Scriptura nici măcar nu o numeşte viaţă, ci pribegie. Vrei ca īn cer să te numeri īn obştea lor, vrei să fii părtaş al fericirii lor? Fă-te părtaş al lor īncă de pe acum. Cīnd vei ieşi din casa trupului, te vor primi la ei ca pe un cunoscut, ca pe un prieten (Luca 16, 9). Nu este prietenie mai apropiată, nu este legătură mai strīnsă decīt legătura unirii īn cuget, a unirii īn simţiri, a unirii īn ţeluri (1 Corinteni 1, 10).

Īnsuşeşte-ţi gīndirea şi duhul Sfinţilor Părinţi prin citirea scrierilor lor. Sfinţii Părinţi au atins ţelul: mīntuirea. Şi tu vei atinge acest ţel prin mersul firesc al lucrurilor. Fiind īntr-un cuget şi īntr-un suflet cu Sfinţii Părinţi, te vei mīntui.

Cerul i-a primit pe Sfinţii Părinţii īn fericitele sale sīnuri. Prin acest fapt, el a dat mărturie că gīndurile, simţirile şi faptele Sfinţilor Părinţi īi sīnt plăcute. Sfinţii Părinţi şi-au zugrăvit gīndurile, inima şi lucrarea īn scrierile lor. Asta īnseamnă că scrierile Părinţilor sīnt călăuză nerătăcită către cer, mărturisită de cerul īnsuşi.

Toate scrierile Sfinţilor Părinţi sīnt alcătuite sub insuflarea sau īnrīurirea Sfīntului Duh. Minunată este conglăsuirea lor, minunată este ungerea lor de sus! Cel care se călăuzeşte după ele are drept călăuză, fără īndoială Duhul Sfīnt.

Toate apele pămīntului se revarsă īn ocean şi poate că oceanul este izvorul tuturor apelor pămīntului. Toate scrierile Părinţilor se reunesc īn Evanghelie, toate amintesc de ea, ca să ne īnveţe a īmplini īntocmai poruncile Domnului nostru Iisus Hristos; izvorul şi sfīrşitul lor, al tuturor, e Sfīnta Evanghelie.

Sfinţii Părinţi ne īnvaţă cum să ne apropiem de Evanghelie, cum s-o citim, cum să o īnţelegem aşa cum trebuie, ce ajută şi ce īmpiedică īnţelegerea ei şi ca atare, la īnceput, citeşte mai mult scrierile Sfinţilor Părinţi; iar după ce acestea te vor īnvăţa cum să citeşti Evanghelia, citeşte cu precădere Evanghelia.

Să nu socoţi că-ţi e de ajuns numai citirea Evangheliei, fără citirea Sfinţilor Părinţi! Acesta e un gīnd trufaş, primejdios. Mai bine să te aducă la Evanghelie Sfinţii Părinţi ca pe un fiu iubit, ce a fost pregătit pentru aceasta prin scrierile lor.

Mulţi, toţi care i-au lepădat nebuneşte şi cu trufie pe Sfinţii Părinţi, care s-au apropiat nemijlocit, cu īndrăzneală oarbă, cu minte şi inimă necurate de Evanghelie, au căzut īn rătăcire pierzătoare. Pe aceştia i-a lepădat Evanghelia: ea īi īngăduie la sine numai pe cei smeriţi.

Citirea cărţilor Părinţilor e maica şi īmpărăteasa tuturor virtuţilor. Din citirea cărţilor Părinţilor deprindem adevărata īnţelegere a Sfintei Scripturi, credinţa dreaptă, vieţuirea după īndreptarul poruncilor evanghelice, adīnca cinstire pe care se cuvine să o avem faţă de ele: īntr-un cuvīnt, mīntuirea şi desăvīrşirea creştină.

După ce povăţuitorii duhovniceşti s-au īmpuţinat, citirea scrierilor Părinţilor a devenit călăuza de căpetenie pentru cei ce doresc să se mīntuiască şi chiar să atingă desăvīrşirea creştină.

Cărţile Sfinţilor Părinţi, aşa cum spune unul dintre ei, asemenea sīnt unei oglinzi: privind īn ele cu luare aminte şi ades, sufletul poate să-şi vadă toate neajunsurile.

Iarăşi: aceste cărţi sīnt asemenea unui loc plin de leacuri; īn el, sufletul poate să afle doctoria mīntuitoare pentru fiecare dintre bolile sale.

Grăit-a Sfīntul Epifanie al Ciprului: „Şi singură vederea cărţilor creştineşti mai pregetători spre păcat ne face pe noi şi către dreptate ne īndeamnă să ne ridicăm.”

Pe Sfinţii Părinţi trebuie să-i citim cu rīvnă, cu luare-aminte şi īn chip statornic: vrăjmaşul nostru nevăzut, care urăşte glasul adeverinţei (Pilde 11, 15), urăşte acest glas mai ales cīnd el vine din partea Sfinţilor Părinţi. Acest glas dă īn vileag meşteşugurile vrăjmaşului nostru, viclenia lui, descoperă cursele lui, felul īn care lucrează el: drept aceea, vrăjmaşul se īnarmează īmpotriva citirii Sfinţilor Părinţi prin felurite cugetări trufaşe şi hulitoare; se străduieşte să-l arunce pe nevoitor īn vīrtejul grijilor deşarte, ca să-l abată de la citirea cea mīntuitoare, īl luptă prin trīndăvie, plictiseală, uitare. Din acest război īmpotriva citirii Sfinţilor Părinţi trebuie să ne dăm seama cīt de mīntuitoare armă este ea pentru noi şi cīt o urăşte vrăjmaşul.

Fiecare să citească din Sfinţii Părinţi ceea ce se potriveşte cu felul său de viaţă. Pustnicul să-i citească pe Părinţii care au scris despre liniştire; monahul care vieţuieşte īn chinovie, pe Părinţii care au scris povăţuiri pentru viaţa chinovială; creştinul care trăieşte īn lume, pe Sfinţii Părinţi ce şi-au rostit poveţele pentru tot creştinul īndeobşte. Fiecare, īn orice tagmă s-ar afla, să culeagă belşug de povăţuire din scrierile Părinţilor.

Este neapărat trebuincioasă citirea potrivită cu felul de viaţă al fiecăruia. Altminteri, ne vom umple de gīnduri chiar dacă sfinte, īnsă de neīmplinit cu fapta, care stīmesc o lucrare neroditoare doar īn īnchipuiri şi īn dorinţe; faptele cucerniciei care se potrivesc cu felul tău de viaţă īţi vor scăpa din mīini. Pe līngă faptul că vei deveni un visător sterp, gīndurile tale, aflīndu-se īn neīncetată īmpotrivire cu faptele, negreşit vor naşte tulburare īn mintea ta, iar īn purtarea ta, nehotărīre; iar această tulburare şi această nehotărīre sīnt apăsătoare şi vătămătoare pentru tine īnsuţi şi pentru cei din jurul tău. Necitind după rīnduiala cuvenită Sfīnta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi, lesne te poţi abate de la calea mīntuitoare īn hăţişuri de netrecut şi prăpăstii adīnci, ceea ce s-a şi īntīmplat cu mulţi. Amin.

Despre păzirea de cărţile care cuprind īnvăţături mincinoase

Iarăşi īţi aduc, fiu credincios al Bisericii de Răsărit, cuvīnt de sfat nemincinos şi bun. Acest cuvīnt nu e al meu: este cuvīntul Sfinţilor Părinţi. De la ei vin toate sfaturile mele.

Păzeşte-ţi mintea şi inima de īnvăţătura mincinoasă. Nu vorbi despre creştinism cu oameni molipsiţi de īnvăţături mincinoase; nu citi cărţi despre creştinism scrise de dascăli mincinoşi. Adevărul se află īn tovărăşia Duhului Sfīnt: El este Duhul Adevărului. Minciuna o īnsoţeşte şi o ajută duhul diavolului, care este minciună şi părintele minciunii.

Cel ce citeşte cărţile dascălilor mincinoşi intră negreşit īn părtăşie cu duhul viclean şi īntunecat al minciunii. Lucrul acesta să nu ţi se pară ciudat şi de necrezut: aşa spun răspicat luminătorii Bisericii, Sfinţii Părinţi. Dacă īn mintea şi sufletul tău nu este scris nimic. Adevărul şi Duhul să scrie īn ele poruncile lui Dumnezeu şi īnvăţătura Lui duhovnicească.

De ţi-ai īngăduit a-ţi mīzgăli de tot tablele sufetului cu felurite cugete şi īntipăriri neduhovniceşti, fără a lua aminte cu īnţelepciune şi fereală: „Cine e scriitorul, ce scrie el?”, curăţă cele scrise de scriitori străini, curăţă prin pocăinţă şi lepădarea a tot ce este īmpotrivitor de Dumnezeu. Să scrie pe tablele tale doar degetul lui Dumnezeu.

Pregăteşte pentru acest scriitor minte şi inimă curată, vieţuind cu evlavie şi īntreagă īnţelepciune: atunci, rugīndu-te tu şi citind sfinţitele cărţi, pe nebăgate de seamă şi īn chip tainic se va scrie pe tablele sufletului tău legea Duhului.

Nu-ţi este īngăduit să citeşti alte cărţi despre religie decīt cele scrise de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii Soborniceşti a Răsăritului. Acest lucru īl cere Biserica de Răsărit de la fiii săi.

Iar dacă gīndeşti altfel şi socoţi porunca Bisericii mai puţin īntemeiată decīt socotinţa ta şi a celorlalţi de un cuget cu tine, atunci nu mai eşti fiu al Bisericii, ci judecător al ei.

Mă numeşti mărginit, neluminat īndeajuns, rigorist? Lasă-mă īn mărginirea şi īn celelalte neajunsuri ale mele: voiesc mai bine a rămīne, cu toate aceste neajunsuri, fiu al Bisericii de Răsărit, decīt ca, avīnd toate părutele calităţi, să mă fac mai deştept decīt ea şi, ca atare, să-mi īngădui a nu-i da ascultare şi a mă despărţi de ea. Adevăraţilor fii ai Bisericii de Răsărit le va face plăcere glasul meu.

Aceştia ştiu că cel care voieşte a primi īnţelepciunea cerească trebuie să lepede īnţelepciunea sa pămīntească, oricīt de mare ar fi ea, să o lase deoparte, să o taie, s-o recunoască drept nebunie, aşa cum este ea de fapt (1 Corinteni 3, 19).

Īnţelepciunea pămīntească este vrăjmăşie īmpotriva lui Dumnezeu: ea legii lui Dumnezeu nu se supune şi nici nu poate (Romani 8, 7). Dintru īnceput aceasta este firea ei; aşa va şi rămīne pīnă ce va lua sfīrşit, cīnd pămīntul şi lucrurile de pe dīnsul, iar dimpreună cu ele şi īnţelepciunea pămīntească, vor arde (2 Petru 3, 10).

Sfīnta Biserică īngăduie citirea cărţilor eretice numai acelor mădulare ale sale care au mintea şi simţirile inimii vindecate şi luminate de Sfīntul Duh, care pot deosebi īntotdeauna īntre adevăratul bine şi răul ce se preface a fi bine şi se ascunde sub chipul adevărului.

Marii bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, care au cunoscut neputinţa cea de obşte a tuturor oamenilor, s-au īnfricoşat de otrava eresului şi a minciunii. Ca atare, ei au fugit cu toată rīvna de īmpreună vorbirile cu oamenii molipsiţi de īnvăţăturile cele mincinoase şi de citirea cărţilor eretice. Avīnd īnaintea ochilor căderea preaīnvăţatului Origen, a lui Arie cel iscusit īn certuri, a lui Nestorie cel bun de gură şi a altor bogaţi īn īnţelepciunea acestei lumi, ce au pierit din pricina nădăjduirii īn sine şi a părerii de sine, ei au căutat mīntuirea şi au aflat-o īn fuga de īnvăţăturile mincinoase, īn ascultarea faţă de Biserică pīnă şi īn amănuntele cele mai subţiri.

Păstorii şi dascălii cei purtători de Duh şi sfinţi ai Bisericii nu citeau scrierile ereticilor celor hulitori de Dumnezeu decīt siliţi de nevoia de neīnlăturat a īntregii obşti creştine. Prin cuvīntul lor plin de putere, cuvīnt duhovnicesc, ei au īnfierat rătăcirile, au vestit tuturor fiilor Bisericii primejdia ascunsă īn scrierile eretice sub numele frumoase ale sfinţeniei şi evlaviei.

Eu şi cu tine īnsă trebuie să ne păzim neapărat de citirea cărţilor alcătuite de dascăli mincinoşi. Oricine a scris despre Hristos, despre credinţa şi duhovnicia creştină fără să fie mădular al Bisericii de Răsărit, singura sfīntă, poartă numele de dascăl mincinos.

Spune-mi, cum este cu putinţă să-ţi īngădui a citi orişice carte, cīnd fiecare carte pe care o citeşti te poartă īncotro voieşte, te īnduplecă să crezi īn tot lucrul pentru care īi face trebuinţă īncuviinţarea ta, să te lepezi de tot ce are ea nevoie să lepezi?

Experienţa arată cīt de pierzătoare sīnt urmările citirii fără dreaptă socotinţă. Printre fiii Bisericii de Răsărit cīte idei despre creştinism nu putem īntīlni din cele mai tulburi, mai greşite, mai potrivnice īnvăţăturii Bisericii, mai defăimătoare ale acestei sfinte īnvăţături, idei īnsuşite prin citirea cărţilor eretice!

Nu te mīhni, prietene, pentru preīntīmpinările mele, care sīnt insuflate de faptul că īţi doresc binele cel adevărat. Tatăl, mama, dascălul bun nu se īnfricoşează, oare, pentru pruncul nevinovat şi fără experienţă, atunci cīnd el vrea să intre īntr-o cameră unde printre lucruri bune de mīncat se află otravă multă?

Moartea sufletului e mai de plīns decīt moartea trupească: trupul mort are să īnvieze şi adeseori moartea trupului se face pricină de viaţă sufletului; dimpotrivă, sufletul omorīt de rău este jertfă a morţii veşnice, iar el poate fi omorīt de orice gīnd care cuprinde vreun fel de hulă īmpotriva lui Dumnezeu, pe care cei neştiutori nu-l bagă nicidecum de seamă.

Va fi o vreme, a proorocit Sfīntul Apostol, cīnd īnvăţătura cea sănătoasă nu o vor primi, ci după poftele lor īşi vor alege loruşi īnvăţători să le răsfeţe auzul, şi de la adevăr īşi vor īntoarce auzul, iar către basme se vor pleca (2 Timotei 4, 3-4).

Nu te lăsa īnşelat de titlurile răsunătoare ale cărţilor care făgăduiesc să-i īnveţe desăvīrşirea creştină pe cei ce īncă au nevoie de hrana pruncilor; nu te lăsa īnşelat nici de podoaba cea din afară a cărţii, de vioiciunea, puterea, frumuseţea stilului, nici de faptul că autorul ar fi, pasămite, sfīnt, care şi-a dovedit sfinţenia prin numeroase minuni (aluzie, probabil, la „sfinţii” apuseni ca Francisc din Assisi n. tr.).

Īnvăţătura mincinoasă nu se dă īnapoi de la nici o născocire, de la nici o īnşelăciune ca să dea basmelor sale īnfăţişarea adevărului şi astfel să otrăvească mai lesne sufletul cu ele.

Īnvăţătura mincinoasă este deja, īn sine, īnşelare. Ea amăgeşte, īnainte de cititor, pe scriitor (2 Timotei 3, 13).

Semnul după care recunoaştem că o carte e cu adevărat folositoare de suflet este că a fost scrisă de un sfīnt scriitor, mădular al Bisericii de Răsărit, īncuviinţat şi recunoscut de Sfīnta Biserică. Amin.

Bibliografie: Sfīntul Ignatie Briancianinov, Experienţe Ascetice, volumul I, Editura Sophia Bucureşti, 2000.


CUVĪNTUL SFĪNTULUI NICODIM AGHIORITUL - DESPRE TAINA SPOVEDANIEI

Cuvīnt īnainte

După cum, la rīnduiala firii, Dumnezeu n-a purtat de grijă numai să fim sănătoşi īn viaţa aceasta, ci să şi dobīndim sănătatea cu osebite doctorii şi tămăduiri cīnd ne vom īmbolnăvi trupeşte, Īn acelaşi chip, şi la rīnduiala Darului, El n-a purtat de grijă numai ca să ne naştem a doua oară duhovniceşte, sănătoşi, prin Sfīntul Botez, ci şi să dobīndim sănătatea cea duhovnicească, cīnd ne vom īmbolnăvi sufleteşte, cu o baie curăţitoare şi doctorie minunată. Şi aceasta nu este altceva decīt Taina Sfintei Mărturisiri. [...]

Dar, o, nenorocire! Această baie curăţitoare şi minunată doctorie, adică mărturisirea cea folositoare de suflet, s-a făcut astăzi la creştini o Taină prea puţin folositoare! Căci, socotind că se curăţă īn această baie, n-au ajuns nici măcar să se spele - după cum zice Solomon: Fiul rău pe sine se judecă a fi drept, şi de īntinăciune nu s-a spălat. (Pilde 30, 13) - de vreme ce unii dintre dīnşii sau nu se mărturisesc niciodată, sau se mărturisesc foarte rar, iubind, ticăloşii, mai bine să se tăvălească īn noroiul păcatelor lor ca dobitoacele decīt să alerge la această baie şi să se cureţe. Alţii se mărturisesc, e adevărat, īnsă nu precum se cuvine, pentru că nu se spovedesc cu cea mai cuviincioasă cercetare a conştiinţei şi a păcatelor lor, nici cu zdrobirea şi umilinţa cea trebuincioasă, nici cu o voinţă hotărītoare ca de aici īnainte să nu mai păcătuiască, nici cu facerea canonului care se cuvine - că acestea toate alcătuiesc mărturisirea cea plăcută lui Dumnezeu. Ci se mărturisesc fără de nici o cercetare, fără de nici o umilinţă, fără de hotărīre şi fără de īmplinirea canonului, mai pe scurt spus, se spovedesc numai pentru obicei, poate pentru că vine Paştele, sau Naşterea lui Hristos, sau Botezul. Şi aşa, īn acest chip rău mărturisindu-se, ticăloşii, se batjocoresc cu adevărat şi foarte se păgubesc. De aceea, noi ne īntristăm pentru o atīt de mare pagubă şi īnşelare a fraţilor noştri creştini, īncīt ne-am nevoit ca să adunăm de la mulţi dascăli această scurtă sfătuire către cel ce se pocăieşte şi cu aceasta să-i īndemnăm pe păcătoşii ce se mărturisesc să se mărturisească mai des; iar celor de se mărturisesc rău, să le tīlcuim şi să-i facem să cunoască a se mărturisi cum se cuvine, pentru ca mărturisirea lor să fie plăcută lui Dumnezeu şi folositoare şi, ca urmare, să fie adeverită şi fără de īndoială iertarea păcatelor lor, care se dă de la Dumnezeu prin preotul duhovnic. [...]

Cum trebuie să se pregătească fiecare cīnd vrea să se mărturisească

Fratele meu cel păcătos, īn aşa chip trebuie să te pregăteşti cīnd vei voi să te pocăieşti şi să te mărturiseşti: află, mai īntīi, că pocăinţa - potrivit cu dumnezeiescul Ioan Damaschin (Cartea 11, capitolul 47) - este o īntoarcere de la starea cea īmpotriva firii la cea potrivit cu firea, adică de la diavol la Dumnezeu, şi care se săvīrşeşte cu durere şi cu nevoinţă. Deci şi tu, iubitul meu, dacă vrei să te pocăieşti precum se cuvine, trebuie să părăseşti pe diavol şi faptele cele diavoleşti şi să te īntorci către Dumnezeu şi către o trăire potrivită cu voia lui Dumnezeu. Să laşi păcatul, care este lucru īmpotriva firii şi să te īntorci spre fapta cea bună, care este ceva potrivit cu firea; să urăşti īntr-atīt de mult răutatea, īncīt să zici şi tu, īmpreună cu David: Nedreptatea am urīt şi am dispreţuit (Psalmi 118, 163); şi, dimpotrivă; să iubeşti atīt de mult binele, īncīt să zici, cu acelaşi David; Legea Ta am iubit-o şi, iarăşi: Pentru aceasta am iubit poruncile Tale, mai mult decīt aurul şi topazul (Psalmi 118, 127). Pe scurt, Duhul Sfīnt, prin īnţeleptul Isus Sirah, te īnvaţă care este adevărata pocăinţă, grăind astfel: Īntoarce-te la Domnul şi părăseşte păcatele.... Sīrguieşte către Cel Preaīnalt, şi te īntoarce de la nedreptate şi te scīrbeşte foarte de lucrul urīt. (Isus Sirah 17, 20-21). Iar care este adevărata pocăinţă şi roadele ei, caută şi vezi īn cuvīntul cel de la sfīrşit.

Părţile pocăinţei

Īn al doilea rīnd, să ştii că trei sīnt părţile pocăinţei; I) zdrobirea inimii, II) mărturisirea şi III) īmplinirea canonului. Gheorghe Koressios, īn cartea lui despre Taine, mai adaugă o parte a pocăinţei, şi anume: dezlegarea de păcat - care se face de către darul Sfīntului Duh, prin mijlocirea duhovnicului - care se numeşte cheie şi, mai ales aceasta ţine īntr-īnsa Taina pocăinţei.

I) Ce este zdrobirea inimii. Zdrobirea inimii este o mīhnire şi o durere desăvīrşită a inimii, care se petrece fiindcă omul a supărat cu păcatele sale pe Dumnezeu şi a călcat legea Lui dumnezeiască. Această durere nu stă numai īntru simţire, adică īn suspine şi lacrimi, ci stă, mai ales, īn aceea ca voinţa omului să urască păcatul dinlăuntru şi să hotărască să nu-l mai facă. Ţine seama şi de aceasta, potrivit cu Koressios, că durerea şi zdrobirea inimii sīnt părţi alcătuitoare ale pocăinţei şi, īn măsura īn care se găsesc īn inimă, se află şi omul īn pocăinţă. Īndată īnsă ce va lipsi durerea din inimă, lipseşte şi omul de la pocăinţă. Prin aceasta vrea să spună că durerea şi zdrobirea trebuie să se afle pururea īn inima celui ce se pocăieşte şi, īn acest chip pocăinţa lui este adevărată. Īnsă această zdrobire a inimii este lucrarea celor ce sīnt desăvīrşiţi şi asemenea unor fii, fiindcă izvorăşte numai din dragostea cea către Dumnezeu. Adică, după cum se pocăieşte un fiu numai pentru că l-a supărat pe tatăl său, şi nu pentru că va fi lipsit de moştenirea părintească sau va fi izgonit din casa tatălui său. [...]

Mărturisirea trebuie să se facă la cei mai iscusiţi duhovnici

Īntīi, cercetează şi află care este cel mai iscusit duhovnic īntre ceilalţi. Pentru că marele Vasile spune (īn hotărīrea pe scurt 229): „După cum oamenii nu-şi arată unul altuia suferinţele şi rănile trupului, ci le dezvăluie doctorilor īncercaţi care ştiu să le lecuiască, aşa şi păcatele se cade să fie īnfăţişate nu oricui, ci acelora care pot să le tămăduiască.”

Cum să-şi cerceteze cineva cugetul său

Īn al doilea rīnd, după cum stai şi socoteşti cu cīţi bani eşti păgubit īn neguţătoria pe care o faci, tot aşa adună-te şi tu, frate, deoparte, şi - īnainte să mergi la un asemenea duhovnic, vreme de două sau trei săptămīni, mai cu seamă la īnceputul celor patru posturi ale anului - şezi īn mare linişte, şi plecīndu-ţi capul, cercetează īn cugetul tău ceea ce Filon Iudeul numeşte judecata cugetului. Şi să nu te faci apărător, ci judecător al păcatelor tale, cum spune Sfinţitul Augustin. Socoteşte şi tu, precum Iezechia, toată vremea trecută a vieţii tale, cu mīhnire şi amărăciune īn sufletul tău: Sfīrşi-voi firul vieţii mele aducīndu-mi aminte de amărăciunea sufletului meu! (Isaia 38, 15); sau măcar socoteşte, după ce te-ai mărturisit, cīte păcate ai săvīrşit;cu fapta, cu vorba şi īncuviinţarea gīndurilor. Numără lunile; apoi, de la luni, treci la săptămīni, şi de la săptămīni la zile. Adu-ţi aminte de oamenii cu care ai păcătuit şi de locurile unde ai păcătuit şi gīndeşte-te cu grijă, ca să afli fiecare păcat al tău.

Deoarece oamenii astăzi fie că se lasă greu cīnd e vorba să-şi facă o asemenea cercetare amănunţită a cugetului lor, fie că uită şi nu pot să-şi amintească păcatele, iată, frate, că ţi-am aşternut pe hīrtie, īn „Īnvăţătura către duhovnic”, păcatele de moarte, păcatele ce se iartă şi păcatele care se trec cu vederea. Ţi-am īnfăţişat acolo şi cele zece porunci şi cine sīnt cei ce greşesc la fiecare din acestea, ca să te despovărăm de această greutate şi să te facem să-ţi aminteşti cu uşurinţă păcatele tale. Deci caută acolo şi, cercetīnd, adu-ţi aminte care păcate din cele ce se află acolo le-ai săvīrşit, ca să le mărturiseşti.

Dar, precum vīnătorii nu se mulţumesc doar să afle fiara īn pădure, ci se străduiesc īn tot chipul să o ucidă, tot astfel şi tu, frate al meu păcătos, nu te mulţumi doar să-ţi cercetezi şi să-ţi afli păcatele. Pentru că numai acest lucru puţin īţi va folosi. Ci luptă-te īn tot chipul să-ţi omori păcatele cu durerea inimii tale, adică cu zdrobirea inimii şi cu īngrijorarea. Şi, ca să dobīndeşti zdrobirea, socoteşte marea vătămare pe care ţi-au adus-o păcatele tale īnaintea lui Dumnezeu. Iar ca să dobīndeşti īngrijorarea, gīndeşte la paguba cea mare pe care păcatele tale ţi-au pricinuit-o ţie īnsuţi. [...]

Cum trebuie să se mărturisească păcătosul

După ce te vei fi gīndit īn acest chip la păcatele tale, frate al meu păcătos, şi te vei fi pregătit cu această zdrobire a inimii şi īngrijorare, mergi atunci la acel iscusit duhovnic de care am vorbit. Dacă ştii carte, īnsemnează-ţi, frate, păcatele şi pe hīrtie, ca să nu le uiţi. Şi, de va fi departe locuinţa duhovnicului, să nu īntīrzii, după cum nu īntīrzii să mergi pentru boala ta cea trupească la acel doctor iscusit care se află departe. Ci zi şi tu ca fiul acela risipitor: Sculīndu-mă, mă voi duce la tatăl meu (Luca 15, 18). Şi, mergīnd la dīnsul, cīnd acela īţi va spune să-ţi mărturiseşti păcatul tău īnaintea Stăpīnului Hristos, atunci tu, īngenunchind īnaintea sfintei Lui icoane, să zici: „Părinte, greşit-am la cer şi īnaintea Ta şi nu sīnt vrednic să mă numesc fiul Tău, dar iată că astăzi, prin părintele meu duhovnicesc, mă voi mărturisi Ţie, īntru dreptatea inimii.” Şi, aşa, să īncepi apoi să te mărturiseşti.

Ce este mărturisirea?

Mărturisirea este o īnfăţişare, de bunăvoie, prin grai, a faptelor rele, ca şi a vorbelor şi a gīndurilor. Ea este smerită, īnvinuindu-se pe sine, este dreaptă, fără ruşinare, hotărītă, şi se face către un duhovnic legiuit.

Mărturisirea trebuie făcută de bunăvoie

Aşadar, şi tu, frate:

1) Trebuie să mărturiseşti, cu īnsăşi gura ta, toate faptele tale cele rele, toate vorbele tale rele şi toate gīndurile tale rele. Am zis să-ţi spui păcatele cu īnsăşi gura ta deoarece, chiar dacă le-ai avea scrise ca să nu le uiţi, totuşi ai datoria să le citeşti tu īnsuţi duhovnicului tău. Cei care īşi scriu păcatele şi, după ce au dat duhovnicului ceea ce scriseseră, pleacă, fac rău şi greşesc, iar mărturisirea lor nu este desăvīrşită. Şi, pe viitor, să īnceteze cu acest lucru nepotrivit şi să-şi citească ei singuri īnscrisul cu păcatele lor.

Mărturisirea să nu se facă din silă sau nevoie, ci de bunăvoie, de la sine, grăind īmpreună cu David: „Şi din voia mea mă voi mărturisi Lui.” Să nu te asemeni şi tu, īn aceasta, īmpăratului Nabucodonosor, care nu a spus magilor visul pe care l-a avut ca, pe urmă, magii să-l tălmăcească, ci a cerut ca aceia să-i spună şi visul, şi tălmăcirea lui. Deci, descoperiţi-mi visul şi tīlcuirea lui! (Daniel 2, 6). Dar tu, spune mai īntīi visul, adică păcatele tale, şi atunci, auzindu-le, duhovnicul să le īndrepte.

Mărturisirea trebuie să fie smerită

2) Trebuie să te mărturiseşti cu smerenie, cu multă umilinţă şi cu inima zdrobită - precum şi-a mărturisit femeia desfrīnată păcatele ei, precum cananeanca şi precum se ruga vameşul - pentru ca Dumnezeu să primească mărturisirea ta şi să-ţi dea iertarea păcatelor. Fiindcă inima īnfrīntă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18). Această smerenie şi umilinţă trebuie să o arăţi īncă şi atunci cīnd te mustră duhovnicul pentru vreun păcat al tău, păstrīnd tăcerea şi fără să te mīnii, şi nici tăindu-i vorba, ci primind dojana cu bucurie, ca şi cīnd ţi-ar face-o Īnsuşi Dumnezeu. Ce zic să o primeşti cu bucurie? Dacă s-ar putea, ar trebui să cazi la pămīnt ca un vinovat şi să-i scalzi picioarele cu lacrimile tale, cum te sfătuieşte Sfīntul Ioan Scărarul: „Fii - şi īn purtare, şi īn cuget - ca un păcătos, la mărturisirea ta cătīnd spre pămīnt, şi, de este cu putinţă, să scalzi īn lacrimi picioarele celui ce te lecuieşte, ca pe ale lui Hristos” (Cuvīntul IV).

Mărturisirea trebuie să fie spre īnvinovăţirea ta

3) Cīnd te mărturiseşti nu trebuie să īnvinovăţeşti pe unul sau pe altul, spunīnd că ei au fost pricina de ai păcătuit, după cum Adam a dat vina pe Eva şi Eva pe şarpe. Nu! Tu să nu faci aşa! Ci să te īnvinovăţeşti numai şi numai pe tine şi voinţa ta cea ticăloasă. „Dacă vrei să īnvinovăţeşti pe cineva - īţi spune dumnezeiescul Gură de Aur (Omilia 51 la Matei) - īnvinovăţeşte-te pe tine!” Şi alcătuitorul Pildelor spune: Drept este cel ce se īnvinovăţeşte pe sine (Pilde 18, 17). „Pe sine” zice, şi nu „pe alţii.” Pentru ca nu cumva, căutīnd să-şi īmpuţineze cu mărturisirea păcatele sale, să şi le sporească, adăugīnd şi īnvinovăţirea. Iar ce să spui duhovnicului, te sfătuieşte Ioan Scărarul: (Cuvīntul IV): „Spune şi nu te ruşina: A mea este izbitura, părinte, a mea este rana, ea este pricinuită de īnsăşi lipsa mea de grijă şi nu de altul. Nimeni nu este vinovat de aceasta: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci numai lipsa mea de grijă!”

Mărturisirea trebuie să fie dreaptă

4) Trebuie să te mărturiseşti īntru adevărul şi dreptatea inimii tale, arătīndu-ţi toate păcatele, aşa cum le-ai săvīrşit, cu toate īmprejurările: locul, persoana, pricina, numărul păcatelor şi felul lor. (Vezi capitolul V al „Īnvăţăturii către Duhovnic”, despre īmprejurări. Numai că numele persoanelor cu care ai păcătuit nu trebuie să le arăţi.) Mărturiseşte-ţi păcatele fără să adaugi sau să scazi ceva, fără să spui jumătate din păcatele tale unui duhovnic şi jumătatea cealaltă altuia, cum fac unii vicleni. Să nu le spui cu cine ştie ce cuvinte meşteşugite, - cu care īn acelaşi timp să-ţi ascunzi păcatele, cu scopul să-ţi micşorezi ruşinea - ci să le mărturiseşti simplu şi drept, cu inimă fără vicleşug, şi adevărat. Fiindcă, dacă te mărturiseşti cu vicleşug şi doar aşa, pe deasupra, nu numai că mărturisirea ta va fi urītă īnaintea lui Dumnezeu, Care iubeşte pururi adevărul: Că iată adevărul ai iubit (Psalmi 50, 7), ci īncă şi păcatele tale pe care le-ai mărturisit vor īncolţi din nou īn tine, după puţină vreme, după cum īncolţesc din nou şi perii albi la acei bătrīni care nu-i dezrădăcinează, ci doar īi rad pe deasupra. Cu acestea te asemeni şi tu, īn această privinţă, cum spune David: Ca un brici ascuţit ai făcut vicleşug (Psalmi 51, 1).

Mărturisirea trebuie făcută fără să te ruşinezi

5) Trebuie să te mărturiseşti fără să te ruşinezi, fiindcă ruşinea pe care o capeţi cīnd te mărturiseşti īţi aduce slavă şi har de la Dumnezeu, potrivit cu Isus Sirah: Este ruşine care aduce păcate şi este ruşine care aduce mărire şi har (Isus Sirah 4, 23). Ruşinea aceasta te face să scapi de ruşinea ce va să fie īn ziua īnfricoşată a Judecăţii, potrivit cu Scărarul (Cuvīntul IV): „Nu nesocoti mărturisirea păcatului tău, pentru ca, prin ruşinea de aici, să scapi de ruşinea de dincolo!”

De ce te ruşinezi, păcătosule? Cīnd săvīrşeşti păcatul nu te ruşinezi, şi acum, cīnd cauţi să te scapi de el, te ruşinezi? O, nebunule! Tu nu ştii că ruşinea aceasta este de la diavolul, care, atunci cīnd faci păcatul, īţi dă īndrăzneală şi neruşinare, iar cīnd īl mărturiseşti īţi dă frică şi ruşine? Aşa dă mărturie Sfīntul Ioan Gură de Aur: „Două sīnt acestea: păcatul şi pocăinţa: īn păcat - ruşine şi batjocură; īn pocăinţă - laudă şi īndrăzneală. Dar satana răstoarnă rīnduiala şi dă la păcat īndrăzneală, şi la pocăinţă ruşine. Tu īnsă să nu i te īncrezi!” (Cuvīntul pentru mărturisire). Pentru aceasta, citim la Pateric că un părinte īmbunătăţit l-a văzut cu ochii lui pe diavol cum merge adesea la spovedaniile duhovnicilor, ca să insufle ruşine păcătoşilor care se mărturisesc acolo. Dumnezeu nu ţi-a dat drept duhovnic vreun Īnger sau vreun Arhanghel, ca să te ruşinezi, ci un om, unul supus patimilor ca şi tine, pentru ca să nu te ruşinezi. [...] Iar dacă - să zicem - ai afla de la alţii sau ai bănui că duhovnicul tău dă pe faţă altora păcatele tale, acest fapt să nu te īmpiedice de la mărturisire, fiindcă este īnşelăciune a diavolului, cu care caută să-ţi piardă sufletul. Tu să mergi fără teamă şi mărturiseşte-ţi păcatele! Iar dacă acela le dă pe faţă altora (ceea ce este foarte cu anevoie, ca să nu zic cu neputinţă, să o facă) el are să dea socoteală īnaintea lui Dumnezeu, pentru răul acesta pe care īl face. Iar tu, odată spovedit, eşti pe deplin nevi­novat şi iertat de păcatele tale. Aşa cum īţi aduce la cunoştinţă Sfīntul Meletie Mărturisitorul (Treapta 171): „Dacă īţi dă īn vileag şi-ţi defăima mărturisirea, acesta va da socoteală lui Dumnezeu la Judecată, iar cel ce s-a spovedit rămīne īntru totul nevinovat şi izbăvit pe deplin de greşelile lui.” Īn vechime, cei ce păcătuiau, stăteau la poarta bisericii şi-şi mărturiseau păcatele la toată mulţimea care intra īn biserică, după cum spune Sozomen: „La īnceput, aşa au socotit preoţii să se arate mulţimii din biserică păcatele de către cel ce se mărturiseşte, ca īntr-un teatru” (Cartea a VII-a, capitolul 16, şi canoanele 56 şi 75 ale marelui Vasile spun acelaşi lucru.) Un om drept ca Iov nu se ruşina să se mărturisească īn faţa mulţimii, după cum ne vesteşte el īnsuşi: Căci nu am dat īnapoi faţă de mulţimea gloatei, ca să mă mărturisesc īnaintea lor (Iov 31, 34). Şi tu, frate al meu, păcătos fiind, de ce să te ruşinezi, cīnd te mărturiseşti unui singur om?

Păcatele trebuie să fie arătate, fie aici, fie dincolo.

6) Una din două: sau aici, jos, trebuie să-ţi arăţi păcatele tale, frate, către duhovnicul; sau, dincolo, īnfricoşatul Judecător le va da īn vileag īnaintea tuturor Īngerilor şi oamenilor, cu mare mustrare pentru tine. Mustra-te-voi şi voi pune īnaintea feţei tale păcatele tale (Psalmi 49, 22). Ce zic, judecător? Īnseşi păcatele tale nemărturisite te vor mustra atunci şi te vor da īn vileag, la acel Scaun de judecată a toată lumea. Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra (Ieremia 2, 19). Vezi şi pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur care zice: „Acolo le vom vedea (greşelile noastre), īn faţa ochilor, goale şi descoperite, şi vom plīnge acolo şi va fi īn zadar!” Vezi şi mărturia marelui Vasile, că vom vedea atunci păcatele noastre, pe fiecare cum s-a săvīrşit (īn al optulea capitol al „Īnvăţăturii către Duhovnic”).

Dacă cumva vreun singur păcat va rămīne nemărturisit, rămīn neiertate şi celelalte. Dacă vei mărturisi toate păcatele tale, dar vei ascunde, de ruşine, numai unul singur, află că nu numai păcatele pe care le-ai mărturisit rămīn neiertate, dar īţi mai adaugi ţie, pe deasupra, şi un alt mare păcat, al pīngăririi celor sfinte, pentru această tăinuire, după cum spune, īn „Cartea cea pentru mărturisire”, Patriarhul Hrisant al Ierusalimului. Vezi şi īn „Mīntuirea păcătoşilor”, unde se arată că o femeie, deşi şi-a mărturisit toate celelalte păcate la un cucernic duhovnic, nu şi-a mărturisit un mare păcat al ei, iar un frate slujitor al duhovnicului a văzut cum ieşea din gura ei cīte un şarpe pentru fiecare păcat mărturisit. Iar la urmă de tot, a văzut un şarpe mare cum şi-a scos de trei ori capul afară din gura femeii, apoi iarăşi l-a tras īnăuntru şi nu l-a mai scos. Pentru aceasta, toţi ceilalţi şerpi care ieşiseră mai īnainte s-au īntors iarăşi şi au intrat īn gura ei. După moartea sa, acea nenorocită s-a arătat şezīnd pe un īnfricoşat balaur şi i-a spus duhovnicului ei şi fratelui că a fost pedepsită fiindcă nu şi-a mărturisit acel păcat. De aceea, şi un oarecare dascăl te sfătuieşte cu īnţelepciune că, dacă vrei să biruieşti pe diavolul care īţi aduce ruşinea, spune, mai īnainte de toate celelalte, acel păcat de care te ruşinezi mai mult.

Mărturisirea se cuvine să fie plină de hotărīre

7) Trebuie să te mărturiseşti cu hotărīre, adică să arăţi īnaintea duhovnicului o hotărīre temeinică şi statornică cum că vrei mai bine să mori de mii de ori, decīt să mai păcătuieşti cu voia ta, avīnd ajutorul harului dumnezeiesc. Fiindcă, dacă nu iei o asemenea hotărīre īn inima ta, puţin īţi va folosi zdrobirea inimii şi īngrijorarea şi pocăinţa, cum spun īndeobşte toţi dascălii Bisericii. Pentru aceasta, cīţi nu iau o asemenea hotărīre, au - ca sa zic aşa - un picior la duhovnic, şi altul īn păcat. Se mărturisesc cu gura, iar cu inima gīndesc iarăşi să săvīrşească păcatul, asemuindu-se īn aceasta cu cīinele care, după ce a vărsat, se īntoarce iarăşi la vărsătura lui, şi cu porcul care, după ce s-a spălat, se tăvăleşte iarăşi īn noroiul de la īnceput. Aceştia - după cum spune Sfinţitul Augustin - nu retează păcatul, ci amīnă aceasta pentru altă dată. Ei se mărturisesc doar din obişnuinţă, aşa, pentru că vine - să zicem - Paştele, sau Naşterea Domnului, sau pentru că sīnt īn primejdie de moarte şi nu că ar vrea cu adevărat să taie păcatul din rădăcină. Citim la Pateric că un părinte a văzut sufletele coborīnd īn iad cum cade zăpada pe pămīnt īn mijlocul iernii. Şi oare de ce aceasta? Nu pentru că nu se mărturisesc creştinii, ci fiindcă nu se mărturisesc bine, cu hotărīrea de a nu mai păcătui; fiindcă nu-şi sfāşie inima cu o durere adevărată, pentru o īndreptare hotărītă, ci īşi sfīşie numai veşmintele, după cuvīntul Proorocului, cu o mincinoasă şi prefăcută durere. Sfīşiaţi inimile, şi nu hainele voastre! (Ioil 2, 13).

Şi ce-ţi va fi ţie de folos, frate al meu, dacă spui doar: Am păcătuit, mă pocăiesc! Un asemenea am păcătuit a spus şi Saul (1 Regi 15, 24), a spus şi Iuda (Matei 27, 4), dar nu le-a folosit. De aceea, şi marele Vasile spune că nu se foloseşte de pe urma mărturisirii şi nu se mărturiseşte nicidecum acela care spune numai „am păcătuit”, dar stăruie iarăşi īn păcat şi nu-l urăşte. Şi spune că nu trage nici un folos de pe urma nedreptăţilor pe care i le-a iertat duhovnicul, dacă el iarăşi săvīrşeşte nedreptăţi, „fiindcă nu se mărturiseşte cu adevărat cel ce zice „am păcătuit”, şi pe urmă stăruie īn păcat, ci acela care, după cuvīntul Psalmului, şi-a aflat păcatul său şi l-a urīt. Căci ce folos este pentru bolnav īngrijirea doctorului, dacă el face mereu lucruri primejdioase pentru viaţă? Tot aşa este şi cel ce īncă face păcate, nu are nici un folos de pe urma păcatelor iertate de duhovnic” (īntr-o tīlcuire de către Nichita a Psalmului 35). Īntreaga ta pocăinţă īnseamnă să te hotărăşti să-ţi schimbi viaţa. Să nu spui: Dacă am să pot, am să mă īndrept! sau: Am voit să nu păcătuiesc! Ci aşa să spui: „Hotărăsc să mă īndrept! Vreau de astăzi - cu voinţă puternică, neschimbată şi hotărītă - să nu mai păcătuiesc, după cum nu vreau să beau vreodată un pahar cu otravă, după cum nu vreau vreodată să mă prăbuşesc īntr-o prăpastie şi după cum nu vreau vreodată să mă omor.” Deoarece voinţa omului nu poate să rămīnă tare fără ajutor dumnezeiesc, noi ţi-am alcătuit o rugăciune prin care se arată cum să ceri de la Dumnezeu acest ajutor. Pe aceasta o vei găsi la sfīrşitul īnvăţăturii a şasea, pentru păzirea de sine.

Se cuvine să īnsemn aici că se face şi o a doua mărturisire a propriilor păcate, pentru trei pricini: 1) dacă cineva nu-şi mărturiseşte păcatele cu īmprejurările şi cu pregătirea cuviincioasă, cu īntristarea şi hotărīrea de a nu mai greşi şi cu īmplinirea canonului; 2) dacă nu s-a īndreptat şi nu s-a canonisit cum trebuie de duhovnic; şi 3) (după Simeon al Tesalonicului, īntrebarea 24) dacă - odată ce a căzut din nou īn aceleaşi păcate sau īntr-altele, care sīnt urmare a celor dintīi - spune, odată cu păcatele din urmă, şi pe cele dintīi, socotite ca nişte rădăcini şi pricini ale celor din urmă, sau pentru o mai mare zdrobire a inimii şi smerenie.

Scris este īn cartea ce se cheam㠄Īnvăţătură pentru cel ce se pocăieşte”, că este un lucru foarte folositor dacă īşi face cineva şi o mărturisire cuprinzătoare şi de obşte a tuturor păcatelor pe care le-a săvīrşit īn īntreaga sa viaţă, după cum fac cei ce vor să se preoţească şi cei ce sīnt īn primejdie de moarte, măcar o dată pe an şi mai ales, dacă se īntīmplă să mergi la un nou duhovnic. Deoarece, prin mijlocirea acestei cuprinzătoare mărturisiri, se strīng laolaltă toate păcatele, ca nişte rīuri şi alcătuiesc o mare īntinsă, sau sīnt ca nişte munţi deasupra altor munţi, īncīt par că ajung pīnă la cer, cum spune Ezdra: Şi greşelile noastre s-au ridicat pīnă la cer (Ezdra 9, 6). Iar cel ce se mărturiseşte, văzīndu-le pe acestea dintr-o singură privire īngrămădite laolaltă, capătă o mai mare ruşinare, o suferinţă mai mare, o mai mare smerenie şi, drept urmare, se teme mai mult de dumnezeiasca dreptate, pe care a mīniat-o atīta de mult. Capătă astfel o linişte deplină īn cugetul său, vestindu-i-se că păcatele i-au fost iertate şi capătă o mare īnfrīnare şi piedică spre a nu mai cădea din nou. Se cuvine ca păcătosul să primească cu bucurie canonul său.

Ce este īmplinirea canonului

După mărturisire, urmează a treia parte a pocăinţei, adică facerea canonului dat de duhovnic, care este o īmplinire prin fapte a canonisirii, după cum o hotărăşte Gavriil al Filadelfiei, īn cartea lui despre Taine. Aşadar şi tu, frate al meu păcătos, eşti dator să primeşti cu mare bucurie canonul pe care ţi-l va da duhovnicul, fie că e vorba de post, de plecări ale genunchilor, de milostenie, sau de altceva. Şi, īnainte de toate, să primeşti din tot sufletul īndepărtarea de la īmpărtăşire, atīţia ani cīt va hotărī el. Fiindcă cu această mică pedeapsă īmblīnzeşti marea urgie pe care o are Dumnezeu īmpotriva ta. Cu acest canon trecător, scapi de canonul cel veşnic al iadului.

Pilde ale celor care s-au canonisit pentru păcatele lor

Dacă sora lui Moisi n-ar fi fost izgonită afară din tabără pe şapte zile, nu s-ar fi curăţit de lepră (Numeri 12). Dacă desfrīnatul din Corint nu ar fi fost dat satanei, el nu şi-ar fi mīntuit sufletul (1 Corinteni 5, 5). Aşa şi tu, frate, dacă nu primeşti această mică pedeapsă a canonului, nici de lepra păcatului nu te vei curăţi pe deplin, nici sufletul tău nu se mīntuieşte. Neguţătorie este aceasta, iubitule, aducătoare de mult cīştig şi de mare īnsemnătate pentru cei īnţelepţi: una dai şi scapi de milioane; primeşti (pedepse) trecătoare şi scapi de cele veşnice.

Īmpăratul David, pentru ispăşirea păcatelor sale, a fost alungat din īmpărăţia sa de īnsuşi fiul său, Avesalom. Cutreiera munţii şi văile desculţ, era ocărīt şi lovit cu pietre de Şimei (2 Regi 16, 6-13), era dispreţuit şi defăimat de toţi. Şi tu cauţi să-L īmblīnzeşti pe Dumnezeu fără nici un canon? O, om fără de minte ce eşti! Īmpăratul Teodosie cel Mare a īmplinit o vestită canonisire la Milan, aşa cum i-a fost hotărītă de Sfīntul Ambrozie. Īmpăratul Romanos cel bătrīn, Lecapenul, din pricina jurămintelor pe care le călcase, pocăindu-se, s-a călugărit. Şi, cīnd era timpul să mănīnce pīine, avea (līngă el) un băieţaş care īl lovea cu un bici peste picioare, pentru canonisire şi-i spunea: „Mergi, călugăr nevrednic, la trapeză!” Alt īmpărat, pentru un omor pe care īl săvīrşise, a fost canonisit să suie un munte īnalt, cu picioarele goale. Şi, acolo sus aflīndu-se, dezbrăcat de veşmīntul īmpărătesc, a ţinut un post īntreg de patruzeci de zile numai cu pīine şi apă, īn necurmată rugăciune şi tăcere, dormind pe pămīntul tare. Şi alţi mulţi īmpăraţi au īndurat cele mai aspre canonisiri pentru păcatele lor. Şi tu, păcătosule, eşti - chipurile! - mai de soi decīt ei? Sau ai un trup mai de soi şi mai gingaş şi nu primeşti un canon atīt de uşor, de la duhovnicul tău, pentru păcatele tale?

Să nu te īnşele cugetul zicīnd că dai bani să-ţi răscumperi canonul! Īmpăraţii aceştia aveau bani mai mulţi decīt tine şi puteau să dea milioane ca să nu capete aceste canoane. Dar aceasta nu este cu putinţă să se īntīmple, chiar dacă cineva ar da o īmpărăţie. Fiindcă dreptatea nepărtinitoare a lui Dumnezeu nu poate fi mulţumită īn alt chip decīt numai dacă se pedepseşte īnsuşi trupul care a păcătuit. Iar de se va afla vreun duhovnic iubitor de cīştig şi-ţi va spune să-i dai bani, că el te iartă, ia aminte şi să nu-i dai crezare, fiindcă nu poate să te ierte īn asemenea chip şi-ţi pierzi şi banii şi rămīi şi neiertat. Sfīntul Isidor Pelusiotul scrie unui asemenea duhovnic aşa: „Duhovnicii nu pot ierta pe cei bogaţi care dau bani, căci ei nu sīnt stăpīni şi domni ai iertării, sau moştenitori ai jertfelnicului dumnezeiesc, ca acei necredincioşi care ziceau: „Veniţi să moştenim altarul lui Dumnezeu!” Căci, după cum a spus Apostolul, acei care aduc jertfe pentru păcatele lor, nu pot să ierte cu a lor putere păcatele celor nepocăiţi, chiar dacă aceştia ar fi bogaţi” (Epistola 1060 către Zosim). (Vezi şi la īnceputul capitolului IX din „Īnvăţătura către duhovnic.”)

Cel ce īmplineşte canonul său este fiu adevărat al Bisericii

Dacă īţi īmplineşti canonul dat de duhovnicul tău, prin aceasta arăţi că īntr-adevăr te pocăieşti şi eşti fiu cu adevărat al lui Dumnezeu şi al Sfintei Biserici, care a hotărīt această pedeapsă. Iar dacă, dimpotrivă, īncalci canonul duhovnicului tău, aceasta este un semn că pocăinţa ta nu este adevărată, ci mincinoasă, un semn că nu eşti fiu adevărat al lui Dumnezeu şi al Bisericii, aşa cum grăieşte şi Pavel: Răbdaţi, spre īnţelepţire! Dumnezeu Se poartă cu voi ca faţă de fii, căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sīnteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sīnteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi (Evrei 12, 7-8).

Cel ce se pocăieşte se cuvine să ceară de la sine un canon mai greu

Dacă, din īntīmplare, duhovnicul tău vrea să-ţi dea canon uşor, atunci tu, din dragostea pentru Dumnezeu, trebuie să-l rogi să-ţi dea canon mai greu (cum fac mulţi care se pocăiesc cu osīrdie), ca să īmblīnzeşti mai vīrtos, prin acest canon vremelnic, dumnezeiasca dreptate şi să te īncredinţezi mai bine că Dumnezeu te-a iertat de pedeapsa cea veşnică pe care ai fi căpătat-o pentru păcat.

Păcătosul trebuie să-şi capete canonul fie aici, īn chip vremelnic, fie dincolo, pe veci

Frate, să alegi una din două: ori să primeşti aici, īn chip vremelnic, canonul păcatelor tale; ori acolo, pentru vecie. Dacă-l primeşti aici, atunci scapi de cel de acolo; iar dacă nu-l primeşti aici, atunci negreşit ai să-l capeţi dincolo, dar va fi pe vecie. După cum scrie şi Gavriil al Filadelfiei, īn cartea sa despre Taine „Cel ce nu s-a supus (canoanelor) aici, trebuie să fie trimis la scaunul de judecată de dincolo şi va da socoteală de nelegiuirile pe care le-a săvīrşit, ca unul ce a īncălcat aşezămintele Sfintei Biserici.”

Cel ce se pocăieşte trebuie să se īndepărteze de la Sfīnta Īmpărtăşanie

Mai presus de toate, īţi spunem, frate, că trebuie fără greş să stai departe de Sfīnta Īmpărtăşanie atīţia ani cīţi īţi va hotărī duhovnicul, pentru că această īndepărtare este o canonisire a canonisirilor, trebuincioasă şi alcătuind adevărata ta pocăinţă. Fiindcă, dacă vei cuteza să te īmpărtăşeşti īn aceşti ani, vei ajunge un al doilea Iuda. Şi, dacă vei sili pe duhovnic să te ierte, tu nu vei mai fi un om care se pocăieşte, ci un asupritor şi un tiran care sileşte legile dumnezeieşti şi canoanele Sfintelor Sinoade ale Bisericii şi ale Părinţilor. Pentru aceasta, Dumnezeiasca Īmpărtăşanie īţi va fi ţie nu pentru iertare, ci pentru o mai mare osīndă şi pedeapsă. Şi, ca să īnţelegi mai bine acest lucru, īnţelege din pilda aceasta: după cum omul care are răni pe trup merge şi le arată doctorului şi primeşte de la el porunca cum să ia cutare doctorie pentru răni şi să nu bea vin sau să nu mănīnce cutare mīncare, pentru că altfel rănile nu i se vindecă, tot aşa şi tu, frate al meu, porţi răni nevăzute īn sufletul tău, adică anumite păcate. Ai mers şi le-ai arătat duhovnicului, adică te-ai mărturisit, iar duhovnicul a hotărīt să foloseşti o anumită doctorie pentru păcatele tale, canonul adică: hrană uscată, plecarea genunchilor, milostenie, rugăciuni şi celelalte. Pe līngă acestea, ţi-a prescris să nu bei şi să nu mănīnci cutare mīncare, adică să nu te īmpărtăşeşti cu Dumnezeieştile Taine. Aşadar, dacă nu-i vei da ascultare duhovnicului (mai adevărat Canoanelor Sfinţilor Părinţi[5], n. n.) rănile şi păcatele tale nu se vor vindeca, ba vor ajunge mai cumplite şi mai īntinse. Dar ce zic eu că nu se vindecă? Ţi se trage īncă şi moartea, sufletească şi trupească, cum spune dumnezeiescul Pavel: De aceea, mulţi dintre voi sīnt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit (1 Corinteni 11, 30). Adică, deoarece se īmpărtăşesc fiind nevrednici, unii mor sufleteşte şi ajung neputincioşi şi bolnavi şi mulţi dintre ei īncetează din viaţă.

Dacă cineva, fiind nedumerit, ar spune că păcatul celui ce se pocăieşte se iartă prin rugăciunea de iertare a duhovnicului - şi deci de ce acestuia nu i se īngăduie să se īmpărtăşească cu Sfintele Taine, odată ce a fost iertat şi īndreptat? - acestuia īi răspundem īn trei chipuri: 1) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, īnsă nu de-a dreptul, ci socotind că el va īmplini canonul şi va sta departe de Sfīnta Īmpărtăşanie (fiindcă de aceea duhovnicul, īnainte de iertare, īi hotărăşte canonul şi lipsirea de Sfintele Taine); 2) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, nu īnsă şi pedeapsa şi certarea pentru păcat, cu alte cuvinte canonul, īn care se cuprinde şi īndepărtarea de la Sfīnta Īmpărtăşanie. Fiindcă şi păcatul lui David s-a iertat cu adevărat de Dumnezeu - cīnd Natan i-a spus: „Domnul a ridicat păcatul tău” - dar nu s-a iertat şi pedeapsa pentru păcatul lui, fiindcă, după această iertare, el a fost izgonit din īmpărăţia sa de către fiul său, Avesalom şi sabia nu s-a īndepărtat de casa lui şi alte nenumărate răutăţi a pătimit, după cum īnsuşi Natan i le proorocise; 3) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, dar este nevoie ca păcătosul să fie pus la īncercare şi, cu timpul, să fie īntărit īn harul lui Dumnezeu.

Īn sfīrşit, īţi spunem, frate, că acel canon pe care ţi-l va da duhovnicul (după Canoanele Sfinţilor Părinţi n. n.). trebuie să-l īmplineşti cīt mai repede cu putinţă, adică cītă vreme te afli īn harul lui Dumnezeu şi să nu amīni, fiindcă nu ştii ce ţi se va īntīmpla mīine: Că nu ştii la ce poate da naştere ziua de mīine (Pildele lui Solomon 27, 1).

Cum să se păzească păcătosul după mărturisire

Iar după ce te-ai mărturisit şi ţi-ai primit canonul de la duhovnicul tău, pentru ca să te păzeşti să nu cazi din nou īn acelaşi păcat sau īn altele, foloseşte-te de aceste cinci povăţuiri, ca de nişte leacuri care să te păzească:

 

Īntīia păzire: aducerea aminte de păcatele făcute. Să nu uiţi, ci să-ţi aminteşti pururea de păcatele pe care le-ai săvīrşit. Că aşa īţi porunceşte Dumnezeu, prin mijlocirea lui Isaia: Eu sīnt Acela care şterge păcatele tale şi nu Īşi mai aduce aminte de fărădelegile tale (Isaia 43, 25). Aceasta să faci, adică să-ţi aminteşti păcatele tale, nu ca să-ţi chinuieşti cugetul - īţi spune dumnezeiescul Gură de Aur, īn Omilia IV la Statui - ci să-ţi pedepseşti sufletul, ca să nu mai zburde la patimi şi să nu mai cadă iarăşi īn aceleaşi. Ca, prin aducerea aminte, să cunoşti marele dar ce l-ai primit de la Dumnezeu ca să-ţi ierte atīt de multe păcate, după cum şi Pavel şi-a adus pururea aminte că a prigonit Biserica, pentru ca să arate cīt de mare este harul lui Dumnezeu - spune Sfīntul Ioan Gură de Aur (Cuvīntul XXXVIII la 1 Corinteni). Unul care a scăpat dintr-o mare primejdie, cīnd īşi aminteşte ce a păţit, tremură şi se īnfricoşează şi frica aceasta īl face să nu mai cadă iarăşi īn aceeaşi prăpastie. Aşa şi David, după ce i-au fost iertate păcatele, īntotdeauna şi le amintea şi le avea īnaintea ochilor lui. De aceea şi zice: Şi păcatul meu īnaintea mea este pururea (Psalmi 50, 4).

Dacă voieşti - īţi spune Sfinţitul Augustin - să-Şi īntoarcă Dumnezeu faţa Sa de la păcatele tale, trebuie ca tu să le ai pururea īnaintea ta, să le priveşti şi să plīngi pentru ele. Dacă tu vei scrie şi īţi vei aminti de păcatele tale, dumnezeiescul Gură de Aur te īncredinţează că Dumnezeu le va şterge şi ţi le va ierta. Iar dacă tu le vei şterge de unde le-ai scris şi le vei uita, atunci le va scrie Dumnezeu şi-Şi va aminti de ele. Şi iarăşi spune acelaşi: „Căci nu este nici un alt leac pentru iertarea păcatelor precum neīncetata aducere aminte şi necurmata lor osīndire.” (Cuvīntul II cum că spre folos este că proorociile nu sīnt limpezi).

Sfīntul Marcu Pustnicul te sfătuieşte īnsă ca, atunci cīnd īţi mărturiseşti lui Dumnezeu păcatele tale, să nu-ţi aminteşti de ele după felul lor, deci să nu-ţi aminteşti īmprejurările şi feţele oamenilor cu care ai păcătuit. Deoarece, fiind tu īncă īmpătimit şi iubitor de plăceri, s-ar putea să pofteşti iarăşi la ele şi să te tulburi; sau, aducīndu-ţi aminte cu durere de ele după chipul lor, să cazi īn deznădejde. Mai cu seamă să te fereşti cīnd este vorba de păcatele trupeşti şi murdare pe care le-ai săvīrşit: deci să nu-ţi aduci īn minte īmprejurările şi oamenii cu care ai păcătuit, fiindcă īţi īntinezi mintea. Să-ţi aminteşti doar că eşti păcătos şi că ai săvīrşit multe păcate cu care ai mīniat pe Dumnezeu.

A doua păzire: să fugi de pricinile păcatului. A doua păzire foloseşte-o ca să fugi de pricinile păcatului, fiindcă aceleaşi pricini aduc īntotdeauna şi aceleaşi urmări. Fugi, dar, frate, de priveliştile cele rele, de vorbirea şi īntovărăşirea cu cei fără de rīnduială şi, mai cu seamă, să fugi de vorbirea şi prietenia cu oamenii aceia cu care ai păcătuit trupeşte. Fiindcă, una din două: sau tu trebuie să fugi de ei, sau ei trebuie să se īndepărteze de tine şi să-i alungi, dacă-i ai īn casă la tine, fie că este slujnică, fie că este argat, fie că este unul din prietenii tăi. Căci despre aceştia a vorbit Domnul: Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos īţi este să piară unul din mădularele tale, decīt tot trupul tău să fie aruncat īn gheena (Matei 5, 29). Să nu te īncrezi niciodată īn tine, zicīnd: Eu pot să mă īntovărăşesc cu oameni vătămători şi să nu mă vatăm! Īnşelător este gīndul acesta, fiindcă scris este: Nu te īncrede īn duşmanul tău niciodată (Isus Sirah 12, 12). Şi unii dascăli sīnt de părere că acel prea-īnţelept Iosif, dacă n-ar fi fugit din iatacul stăpīnei sale, de bună seamă ar fi căzut īn păcat. Cine se teme de primejdie nu va cădea īntr-īnsa, dar cine o īndrăgeşte, acela va cădea: Cel ce iubeşte primejdia, va cădea īntr-īnsa (Isus Sirah 3, 25). De aceea spune şi dumnezeiescul Gură de Aur: „Cel ce nu fuge departe de păcate, ci merge aproape de ele, cu frică va trăi şi de multe ori va cădea īntr-īnsele” (Cuvīntul XV la Statui).

A treia păzire: mărturisirea deasă aduce cinci lucruri bune. De a treia păzire foloseşte-te, spovedindu-te des, aşa īncīt, dacă este cu putinţă, să alergi īndată la duhovnic ori de cīte ori vei săvīrşi un păcat cīt de mic, care se iartă, nu doar cīnd vei săvīrşi un păcat mare şi de moarte. Fiindcă, după cum rănile care sīnt arătate doctorului nu se măresc, tot aşa şi păcatele mici, cīnd sīnt mărturisite, nu sporesc, după cuvīntul Scărarului: „Vīnătăile care sīnt date la iveală nu se vor īnrăutăţi, ci se vor tămădui” (Cuvīntul IV pentru ascultare).

Berzele au un obicei foarte īnţelept: cīnd li se strică cuibul, nu se mai duc acolo. Aşa fac şi diavolii: fug de cel ce se spovedeşte des, fiindcă, prin mărturisirea deasă, īşi pierd cuiburile şi mrejele lor, după cum i-au spus dracii unui călugăr īmbunătăţit, că ei nu au mijloace şi nici putere īmpotriva cui se spovedeşte des. Şi, pe līngă aceasta, au mai spus că, atīta timp cīt omul se află nespovedit, toate mădularele lui sīnt ca şi legate de păcat şi nu se pot mişca spre a face binele; dar, cīnd se va spovedi, numaidecīt ele sīnt dezle­gate. Şi pentru ce altceva nu s-a scăldat Neeman Sirianul o singură dată īn Iordan, ci de şapte ori, decīt pentru a ne īnvăţa pe toţi - mici şi mari, patriarhi şi arhierei, duhovnici şi preoţi - să ne spovedim de şapte ori, adică des, cīt mai des cu putinţă (pentru că numărul şapte īnseamnă, īn dumnezeiasca Scriptură, „de multe ori”). Şi ne mai īnvaţă să ne scăldăm īn apele pocăinţei, al cărei chip fusese Iordanul, pentru că īntr-īnsul boteza Īnaintemergătorul botezul pocăinţei, īntru iertarea păcatelor (Marcu 1, 4) [...].

Īntīiul folos al mărturisirii dese: după cum copacii care se răsădesc des nu pot să prindă rădăcini adīnci īn pămīnt, tot aşa şi deasa mărturisire nu lasă obiceiurile şi deprinderile rele ale păcatului să capete rădăcini adīnci īn inima celui ce se spovedeşte des. Sau mai bine zis - după cum un copac bătrīn şi mare nu poate fi doborīt dintr-o singură lovitură, tot aşa, un obicei şi o deprindere veche şi rea nu se poate dezrădăcina şi nimici cu totul doar cu o singură suferinţă a inimii (şi aceea, poate, nedesăvīrşită) pe care a arătat-o la spovedanie cel ce se pocăieşte, cu toate că păcatul lui a fost iertat prin rugăciunea de iertăciune a duhovnicului.

Al doilea folos al mărturisirii dese: cine se spovedeşte des are mare uşurinţă īn a-şi cerceta cu amănunţime cugetul şi a-şi afla numărul păcatelor sale, deoarece, uşurīndu-se neīncetat de mulţimea păcatelor prin deasa mărturisire, acestea rămīn tot mai puţine. Pentru aceasta poate şi el să le găsească mai lesne şi să şi le amintească. Iar cel care nu se mărturiseşte des, datorită numărului mare de păcate care se īngrămădesc asupra lui, nu poate nici să le afle cu amănunţime şi nici să şi le amintească; ci, de multe ori, uită multele şi grelele păcate ale sale care, dacă rămīn nemărturisite, rămīn prin urmare şi neiertate. Pentru aceea, diavolul are să i le amintească īn ceasul morţii sale, şi atīt de mult īl va strīmtora, īncīt īl vor trece sudorile morţii şi va plīnge cu amar, sărmanul, dar fără nici un folos, fiindcă atunci nu mai poate să le mărturisească.

Al treilea folos al mărturisirii dese: cel ce se mărturiseşte des, chiar de va săvīrşi vreodată un păcat de moarte, īndată īnsă, după ce s-a mărturisit, intră īn harul lui Dumnezeu, şi cīte fapte bune va face, īl vor īnvrednici de viaţa cea veşnică. Iar cel ce nu se mărturiseşte des, dacă - să zicem - săvīrşeşte şi el acelaşi păcat de moarte şi nu aleargă neīntīrziat să se spovedească, cītă vreme rămīne nespovedit, nu numai că este lipsit de harul lui Dumnezeu, dar şi lucrurile bune pe care le face de la sine - posturi, privegheri, metanii mari şi altele asemenea - nu-i sīnt vrednice pentru a-i cīştiga plată şi viaţă veşnică, pentru că sīnt lipsite de harul lui Dumnezeu, care este īnceputul şi temelia tuturor faptelor care duc la mīntuire. (Vezi şi capitolul X al „Īnvăţăturii către duhovnic.”)

Al patrulea folos al mărturisirii dese: cel ce se mărturiseşte des este mai īncredinţat că moartea īl va afla īn harul lui Dumnezeu şi că astfel va fi mīntuit. Şi diavolul - care este pururea obişnuit să meargă la morţi, nu numai la moartea păcătoşilor, dar şi la cea a sfinţilor (cum spune marele Vasile īn tīlcuirea Psalmului 7) şi īncă şi la aceea a Domnului, potrivit cu cuvīntul: Vine stăpīnitorul acestei lumi, şi el nu are nimic īn Mine (Ioan 14, 30) - diavolul, zic, care merge la morţile oamenilor, să vadă dacă va găsi ceva, va merge şi la acesta, dar nu va afla nimic din ale sale, fiindcă acesta i-a luat-o īnainte prin spovedanie şi socotelile lui sīnt limpezi şi catastifele lui sīnt bine cumpănite, datorită desei mărturisiri. Iar cel ce nu se spovedeşte des este foarte cu putinţă să moară nespovedit şi astfel să fie pierdut pe vecie, deoarece cade iarăşi cu uşurinţă īn păcat şi nu se spovedeşte, iar moartea vine pe neaşteptate.

Al cincilea folos al mărturisirii dese: al cincilea folos pe care īl pricinuieşte deasa mărturisire este că īi īmpiedică şi-i īnfrīnează pe oameni de la păcat. Fiindcă cel ce se mărturiseşte des, cīnd īşi aminteşte că peste puţine zile are să se spovedească, chiar dacă īşi are gīndul la păcat, se opreşte numaidecīt, socotind ruşinea pe care o va simţi cīnd se va mărturisi şi dojana pe care o va auzi de la duhovnic. Pentru aceasta a scris şi Sfīntul Ioan Scărarul: „Nimic nu dă diavolilor şi gīndurilor (vinovate) atīta putere asupra noastră, cīt faptul de a le lăsa pe acestea nemărturisite, şi să fie hrănite īn inimă.” Şi iarăşi: „Sufletul care īnţelege mărturisirea este oprit ca de un frīu să nu mai păcătuiască, fiindcă pe cele nemărturisite le săvīrşim fără frică, ca şi cum am fi īn īntuneric” (Cuvīntul IV). De aceea, acelaşi sfīnt grăieşte pentru fraţii acelei minunate chinovii pe care o īnfăţişează, că aveau cīte o tăbliţă atīrnată de cingătoare, pe care īşi scriau gīndurile īn fiecare zi şi le spuneau prin spovedanie la acel mare stareţ.

Aşadar, frate al meu păcătos, aflīnd de acestea, mergi mai des la Sfinţita Mărturisire, căci cu cīt mai des mergi la această baie, cu atīt mai spornic te vei curăţa. Nu amīna timpul potrivit zicīnd: Să fac acest lucru, şi pe urmă merg să mă spovedesc! - fiindcă Dumnezeu, deşi de multe ori Se arată īndelung răbdător, totdeauna soseşte la timp. nu zici: Am păcătuit, şi ce mi s-a făcut mie? Că Domnul este īndelung-răbdător. Că mila şi mīnia de la El sīnt, şi peste cei păcătoşi se va odihni mīnia Lui (Isus Sirah 5, 4-7). Adu-ţi aminte mereu de Samson, care, deşi de trei ori a izbutit să-şi rupă legăturile cu care īl legaseră cei de alt neam, a patra oară n-a mai izbutit să le rupă şi să scape. Voi face ca mai īnainte, şi mă voi scăpa de ei. Dar nu ştia că Domnul Se depărtase de el (Judecători 16, 20). Aşa şi tu, frate, cu toate că o dată, şi de două ori şi de trei ori păcătuind şi zăbovind să te īndrepţi şi să te spovedeşti, mai tīrziu, cu mila Domnului te-ai īnvrednicit să te spovedeşti şi să te īndrepţi, dacă şi a patra oară păcătuind amīni vremea potrivită pentru mărturisire, poate că nu te vei mai īnvrednici de ea, ci vei muri nespovedit şi neīndreptat. Care lucru să dea Domnul să nu se īntīmple niciodată vreunui creştin.

A patra păzire: aducerea aminte a lucrurilor celor de apoi. Foloseşte cea de a patra păzire, frate, ca să-ţi aminteşti de cele de la sfīrşitul vieţii tale, adică să cugeţi necontenit la moartea ta, la Īnfricoşata Judecată a lui Dumnezeu, la pedeapsa cea veşnică şi la veşnica desfătare a Raiului. Fiindcă aducerea aminte şi teama de acestea patru se face īntru tine ca un frīu puternic, care nu te lasă să păcătuieşti. După cum grăieşte Duhul Sfīnt, prin Isus Sirah: „Īn tot ce faci, adu-ţi aminte de sfīrşitul tău, şi nu vei păcătui niciodat㔠(Isus Sirah 7, 38). Aşadar, atunci cīnd gīndul cel viclean şi diavolul, ca şi patimile tale, se luptă cu tine şi te īndeamnă să păcătuieşti fă aşa: īntīi, pune īn faţa ta moartea şi cugetă că īnsuşi acest trup al tău - care acum pofteşte să curvească, sau să ucidă, sau să fure sau să săvīrşească vreun alt păcat - va muri şi īşi va pierde frumuseţea, sănătatea, grăsimea şi toate puterile lui şi o să ajungă un hoit, slut, fără chip, fără frumuseţe, fără suflet. Gīndeşte-te că acesta are să fie īnmormīntat īntr-un mormīnt prea-īntunecat, şi acolo are să se risipească şi o să ajungă hrană viermilor, īmpuţiciune, putreziciune şi pulbere. Adu-ţi aminte cītă spaimă, cītă durere, cītă groază vei īncerca atunci cīnd sufletul se va despărţi de trup, cīnd īţi vor sta īn preajmă diavolii, ca să te răpească, şi nimeni nu se va afla să te ajute. Să iei aminte că acelaşi lucru are să se īntīmple şi acelui ins cu care doreşti să săvīrşeşti păcatul. Fiindcă acest trup, pe care acum tu īl iubeşti şi-l pofteşti atīt de mult, peste puţin are să se facă după moarte deopotrivă: un hoit nefericit, putreziciune, hrană viermilor şi īmpuţiciune. Şi, mai presus de toate acestea, aminteşte-ţi că īnsăşi moartea este ca un hoţ care vine pe neaşteptate, īncīt nu ştii niciodată cīnd vine la tine. Se poate să vină īn această zi, īn acest ceas, īn această clipă, şi tu, care te simţeai bine ziua, să nu apuci să mai vezi seara, şi tu, care ai ajuns pīnă seara, să nu mai apuci a doua zi, după cum a grăit Domnul: Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul cīnd vine Fiul Omului (Matei 25, 13). Trage īnvăţătură din acestea, frate al meu, şi spune aşa īn sinea ta: Dacă eu am să mor, şi poate de o moarte năprasnică, ce am să ajung, nefericitul de mine? Ce-mi va folosi atunci că m-am bucurat de toate plăcerile lumii? Ce voi cīştiga dacă săvīrşesc acest păcat? Ce-mi va rămīne dacă voi făptui această ticăloşie? Mergi īnapoia mea, satano, şi tu, gīnd viclean! Nu vreau să te ascult, şi să cad īn păcat!

Īn al doilea rīnd, dacă vrei să nu păcătuieşti, pune-ţi īn faţă ziua īnfricoşată a Judecăţii şi adu-ţi aminte de toate cele ce se vor īntīmpla atunci, adică cum cerul se va īnfăşură ca o hīrtie, cum stelele vor cădea din cer, cum soarele şi luna se vor īntuneca, munţii şi colinele se vor topi ca ceara, marea se va īnspăimīnta şi va scădea, stihiile vor arde, pămīntul se va cutremura, mormintele se vor deschide şi vor īnvia toţi oamenii, de la Adam pīnă la sfārşitul lumii, ca să se īnfăţişeze īnaintea īnfricoşatului Judecător. Cum, de frică, se vor clinti pīnă şi Īngerii din cer; cum au să se deschidă catastifele şi cum are să fie judecat fiecare, urmīnd să dea socoteală īn amănunt pentru faptele rele pe care le-a săvīrşit şi pentru gīndurile rele pe care le-a gīndit. Aşadar, păcătosule, aşa să-i zici gīndului tău: Dacă eu am să păcătuiesc acum, ce am să fac atunci, īn ziua şi īn ceasul acela īnfricoşat? Cum mă voi apăra pentru acest păcat, faţă de acel Judecător nemitarnic şi nepărtinitor? Ah, cītă teamă şi cutremur voi īncerca, nenorocitul de mine! Vai! Vai! Cum voi putea să mă ţin pe picioare? - cīnd voi auzi hotărīrea aceea cutremurătoare: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, īn focul cel veşnic, cel pregătit pentru diavol şi pentru īngerii lui!” Vai! Vai! Cītă ruşine voi īncerca atunci cīnd voi sta gol, dat īn vileag īnaintea a toată acea adunare a īntregii lumi: a Īngerilor, a Sfinţilor, a Drepţilor, a păcătoşilor şi a toată omenirea! Desigur, neputīnd să īndur acea necinstire şi ruşine, necuprinsă cu mintea, am să grăiesc munţilor şi măgurilor să se prăbuşească şi să mă zdrobească, ca să nu mă mai arăt īn ochii oamenilor şi ca să scap de urgia unui asemenea īnfricoşat Judecător, strigīnd munţilor şi stīncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi de faţa Celui ce şade pe tron şi de mīnia Mielului! (Apocalipsa 6, 16).

De voieşti nu păcătuieşti, frate al meu, pune īnaintea ta toate felurile īnfricoşate de pedeapsă pe care le-a aflat dreptatea lui Dumnezeu ca să pedepsească păcatul, adică necurmata lipsire de Dumnezeu, īntunericul cel mai din afară, focul cel nestins, viermele cel neadormit, străfundul cel prea rece, plīnsul cel nemīngīiat, scrīşnirea dinţilor şi celelalte cazne nenumărate şi felurite. Şi, mai presus de toate, că te vei găsi pururea īntovărăşit cu īnşişi acei diavoli, duşmanii tăi, pe care īi urăşti atīt de mult, pentru că ţi-au pricinuit atītea suferinţe. Lucru care este mai cumplit decīt celelalte feluri de pedeapsă - potrivit cu Sfīntul Maxim. Căci - īn cuvīntul de sfătuire către Gheorghe, Eparhul Africii - acesta spune următoarele: „Şi, ceea ce este mai jalnic īntre toate şi mai greu de spus cu adevărat - lucru pe care nu pot măcar să-l grăiesc, cu atīt mai mult să-l īndur (izbăveşte-ne, Hristoase, şi scapă-ne de această durere!): despărţirea de Dumnezeu şi de Sfintele Sale Puteri şi vieţuirea laolaltă cu diavolul şi dracii săi vicleni, care va ţine o veşnicie! Şi cea mai grea şi mai cumplită dintre pedepse este să stea de-a pururi īmpreună cei ce urăsc cu cei ce sīnt urīţi.” Apoi, ţine minte că toate aceste suferinţe vor fi pedeapsă păcătoşilor nu pentru o sută de mii de ani, nu pentru o mie de milioane de ani, ci īn vecii vecilor, fără nădejdea că li se va mai pune capăt vreodată.

Aşadar, aşa să-ţi vorbeşti īn tine īnsuţi: Dacă eu nu pot să rabd durerea pricinuită de un os al meu cīnd iese din locul lui, cum voi răbda, nefericitul de mine, īndepărtarea veşnică de Dumnezeu, Care este tot ce e mai lăuntric īn fiinţa mea? Dacă eu nu pot īndura să fiu aruncat doar pentru un ceas īntr-un cuptor, chiar dacă mai īnainte m-aş fi bucurat de toate plăcerile lumii, cum voi suferi să mă aflu pe vecie īn cuptorul acela al focului nestins? Blestemat să fii, păcatule, care mă stīnjeneşti! Nu, nu te voi săvīrşi! Şi cum, pentru o singură şi măruntă plăcere, să dobīndesc o veşnicie de suferinţe şi să plīng nemīngīiat, ca un smintit, precum acel Ionatan: Doar am gustat puţină miere cu vīrful toiagului pe care īl aveam īn mīnă, şi, iată, trebuie mor! (1 Regi 14, 43).

A cincea păzire: cunoaşterea păcatului. Foloseşte, frate, şi a cincea păzire, cunoscīnd bine ce lucru rău este păcatul, şi mai ales cel de moarte. Toţi oamenii săvīrşesc păcatul, fiindcă nu ştiu cīt de mare rău este. De aceea, īn multe părţi ale dumnezeieştii Scripturi, păcătoşii se numesc „nesocotiţi” şi „neştiutori.” Avīnd īn vedere acestea, noi aici īţi vom da (putinţa) să cunoşti răutatea păcatului, nu īn deplinătatea lui - fiindcă nici o minte nu poate să-l īnţeleagă pe deplin: Greşelile, cine le va pricepe? (Psalmi 18, 13), ci numai cīt este cu putinţă: 1) din păcatul īnsuşi, 2) din īmprejurările lui, 3) după pedeapsa pe care a primit-o de la Dumnezeu.

1) Cunoaşterea păcatului din el īnsuşi. Păcatul, prin el īnsuşi, este un rău nemărginit, fiindcă este o ocară faţă de Dumnezeu cel nemărginit şi o defăimare a nemărginitei Sale bunătăţi şi măreţii. Deoarece atunci cīnd tu ai să săvīrşeşti - să zicem - un omor, sau curvie, sau furtişag, sau vreun alt păcat, gīndeşte-te că Dumnezeu stă de-o parte a ta şi diavolul de cealaltă parte. Dumnezeu īţi spune: Omule, să nu faci acest păcat, fiindcă este ceva īmpotriva legii Mele; fiindcă, dacă nu-l vei face, vei cīştiga un Rai veşnic, iar dacă īl vei face, vei dobīndi o pedeapsă veşnică! Iar diavolul īţi spune: Săvīrşeşte acest păcat, şi nu mai ţine seama nici de ocara pe care acesta o aduce lui Dumnezeu, nici de pedeapsa pe care o vei căpăta pe urmă! Ştii ce faci dacă vei asculta de diavol şi vei săvīrşi acel păcat? Aduci ocară lui Dumnezeu, dispreţuieşti legea Sa, īnjoseşti măreţia şi bunătatea Sa. Dacă nu cu vorba, īnsă cu fapta se vede că-I spui cuvintele:...depărtează-Te de la mine, că nu voiesc să cunosc căile Tale! (Iov 21, 14). Şi: Mie nu-mi pasă de Tine, eu nu doresc Raiul Tău, nu pun preţ pe pedeapsa Ta, nu mă tem de urgia Ta, nu Te cunosc drept Stăpīn al meu! Pentru aceasta nu vreau să ascult glasul şi porunca Ta! Astfel, te asemeni şi tu cu īncăpăţīnatul Faraon, care spunea: Cine este acela, Domnul, ca să-I ascult glasul? Nu cunosc pe Domnul! (Ieşirea 5, 2). [...]

2) Cunoaşterea păcatului după īmprejurările care īl īnsoţesc. Am arătat, īn culori īntunecate, cīt de mare este răutatea păcatului, privit īn el īnsuşi. Acum, īţi vom arăta răutatea lui şi după īmprejurările care īl īnsoţesc.

Cea dintīi īmprejurare a păcatului. Cea dintīi īmprejurare a păcatului eşti tu īnsuţi, care īl săvīrşeşti. Fiindcă cine eşti tu, cel care te īmpotriveşti măreţiei atīt de nemărginite a Ziditorului tău? Un vierme nevrednic al pămīntului, puţintel lut, precum spune Isaia: Tu eşti Tatăl nostru, noi sīntem lutul (Isaia 64, 7). Un om care, nu numai că ai īncepătura din pămīnt şi īn pămīnt ai să te risipeşti, dar şi un om dăruit de Dumnezeu cu nespus de multe binefaceri, zidit de puterea şi īnţelepciunea Lui cea nemărginită, ocrotit de nemărginita Lui pronie, răscumpărat cu nenumăratele Lui suferinţe şi dureri, īnfiat prin botezul Lui, părtaş al Tainelor Sale, adăpat cu sīngele Lui, hrănit cu trupul Lui. Şi, un asemenea om să păcătuiască?! O, īnfricoşată privelişte! Să păcătuiască un barbar, un păgīn, un īnchinător la idoli, se poate răbda - de m-ar fi ocărīt vrăjmaşul, fi răbdat (Psalmi 54, 12) - dar să păcătuiască un creştin - care s-a īmpărtăşit din Duhul lui Dumnezeu, care luptă sub steagul şi īn oastea lui Iisus Hristos, care este casnic al Lui, care s-a bucurat de atītea ori de darurile Lui, care īi datorează īntreaga sa fiinţă - aceasta nu se mai poate răbda: iar tu, omule asemenea mie, căpetenia mea şi cunoscutul meu, care īmpreună cu mine te-ai īndulcit de mīncări… (Psalmi 54, 14-15). [...]

A doua īmprejurare a păcatului. A doua īmprejurare a păcatului este pricina pentru care tu, păcătosule, păcătuieşti. Şi oare te īncumeţi tu să săvīrşeşti păcatul pentru vreo mare nevoie a ta: ca să-ţi păstrezi viaţa, ca să dobīndeşti slavă, sau bogăţie, sau o īmpărăţie? Nu! Ci īl săvīrşeşti pentru puţină linte, ca Esau; ca să mănīnci puţină miere, ca Ionatan, sau ca să dobīndeşti puţin orz sau o bucată de pīine. Voi Mă necinstiţi īnaintea poporului Meu pentru o mīnă de orz şi pentru o bucată de pīine - aşa se plīnge Dumnezeu prin Iezechiel (Iezechiel 13, 19). Tu te lepezi de multe ori de harul Lui, īncalci legea Lui, dispreţuieşti binefacerile Lui. Pentru ce? Pentru o plăcere greţoasă, pentru un cīştig de nimic, pentru o deşartă nălucire a ta, pentru un nimic. Iată pīnă la ce grozăvie ajunge răutatea inimii tale, omule! Pentru care, cu jale strigă Iisus: M-au urīt pe nedrept! (Ioan 15, 25). Ah! Pentru o singură asemenea defăimare a ta, oare nu trebuie cerul să verse din nou peste tine focul şi pucioasa Sodomitenilor, ca să te mistuie? Nu trebuie să se deschidă deodată pămīntul sub picioarele tale şi să te īnghită de viu, ca pe Datan şi Aviron?

A treia īmprejurare a păcatului. A treia īmprejurare a păcatului este locul īn care īl săvīrşeşti, frate. Ah! Şi, de ai fi ocărīt pe Dumnezeu īntr-un loc īn care El să nu vadă această ocară, treacă-meargă! Dar, dacă Dumnezeu cuprinde toate locurile, ca Unul ce se află pretutindeni şi deasupra a toate, cum se poate găsi vreodată un asemenea loc? Īn faţa Lui deci, īnaintea feţei Lui păcătuieşti, păcătosule, chiar īn faţa ochilor Lui, şi te arăţi ca şi cum I-ai spune: „Cu toate că eşti de faţă, cu toate că vezi şi auzi fiecare gīnd, şi cuvīnt şi faptă a mea, cu toate că ochii Tăi cei luminoşi privesc cu ură la răutate, eu totuşi o voi săvīrşi! Dacă o vezi şi dacă nu-Ţi place, puţin īmi pasă de asta! Īmi este de ajuns dacă nu mă văd ochii oamenilor; dacă mă văd ochii Tăi, nu mă sinchisesc! O, īndrăzneală nemaiauzită! O, obrăznicie de nespus! [...]

A patra īmprejurare a păcatului. A patra īmprejurare este vremea īn care săvīrşeşti păcatul. Mai ales din această īmprejurare se vede cīt de mare este răutatea lui. Fiindcă nu-l săvīrşeşti doar atunci cīnd Dumnezeu te ceartă şi te pedepseşte, ci īntotdeauna: oameni care īntărītau fără īncetare faţa Mea (Isaia 65, 3). Fără īncetare: şi cīnd īţi păzeşte fiinţa ta, şi cīnd īţi dăruieşte hrană şi īmbrăcăminte; fără īncetare; şi atunci cīnd te apără de mii de primejdii īnfricoşate, şi cīnd īţi dă putere, sănătate, frumuseţe, prieteni, avuţii şi toate celelalte bunătăţi cīte le ai. Şi, ceea ce este mai greu e că, īn acelaşi timp īn care le primeşti pe acestea de la Dumnezeu, tu le foloseşti ca arme ca să porţi război fără īncetare īmpotriva īnsuşi Aceluia care ţi le-a dăruit. Lucru care, dacă l-ai fi făcut faţă de un īmpărat de pe pămīnt, ar fi fost o culme a nelegiuirii şi nerecunoştinţei. Despre o asemenea lipsă de recunoştinţă a ta ar fi vorbit toate istoriile lumii şi toţi oamenii s-ar fi ruşinat că sīnt de o fire cu tine.

A cincea īmprejurare a păcatului. A cincea īmprejurare a păcatului de moarte o alcătuiesc īnspăimīntătoarele răutăţi şi urmări pe care ţi le pricinuieşte. Şapte sīnt capetele balaurului celui otrăvitor:

Īntīia răutate a păcatului. Īntīia răutate a păcatului este lipsirea de harul lui Dumnezeu, care este un mărgăritar de un atīt de mare preţ, īncīt Domnul Şi-a cheltuit tot sīngele Său ca să-l răscumpere pentru tine, şi pe care tu, nenorocitule, īl schimbi cu un nimic, fācīnd ceva mai nechibzuit decīt un prunc care schimbă un diamant pe o singură nucă. Fără acest har, sufletul tău, frate, rămīne atīt de urīt, īncīt este cu neputinţă să-l privească cineva aşa cum este şi să nu moară. [...]

A doua răutate a păcatului. A doua răutate a păcatului de moarte, păcătosule, este că-ţi lipseşte sufletul tău de dumnezeiasca īnfiere, care este un īnsemnat dar şi o harismă atīt de īnaltă, īncīt face ca Duhul Sfīnt să locuiască īn tine cu o īnfiinţare şi o lucrare osebită, alta decīt īn toate celelalte locuri. Ea te face fiu al lui Dumnezeu şi moştenitor al Īmpărăţiei Lui, aşa īncīt cea mai măruntă faptă a ta este de un preţ atīt de mare cīt este şi īntreg Raiul. Dar, īndată ce pierzi un asemenea dar, ce ajungi? Vai! Fiu al diavolului, asemenea cu el din pricina păcatului, după cum şi fiul se aseamănă cu tatăl său, potrivit cu firea: voi sīnteţi din tatăl vostru, diavolul (Ioan 8, 44).

A treia răutate a păcatului. A treia răutate a păcatului este că te lipseşte, frate, de moştenirea veşnică a Raiului - cum am mai spus - pe care Tatăl tău cel ceresc o avea pregătită să ţi-o dea. Şi cine poate spune cītă cinstire primeşte de la toţi un fiu īntīi-născut şi moştenitor al unui īmpărat? Cīt este pizmuit de toţi, cīt īl fericesc toţi? Nimeni, desigur! Tot aşa, dimpotrivă, nimeni nu poate spune cīt este de nebun cīt este de batjocorit de toţi unul care şi-ar vinde acest drept al său de nepreţuit, cum şi-a vīndut Esau dreptul de īntīi-născut pentru puţină linte. [...]

A patra răutate a păcatului. A patra răutate pe care o face păcatul, iubitule, este că te lipseşte de toate plăţile tuturor faptelor bune pe care le-ai săvīrşit. De pildă: de ai fi dus o viaţă aspră vreme de şaizeci de ani īmpliniţi, rămīnīnd despuiat şi ars vara de arşiţa soarelui, iar iarna īngheţat de frig, precum Onufrie şi Petru de la Sfīntul Munte; dacă ai fi purtat pe grumazul tău un lanţ de fier, vreme de douăzeci de ani, ca Sfīntul Eusebiu; dacă ai fi locuit īntr-un mormīnt paisprezece ani, precum Cuviosul Iacov; dacă ai fi stat patruzeci de ani deasupra unui stīlp, ca Sfīntul Simeon Stīlpnicul; de ai fi adus la credinţă mai multe neamuri decīt Apostolii, de ai fi primit mai multe descoperiri decīt Proorocii; de ai fi vărsat mai mult sīnge decīt toţi Mucenicii, dar, după acestea, ai fi săvīrşit un singur păcat de moarte, din pricina acestuia pierzi īndată acele fapte bune ale tale de mai īnainte şi răsplata lor şi, murind īn păcat, nu te vei folosi cu nimic de pe urma atītor nevoinţe. Aşa hotărăşte Īnsuşi Dumnezeu pentru dreptul care păcătuieşte, că nu se vor aminti faptele lui cele drepte: atunci nu se va mai pomeni toată dreptatea lui (Iezechiel 33, 13). [...]

A cincea răutate a păcatului. A cincea răutate pe care o pricinuieşte păcatul este că te lipseşte, frate, de ajutoarele cele mai alese ale lui Dumnezeu, fiindcă, după cum o mamă iubitoare īndrăgeşte şi poartă din inimă pururea de grijă copilului ei, aşa şi Dumnezeu poartă de grijă sufletului tău, cīnd eşti fără de păcat de moarte: După cum mama īşi mīngīie fiul ei, şi Eu vă voi mīngīia pe voi (Isaia 66, 13). El īl ajută, īl chiverniseşte, īl ţine īn braţele Sale, īi īndulceşte inima, īi luminează mintea, īi īncălzeşte voinţa şi-i dă o putere lucrătoare, ca să-şi făurească mīntuirea cu uşurinţă. Īnsă, după ce tu păcătuieşti de moarte, cu toate că nu te părăseşte cu totul, Dumnezeu nu mai răspīndeşte totuşi īn sufletul tău īnrīuririle şi ajutoarele cele dinainte ale harului Său. Aşa că, lipsindu-te de asemenea ajutoare, şi mīntuirea ta ţi se face mai anevoioasă, fiindcă partea mai īnaltă a sufletului tău se face neputincioasă, iar partea cea mai de jos, supusă patimilor, se īntăreşte şi biruie. Şi astfel, căzīnd dintr-un păcat īntr-altul, nimereşti la sfīrşit īntr-o prăpastie de nenorociri.

A şasea răutate a păcatului. A şasea răutate pe care ţi-o pricinuieşte păcatul, frate, este că te face vinovat de pedeapsa cea veşnică, fiindcă, īndată ce păcătuieşti de moarte, numele tău se şterge din cartea vieţii şi te faci supus la acele cumplite chinuri ale iadului, ca să fii pedepsit pe vecie.

A şaptea răutate a păcatului. A şaptea răutate a păcatului este cea mai de pe urmă, care urmează morţii. Fiindcă - dacă nu nimiceşti păcatul īn tine īnaintea morţii tale, printr-o pocăinţă adevărată şi desăvīrşită şi printr-o īndreptare - sufletul tău cade de fapt īn acele temniţe ale iadului, īntr-un loc de durere, īntr-un loc īntunecos, aşteptīnd pīnă ce va veni īnvierea cea de obşte, ca să īnvie şi trupul tău, ca să capeţi şi īmplinirea pedepsei. La toate aceste nesfīrşite nenorociri şi pagube pe care ţi le pricinuieşte păcatul cugetă şi te socoteşte pururea, frate al meu păcătos, ca să duşmăneşti din fundul inimii păcatul, ca pe un lucru aducător de moarte şi ca pe cel mai mare duşman al tău, şi altă dată să nu-l mai săvīrşeşti.

3) Cunoaşterea păcatului după cele trei pedepse pe care le-a căpătat. A rămas acum, frate, să-ţi arătăm răutatea păcatului şi după pedeapsa cea aspră cu care Dumnezeu l-a pedepsit: a) la Īngeri, b) la oameni, c) īn faţa lui Iisus Hristos.

a) Pedeapsa păcatului la Īngeri. Numai pentru un gīnd trufaş şi hotărītor al lor, Dumnezeu a pedepsit păcatul la Īngeri, prăbuşind īn iad o mulţime nenumărată, neţinīnd seama că erau duhuri nemateriale īn firea lor, nemuritoare după fiinţa lor, mai īnţelepte decīt toţi oamenii, mai puternice decīt toate făpturile. Şi nu a ţinut seama nici de firea lor aleasă, nici de mintea lor prea subţire, nici de cunoaşterea nematerială pe care o aveau, ci i-a osīndit cu o pedeapsă veşnică, cu cele mai crīncene cazne ale iadului, ca să ne facă să īnţelegem cīt de mult urăşte şi, īn acelaşi timp, pedepseşte păcatul.

b) Pedeapsa păcatului la oameni. A pedepsit păcatul la oameni, fiindcă pe Adam, pe cel dintīi om, īndată după ce a călcat porunca Lui, l-a izgonit din Rai şi l-a osīndit, pe el şi pe noi toţi urmaşii săi, să trăim pe acest pămīnt blestemat, cu sărăcie, cu boli, cu suferinţe, cu suspine, cu nefericiri şi, īn sfīrşit, să īnfruntăm o moarte dureroasă şi īn afara firii. A pedepsit păcatul, fiindcă pe oamenii păcătoşi din vremea lui Noe i-a īnecat īntr-un potop de apă care s-a īntins peste toată lumea; fiindcă a pīrjolit Sodoma şi Gomora cu un alt şi nou potop, de pucioasă şi de foc. Şi, īn sfīrşit, fiindcă i-a osīndit pe păcătoşii nepocăiţi să ardă de-a pururi īn focul iadului, pe care diavolii nu vor osteni niciodată să-i chinuie şi Dumnezeu nu se va milostivi niciodată de nenorocirea lor, nu va asculta niciodată plīnsetele lor, ci mai degrabă īi va lovi şi-i va urī īn veci. [...]

c) Pedeapsa păcatului īn faţa lui Iisus Hristos. A pedepsit Dumnezeu păcatul şi īn faţa lui Iisus Hristos, dar cu o atīt de aspră pedeapsă, īncīt toate pedepsele pomenite mai sus, puse alături de aceasta, par doar o umbră. Fiindcă o singură rană uşoară pe faţa Mīntuitorului Hristos, un ghimpe din spinii (cununii) Lui, o singură biciuire a Lui īnseamnă o pedeapsă mai mare decīt dacă Dumnezeu ar fi prăpădit īntreaga lume şi ar fi părăsit īn focul iadului pe oameni, pe Īngeri, pe Arhangheli şi orice altă făptură. Fiindcă ce are de-a face pedeapsa tuturor făpturilor cu cea mai mică suferinţă a Ziditorului, a Fiului cel prea-curat, prea-sfīnt, Unul născut? [...]

A şasea păzire este rugăciunea. Sfinţitul Augustin spune că omul trebuie să facă ceea ce poate şi să ceară de la Dumnezeu ceea ce nu poate: „Să faci ce poţi şi să ceri ceea ce nu poţi.” Pentru aceasta, şi noi - după ce ţi-am dat, frate, cele cinci mijloace de păzire pentru a nu mai cădea īn păcat, mai sus arătate, mijloace pe care le poţi folosi de la tine, cu propria ta putinţă şi alegere - acum, la sfīrşit, īţi dăm şi un al şaselea mijloc de păzire, care este sfinţita rugăciune. Să nu īncetezi aşadar să te dăruieşti pe tine lui Dumnezeu, şi să-L rogi prea-fierbinte să dea putere slăbiciunii tale, să-ţi īntărească voinţa īn această hotărīre pe care ai luat-o, cu harul şi ajutorul cel de sus, nădăjduind că El te va auzi, īn marea Sa milostivire, cum făgăduieşte El Īnsuşi: De va striga către Mine, īl voi auzi, pentru că sīnt milostiv (Ieşirea 22, 27). Nu ai putere de la tine īnsuţi? Nu ai īncredere īn voinţa ta? Pricină este că nu le ceri de la Dumnezeu. Nu aveţi, pentru că nu cereţi - spune dumnezeiescul (Iacov 4, 2). Te temi de primejdie? Te īnspăimīnţi de ispita păcatului? Priveghează şi te roagă, ca nu cazi īntr-īnsul. Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi īn ispită (Matei 26, 41). Şi, pentru mai multă uşurinţă, iată că-ţi īnsemnăm aici rugăciunea de faţă:

Mult milostive Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, īţi mulţumesc că, prin mărturisirea de taină către duhovnicul meu părinte, m-ai īnvrednicit pe mine, păcătosul, să primesc de la Tine iertarea păcatelor mele. Urmīnd deci lui David - care spunea: Juratu-m-am şi m-am hotărīt să păzesc judecăţile dreptăţii Tale (Psalmi 118, 106) - Īţi făgăduiesc, cu o voinţă hotărītoare a sufletului meu, că sīnt gata să primesc mai bine mii de morţi, decīt să mai săvīrşesc vreun păcat de moarte şi cu el să amărăsc nesfīrşita Ta bunătate. Fiindcă īnsă voinţa mea este slabă īn sinea ei, fără de ajutorul Tău, Te rog fierbinte să mă īmputerniceşti cu harul Tău şi să mă īntăreşti cu ajutorul Tău cel puternic, ca să rămīn pīnă la sfīrşit neabătut īn această sfīntă hotărīre a mea. Da, Doamne Iisuse al meu, Cel prea iubitor de suflet, dă-mi putere să petrec īn pocăinţă timpul ce-mi rămīne din viaţa mea, ca să mă bucur aici jos de harul Tău, iar acolo, īn cer, de fericita Ta slavă, prin soliile prea-binecuvīntatei Tale Maici şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Amin.

Cuvīntul de pe urmă

Pun capăt şi pecetluiesc această sfătuire cu aceste cuvinte: Tatăl, Care a trimis pe Īnainte-Mergătorul Ioan ca să boteze, a propovăduit prin gura lui păcătoşilor: Pocăiţi-vă! (Matei 3, 2). Fiul, cīnd S-a arătat īn lume, a grăit acest cuvīnt, īncepătură şi temelie a propovăduirii Sale: Pocăiţi-vă! (Matei 4, 17). Duhul Sfīnt, cīnd S-a pogorīt īn chip de limbi de foc, cuvīntul acesta l-a rostit, prin Apostolul Petru: Pocăiţi-vă! (Faptele Apostolilor 2, 38). Trei sīnt Cei ce mărturisesc, şi mărturia Celor Trei este adevărată, mai mult, este adevărul īnsuşi. Deci, fraţii mei păcătoşi: „Pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Īmpărăţia Cerurilor!”

 

Bibliografie: Sfīntul Nicodim Aghioritul, Dulce sfătuire, Editura Credinţa strămoşească, 2000.


CUVĪNTUL SFĪNTULUI NICODIM AGHIORITUL - DESPRE POCĂINŢĂ

Cuvīnt īn care se arată īn ce primejdie se află cei ce păcătuiesc cu nădejdea că se vor pocăi

[...] Mulţi sīnt creştinii care, după cum zice Sfīnta Scriptură (Iov 15, 16), beau păcatul ca apa. Pentru că fiecare dintre ei, mai īnainte de a păcătui, cugetă şi zice: Să păcătuiesc, şi apoi mă voi mărturisi şi mă voi pocăi! Iar după ce au păcătuit, īntr-adevăr unii se mărturisesc, dar după mărturisire nu se mai īngrijesc de păcat, ci zic: M-am mărturisit, m-am pocăit! O rău gīnd! De unde te-ai ivit să acoperi pămīntul cu vicleşugul? (Isus Sirah, 37, 3). O, amăgire foarte vătămătoare de suflet şi īnşelare a minţii, ce acoperi pămīntul cu păcatele! Din care adīnc ai ieşit? Cu adevărat, n-ai ieşit de altundeva, ci numai din iad. Dar oare nu se cade să te īntorci iarăşi la iad şi să nu-i mai amăgeşti pe creştini?

Īn cuvīntul acestei cărţi, noi vom vorbi despre primejdia care stă asupra celor ce păcătuiesc fără frică şi nu se mai īngrijesc ca după aceea să facă o mărturisire şi o pocăinţă adevărată.

Cu adevărat, nu s-a auzit niciodată ca vreun negustor, fără nici o pricină, să-şi arunce toate averile lui īn mare, cu nădejdea că are să le ia cīndva īnapoi. Dar vai! se află atīţia creştini neīnţelepţi, care īşi leapădă de bună voie curăţia sufletului lor şi harul lui Dumnezeu, care este darul cel mai de preţ pe care ni-l dă Dumnezeu īn lumea aceasta, cu nădejdea că-şi vor lua īnapoi acea curăţie şi acele daruri cereşti prin mărturisire şi pocăinţă. Şi astfel se fac, ticăloşii, de-a pururea legaţii iadului, nădăjduind īn nebunia lor că, atunci cīnd vor vrea, īşi vor tăia aceste legături. Şi aşa īşi dau cheile sufletului lor īn mīna satanei, luceafărului īntunericului, socotind că le vor putea lua īnapoi de la el cīnd vor voi ei. [...]

Deci se cade să se minuneze oricine cum, cu acest gīnd amăgitor, vrăjmaşul īi ispiteşte adeseori pe creştini, īndemnīndu-i să păcătuiască şi să cadă īn toată fărădelegea, adăugīnd la păcatul cel dintīi şi alte mii, cu această mai īnainte cugetare şi nădejde, că se vor mărturisi şi că duhovnicii īi vor ierta, alergīnd ca nişte Īngeri ai păcii pentru a nu-i lăsa pe creştini să cadă īn iad.

Īnsă se cuvine să ne minunăm şi mai mult cum de nu cunosc creştinii o astfel de amăgire atīt de arătată a diavolului!? Şi cum arată ei atīta nemulţumire către Dumnezeu, folosind mărturisirea şi pocăinţa ca pricini ale păcatelor lor, iar bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, care le pricinuiesc mīntuirea lor, ei le fac pricini ale căderii şi pierzării lor! Dar, după cum buruiana cea otrăvitoare, numită nepellon, īşi produce otrava sa cu rouă cea dulce a cerului, la fel şi ticăloşii aceştia īşi produc otrava şi moartea lor cu Sīngele cel prea-dulce şi mīntuitor al lui Iisus Hristos. Căci Sīngele acesta care slujeşte la baia pocăinţei şi a mărturisirii ca să afunde păcatele lor, ei īl fac spre adăugarea şi creşterea păcatelor lor. Vai! Şi ce vătămare mai mare ca aceasta se poate afla? Şi ce altceva este aceasta, decīt numai că noi folosim doctoria nu spre vindecarea noastră, ci spre lauda şi biruinţa diavolului. După cum se tīnguieşte de aceasta şi dumnezeiescul Ambrozie, zicīnd: „Doctoria noastră īnsuşi diavolului se face laud㔠(Cartea a 2-a pentru pocăinţă).

Ce pagube īşi pricinuiesc mīntuirii lor cei care păcătuiesc cu nădejdea că se vor mărturisi şi se vor pocăi?

Dar cine poate oare arăta īndeajuns pagubele pe care şi le pricinuiesc lor cei ce păcătuiesc cu nădejdea că se vor pocăi? Eu cred că mulţi creştini se vor osīndi pentru această nădejde deşartă şi amăgitoare, care puţin cīte puţin īi duce īn prăpastia cea īnfricoşătoare a iadului. Şi cu toate că ei cred că văpaia veşnică este pregătită pentru cei ce păcătuiesc şi nu īncetează de la păcat, ei sīnt īn pace şi fără grijă, fiindcă socotesc tămăduirea păcatelor lor foarte uşoară prin mărturisire şi printr-un canon uşor pentru ele, cugetīnd că prin aceasta şi-au īmplinit toată datoria.

Multe sīnt pagubele unora ca acestora ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăinţă, fiindcă ei cugetă că toată pocăinţa lor ar sta numai īntr-o mărturisire cu oarecare umilinţă. Dar, din pricina acestei uşuratice pocăinţe şi a nădejdii celei mincinoase, cad, ticăloşii, īn multe patimi. Şi, după ce cad o dată, lasă apoi slobod frīul părţii cuvīntătoare (al raţiunii) şi al luării aminte şi aleargă ca nişte dobitoace necuvīntătoare pe calea pierzării. De aceea, cine poate număra căderile lor? De cīte ori află prilej la īndemīnă, īndată cad īn păcat. De cīte ori va voi pofta lor cea rea, īndată cad. De cīte ori le va veni gīndul cel rău, īndată cad īn păcatul cu fapta. Dar să cercetăm şi să vedem cīte şi care pot fi pagubele celor ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăinţă.

Prima pagubă a celor ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăinţă este numărul cel peste măsură al păcatelor lor. Multora dintre aceşti păcătoşi, care consideră că uşor li se vor ierta păcatele lor la mărturisire, li se pare că pot să lucreze īn fiecare zi zeci de păcate, atīt cu faptele lor cele viclene, cu poftele lor, cu vorbirile cele fără pază şi cu dezmierdările cele necuviincioase, dar mai ales cu smintelile ce le fac celorlalţi, omorīndu-le sufletele. De aceea, după această măsură, socoteala păcatelor lor īntr-o lună va ajunge la sute de păcate şi, prin urmare, īntr-un an vor face mai multe zeci de mii păcate. Īncīt fiecare dintre aceştia, īntr-un an va lovi de zeci de mii de ori īn porţile iadului zicīnd: Deschide, deschide! Şi, ajuns aici, ce greutate este ca dreptatea lui Dumnezeu să deschidă porţile iadului unui astfel de păcătos şi să-l lase să cadă īn acel adīnc? Mai ales că Īnsuşi Dumnezeu ne īnfricoşează cu aceasta, prin gura Proorocului Ieremia, zicīnd: Spre durere te-ai doctorit, folos nu-ţi este ţie..., căci cu rana vrăjmaşului te-am lovit pe tine, certare īntărită asupra a toată nedreptatea ta; īnmulţitu-s-au păcatele tale (Ieremia 30, 11-13).

Cumpăneşte bine, frate, aceste cuvinte! Dumnezeu nu zice că nu te-ai doctorit, ci că nu te-ai folosit din doctorie, căci „spre durere te-ai doctorit, folos nu-ţi este ţie.” Mai ales că ai folosit multe doctorii, căci nu numai o dată te-ai mărturisit, ci de multe ori. Cu toate acestea, mărturisirea, care trebuie să otrăvească şi să omoare păcatele, a slujit la creşterea lor din pricina răutăţilor tale. Căci tu zici īn mintea ta: Dacă păcătuiesc, īmi ajunge să mă mărturisesc. Şi, dacă am păcătuit o dată, mai pot păcătui şi altă dată şi īncă o dată; căci, de aş face păcate puţine sau multe, eu tot trebuie să mă mărturisesc şi să mă pocăiesc. Cu adevărat tu te-ai doctorit (mărturisit), dar nu ai nici un folos din doctoria aceasta. Căci singurul folos ce-l dobīndeşti din atītea mărturisiri este că adaugi păcat līngă păcat, la nesfīrşit, şi nu cunoşti că această mulţime a păcatelor tale te afundă īn iad. Iar aceasta te face pe tine vrednic să fii pedepsit de Dumnezeu cu o pedeapsă straşnică, fără milostivire, osīndindu-te ca pe un vrăjmaş al Lui, care greşeşte īmpotriva Sa atīt de mult pe cīt este de mare milostivirea Sa. „Cu rana vrăjmaşului te-am lovit pe tine..., īnmulţitu-s-au păcatele tale.”

Acelaşi Prooroc Ieremia zice alegoric īn alt loc despre sufletul ce se mărturiseşte şi se tămăduieşte de păcate, iar apoi iarăşi păcătuieşte, făcīndu-se astfel de nevindecat şi vrednic de a fi părăsit cu totul de Dumnezeu şi de a fi osīndit: Vindecat-am Babilonul, şi nu s-a tămăduit, părăsitu-l-am pe el…, că s-a apropiat la cer judecata lui (Ieremia 51, 9).

A doua pagubă a celor ce păcătuiesc cu nădejdea pocăinţei stă īn covīrşitoarea felurime a păcatelor lor. Căci ei, cu judecata lor cea mincinoasă, zic: Mă voi mărturisi! şi păcătuiesc fără nici o frică, fără nici o sfială; se afundă īn adīncurile şi īn tina cea mai necurată a păcatului; lucrează fără de ruşine relele pe care nici păgīnii nu le lucrează şi se tăvălesc īn noroiul şi īn necurăţiile īn care nu se tăvălesc nici dobitoacele cele necuvīntătoare. Dar ce le face lor Dumnezeu? Nu uită această răutate, ci, cīnd va veni vremea, o pedepseşte, după cum zice prin gura Proorocului Osea: Stricatu-s-au după zilele dealului (Osea 9, 11)[6]. Iar (despre) păcatele unor răi ca aceştia: „Īşi va aduce aminte de nedreptăţile lor şi va pedepsi păcatele lor.” Vezi şi chinul cu care īi va pedepsi pe ei Dumnezeu.

A treia pagubă a celor ce păcătuiesc cu nădejdea pocăinţei stă īn nebăgarea de seamă, lauda, necăinţa şi tăgăduirea lor. Nebăgarea de seamă, īntru cunoştinţă, faţă de mīntuire şi de toate poruncile lui Dumnezeu este păcat. Şi, după cum zice Solomon: Cīnd va ajunge necredinciosul īn adīncul răutăţilor nu bagă īn seamă (Pildele lui Solomon 18, 3), aşa şi aceştia, cīnd ajung la cele mai de pe urmă ale răutăţii, li se orbeşte mintea, li se īmpietreşte inima şi cu desăvīrşire nu mai au grijă de păcat. Iar unii dintre ei merg şi mai departe, căci nu numai că nu bagă de seamă, ci, aflīndu-se īn păcatele lor, se veselesc şi se laudă cu ele, ca şi cu nişte mari isprăvi ale lor, după cum zice Solomon: O, cei ce se veselesc de rele şi se bucură de răzvrătirea cea rea! (Pildele lui Solomon 2, 14). Şi Proorocul Isaia zice: Şi păcatul lor, ca al Sodomei l-au vestit şi l-au arătat (Isaia 3, 8). Şi, aceia care ziceau: „Să păcătuiesc acum şi apoi mă voi mărturisi şi mă voi pocăi”, ajungīnd īn adīncul răutăţilor, nu mai voiesc nici să se mărturisească, nici să se pocăiască. Şi, de s-ar īntīmpla vreodată a voi, nu vor mai putea, căci obiceiul păcatului s-a făcut deprindere la ei şi deprinderea s-a făcut ca o fire şi a īnvīrtoşat ca o piatră inimile lor, făcīndu-le nesimţitoare şi neprimitoare de pocăinţă şi de īndreptare. Şi aşa mor, ticăloşii, neīndreptaţi şi nepocăiţi. Şi de mirare este că aceşti creştini, care au ajuns īn cele mai de pe urmă ale păcatului, īşi mai ţin şi credinţa şi nu se leapădă de ea. Dar viaţa cea rea naşte dogme rele, după cum spune dumnezeiescul Ioan Gură de Aur.

Vezi, frate, cīte pagube? Vezi ce fel de pierzare īşi pricinuiesc cei ce păcătuiesc cu mincinoasa nădejde că se vor mărturisi şi se vor pocăi? Pentru aceasta, cu īnţelepciune a zis Avva Isaac Sirul: „Cel ce cu nădejdea de pocăinţă alunecă a doua oară, acesta cu vicleşug umblă cu Dumnezeu. Acestuia īi vine moartea pe nesimţite şi nu mai apucă timpul nădăjduit de el, ca să īmplinească faptele bune” (Cuvīntul 60). Asemănător zice şi marele Vasile: „Cel ce petrece cu nădejdea de pocăinţă are chipul vicleşugului şi s-a lipsit de pocăinţ㔠(Cuvīntul 3, pentru pocăinţă). La acestea se potriveşte şi ceea ce a zis Sfīntul Ambrozie: „Uşurinţa iertării dă īndemnare de a păcătui!”

Pentru vindecarea celor ce păcătuiesc cu nădejdea că se vor mărturisi şi se vor pocăi

„Bun eşti Tu, Doamne, şi īntru bunătatea Ta īnvaţă-mă īndreptările Tale!” Această rugăciune o zicea Proorocul David, pe care şi tu frate, se cade să o zici către Dumnezeu din toată inima ta. Fiindcă cea dintīi doctorie pentru cei ce păcătuiesc cu nădejde de pocăinţă este rugăciunea. Prin această lucrare sfinţită se vindecă acea mai īnainte cugetare rea şi nădejde mincinoasă, pe care am prihănit-o pīnă acum. [...]

A doua doctorie, iubitule, a celor ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăinţă, este a duce război cu rădăcina acestei nădejdi mincinoase, care se naşte din două necunoştinţe. Īntīi, că cei ce păcătuiesc astfel nu ştiu ce este mărturisirea şi pocăinţa. Şi, īn al doilea rīnd, ei păcătuiesc fiindcă nu ştiu ce rodnice bunătăţi le aduce mărturisirea şi pocăinţa cea adevărată. De aceea, cīnd le va cunoaşte cineva pe amīndouă acestea, cu adevărat se va vindeca.

Cei ce păcătuiesc cu nădejdea mărturisirii nu ştiu ce este mărturisirea. Ei socotesc că mărturisirea nu este altceva decīt doar a spune cu de-amănuntul duhovnicului păcatele lor. Şi, arătīndu-le cu luare aminte, ei cred că prin asta au făcut totul. Pentru aceasta, cīnd se pregătesc de mărturisire, toată silinţa lor este ca să-şi aducă aminte de păcatele ce le-au făcut. Iar după mărturisire, altă grijă nu au decīt numai să-şi aducă bine aminte dacă nu cumva li s-a īntīmplat să uite vreun păcat. Şi, crezīnd că această sīrguinţă şi grijă este destulă pentru a se īmpăca cu Dumnezeu, socotesc că drumul care duce la cer nu mai este strīmt - după cum ne spune Evanghelia: Strīmtă este poarta şi īngustă este calea care duce la viaţă (Matei 7, 14) - ci este mai lat decīt străzile cetăţilor. Şi ce osteneală este a spune păcatele noastre duhovnicului, după ce ne-am obişnuit din copilărie a le spune? Şi, dacă toată mărturisirea ar sta numai īn aceasta, atunci păcătoşii cei fără de ruşine, care se laudă cu păcatele lor şi le povestesc īn adunările lor ca pe nişte mari isprăvi, ar fi mai bine pregătiţi pentru a se mărturisi curat. Căci ei īnşişi īşi mărturisesc păcatele lor, şi īncă fără sfială. Īn aceste fel, mărturisirea ar fi ca o negustorie, săvīrşită numai cu gura. Sau ar fi numai o descărcare a gīndurilor de la inimă. Adevărul īnsă nu este acesta. Căci adevărata mărturisire are ca scop de a-l īntoarce pe păcătos de la păcate, deci de a-l face să se abată de la ele şi să alerge iarăşi la Dumnezeu. Cu toate că este nevoie şi de această arătare a păcatului prin gura păcătosului, ca să-l audă duhovnicul, să-l ierte şi să-l īndrepte prin canon, dar numai mărturisirea singură nu este de ajuns, căci trebuie şi o durere lăuntrică a inimii pentru păcatele făcute. Durere care trebuie să aibă aceste trei īntăritoare: īntīi, să fie lucrătoare, īn al doilea rīnd să fie desăvīrşită şi īn al treilea, să fie mai presus de fire. De aceea, şi la mărturisirea ta, frate, de va lipsi numai una din aceste trei īntăritoare ale durerii, atunci ea va fi ca aceea a lui Saul, sau ca aceea a lui Antioh, sau ca aceea a lui Iuda[7]. Căci pocăinţa acestora a fost numai cu gura, nu şi cu inima. Şi, de vreme ce aceste trei īntăritoare ale durerii inimii sīnt atīt de necesare, după cum este necesară iertarea păcatelor noastre de Dumnezeu, de aceea doresc ca să ţi le lămuresc aici, iubitule, pomenindu-le una cīte una:

Deci īntīi, durerea pocăinţei trebuie să fie lucrătoare, adică să nu fie neputincioasă şi slabă, īncīt să nu fie īn stare să săvīrşească o lucrare vrednică de numirea ei. Ci ea trebuie să fie atīt de puternică, īncīt să stăpīnească inima, ca să n-o lase să fie biruită (ca să nu zic să nu le simtă deloc), de pofta trupului şi dulceaţa păcatului, care intră īn lăuntru odată cu năvălirile vrăjmaşului. Pe līngă aceasta, pocăinţa trebuie să fie atīt de hotărītoare, īncīt să-l facă pe cel ce se pocăieşte să nu se mai īntoarcă niciodată la păcat, oricīt de mare ar fi dragostea pentru vreun lucru zidit sau frica de vreo primejdie, şi nici din altă oarecare pricină. După cum face o femeie cinstită, care, fiind hotărītă să păzească cinstea bărbatului ei, nu dă prilej vreodată nici să fie bănuită, chiar dacă ar pătimi nenumărate rele pentru asta.

Īn al doilea rīnd, durerea pocăinţei se cuvine să nu fie mincinoasă, sau puţină şi de scurtă durată, ci adīncă şi desăvīrşită. Īncīt, atīt durerea care ne īntoarce pe noi de la păcate şi ne face să le urīm pentru dragostea de Dumnezeu, care se numeşte zdrobire, cīt şi durerea care ne face să ne īntoarcem de la păcate din dragoste pentru noi īnşine, care se numeşte sfărīmare de tot[8], trebuie să fie atīt de desăvīrşite şi fără de lipsă, īncīt să-l facă pe cel ce se pocăieşte să se īntoarcă de la păcate şi să le urască din tot sufletul său, mai mult decīt orice alt rău. Adică sufletul să aleagă mai bine să pătimească orice alt rău, ca: pagubă de lucruri, lipsire de cinste, sau chiar să-şi dea viaţa, decīt să lucreze vreun păcat. Pentru aceasta, cel ce se pocăieşte cu adevărat, trebuie să arate lui Dumnezeu, Cel ce vede adīncurile inimii, că inima lui pătimeşte atīta durere, īncīt dragostea lui pentru El covīrşeşte cu mult mai mult dragostea lui pentru cele zidite de Dumnezeu. Şi atīt de desăvīrşite se cuvin să fie aceste dureri, īncīt nu numai că trebuie să rămīnă pentru totdeauna la cel ce se pocăieşte - zdrobindu-i inima şi scoţīndu-i lacrimi şi suspine, după cum este scris: „Iar voi aţi strigat din durerea inimii voastre şi din zdrobirea duhului v-aţi tīnguit” - ci trebuie s-o facă pe inimă să urască păcatul, să se īntoarcă de la el şi să nu-l mai facă niciodată.

Īn al treilea rīnd, această durere a inimii se cuvine să fie mai presus de fire, atīt la īnceput, cīnd se pricinuieşte, cīt şi la sfīrşit. Pentru că īnceputul şi pricina acestei dureri este darul lui Dumnezeu cel mai presus de fire, care zdrobeşte şi umileşte inima, iar nu firea sau o altă oarecare pricină firească. Pentru aceasta a zis marele Vasile: „Umilinţa cea care se face de la sine este dar al lui Dumnezeu. Ca, gustīnd sufletul din dulceaţa unei dureri ca aceasta, să se sīrguiască a o folosi!” Iar unii şi zisa Apostolului: Pe care voieşte Dumnezeu, īl miluieşte (Romani 9, 18), o īnţeleg „īl umileşte.” Căci zice mai departe: „Iar pe care voieşte, īl īmpietreşte”, iar īmpietrirea şi umilinţa sīnt două stări potrivnice de-a dreptul. Scopul unei astfel de dureri nu trebuie să fie firesc, sau pentru bunătăţile cele vremelnice de aici (pămīnteşti) pe care le-am pierdut. Pentru că, de se scīrbeşte cineva şi pătimeşte o durere pentru acestea de aici, scīrba şi durerea lui nu i se socoteşte spre pocăinţă, căci este nefolositoare. Ci trebuie să ne scīrbim pentru bunătăţile cele mai presus de fire (cereşti), de care ne-am lipsit prin păcat, şi pentru răutăţile cele afară de fire ce le-am agonisit, care şi pe acestea ni le-a arătat credinţa cea mai presus de fire. Scopul cel mai desăvīrşit pentru care trebuie să pricinuim īn noi această durere mai presus de fire, este ca prin ea să ne īmpăcăm şi să ne unim cu Dumnezeu, ca apoi să dobīndim fericirea ce covīrşeşte hotarele firii. Deci dacă cel ce se mărturiseşte nu are īn inima sa o astfel de durere lucrătoare, desăvīrşită şi mai presus de fire, după mărturisire se īntoarce iarăşi la casa lui īmpreună cu toate păcatele sale.

De aceea, bună şi folositoare este cercetarea de sine de către cel ce se pocăieşte, ca să poată afla toate păcatele ce le-a făcut cu lucrul, cu cuvīntul sau cu gīndul. Apoi, a se mărturisi la duhovnic de toate păcatele sale, fără a lăsa nici unul ascuns, căci aceasta aduce mare uşurare. Īnsă cercetarea conştiinţei şi mărturisirea se cuvine să fie īnsoţite de zdrobirea şi durerea cea dinlăuntrul inimii, despre care vorbim acum. Căci canonul ce-l primeşte de la duhovnic cel ce se pocăieşte - adică: post, plecări de genunchi (metanii), sau altă pătimire rea - zdrobeşte şi chinuieşte numai trupul, adică numai omul cel dinafară; şi astfel tai numai ramurile cele dinafară ale păcatului. Dar durerea zdrobeşte şi răneşte pe omul cel din lăuntru, pe inimă īnsăşi, unde se găsesc rădăcinile tuturor păcatelor. Şi, zdrobind inima, zdrobeşti totodată şi răneşti şi păcatele. Sau mai bine zis, zdrobeşti şi răneşti pe diavolul īnsuşi, pe balaurul şi īncepătorul răutăţilor, care, cuibărindu-se īn inimă, de acolo, din lăuntru vorbeşte şi aruncă toate gīndurile cele urīte, rele şi hulitoare, īndemnīndu-l pe om la păcate. Căci din inimă ies: gīnduri rele, ucideri, prea-curvie, desfrīnări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Matei 15, 19). [...]

Dacă această durere va lipsi din inima celui ce se pocăieşte, adevărat este că el rămīne nepocăit şi nemărturisit, chiar dacă s-a mărturisit cu gura lui; el este ca şi cel ce nu s-a mărturisit de păcatele lui, sau a fost legat, sau n-a fost dezlegat de duhovnic. De aceea, Domnul a zis cu hotărīre: De nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel (Luca 13, 5). Adică: De nu vă veţi pocăi, din inimile voastre, cu o astfel de durere lucrătoare, desăvīrşită şi mai presus de fire, toţi veţi fi osīndiţi. Pentru aceasta, şi Duhul Sfīnt, vrīnd să arate cīt de trebuincioasă este această durere a inimii īn taina pocăinţei, cere această durere de la cei ce se pocăiesc, zicīnd prin Proorocul Ioil: Rupeţi-vă inimile voastre, iar nu hainele voastre! (Ioil 2, 13). Iar apoi cere pocăinţa lor, zicīnd: şi īntoarceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru!

Vezi, frate, care este mărturisirea cea canonică şi după lege? Vezi care este pocăinţa cea adevărată? Acum, te rog pe tine să socoteşti, oare cel ce păcătuieşte fără ruşine şi zice: „Mă voi mărturisi!” poate să aibă o astfel de durere adevărată pentru păcatele lui, īn felul cum am arătat? Mie mi se pare că nu. Căci prin ceea ce zice, el arată că nici măcar nu cunoaşte că trebuie să se pocăiască după Canoanele Bisericii. Şi, chiar dacă ar cunoaşte, dar zicīnd unele ca acestea şi păcătuind cu nădejdea pocăinţei, el īnsuşi se arată că este cu desăvīrşire fără cuvīnt. [...]

Iar ca să cīştige cineva umilinţă, īi trebuie multă cugetare din Sfīnta Scriptură şi nevoinţă neīncetată după rīnduiala Bisericii. „Iar a se sili şi a nu putea, mai īntīi aceasta dovedeşte lenevirea noastră din vremea trecută. Că nu este cu putinţă a o lua pe aceasta īndată fără multă şi deasă cugetare īmpreună cu nevoinţă. Iar apoi mai arată că sufletul este stăpīnit de patimi, şi nici de acelea de care voieşte să se slobozească nu poate să se lase” (Hotărīre pe scurt, 16).

Un īmbunătăţit făcea īn fiecare an o mărturisire cuprinzătoare, adică īşi mărturisea toate păcatele ce le făcuse īn toată viaţa sa, nu pentru alt scop, ci numai ca să dobīndească īn inima sa o adevărată durere pentru păcatele lui. Pentru aceasta īnsă se pregătea de mai īnainte cu multe săptămīni īn linişte şi cu cugetările nevoinţelor duhovniceşti, iar īn ziua īn care voia să se mărturisească petrecea opt ceasuri pentru a se iscusi īn lucrările zdrobirii şi ca să ceară această mare dăruire de la Dumnezeu. Iar tu, dacă ai păcătuit ieri, sau alaltăieri, fără să măsori greutatea păcatului, fără a cugeta deloc la măreţia şi la bunătatea lui Dumnezeu, pe Care L-ai nesocotit, şi fără să citeşti nici o carte care să aibă aceste īnvăţături, ci numai aşa..., aducīndu-ţi aminte de relele ce le-ai făcut, mergi să le mărturiseşti pe ele duhovnicului. Şi crezi că numai cu aceasta vei cīştiga pocăinţa cea adevărată şi durerea cea lucrătoare şi desăvīrşită a inimii, care este nedespărţită de pocăinţa cea adevărată? Departe, frate, departe eşti de pocăinţa cea adevărată cu nişte mărturisiri ca acestea pe care le faci, căci te asemeni cu aceia despre care zice David că-şi rupeau hainele lor şi se arătau că se mīhnesc pe dinafară, iar pe dinăuntru, īn inimă, nu se mīhneau: „Despărţitu-s-au, şi nu s-au umilit.” Dacă doar te mărturiseşti, speli vasul numai pe dinafară şi faţa inimii tale, iar adīncul cel din lăuntrul inimii rămīne plin de necurăţie. Curăţeşte mai īntīi partea cea din lăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea dinafară (Matei 23, 26). [...]

Tu gīndeşti că, după ce-ţi vei mărturisi cu umilinţă la duhovnic păcatele pe care le-ai făcut şi după ce acela īţi va citi rugăciunea de dezlegare, eşti curat ca şi cum n-ai fi făcut niciodată vreun păcat. Şi pleci de la picioarele duhovnicului ca şi cum n-ai fi avut nici o īntinăciune. Dar acest gīnd nu este adevărat, pentru că prin Taina Sfīntului Botez se şterge doar păcatul strămoşesc şi orice alt păcat făcut pīnă atunci, īnsă nu se şterge şi necunoştinţa minţii, şi pofta, şi aplecarea către păcat sădită īn fire şi alte urmări ce le-a pricinuit acest păcat strămoşesc īn firea oamenilor. Acestea rămīn īn firea omului şi după botez, ca o pedeapsă, spre īncercarea stăpīnirii de sine şi spre īncununarea luptei şi a biruinţei celor botezaţi. Aşa şi mărturisirea ce se face bine, cu toate că şterge păcatele, īnsă nu şterge răutatea pe care au pricinuit-o ele īn suflet, adică orbirea şi īntunecarea minţii, īnclinările cele rele ale voinţei, obişnuinţele şi deprinderile inimii, stricăciunea şi netrebnicia puterilor şi lucrărilor firii. Īntr-un cuvīnt, toată grozăvia ce a pricinuit-o păcatul īn om, după chip şi după asemănare. Deci mărturisirea nu ia de la noi urmările pe care le-au pricinuit īn noi păcatele noastre, nici rănile păcatului, nici toată puterea deprinderilor şi obişnuinţelor pricinuite de păcat, ci doar le micşorează puţin. Ele rămīn, pentru ca noi să le īndreptăm şi să le ştergem cu durerea cea neīncetată a inimii şi cu ostenelile şi nevoinţele pocăinţei ce sīntem datori să le facem īn toată viaţa noastră, după ce am păcătuit.

Deci să ştii, frate, că după ce vei face o mărturisire bună şi umilită, se cuvine să īmplineşti canonul şi pedeapsa pe care ţi-o va da duhovnicul, adică: ori post, ori plecări de genunchi, ori rugăciune, ori altceva de acest fel. Apoi se cuvine să īmplineşti canonul şi pedeapsa pe care ţi le va da Dumnezeu ca să tămăduiască rănile păcatelor tale: boală, nedreptăţi, lipsire de averi, moartea mai īnainte de vreme a rudeniilor sau a celor iubiţi ai tăi, necinstiri ori alte ispite, pricinuite de diavoli, de oameni sau de firea cea stricată. Căci toate acestea, dar mai ales necinstirile şi ocările, nasc durere şi umilinţă īn inimă, şi de aceea Dumnezeu īngăduie să vină. Despre acestea a zis şi un Părinte: „Cīnd pentru ocărīre sau necinstire vei pătimi mare durere, cunoaşte-te pe tine că mult te-ai folosit” (scolie la Cuvīntul 25 din Scară). Iar alt Părinte, cīnd īi venea vreo scīrbă, obişnuia a zice: „Acesta este fierul ars al lui Iisus.” Nişte pedepse ca acestea a dat Dumnezeu lui David după iertarea prea-curviei şi a uciderii. Căci Dumnezeu este duhovnicul cel mai īnţelept dintre toţi şi El ştie să īndrepte pe păcătoşi mai bine decīt orice duhovnic cu orice fel de canon. Dreptatea lui Dumnezeu ar ierta, īmpreună cu greşeala, şi munca cea veşnică, dar nu o face aşa uşor şi oricum, ci numai după īmplinirea canonului vremelnic. Am zis după īmplinirea canonului, căci, deşi canonul ajută păcătosului la iertarea păcatelor lui, dar iertarea desăvīrşită o face mila cea nemărginită a lui Dumnezeu, prin patimile şi moartea Fiului Său, după cum ne arată Sfinţii Teologi. Dumnezeu obişnuieşte să-i pedepsească pe păcătoşi mai ales cu mustrarea conştiinţei, topindu-i şi uscīndu-i ca o pīnză de păianjen, după cum zice David: Cu mustrări pentru fărădelege ai pedepsit pe om şi ai subţiat ca pīnza de păianjen sufletul său (Psalmi 38, 14-15); sau, prin somn, cu vedenii īnfricoşate, după cum zice Iov: Că o dată va grăi Domnul, şi a doua oară; prin vis sau prin vedenie de noapte, cīnd frică groaznică cade peste oameni cīnd sīnt adormiţi pe pat. Atunci descoperă mintea oamenilor cu chipuri de frică, acestea īi īnfricoşează pe ei! (Iov 33, 14-16). Iar pricina este că, de nu ar pedepsi Dumnezeu īn această viaţă cu canon şi cu pedepse vremelnice pe păcătoşi pentru păcatele lor, cu adevărat īi va pedepsi īn cealaltă viaţă, īn iad, cu chin veşnic. Aşa zice dreptul Iov, care se temea pentru toate ale sale: Mă clatin din toate mădularele (Iov 9, 28), căci ştia că nu lasă Dumnezeu fără pedeapsă nici o datorie a păcătosului: „Pentru că ştiu că nu mă vei lăsa pe mine nepedepsit.”

Apoi, pentru ca tu, frate, să cīştigi pocăinţa cea adevărată, īţi trebuiesc patru lucruri, ca şi unui grădinar care vrea să facă o livadă īntr-un loc sălbatic: 1) īntīi, el taie odraslele şi ramurile pomilor sălbatici; 2) apoi, scoate toate rădăcinile acelor pomi, căci, de vor rămīne rădăcinile, acestea scot iarăşi odrasle; 3) īn locul acelor pomi sălbatici, el sădeşte pomi roditori; 4) după care, trebuie să păzească cu mare atenţie aceşti pomi de orice vietate şi īntīmplare rea, pīnă ce vor prinde rădăcini şi vor ajunge ca să facă roade.

Aşa şi tu, frate, mai īntīi trebuie să tai odraslele şi ramurile păcatului, adică să iei o hotărīre neclintită, cu toată voinţa şi inima ta, ca să nu mai faci păcatul altă dată şi să te īndepărtezi de orice faptă şi orice lucrare a lui, aşa cum te īndepărtezi de pedeapsă şi de moarte. Depărtarea de la păcat ţi-o va pricinui rugăciunea neīncetată către Dumnezeu, Care te păzeşte cu darul Său şi-ţi aduce aminte de moarte, de judecată şi de osīndă. Apoi, mărturisirea deasă a păcatelor tale şi īmpărtăşirea cu dumnezeieştilor Taine, dacă nu ai vreo īmpiedicare. Dar mai ales īţi va ajuta ţie la aceasta fuga de toate pricinile păcatului şi, īntīi de toate, de vederile cele rele, de vorbirile şi de prieteniile cu cei cu care ai păcătuit. Mai pe scurt spus - fugi de toate pricinile care vatămă sufletul tău!

Īn al doilea rīnd, trebuie să tai nu numai ramurile păcatului, prin īndepărtarea de faptele lui, ci să-i scoţi şi rădăcinile. Iar rădăcinile păcatului sīnt īnclinările cele rele, īmpătimirile, deprinderile, obişnuinţele, patimile şi toate poftele păcatului, care rămīn īnrădăcinate īn adīncul inimii tale şi după ce nu mai lucrezi păcatul şi te depărtezi de fapta cea rea. Pentru a smulge şi dezrădăcina cu totul din inima ta aceste rele īnclinări, īmpătimiri, deprinderi, obişnuinţe şi rădăcini ale păcatului trebuie să te nevoieşti īnsă, frate. Pentru că, de nu le vei scoate, este primejdia ca ele să odrăslească din nou şi să nască fapta păcatului, după cum zice marele Vasile: „Căci - după cum, dacă cineva ar voi să taie ramurile sadului, dar să lase rădăcina, nimic nu a făcut; căci, rămīnīnd rădăcina, ramurile iarăşi odrăslesc - la fel şi unele păcate nu-şi au īnceputul de la ele, ci răsar din altele; deci toată nevoinţa este ca cel ce voieşte să se cureţe de ele să scoată afară pricinile cele dintīi ale păcatelor” (Hotărīre pe scurt, 289). Vedem pe mulţi din cei ce se pocăiesc că au tăiat ramurile păcatului, făcīnd deci lepădare desăvīrşită de răutate, că au hotărīt să nu mai lucreze păcatul cu fapta, dar, pentru că nu au scos şi rădăcinile din inima lor, se pleacă iarăşi să poftească păcatul şi īl cugetă adeseori cu mintea lor. Ei sīnt precum Israilitenii care au ieşit doar cu trupul din Egipt, iar cu sufletul şi cu īnclinarea inimii lor au rămas tot acolo, căci īşi aduceau aminte şi pofteau cărnurile, usturoiul şi cepele Egiptului, zicīnd: Cine ne va hrăni pe noi cu carne? Căci ne aducem aminte de peştele pe care īl mīncam īn Egipt īn dar, de castraveţi şi de pepeni, de ceapă, de praz şi de usturoi (Numeri 11, 4-5). Aşa şi aceştia, lasă păcătuirea cu trupul, dar nu-şi lasă şi īnclinarea, aducerea aminte şi pofta lor cea către păcat. Căci īi iartă pe vrăjmaşii lor, şi le pun metanie şi nu se răzbună asupra lor, dar numai cu gura şi cu chipul cel din afară, iar īn inimă mai păstrează īncă o oarecare patimă a pomenirii de rău şi nu-i iubesc pe vrăjmaşii lor desăvīrşit. De aceea, cīnd i se va īntīmpla vrăjmaşului său vreo nevoie rea, se bucură, iar de-l īntīmpină pe el vreo norocire, se īntristează. Şi a hotărīt să nu mai păcătuiască cu acea persoană cu care a păcătuit mai īnainte, īnsă totdeauna are o aducere aminte către ea, o īmpătimire şi o īnclinare ascunsă, prin care, cu ochiul minţii, şi-o īnchipuie des şi vorbeşte cu ea cu dulceaţă, şi cīnd e treaz şi cīnd doarme. De aceea, adeseori īşi īntoarce ochii săi cei dinafară ca s-o vadă şi iubeşte să vorbească cu ea cīnd este de faţă, iar cīnd lipseşte, vorbeşte cu dragoste despre ea. Precum femeia lui Lot, care s-a despărţit de Sodoma cu trupul, dar nu şi cu inima, şi de aceea s-a īntors s-o vadă. Şi s-a uitat femeia lui Lot īnapoi, şi s-a făcut stīlp de sare (Facere 19, 26). Sau cum fac bolnavii care se depărtează de bucatele cele vătămătoare şi nu le mănīncă, temīndu-se să nu moară, dar īntreabă des de ele. Şi, neputīndu-le mīnca să-şi īmplinească pofta cu ele, le iau numai īn mīini, răsfăţīndu-se cu ele şi mirosindu-le şi īi socotesc foarte fericiţi pe cei ce pot să le mănīnce. [...] Iar păcătoşii, ca nişte nebuni şi fără de minte, socotesc că este un lucru uşor a scăpa de păcat. Ei cred că a face un păcat sau o sută este acelaşi lucru. Dar nu-şi dau seama, ticăloşii, că, cu fiecare păcat lucrat, īşi pun īn primejdie din ce īn ce mai mare mīntuirea lor. Fiindcă mintea lor se orbeşte din ce īn ce mai mult, iar inima lor se īnvīrtoşează; greutatea păcatelor creşte mereu, iar ajutorul lui Dumnezeu lipseşte ca să-i ajute; războiul diavolului se īntăreşte din ce īn ce mai mult asupra lor, iar puterile lor slăbesc, nemaiputīnd să-l biruiască pe vrăjmaş. Despre aceasta, cu īnţelepciune a zis un Dascăl că păcătoşii care se pocăiesc, ieşiţi de curīnd din starea de păcat şi abia depărtaţi de la răutate, se aseamănă cu bolnavii care s-au sculat de curīnd din boală. Căci, deşi nu sīnt bolnavi, sīnt galbeni şi slăbiţi; mănīncă, dar fără de gust; dorm, dar fără să se odihnească; rīd, dar fără plăcere; umblă, dar mai mult se tīrăsc. Şi, pe scurt, orice ar face, fac cu mare greutate şi slăbiciune. Aşa şi păcătoşii care au lăsat de curīnd păcatul, de se īntīmplă să facă vreun bine, īl fac, dar nu cu sīrguinţa şi rīvna ce se cuvine, ci cu mare greutate, căci rămăşiţele şi rădăcinile păcatului sīnt īncă īn inima lor şi nu s-au vindecat cu desăvīrşire.

Dar rădăcinile şi īnclinările acestea rele cīt şi patimile păcatului ce au rămas īn inima ta, frate, cum poţi să le scoţi? Ştiţi că cei ce vor să scoată rădăcinile vreunui copac mare folosesc sape, cazmale, tīrnăcoape, securi şi alte unelte. La fel şi tu, ca să scoţi rădăcinile cele rele ale păcatului, să foloseşti diferite unelte. Adică să foloseşti īnfrīnarea de la mīncare, de la somn, plecările de genunchi, culcările pe jos şi orice altă rea pătimire a trupului. Căci acestea nu numai că scot pămīntul ce este īmprejurul rădăcinilor, mişcīndu-le şi clătindu-le pe acestea, ci le şi lovesc şi le taie, lovind inima īn care sīnt sădite aceste rădăcini, după cum zice Avva Marcu Pustnicul: „Fără de zdrobirea inimii, este cu neputinţă a se izbăvi de răutate. Iar pe inimă o zdrobeşte īnfrīnarea din trei părţi, adică a somnului, a pīntecelui şi a odihnei trupeşti.” Īnsă securea cea mai ascuţită şi mai tăietoare decīt toate, care poate tăia şi scoate toate aceste rele rădăcini ale păcatului, este durerea inimii, despre care am zis mai sus, apoi zdrobirea şi mīhnirea sufletului. Durerea īn inimă ţi-o va pricinui aducerea aminte şi cugetarea la aceste fapte ale tale: 1) că ai vătămat pe Dumnezeu şi darurile Lui cu păcatele tale; 2) că te-ai arătat nemulţumitor la atītea nenumărate faceri de bine ce ţi le-a făcut ţie Dumnezeu; 3) că ai făcut o mare nedreptate şi ai defăimat răscumpărarea ce ţi-a făcut-o ţie Fiul lui Dumnezeu cu atītea pătimiri şi cu īnsuşi Sīngele Său; 4) că te-ai vătămat pe tine īnsuţi, şi vremelnic şi veşnic, cu păcatele ce le-ai făcut; 5) că ai pierdut pe Dumnezeu şi darul cel dumnezeiesc al īnfierii şi al dreptăţii pe care-l aveai; 6) că te-ai lipsit de fericirea cea veşnică a Raiului; 7) că te-ai pedepsit cu o osīndă şi pedeapsă veşnică din pricina păcatelor tale.

Iar durerea aceasta se cuvine să fie atīt de mare, atīt de lucrătoare şi de desăvīrşită, după cum este durerea unei femei care şi-a pierdut unicul ei fiu, sau pe bărbatul cel iubit. Sau ca durerea unui cuţit sau a unui ac mare, sau a unui spin ce ţi-ar vătăma piciorul tău. Despre care zice David: „Īntorsu-m-am spre chinuire, cīnd s-a īnfipt mie ghimpele.” Această durere şi scīrbă să apese neīncetat inima ta ca īntr-un cleşte şi, zdrobind-o, s-o facă să scoată cīnd lacrimi, cīnd suspine. Avva Isaac Sirul a zis c㠄pocăinţa este inima zdrobită şi smerit㔠şi c㠄pocăinţa este să le părăseşti pe cele de mai īnainte şi să te scīrbeşti pentru ele.” Iar Sfīntul Ioan Scărarul zice: „Pocăinţa este necăjire tare a pīntecelui şi lovire a sufletului spre simţire puternică.”

Această durere şi scīrbă a inimii se cuvin să fie de-a pururea, după cum de-a pururea este şi pocăinţa. Pentru aceasta şi tu, frate, se cuvine să ai acest fel de durere īn inima ta. Căci, dacă ai această durere, atunci ai şi pocăinţa. Dar īndată ce ea va lipsi din inima ta, numaidecīt şi tu vei fi lipsit de pocăinţă, după cum zice Gheorghe Coresi, īmpreună cu ceilalţi Cuvīntători de Dumnezeu. De aceea a zis dumnezeiescul Isaac Sirul: „Nici una din faptele cele bune nu este mai īnaltă decīt pocăinţa. Căci lucrarea ei nu poate să se sfīrşească vreodat㔠(Cuvīntul 557)[9].

Trei pricini sīnt pentru care se cuvine ca durerea inimii să fie necurmată:

Īntīi, pentru că, īndată ce face păcatul de moarte, omul este vrednic de a fi omorīt trupeşte de Dumnezeu şi de a fi lipsit de viaţa aceasta, cum era īn Legea Veche, cīnd păcatele cele de moarte erau pedepsite cu moartea trupească, şi astfel cei vinovaţi erau aruncaţi īn chinul cel veşnic. Īnsă Dumnezeu, pentru iubirea Sa de oameni, nu-l mai omoară pe cel ce a păcătuit, ci-l lasă să trăiască, ca să se pocăiască īn toată viaţa lui pentru păcatul ce l-a făcut, după cum zice Avva Marcu: „Altădată, cel ce s-a făcut vrednic de moarte, după Lege s-a omorīt. Iar cel ce trăieşte, īntru credinţă trăieşte, pentru pocăinţ㔠(Cuvīnt pentru pocăinţă). De aceea, după ce omul va cădea īn păcat, şi īncă de moarte, nu mai poate fi fără grijă īn toată viaţa lui. El este dator ca īn fiecare zi să se mīhnească, să pătimească durere, să se pocăiască, să se īngrijească pentru păcatul făcut, cu toate că a luat iertare de la duhovnicul lui. După cum şi Proorocul David - cu toate că a fost iertat de Dumnezeu, prin Proorocul Natan, pentru cele două păcate de moarte ce le-a făcut, şi cu toate că a īmplinit īndeajuns canonul pentru ele, cu răzvrătirea ce i-a făcut-o fiul său Avesalom cīnd l-a alungat din īmpărăţia sa - totuşi el nu a īncetat de a se īngriji, a se pocăi şi a plīnge pentru ele īn toată viaţa sa, căci zice: fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi īngriji pentru păcatul meu (Psalmi 37, 18). Şi iarăşi, īn altă parte: Spăla-voi īn fiecare noapte patul meu cu lacrimile mele, aşternutul meu voi uda (Psalmi 6, 6). Iar „pat”, numeşte David locul unde a făcut prea-curvia, iar „aşternut”, locul unde a dat hotărīrea morţii asupra nevinovatului Urie, după cum tīlcuiesc unii Dascăli. Pentru aceasta, şi Apostolul Petru, de cīte ori auzea cocoşul cīntīnd, īşi aducea aminte de lepădarea ce o făcuse, şi se pocăia şi plīngea, după cum zice Sfīntul Clement, ucenicul lui. De aceea zice şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: „Suspină cīnd ai păcătuit. Şi aceasta o fă neīncetat, că aceasta este mărturisire. Nu acum vesel, iar mīine trist, apoi iar vesel. Ci totdeauna īn plīngere şi zdrobire de sine. Căci zice: „Fericiţi cei ce plīng”, adică cei ce fac aceasta neīncetat. Să petreci făcīnd aceasta neīncetat, să iei aminte de tine şi să-ţi zdrobeşti inima ta, după cum plīnge cel ce şi-ar pierde un fiu adevărat” (Cuvīntul 5 la Epistola a doua către Corinteni).

A doua pricină pentru care durerea inimii şi pocăinţa se cuvin să fie neīncetate este că fiecare păcat e o rană. Şi, deşi rana s-ar tămădui, īnsă semnul şi cicatricea rămīn īn suflet şi nu se pot şterge desăvīrşit īn viaţa aceasta, după cum zic cei mai mulţi (ca să nu zic toţi) Teologii. Pentru că cel ce a furat, sau a desfrīnat, sau a ucis, numai o dată, nu poate să mai fie nevinovat şi curat prin pocăinţă ca şi mai īnainte de săvīrşirea acestor păcate. De aceea, de cīte ori şi-ar aduce aminte păcătosul de păcatele sale şi ar vedea semnele şi urmele rănilor pricinuite de ele, este cu neputinţă să nu se mīhnească pentru ele, să nu plīngă şi să nu se pocăiască, chiar dacă rănile lui ar fi tămăduite. Deci semnele şi cicatricele tuturor păcatelor rămīn īn suflet neşterse, după cum am zis, dar mai ales păcatele cele trupeşti. Pentru aceasta, şi marele Vasile, īn cuvīntul său pentru feciorie, zice că pocăinţa poate ierta păcatul unui bărbat sau al unei femei ce şi-au stricat fecioria lor curvind, dar nu o poate face pe cea stricată ca pe o fecioară. De aceea, celor ce au curvit, acest lucru trebuie să le pricinuiască plīns īn toată viaţa lor. „Că pocăinţa iartă păcatele, dar pe cea stricată neputīnd s-o facă ca şi pe cea nestricată, īn toată viaţa ei ea se tīnguieşte. Căci cum se va face nestricat cel care este stricat? Şi cum cel odată rănit cu pofta, cu dulceaţa şi cu patima, se va face ca cel nerănit, petrecīnd īn trupul şi īn sufletul lui semnele stricăciunii?” Iar la sfīrşitul cuvīntului pentru pocăinţă zice: „Este vindecare şi după rană, dar rămīne cicatricea.” Iar dumnezeiescul Grigorie zice: „Din vechime nu este punere īn starea cea mai dinainte (de păcat), cu toate că o vom căuta pe ea cu multe suspine şi lacrimi, din care abia vine tămăduirea cu cicatrice. Că aşa credem că vine (tămăduirea).” Īncă şi Sfīntul Chiril al Ierusalimului zice la fel: „Şi īntinăciunile păcatelor rămīn īn trup. Căci - după cum rana mergīnd īnainte īn trup, cu toate că s-ar face o oarecare tămăduire, cicatricea īnsă rămīne - aşa şi păcatul răneşte şi trupul şi sufletul, şi rămīn semnele cuielor īn toate.” Şi Sfīntul Isidor Pelusiotul tot aşa mărturiseşte, zicīnd: „Pentru că ai auzit că s-a dat pocăinţă, nu merge fără frică spre a păcătui, ca şi cum negreşit te vei vindeca. Ci să ştii că, īn primul rīnd, mulţi nici de pocăinţă n-au mai avut vreme, luīnd pedeapsă chiar īn greşeala lor; iar apoi pentru tămăduirea patimilor trebuie multă vreme de pocăinţă. Pentru că şi de durere este trebuinţă, şi de postire, şi de priveghere, şi de milostenie, şi de rugăciune şi de toate ca acestea, ca să se vindece rănile ce s-au făcut mai īnainte.”

Altă pricină din care se cuvine să īnţelegi că, măcar de s-ar vindeca, totuşi cicatricea arată rana. Căci nu este la fel trupul īntreg şi trupul tămăduit, nici haina care nu este ruptă şi haina ruptă, cu toate că s-ar putea ca, cu oarecare meşteşug, să fie făcută ca să nu se observe cu uşurinţă.

Iar tămăduire prin cicatrice se īnţelege īnchiderea rănii, pe care şi Dumnezeu făgăduieşte să o facă, zicīnd prin Ieremia: Iată, īi aduc ei īnchegare şi tămăduire (Ieremia 33, 6). Iar marele Atanasie zice; „Cel ce se pocăieşte īncetează de a păcătui, dar are cicatricele rănilor.” Iar dumnezeiescul Ioan Gură de Aur zice: „Dumnezeu, cīnd va şterge păcatele, nu lasă nici cicatrice şi nici urmă nu īngăduie să rămīnă, ci īmpreună cu sănătatea dăruieşte şi frumuseţea” (Cuvīnt pentru pocăinţă). Dar aceasta o zice pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi nu pentru pocăinţa păcătosului, căci pocăinţa nu poate de la sine să facă aceasta. Şi tot acolo zice, ca şi cum ar tīlcui pe cea zisă: „Nu că de la sine pocăinţa poate să şteargă păcatul, ci fiindcă pocăinţa se amestecă cu negrăita iubire de oameni a lui Dumnezeu şi cu nemărginita Lui bunătate.” Pentru aceasta, şi dumnezeiescul Ioan Pustnicul īn canonul al 19-lea zice: „Copilul, stricīndu-se de cineva, să nu vină la preoţie. Căci, deşi acela n-a păcătuit, pentru vīrsta cea nedesăvīrşită, dar vasul lui s-a spart şi s-a făcut netrebnic de sfinţita lucrare.” Aceasta şi Dumnezeu voieşte să o arate prin cuvīntul ce l-a zis prin Proorocul Amos: Fecioara lui Israil a greşit, şi nu este cine să o ridice pe ea (Amos 5, 2). Iar īn Pateric citim că marele Macarie totdeauna se mīhnea şi plīngea, căci cīnd era copil mic furase nişte castraveţi dintr-o grădină.

A treia pricină a durerii şi a pocăinţei celei nesfīrşite este aceasta: nici un om, drept sau păcătos, nu este cu putinţă să rămīnă fără de păcat şi slobod de el, pīnă la moarte. Căci cine se poate lăuda că are inimă curată? Sau cine va cuteza să zică că este curat de păcate? (Pilde 20, 9). Că, īn fiecare zi şi īn fiecare ceas, toţi oamenii păcătuim, cīnd cu lucrul, cīnd cu cuvīntul, cīnd cu gīndurile rele, hulitoare şi urīte, īntărītīnd pe Dumnezeu. Prin urmare, toţi sīntem datori să avem durere īn inimă şi să ne pocăim īn fiecare zi pentru păcatele noastre şi să cerem iertare de la Dumnezeu, nu numai pentru păcatele dinainte, ci şi pentru cele de acum şi din fiecare zi. Pentru aceasta şi Avva Isaac, īntărind acestea, zice: „Iar īnţelesul capitolului acestuia este să cunoaştem noi īn tot ceasul că īn aceste douăzeci şi patru de ore ale nopţii şi ale zilei avem nevoie de pocăinţ㔠(Cuvīntul 50)[10].

Deci, frate, dacă ai această durere lucrătoare īn inimă, după cum am zis mai īnainte, să ştii că ea va pricinui īn sufletul tău multe bunătăţi. Īţi va aduna mintea īn inimă, nelăsīnd-o să-şi aducă aminte de dulceţile păcatelor. Căci, din fire, īn care parte a trupului se simte durerea, acolo aleargă şi mintea. Iar această durere va face ca inima ta să verse otrava şi undiţa păcatului ce a băut-o; o va īnmuia şi o va smeri şi, puţin cīte puţin, o va slobozi de patimi şi de īnclinările spre păcat. [...]

Această durere a inimii te va face să schimbi şi bucatele, şi băuturile, şi hainele, şi somnul şi toată petrecerea ce o aveai īnainte de a păcătui. Aşa se cuvine să vieţuiască cei ce se pocăiesc, adică īn smerenie, īn plīns, īn rugăciune şi īn sărăcie. Īntīi, că bolnavii nu duc aceeaşi viaţă ca şi cei sănătoşi, după cum zice Sfīntul Grigorie de Nyssa: „Nu trebuie cel ce este bolnav să ducă aceeaşi viaţă după cum o duc cei sănătoşi. Că alta este petrecerea bolnavului şi alta a celui sănătos. Acestea, la cel bolnav cu trupul. Iar cel ce se află rău cu sufletul, ocolind pe Doctorul cel fără de trup şi mărturisindu-se şi arătīndu-şi neputinţa cu făţărnicie, lasă să se nască şi să se facă patima cumplită şi să alunece spre mare greutate. Ci īnţelepţeşte-te şi cunoaşte-te pe tine!” Şi iarăşi: „Iar făgăduinţa noastră cere pocăinţă, dar faptele nu arată nici o osteneală. Căci avem aceeaşi petrecere a vieţii ca şi mai īnainte de păcat. Veselia este aceeaşi, haina la fel, mīncăm la masă cu īndestulare, somnul - lung şi dezlegat īn saţiu, iar īndeletniciri şi griji avem unele peste altele, pricinuind sufletului uitare de a sa purtare de grijă. Şi numai numele pocăinţei īl scriem deasupra, neroditor şi nelucrător.”

Īn al doilea rīnd, cei ce sīnt sub canon pentru păcat de moarte, nu se cuvine să se bucure şi să aibă aceeaşi petrecere şi viaţă uşoară ca şi ceilalţi oameni, care nu sīnt sub canon, după cum zice Proorocul Osea: Nu te bucura, Israile, şi nu sălta de bucurie ca păgīnul, că ai desfrīnat de la Dumnezeul tău (Osea 9, 1). La fel zice şi Sfīntul Ioan Scărarul: „Alta este īnfrīnarea ce se potriveşte celor nevinovaţi şi alta a celor vinovaţi. Cei dintīi au ca semn mişcarea trupului, cei de al doilea, lupta pīnă la moarte şi pīnă la sfīrşit īmpotriva lui, cu neīmpăcare şi fără īndurare” (Cuvīntul 14). Şi, īn cele din urmă această durere te va face pe tine să fii monah, sau cel puţin să petreci viaţă monahicească fiind īn lume.

Iar această durere şi mīhnire nu este aşa de amară īncīt să aducă deznădejde. (Că mīhnirea care aduce deznădejde se cuvine să o lepădăm, căci este de la cel viclean. Ci este dulce şi făcătoare de veselie duhovnicească, căci este amestecată cu nădejdea mīntuirii, cu umilinţa cea prea-dulce, cu lacrimile şi cu uşurarea conştiinţei). [...]

Acum īnvaţă şi cum se cuvine să sădeşti īn inima ta pomii cei domestici şi aducători de roade, īn locul celor sălbatici de mai īnainte. Adică, īn loc de răutăţi să sădeşti faptele cele bune; īn loc de mīndrie, smerenie; īn loc de lăcomia pīntecelui, īnfrīnarea; īn loc de iubirea de argint, milostenia; īn loc de asprime, blīndeţea; īn loc de patimile cele trupeşti, fecioria şi īntreaga īnţelepciune; īn loc de nedreptate şi răpire, dreptatea şi darea din cele ale tale; īn loc de zavistie şi urīciune, dragostea de fraţi; şi īn loc de călcarea poruncilor lui Dumnezeu de mai īnainte, lucrarea şi păzirea acestora. Căci nu este de ajuns frate, spre cīştigarea pocăinţei celei adevărate şi pentru mīntuirea ta, să scoţi din inima ta numai rădăcinile păcatului şi apoi să laşi locul liber, ci trebuie să sădeşti īn inima ta sadurile şi pomii faptelor bune. Fiindcă, de vei lăsa inima ta goală, vor răsări iarăşi īn ea mărăcinii şi pomii cei sălbatici, adică păcatele şi patimile. Pentru aceea te sfătuieşte pe tine Sfīntul Duh, prin David, scriitorul de psalmi, să fugi de cele rele şi să faci cele bune. Fereşte-te de rău şi fă binele (Psalmi 33, 13)[11].

Īn al patrulea rīnd şi cel mai de pe urmă, după ce ai sădit faptele cele bune īn inima ta, se cuvine să le păzeşti cīt poţi, pīnă ce vor prinde rădăcini, adică pīnă ce se vor face, prin obişnuinţă, deprindere īn tine, după cum mai īnainte s-au făcut īn tine deprindere păcatele şi patimile şi pīnă ce vor īnflori şi vor face rod de mīntuire, şi de pocăinţă adevărată şi de iertare a păcatelor tale. Căci, de nu le vei păzi şi īngriji, semănătorul neghinelor, diavolul, vine īn timpul cīnd tu dormi şi eşti fără de grijă şi le dezrădăcinează, sădind iarăşi neghinele şi răutăţile lui, după pilda Evangheliei, ce zice: Asemenea este Īmpărăţia Cerurilor omului care a semănat sămīnţă bună īn ţarina sa. Dar, pe cīnd oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, şi a semănat neghine printre grīu şi s-a dus (Matei 13, 24-25). Şi, de nu vei păzi faptele bune cu sīrguinţă, se īntorc iarăşi patimile īn inima ta. Pentru aceea, Părinţii au numit patimile „iubitoare de īntoarcere.” Iar īntorcīndu-se şi aflīnd locul inimii bine īmpodobit şi lucrat, se īnrădăcinează mai adīnc decīt īnainte, şi aşa „cele mai de pe urmă ale tale se fac mai rele decīt cele dintīi”, după cum a zis Domnul. Care lucru să nu ţi se īntīmple ţie, iubitule, niciodată! [...]

Iertarea adevărată şi desăvīrşită a păcatelor are patru trepte, una mai īnaltă decīt cealaltă.

Prima treaptă este a urī păcatul din inimă, cīnd īţi aduci aminte de el, pentru frica ce īncă o ai de a nu cădea iarăşi īn el, de a nu te īndulci de el şi de a nu te pleca iarăşi spre el. A doua treaptă, mai īnaltă decīt aceasta, este a-ţi aduce aminte de păcatele tale fără patimă, fără dulceaţă, fără īntristare sau urīciune. A treia treaptă, şi mai īnaltă, este cīnd omul īşi aduce aminte de păcatele lui, şi se bucură şi slăveşte pe Dumnezeu pentru mulţimea faptelor bune ce le-a cīştigat prin darul cel dumnezeiesc şi prin pocăinţă. Iar a patra treaptă şi cea mai de sus este a scoate cu totul din inimă īnţelegerile cele pătimaşe ale păcatului şi a le uita īntr-atīta, īncīt să nu mai poată păcatul năpădi asupra ta. [...]

Vezi, frate, cum se cīştigă pocăinţa cea adevărată? Vezi cu ce osteneli şi sudori se dobīndeşte adevărata iertare a păcatelor?[12] Deci cum zici tu: „Să păcătuiesc, şi apoi mă voi mărturisi şi mă voi pocăi”? - ca şi cum adevărata pocăinţă ar fi un lucru cam uşor. De aceea, ia seama de acum īnainte, pentru dragostea lui Dumnezeu, şi - cīnd te va īndemna pe tine diavolul să cazi īn vreun păcat, īn loc să-ţi īnlesneşti căderea zicīnd: „Mă voi mărturisi, mă voi pocăi!” - pune sufletul tău īn această cetate cu zid nebiruit şi zi-i: „Cine ştie de mă voi mărturisi bine? Cine ştie dacă nu cumva acest păcat pe care cuget să-l fac nu este cel de pe urmă pe care-l va suferi Dumnezeu, şi va tăia funia răbdării Sale şi mă va lăsa să cad īn pierzare? Cine ştie dacă Dumnezeu, după ce voi păcătui, īmi va mai da darul pocăinţei celei adevărate, pe care nu l-a dat altor păcătoşi, precum mi-a dat mie, şi care acum se ard īn iad? Cine ştie dacă nu cumva, obişnuindu-mă să nu mă tem de Dumnezeu, nu voi aluneca puţin cīte puţin īn viaţă defăimată şi īn cele din urmă īn deznădejde?” Inima celui priceput va cugeta pilda (Isus Sirah 3, 28).

Şi tu, de vei fi priceput şi īnţelept cu inima, nu vei arunca, iubitule, mīntuirea ta īntr-o primejdie atīt de arătată cum este aceasta. Adică a zice şi a nădăjdui īntr-o mărturisire fără de roadă şi īntr-o pocăinţă mincinoasă. Tu, īn loc să legi nădejdea ta de-o funie puternică, pentru ca să te mīntuieşti, o legi de un fir de aţă putred şi, īndată ce se va rupe, te vei afunda īn noianul de foc veşnic şi nemărginit. Iar funia cea puternică īnseamnă a te depărta de fapta păcatului, a te lupta să dezrădăcinezi din inima ta, cu durerea cea lucrătoare, īnclinările cele rele şi să cīştigi pocăinţa cea adevărată şi iertarea păcatelor tale, cu lucrarea faptelor bune şi īmplinirea poruncilor lui Dumnezeu. Iar a nu se depărta cineva de păcate este ca şi cum ar īnghiţi fără de frică otravă neamestecată, nădăjduind că peste o vreme o va da afară din nou. Dar acest lucru dovedeşte că cel ce face astfel este un nebun care de bună voie īşi face un rău nemărginit, căci crede că este la sine ceea ce este numai īn mīna lui Dumnezeu, adică hotărīrea că īn cutare vreme se va pocăi. Şi este sigur de ajutorul lui Dumnezeu că se va pocăi după vrednicie. Ca şi cum Dumnezeu ar fi prieten al păcătoşilor, iar nu vrăjmaş neīmpăcat al lor şi grabnic īn a le răsplăti, Care urăşte cu covīrşire orice păcat.

Să nu te amăgească pe tine, frate, tīlcuirea Părinţilor care au hotărīt: „Ai căzut? Scoală-te!”, adică de cīte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mīntui. Oare aceasta este pocăinţa, a cădea şi iarăşi a te scula, a te scula şi iarăşi a cădea? Rea şi amăgitoare este īnţelegerea aceasta ce o faci tu la zicerea Părinţilor, căci Părinţii au zis aceasta ca să scoată din oameni frica deznădejdii, şi nu ca să-i facă pe ei să păcătuiască cu nădejdea mărturisirii şi a pocăinţei. Nicidecum! Căci zice Sfīntul Isaac Sirul: „Bărbăţia pe care au pus-o Părinţii īn dumnezeieştile Scripturi pentru pocăinţă nu se cuvine nouă să o luăm spre ajutor la a păcătui. Căci ele ni s-au dat ca, liberīndu-ne simţirea de frica deznădejdii, să avem nădejde prin pocăinţ㔠(Cuvīntul 70). Apoi, Părinţii au zis: „Ai căzut? Scoală-te! Ai căzut? Ridică-te!” Deci n-au zis: Ridică-te şi cazi! - după cum sucit īnţelegi tu. Căci mult se deosebeşte una de alta, pentru că a cădea cineva, şi apoi a se scula şi apoi, după ce se scoală, iarăşi să cadă, aceasta nu este şi nici nu se numeşte pocăinţă, după cum zici tu, ci este şi se numeşte de Sfīntul Apostol Petru cīine ce se īntoarce la vărsătura sa şi porc ce se tăvăleşte iarăşi īn murdăria lui cea de mai īnainte (2 Petru 2, 22). Iar īnţelesul drept al zicerii: „Ai căzut? Scoală-te!” este acesta: de cade cineva īn păcat, se cuvine să se depărteze de el cu toate puterile sale, ca să nu mai cadă īn el. Dar, dacă din neputinţa firii lui, şi nu cu voia lui, s-ar īntīmpla să cadă iarăşi, se cuvine să nu se deznădăjduiască, ci īndată să se scoale, să se mărturisească şi să se pocăiască, fără a pierde vremea. Fiindcă - după Sfīntul Ioan Scăraru - „a Īngerilor este a nu cădea, fiindcă nici nu pot. Iar a oamenilor este a cădea şi degrabă a se scula, de cīte ori s-ar īntīmpla aceasta” (Cuvīntul 4).

Pentru aceasta, şi tu, frate, deşi ai căzut īn neputinţă, să nu zici: Eu acum am căzut, de aceea să mai cad şi să mai lucrez şi alte păcate, fiindcă şi aşa sīnt īntinat. Şi pe urmă mă voi mărturisi şi mă voi pocăi pentru toate, făcīnd depărtare de păcate!. Nu, frate, pentru Domnul, să nu asculţi gīndul acesta, căci este al diavolului, care caută pierzarea ta. Ci, īndată ce vei păcătui o dată, să nu īnmulţeşti păcatul, nici să nu-ţi placă să te tăvăleşti īn tină, căci zice Isus Sirah: Nu īntīrzia a te īntoarce la Domnul şi nu amīna pocăinţa de la o zi la alta! (Isus Sirah 5, 8), ci scoală-te şi du-te la duhovnic şi te mărturiseşte! Căci, cu cīt rana este mai proaspătă, cu atīt se va vindeca mai uşor; iar cu cīt se īnvecheşte, cu atīt mai greu se tămăduieşte, după cum zice la Scară: „Căci, dacă rana este īncă proaspătă şi caldă, din fire este uşor de vindecat. Iar cele vechi, fiindcă sīnt neīngrijite şi părăsite, sīnt cu anevoie de vindecat” (Cuvīntul 6). Iar de nu vei avea timp potrivit să te mărturiseşti la duhovnic, pocăieşte-te īnaintea lui Dumnezeu, fără să amīni pocăinţa pīnă atunci cīnd te vei mărturisi. Caută să te īmpaci cu Dumnezeu prin durere, zdrobire şi pocăinţă, după puterea ta. Şi nici īntr-o noapte să nu te culci pīnă ce nu vei cădea īnaintea lui Dumnezeu, pocăindu-te, pīnă cīnd vei merge să te mărturiseşti duhovnicului. Căci a sta o singură clipă īn păcat de moarte este o īndrăzneală nemaiauzită, fiind īn primejdie de moarte, atīrnīnd de un fir, care este această viaţă, deasupra adīncului tuturor răutăţilor, care este iadul. Şi, vai! Tu, ticălosule, nu stai numai o clipă īn păcate de moarte, ci luni şi ani. Iar ca să ieşi dintr-o prăpastie ca aceasta, aştepţi ziua Īnvierii, sau a Sfinţilor Apostoli, sau a Naşterii lui Hristos, ca să te mărturiseşti şi să te pocăieşti. Şi joci, rīzi şi dormi fără grijă, ca şi cum ai fi vătămat un lucru nesimţitor, ce nu simte vătămarea pe care i-o faci şi nu-ţi poate răsplăti, iar nu sufletul tău cel cuvīntător şi fără de moarte. Dar ascultă această pildă īnfricoşătoare. Un tīnăr a fost legat cu inima cu legăturile dragostei de o desfrīnată. Şi, fiind mustrat foarte aspru de părinţii lui, de rude şi de duhovnic, a hotărīt să rupă aceste legături şi să se izbăvească de acest păcat cu o mărturisire amănunţită a tuturor păcatelor lui. Şi le-a scris pe toate pe o hīrtie. Dar, la cercetarea pe care a făcut-o păcatelor lui, n-a adus şi cuviincioasa durere şi zdrobire īn inima sa, după cum se cuvine să facă cei ce-şi aduc aminte de păcatele lor şi se pregătesc a le mărturisi. Şi atīta de puţină durere a pus, īncīt, mergīnd să se mărturisească, a trecut pe la poarta acelei desfrīnate şi, intrīnd īnăuntru, a hotărīt să cadă iarăşi īn păcat. Şi, līngă cele vechi, a mai adăugat unul, cu nădejdea că pe urmă le va mărturisi pe toate. Dar ce-a urmat? Fiind stăpīnit de gīndul diavolesc, de a cădea īn desfrīnare, iată că a mai sosit un tīnăr, iubitul aceleiaşi desfrīnate, care, văzīndu-l pe acesta acolo, s-a mīniat şi l-a omorīt dintr-o singură lovitură. Şi, luīnd oamenii de acolo trupul lui ca să-l īngroape, au aflat la el hīrtia īn care īşi avea scrise păcatele, ca să le mărturisească la duhovnic. O, moarte vrednică de jale! O, nădejde mincinoasă! O, gīnd amăgitor al acestui tīnăr nenorocit! [...]

Zice Sfīntul Marcu: „Lucrul pocăinţei se ţese din aceste trei fapte bune: din a-ţi veghea gīndurile, a te ruga neīncetat şi a suferi scīrbele ce vin asupra ta.” Şi iarăşi: „Toată durerea să ţi se facă ţie īnvăţător de bună voie şi spre aducere aminte. Şi nu-ţi va lipsi ţie pricină către pocăinţă.” Iar īn alt loc: „Suferind toată scīrba ce vine fără voia ta, cuget-o şi vei afla īn ea surpare a păcatului!” Iar Sfīntul Ioan Scărarul zice: „Semnul pocăinţei celei cu deamănuntul şi adevărate este a ne socoti pe noi vrednici de toate necazurile cele văzute şi nevăzute care ni se īntīmplă nouă, şi īncă de mai multe” (Cuvīntul 5). Iar dumnezeiescul Grigorie al Tesalonicului zice: „Cel ce se socoteşte pe sine vinovat se dă pe sine doctoriilor celor mai lucrătoare ale pocăinţei, şi aşteaptă totdeauna orice scīrbă şi primeşte toată ispita ca potrivită şi cuvenită lui. Şi se bucură, fiindcă, după ce a căzut, a cīştigat curăţia sufletului. Şi o face pe aceasta pricină de cerere dureroasă şi covīrşitoare către Dumnezeu; şi nu lasă numai nepomenirea de rău nealungată, ci le şi mulţumeşte celor ce-l ispitesc şi se roagă ca pentru unii ce i-au făcut bine. Pentru care el ia nu numai iertare de cele ce a păcătuit, după făgăduinţă, ci dobīndeşte şi Īmpărăţia Cerurilor şi dumnezeiasca binecuvīntare.” Iar cel ce nu iubeşte a se pocăi şi a-şi tămădui rănile păcatelor lui nu suferă cu mulţumire scīrbele ce-i vin, ci se tulbură, şi cīrteşte şi caută răzbunare. Şi să ştie unul ca acesta că nici nu se pocăieşte cu adevărat, nici nu-şi tămăduieşte păcatele lui, lucru pe care īl adevereşte tot Sfīntul Marcu, zicīnd: „Fiindcă, fără cele trei fapte bune zise mai īnainte, nu se poate săvīrşi lucrul pocăinţei.” Şi, īn alt loc: „Cīnd sufletul păcătos nu primeşte scīrbele ce vin asupra lui, atunci Īngerii zic către el: Doctorit-am Babilonul, şi nu s-a tămăduit (scolie la Cuvīntul 5 din Scară).”

Toţi strigăm către Dumnezeu: „Doamne, miluieşte!” şi: „Stăpīne, iartă-ne nouă fărădelegile noastre!”, dar, cīnd Dumnezeu ne trimite mila Sa şi iertarea păcatelor noastre, noi le alungăm de la noi. Cum anume? Iată cum: cīnd vine asupra noastră vreo scīrbă sau ispită, cu care Dumnezeu vrea să ne dea mila Sa şi iertarea păcatelor noastre, noi n-o primim şi nu suferim cu bucurie acea scīrbă, sau ispită, ci ne tulburăm şi ne necăjim. De aceea, sīntem datori ca, pe līngă durerile şi ostenelile cele de voie şi fără de silă ale pocăinţei noastre, să suferim şi durerile cele fără de voie şi de silă ce ne vin nouă dinafară; căci cele de voie, fiind mai uşoare, se binecuvīntează de cele fără de voie, care sīnt mai grele, după cum zice Sfīntul Grigorie al Tesalonicului: „Prin răbdarea durerilor celor de voie şi fără de voie, orice nevoitor se face desăvīrşit. Dar, fără primirea şi suferirea durerilor celor fără de voie ce vin asupra noastră, nici cele lucrate de voie nu vor dobīndi dumnezeiasca binecuvīntare” (Cuvīnt către Xenia). [...]

Să lăsăm īntīlnirile unora cu alţii şi vorbirile īmpreună, căci ele alungă de la noi pocăinţa, după Sfīntul Isaac, care zice: „Pocăinţa īmpreună cu vorbirile este vas găurit” (Cuvīntul 58). Să iubim liniştea şi fuga de oameni, fiindcă ele ajută foarte mult la cīştigarea pocăinţei, după cum zice acelaşi Sfīnt Isaac: „De iubeşti pocăinţa, iubeşte şi liniştea. Şi, dacă cineva ar grăi īmpotrivă despre acestea, să nu te cerţi cu el” (Cuvīntul 34). La acestea se adaugă şi porunca pe care a dat-o Dumnezeu lui Cain după ce a păcătuit, căci i-a zis: Ai păcătuit! Taci! (Facere 4, 7), adică: Cunoaşte ce ai lucrat īntru tine şi, după cunoştinţa dobīndită, pocăieşte-te pentru cele ce ai păcătuit! Iar īn īnainte-cuvīntarea Cuvīntului pentru tăcere şi linişte al Sfīntului Isaac Sirul, tot aşa se tīlcuieşte, şi se mai adaugă: „Cel care nu a putut să se liniştească şi nici să se pocăiască nu a putut cunoaşte ce este pocăinţa.” Iar de nu putem să ne liniştim (mai mult), cel puţin să avem negreşit unul sau două ceasuri rīnduite pentru aceasta, mai ales seara. Şi atunci, retrăgīndu-ne īntr-un loc deosebit şi liniştit şi adīncindu-ne simţirile şi mintea īn inimă, să ne aducem aminte de toate păcatele noastre - atīt de cele trecute, pe care le-am lucrat cu fapta, cu cuvīntul sau cu īnvoirea gīndurilor, cīt şi de păcatele pe care le-am făcut īn ziua aceea - şi să ne pocăim cu amar, cu īntristare şi cu durerea inimii noastre, cerīnd iertare de la Dumnezeu. Pentru că Duhul Sfīnt ne porunceşte să facem aşa, după cum zice Proorocul David: De cele ce ziceţi īn inimile voastre, īn aşternuturile voastre vă căiţi! (Psalmi 4, 4). Tot aşa a zis şi Īnsuşi Hristos tainic īntru Duhul, slugii Sale, Sfīntului Simeon Noul Teolog: „Socoteşte să nu faci nimic dintre acelea ce te lipsesc pe tine de bunătăţile acestea pe care te-ai īnvrednicit a le dobīndi. Iar de vei şi greşi cīndva, pentru aducerea aminte de smerenie, īngrijeşte-te a nu lăsa pocăinţa. Căci pocăinţa īmpreună cu iubirea Mea de oameni, pierd şi păcatele cele trecute, şi cele de faţă.” Să nu lăsăm să treacă nici o zi fără să facem mīntuitoarea cugetare şi această lucrare dumnezeiască. Căci zice Sfīntul Ioan Scărarul: „Nu te amăgi, lucrătorule fără de minte, că poţi īnlocui timpul (pierdut) cu alt timp. Căci nu va ajunge ziua să īmplineşti datoria faţă de Stăpīnul” (Cuvīntul 6). Iar marele Vasile zice: „De greşeală nu fi nebăgător de seamă, măcar de ar fi mai mică decīt boldul. Ci sīrguieşte-te mai vīrtos către īntoarcere prin pocăinţă. Pocăinţa este mīntuire, iar neīnţelegerea ei este moarte” (Cuvīnt pustnicesc pentru lepădarea de lume).

Dar de ce să grăiesc multe? Dumnezeu, iubiţii mei, nu ne va īnvinui şi osīndi īn ziua morţii şi a judecăţii că nu am teologhisit, sau că nu am făcut minuni, sau că nu am ajuns mai īnainte văzători. Nu! - ci fiindcă nu ne-am pocăit şi nu ne-am īntristat de păcatele noastre. Iar aceasta ne-o spune Sfīntul Ioan Scărarul: „Nu vom fi īnvinuiţi, o prieteni! nu vom fi īnvinuiţi, la ieşirea sufletului, că nu am făcut minuni, nici că nu am teologhisit, nici că nu ne-am făcut īnainte-văzători. Ci vom da seamă negreşit lui Dumnezeu pentru că n-am plīns necontenit” (Cuvīntul 7). Pentru aceasta noi, păcătoşii, sīntem datori ca īn fiecare zi (ca să nu zic īn fiecare ceas) să ne cercetăm pe noi īnşine de ne aflăm īn pocăinţa cea adevărată. Şi dacă, să zicem, īn ziua aceea am făcut fapte bune, cu ajutorul lui Iisus Hristos, aşa se cuvine să ne aducem aminte de fapta cea bună a pocăinţei şi niciodată, niciodată să n-o uităm. Iar ziua īn care nu ne vom pocăi şi nu ne vom īntrista pentru păcatele noastre să o socotim pierdută, cu toate că poate am lucrat alte bunătăţi īn ea. De aceea zice Sfīntul Ioan: „Cel ce se pocăieşte īntru adevăr să ia aminte de sine, iar ziua aceea īn care nu a plīns să o socotească pierdută, deşi poate a făcut īn ea alte bunătăţi” (Cuvīntul 5).

Pun sfīrşit şi zic, cu Sfīntul Simeon Noul Teolog, că este de neapărată trebuinţă ca noi toţi să ne tămăduim de patimi şi de rănile păcatelor şi apoi să păzim toate poruncile Domnului şi să lucrăm toată fapta bună. Şi, deşi nu vom ajunge să īmplinim toate poruncile Domnului şi toate faptele bune, cel puţin este de neapărată nevoie să ne aflăm sănătoşi, īntregi, din partea rănilor şi neputinţelor păcatelor, prin porunca şi fapta bună a pocăinţei. Şi, de vom muri sănătoşi, vindecaţi de patimi şi de păcat prin pocăinţă, ne vom duce īn Īmpărăţia Cerurilor. Iar dacă vom muri nevindecaţi, neputincioşi, urīţi şi nepocăiţi, ne vom duce īn iad. Fiindcă Īmpărăţia Cerurilor nu este pentru păcătoşii cei bolnavi, care nu s-au pocăit, ci este lăcaş şi palat, care primeşte pe cei ce s-au īndreptat prin pocăinţă, adică pe bine-cinstitorii cei vrednici şi drepţi. De aceea, cei păcătoşi, ca şi mine, să strigăm totdeauna către Dumnezeu cu acele rugăciuni obşteşti ale Bisericii noastre Ortodoxe: „Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău! Şi pe noi ne primeşte īntru pocăinţă şi mărturisire, ca un bun şi iubitor de oameni!” Amin!

Bibliografie: Sfīntul Nicodim Aghioritul, Cuvīnt pentru pocăinţă, Editura Credinţa strămoşească, 1999.


CUVĪNTUL SFĪNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE TAINA SPOVEDANIEI

[...] Cīnd ni-i bolnav trupul, facem totul şi ne zbatem ca să scăpăm de suferinţe; dar cīnd ni-i bolnav sufletul, amīnăm şi nu ne sinchisim. De aceea nu scăpăm nici de bolile trupeşti, pentru că pentru noi sīnt fără importanţă cele necesare, iar cele fără importanţă, necesare. Lăsăm izvorul păcatelor şi curăţim rīurile. Că pricina bolilor trupeşti este păcatul cuibărit īn suflet a arătat-o slăbănogul de treizeci şi opt de ani (Ioan 5, 2-15), bolnavul coborīt prin acoperiş (Luca 5, 18-25), iar īnainte de toţi Cain (Facerea 4, 8). Dovezi despre adevărul acesta găseşti cīte vrei şi unde vrei. Să secăm, dar, izvorul păcatelor şi vom opri toate pīraiele bolilor trupeşti. Nu vei pune capăt numai bolilor, ci şi păcatului; şi păcatului mai mult decīt bolii, pe cīt este sufletul mai bun decīt trupul.

Să ne ducem, dar, la Hristos şi acum; să-L rugăm să ne īntărească slăbănogitul nostru suflet; şi, lăsīnd la o parte toate cele trupeşti, să-I vorbim numai de cele duhovniceşti. Iar dacă le vrei neapărat şi pe cele trupeşti, īngrijeşte-te de ele după cele duhovniceşti. Nu dispreţui păcatul, pentru că nu simţi dureri cīnd păcătuieşti, ci tocmai de aceea mai ales suspină, că nu simţi dureri. Şi nu simţi dureri, nu pentru că nu te muşcă păcatul, ci pentru că sufletul, fiind plin de păcate, nu simte muşcătura. Gīndeşte-te la cei care au conştiinţa propriilor lor păcate, că se vaită mai cumplit decīt cei tăiaţi şi arşi cu fierul īnroşit; şi cīte nu fac, cīte nu suferă, cīt nu plīng şi se tīnguie, numai ca să scape de chinurile conştiinţei? N-ar face-o, dacă nu i-ar durea sufletul!

Deci cel mai bun lucru este să nu păcătuieşti, iar dacă păcătuieşti, să simţi păcatul şi să te īndrepţi. Dacă nu simţim păcatele, dacă nu vorbim de ele, cum vom ruga pe Dumnezeu, cum īi vom cere iertare de păcate? Cīnd tu, cel ce păcătuieşti, nici asta nu vrei să ştii că ai păcătuit, pentru care păcate Īl rogi pe Dumnezeu? Pentru cele pe care nu le ştii? Iar dacă nu ştii ce păcate īţi iartă Dumnezeu, cum poţi şti măreţia facerii Lui de bine? Spune-ţi, dar, păcatele tale unul cīte unul, ca să ştii pentru care păcate iei iertare de la Dumnezeu şi ca astfel să-I fii recunoscător Binefăcătorului tău. Cīnd superi pe vreun om, rogi pe prietenii lui, pe vecinii lui şi chiar pe slugile lui, cheltuieşti bani, pierzi zile īntregi, ducīndu-te la uşa lui şi rugīndu-l de iertare; iar dacă cel supărat te respinge o dată, de două ori, chiar de mai multe ori, nu te descurajezi, ci, fiind mai neliniştit, īţi măreşti şi mai mult rugămintea. Dar cīnd supărăm pe Dumnezeu căscăm, ne lenevim, ne desfătăm, ne īmbătăm şi ne căutăm de treburile noastre. Cīnd īl mai putem face milostiv? Şi cum să nu-L supărăm mai mult? Că īl facem să Se supere şi să Se mīnie şi mai mult cīnd nu ne doare sufletul că păcătuim. De aceea merităm să fim acoperiţi de pămīnt, să nu mai vedem soarele, să nu mai respirăm, că avīnd un Stăpīn atīt de uşor de īmpăcat, īl mīniem; şi mīniindu-L, nici nu ne pocăim. Şi totuşi Dumnezeu cīnd Se mīnie pe noi, n-o face cu ură şi cu duşmănie, ci vrīnd să ne atragă şi mai mult la El. Dacă ţi-ar face mereu bine, deşi Īl insulţi, L-ai dispreţul mai mult. Dar ca să nu faci asta, īşi īntoarce cītăva vreme faţa de la tine, ca să te aibă necontenit alături de El.

Să avem, deci, īncredere īn iubirea Sa de oameni şi să ne pocăim cu toată purtarea de grijă, īnainte de a sosi ziua īn care pocăinţa nu mai este de folos. Acum totul stă īn puterea noastră; atunci Judecătorul este stăpīn pe hotărīrea Lui: Să īntīmpinăm faţa Lui īntru mărturisire (Psalmi 94, 2), să plīngem, să ne tīnguim. De-am putea ruga pe Judecătorul, īnainte de ziua cea mare a judecăţii, să ne ierte de păcate, n-ar mai fi nevoie să venim la judecată; dar dacă n-o facem, vom spune păcatele īn auzul īntregii lumi şi nu vom mai avea nici o nădejde de iertare. Nimeni din cei care nu şi-au şters aici pe pămīnt păcatele, nu poate scăpa dincolo de pedeapsă; ci, după cum cei din īnchisori sīnt duşi cu lanţurile lor la tribunal, tot aşa toate sufletele, cīnd pleacă de aici, sīnt duse la īnfricoşătorul scaun de judecată, avīnd īn jurul lor fel de fel de lanţuri de păcate. Viaţa de aici nu-i deloc mai bună decīt o īnchisoare; ci după cum atunci cīnd intrăm īn locaşul acela īi vedem pe toţi īnlănţuiţi cu lanţuri, tot aşa şi īn lume, dacă am īndepărta tot īnvelişul care acoperă faţa lumii şi al oamenilor, am intra īn viaţa fiecăruia, īn sufletul fiecăruia, atunci am vedea că fiecare este īnlănţuit cu lanţuri mai grele decīt cele de fier; dar mai ales, dacă ai intra īn sufletele bogătaşilor, ai vedea că sīnt cu atīt mai īnlănţuiţi cu cīt sīnt mai bogaţi. După cum pe un īntemniţat īl nefericeşti cīnd īl vezi legat la gīt şi la mīini, iar adeseori cu cătuşe la picioare, tot aşa şi pe bogat, cīnd īl vezi īnconjurat de bogăţii nenumărate, nu-l socoti bogat pentru că are bogăţii, ci nefericit, tocmai din pricina lor! Īn afară de aceste lanţuri, mai are şi crud temnicer: urīta dragoste de bani, care nu-l lasă să treacă pragul īnchisorii; īi pune īn butuci picioarele, pune străjeri la poarta temniţei, zideşte alte porţi, pune noi zăvoare şi-l aruncă tocmai īn fundul temniţei, convingīndu-l să se bucure chiar de aceste lanţuri, ca să nu mai aibă nici o nădejde de scăpare din relele ce l-au cuprins. Ce bine ar fi de-ai putea citi gīndurile sufletului lui! I-ai vedea sufletul nu numai īnlănţuit, ci şi murdar, īntinat şi plin de stricăciuni!

Nici plăcerile trupeşti nu sīnt mai bune decīt dragostea de bani şi de avere, ba chiar mai rele, pentru că pīngăresc şi trupul īmpreună cu sufletul şi aduc, şi peste unul şi peste altul, nenumărate boli. [...]

Unii oameni vor fi osīndiţi şi aici, şi dincolo; alţii, numai aici; unii, numai dincolo; alţii, nici aici, nici dincolo. Aici şi dincolo, precum iudeii: căci au fost pedepsiţi şi aici - cīnd au īndurat acele nemaiauzite suferinţe, la căderea Ierusalimului - şi īndură şi dincolo cea mai cumplită pedeapsă, ca locuitorii Sodomei şi mulţi alţii. Numai dincolo, ca bogatul care se pīrjolea īn iad şi nu era stăpīn nici pe o picătură de apă. Numai aici, ca desfrīnatul din Corint. Dar nici aici, nici dincolo, ca Apostolii, ca Proorocii, ca Fericitul Iov; căci suferinţele lor nu erau osīndă, ci lupte şi īncercări. Să ne sīrguim dar să facem parte din aceştia din urmă! Dacă nu din aceştia, atunci cel puţin din cei care-şi spală păcatele aici. Īnfricoşător este scaunul acela de judecată, osīnda de neīnlăturat, iar chinul de nesuferit. Dacă vrei să nu fii pedepsit nici aici, judecă-te singur, cere-ţi singur socoteală de faptele tale! Ascultă ce spune Pavel: Dacă ne-am judeca pe noi īnşine, n-am mai fi judecaţi (1 Corinteni 11, 31). Dacă faci asta şi mergi īnainte pe acest drum, vei dobīndi şi cununa.

- Dar cum să mă pedepsesc pe mine īnsumi? m-ai putea īntreba.

- Plīngi, suspină cu amar, smereşte-te, chinuieşte-te, adu-ţi aminte de păcatele tale, unul cīte unul. Nu mic mijloc de pedepsire a sufletului este acesta. Dacă ai ajuns la zdrobirea inimii, atunci ştii că prin aceasta mai cu seamă se pedepseşte sufletul. Dacă ţi-ai adus aminte de păcatele tale, atunci ştii cītă durere se naşte de aici. De aceea Dumnezeu dă unei astfel de pocăinţe ca răsplată īndreptăţirea, spunīnd: Spune tu mai īntīi păcatele tale, ca să te īndreptezi! (Isaia 43, 26). Nu-i puţin lucru pentru īndreptarea ta adunarea īn minte a tuturor păcatelor tale, īntoarcerea lor şi pe o parte şi pe alta, după felul lor, şi trecerea lor pe dinaintea ochilor tăi. Cel care face lucrul acesta ajunge la o atīt de mare zdrobire de inimă, că socoteşte că nici nu merită să mai trăiască. Iar cel care a ajuns la această socoteală va fi mai moale ca ceara. Nu-mi vorbi mie numai de desfrīnare, nici de adulter, nici de păcate recunoscute de toată lumea ca păcate, ci adună īn mintea ta uneltirile tale ascunse, calomniile, grăirile de rău, deşertăciunile, pizmuirile tale şi toate păcatele la fel cu acestea! Că şi pentru aceste păcate nu vei suferi mică pedeapsă. Cel care ocărăşte se duce īn iad (Matei 5, 22); beţivul nu are parte de Īmpărăţia Cerurilor (1 Corinteni 6, 10); cel care nu iubeşte pe aproapele său supără atīt de mult pe Dumnezeu, că nici mucenicia nu-i este de vreun folos (1 Corinteni 13, 3); cel care nu poartă grijă de ai săi s-a lepădat de credinţă (1 Timotei 5, 8); cel care dispreţuieşte pe săraci este aruncat īn foc (Luca 16, 22-31). Nu socoti, dar, mici aceste păcate, ci adună-le pe toate şi scrie-le ca īntr-o carte. Dacă le scrii tu, Dumnezeu ţi le şterge, după cum dacă tu nu le scrii, Dumnezeu ţi le şi scrie şi te şi pedepseşte. Este, dar, cu mult mai bine ca păcatele noastre să fie scrise de noi şi să ne fie şterse sus, decīt, dimpotrivă, ca noi să le uităm, iar Dumnezeu să ni le pună īnaintea ochilor noştri īn ziua cea īnfricoşătoare. Aşadar, ca să nu se īntīmple asta, să trecem pe dinaintea conştiinţei noastre cu toată luarea aminte toate păcatele noastre şi vom vedea atunci că sīntem vinovaţi de multe păcate. Cine nu-i lipsit de lăcomie? Să nu-mi vorbeşti mie de o lăcomie măsurată, ci gīndeşte-te că şi pentru această mică lăcomie vom fi pedepsiţi. Şi pocăieşte-te! Cine nu ocărăşte? Dar şi ocara te aruncă īn iad (Matei 5, 22). Cine n-a vorbit de rău īn ascuns pe semenul său? Dar şi vorbitul de rău te lipseşte de Īmpărăţia Cerurilor. Cine nu s-a mīndrit? Dar şi omul mīndru este mai necurat decīt toţi. Cine nu s-a uitat cu ochi pofticioşi? Dar şi acesta a săvīrşit adulter (Matei 5, 28). Cine nu s-a mīniat pe fratele său īn zadar? Dar şi acesta este vinovat sinedriului (Matei 5, 22). Cine n-a jurat? Dar şi jurămīntul este de la cel rău (Matei 5, 34-37). Cine n-a jurat strīmb? Dar şi jurămīntul strīmb e mai mult decīt de la cel rău. Cine n-a slujit lui mamona? Dar şi acesta a căzut din adevărata robie, cea īntru Hristos (Matei 6, 24). Pot să numesc şi alte păcate mai multe ca acestea; dar sīnt de ajuns şi acestea şi īndestulătoare să ducă la pocăinţă pe un om care nu are inima de piatră şi nu-i cu totul nesimţit. Dacă fiecare din aceste păcate aruncă īn iad, ce nu vor face adunate toate la un loc?

- Atunci cum ne mai putem mīntui? mă poţi īntreba.

- Dacă vei īntrebuinţa pentru fiecare păcat doctoria potrivnică păcatului: milostenia, rugăciunile, căinţa, pocăinţa, smerenia, inima zdrobită, dispreţuirea averilor. Dumnezeu a pus nenumărate căi de mīntuire dacă vrem să luăm aminte. [...]

Cīnd mintea omului este stăpīnită, ca de beţie sau de nebunie, de un gīnd rău, greu īi este omului să se libereze dacă sufletul nu-i deosebit de puternic. Cumplit lucru, cumplit lucru este cīnd faci loc īn suflet patimilor rele! De aceea trebuie să le īndepărtăm prin orice mijloc şi să nu le lăsăm intrare liberă; cīnd ajung de pun stăpīnire pe suflet şi-l biruie, dau naştere la mare vīlvătaie, ca şi focul ce cade pe lucruri care se aprind uşor. Vă rog deci să faceţi totul ca să le opriţi intrarea. Să nu băgaţi īn sufletul vostru orice păcat, mīngīindu-vă cu acest gīnd fără de folos, spunīnd: „Ce lucru mare e fapta aceasta, ce mare lucru cealaltă?” De aici se nasc mii şi mii de rele. Că diavolul, ticălos fiind, pentru a pierde pe oameni se foloseşte de multă viclenie, de multă stăruinţă, de mult pogorămīnt. Īşi īncepe atacul cu lucruri mici. Să-ţi dau cīteva pilde. A vrut să-l facă pe Saul să asculte minciunile unei vrăjitoare (1 Regi 28, 7). Dar dacă l-ar fi sfătuit dintru īnceput la asta, Saul nu l-ar fi ascultat. Cum l-ar fi ascultat cīnd Saul a gonit pe vrăjitoare? (1 Regi 28, 3). De aceea, diavolul se strecoară īn sufletul lui pe nesimţite, īncetul cu īncetul. Mai īntīi īl face să nu asculte de Samuil; apoi īl face să aducă lui Dumnezeu arderi de tot cīnd nu era Samuil de faţă; iar cīnd a fost ţinut de rău, răspunde că a fost silit să jertfească pentru că īl ameninţau cumplit vrăjmaşii. Şi ar fi trebuit să plīngă o astfel de faptă! El īnsă socotea că n-a făcut nici un rău. Dumnezeu īi porunceşte apoi să nu cruţe pe amaleciţi; dar el calcă şi această poruncă. De aici au ieşit acele fapte īndrăzneţe īmpotriva lui David şi aşa, pe nesimţite şi īncetul cu īncetul, nu s-a mai putut opri din alunecuşul său pīnă a ajuns de s-a aruncat pe sine īnsuşi īn prăpastia pierzării.[...] De aceea, trebuie să ne īmpotrivim de la īnceput păcatelor. Chiar dacă diavolul s-ar opri la cele dintīi păcate ce le aduce asupra noastră, nici aşa n-ar trebui să dispreţuim aceste prime păcate; cīnd īnsă sufletul e nepăsător, diavolul ne urcă şi la mai mari păcate. Trebuie deci să facem totul ca să stīrpim īnceputurile păcatelor. Să nu te uiţi la păcat că este mic, ci să te gīndeşti că ajunge rădăcină de mare păcat dacă nu-l iei īn seamă. Iar dacă trebuie să vă spun ceva care să vă minuneze, este că păcatele mari nu au nevoie de atīta luare-aminte ca păcatele mici şi neīnsemnate. Īnsăşi natura păcatelor mari face ca să ne īndepărtăm de ele; cele mici īnsă, pentru că sīnt mici, ne fac să fim nebăgători de seamă şi nu ne īndeamnă să pornim cu hotărīre la stīrpirea lor. De aceea şi ajung repede mari, pentru că dormim. Aceasta o poţi vedea şi cu bolile trupului. Aşa s-a născut īn Iuda acel mare păcat. Dacă furtul banilor săracilor nu i s-ar fi părut mic păcat, n-ar fi ajuns să vīndă pe Hristos. Dacă tirania slavei deşarte nu li s-ar fi părut iudeilor un păcat mic, n-ar fi alunecat să ajungă ucigători de Hristos. Şi poţi vedea că toate păcatele se nasc aşa. [...]

De la nişte păcate aşa de mici ne duce vicleanul diavol la păcate mari; iar de la păcatele cele mari ne duce la deznădejde; şi găseşte diavolul cu aceasta o altă cale de pieire, nu mai mică decīt cea de mai īnainte. Că nu ne pierde atīt de mult păcatul, cīt deznădejdea. Dacă cel care a făcut un păcat se trezeşte, īşi īndreaptă prin pocăinţă repede păcatul săvīrşit; dar cel care se deznădăjduieşte şi nu se pocăieşte nu se īndreaptă, pentru că n-a folosit lea­curile pocăinţei. Diavolul ne mai īntinde īncă o a treia cursă cumplită. De pildă cīnd păcatul īmbracă haina evlaviei.

- Dar de unde are diavolul atīta putere, aş putea fi īntrebat, īncīt să īnşele pe oameni pīnă īntr-atīta?

- Ascultă şi fereşte-te de gīndurile lui! A poruncit Hristos prin Pavel ca femeia să nu se despartă de bărbat şi să nu se lipsească unul pe altul decīt prin bună īnţelegere (1 Corinteni 7, 5). Dar unele femei, din o aşa zisă dragoste de evlavie şi de īnfrīnare, īndepărtīndu-se de bărbaţii lor, cu gīndul că fac faptă de evlavie, au īmpins pe bărbaţii lor la desfrīnare.[...]

Alţii socotesc iarăşi drept un mare cīştig să se īntristeze peste măsură pentru păcatele lor. Dar şi aceasta este o viclenie diavolească; dovadă Iuda; aceasta l-a făcut să se spīnzure. De aceea şi Pavel se temea pentru cel ce căzuse īn desfrīnare; se temea să nu păţească la fel şi a sfătuit pe corinteni să-l smulgă iute din ghearele deznădejdii, ca nu cumva să fie doborīt de mai multă īntristare unul ca acesta (2 Corinteni 2, 7). Apoi pentru a arăta că o astfel de īntristare prea mare este o cursă a diavolului, spune: Ca să nu ne lăsăm covīrşiţi de satana; că nu ne sīnt necunoscute gīndurile lui (2 Corinteni 2, 11); că ne atacă el cu multă viclenie, ne spune Pavel. Dacă diavolul ar lupta īmpotriva noastră pe faţă şi deschis, victoria noastră ar fi uşoară şi lesnicioasă; dar, mai bine spus, dacă sīntem cu luare-aminte chiar ne va fi uşoară, că Dumnezeu ne-a īnarmat īmpotriva fiecăreia din aceste viclenii. Ascultă ce ne sfătuieşte Hristos, pentru a ne convinge să nu nesocotim nici cele mai mici păcate! Ne spune: Cel ce zice fratelui său: «Nebune» vinovat va fi gheenei (Matei 5, 22); şi: Cel ce se uită cu ochi desfrīnaţi, a şi săvīrşit păcatul desfrīnării (Matei 5, 28) şi vaită pe cei ce rīd (Luca 6, 25). Pretutindeni stīrpeşte īnceputurile şi seminţele păcatelor şi ne spune că vom da socoteală de orice cuvīnt deşert (Matei 12, 36). Pentru aceasta Iov aducea jertfă lui Dumnezeu chiar pentru gīndurile copiilor lui (Iov 1, 5). Despre a nu te deznădăjdui Scriptura spune: Oare cel ce cade nu se scoală sau cel ce se abate nu se īntoarce? (Ieremia 8, 4); şi iarăşi: Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se īntoarcă şi să fie viu (Iezechiel 18, 23); şi: Astăzi de veţi auzi glasul Lui (Psalmi 94, 8). Sīnt īn Sfīnta Scriptură şi alte multe cuvinte şi pilde de acest fel. Şi ca să nu pierim din pricina unei false evlavii, ascultă ce spune Pavel: Ca nu cumva să fie doborīt de mai multă īntristare unul ca acesta (2 Corinteni 2, 7).

Cunoscīnd, dar, toate acestea, să punem īnţelepciunea Scripturilor īn faţa tuturor căilor care abat pe trīndavi de pe drumul cel drept. Să nu spui: „Ce mare lucru este dacă mă uit cu curiozitate la o femeie?” Dacă săvīrşeşti desfrīnarea cu inima, repede o vei īndrăzni şi cu trupul. Să nu spui: „Ce mare lucru este dacă nu dau nimic de pomană săracului acestuia?” Dacă nu dai acestuia, n-ai să dai nici celuilalt; iar dacă nu dai aceluia, n-ai să dai nici altuia. Iarăşi să nu spui: Ce mare lucru este dacă poftesc lucrurile semenului meu? Vorbele acestea, vorbele acestea au dus la pieire pe Ahaav (3 Regi 21, 1-29). Şi doar dăduse bani pe vie! Da, dar o cumpărase fără voia stăpīnului ei. Nu trebuia să o cumpere cu sila, ci cu voia stăpīnului viei. Dacă cel care a dat preţul cuvenit pe vie a fost pedepsit aşa, pentru că a luat-o cu sila, ce osīndă nu merită, oare, cel care nu dă nici preţul cuvenit, ba răpeşte şi cu sila şi mai trăieşte şi īn vremea harului?

Aşadar, ca să nu fim osīndiţi, să nu ne mīnjim cu silnicii şi cu răpiri. Să ne ferim de păcate, şi mai ales de īnceputurile păcatelor, ca să ne īngrijim cu toată rīvna şi de virtute. [...]

Bibliografie: Sfīntul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, PSB 23, Bucureşti, 1994.


CUVĪNTUL SFĪNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE CĂINŢĂ

[…] De unde deci, de unde voi īncepe cuvīntul? Ce temelie voi pune cuvintelor mele? Negreşit, nu altă temelie decīt cuvintele lui Hristos, prin care nefericeşte pe cei ce rīd şi aşează īn rīndul fericiţilor pe cei ce plīng, spunīnd astfel: Fericiţi cei ce plīng, că aceia se vor mīngīia (Matei 5, 4) şi Vai vouă, celor ce rīdeţi acum, că vă veţi tīngui şi veţi plīnge (Luca 6, 25).

Şi pe foarte bună dreptate. Tīnguire cu adevărat, tīnguire şi lacrimi este tot timpul de acum. Cumplită suferinţă a cuprins īntreaga omenire. Cumplite păcate stăpīnesc pe toţi oamenii. Dacă ar vrea cineva să le cerceteze cu de-amănuntul, dacă īntr-adevăr ar fi cu putinţă să le cerceteze cu de-amănuntul, nu va īnceta să plīngă şi să se tīnguiască. Toate s-au īntors cu susul īn jos, toate s-au amestecat. Nicăieri nu-i urmă de faptă bună. Şi ce-i mai groaznic e că nici noi nu ne mai dăm seama de păcatele ce ne stăpīnesc şi nici nu ne ducem la alţii ca să le arătăm. Ne asemănăm cu un om plin de sănătate pe dinafară, dar mistuit pe dinăuntru de o boală grea. Din pricina nesimţirii īn care am ajuns, nu ne mai deosebim īntru nimic de nebunii care spun şi săvīrşesc fără frică fapte pline de primejdie şi de ruşine. Nu le este ruşine deloc de faptele şi cuvintele lor, ba dimpotrivă, se mai şi laudă cu ele. Se cred mai sănătoşi decīt cei cu adevărat sănătoşi. Aşa sīntem şi noi. Ne purtăm cum se poartă oamenii bolnavi, dar nici măcar nu simţim că sīntem bolnavi. Cīnd trupul ne este chinuit de o boală mică de tot, chemăm īndată doctori, cheltuim bani, luăm doctorii amare, răbdăm operaţii şi nu ne oprim să facem tot ce putem pīnă nu izgonim boala din trupul nostru. Cīnd īnsă sufletul nostru ne este īmboldit īn fiecare zi de păcat, cīnd ne este sfīşiat de patimile trupului, cīnd e ars, cīnd e aruncat īn prăpastie şi e pe cale de a se pierde cu orice chip, nu spunem nici cel mai mic cuvīnt.

Care este pricina? Pricina e aceea că boala ne-a cuprins pe toţi. După cum, atunci cīnd sīntem bolnavi trupeşte şi nu e nimeni care să ştie să ne vindece, nu este nici o oprelişte ca boala să ne doboare pe toţi, căci nu este nimeni care să-i stăvilească furia, tot astfel e şi cu boala sufletelor noastre. Pentru că nu este nimeni deplin sănătos īn credinţă, pentru că sīntem cu toţii bolnavi - unii mai greu, alţi mai puţin greu - de aceea nu este nimeni īn stare să vină īn ajutorul nostru, al bolnavilor. Dacă ar veni la noi un om din altă parte - un om care ar cunoaşte bine şi poruncile lui Hristos, dar şi viaţa noastră amestecată - nu ştiu dacă nu-şi va īnchipui că nu există alţi duşmani mai mari ai lui Hristos decīt noi. Īntr-adevăr, aşa ne ducem viaţa, ca şi cum ne-am da toată silinţa să mergem īmpotriva poruncilor lui Hristos.

Şi, ca să nu crezi că exagerez cīnd vorbesc aşa, voi īncerca să dovedesc spusele mele. Nu altfel, ci chiar prin poruncile lui Hristos. Ce spune Hristos? S-a spus celor de demult: Să nu ucizi! Iar Eu vă zic vouă: Tot cel ce se mīnie pe fratele său īn deşert, vinovat va fi judecăţii. Cel care va zice fratelui său «netrebnicule», vinovat va fi sinedriului. Iar cine va zice: «nebunule», vinovat va fi de gheena focului (Matei 5, 21-22). Acestea le spune Hristos. Noi īnsă călcăm legea aceasta mai mult decīt cei care nu cred īn Hristos, căci īn fiecare zi umplem de nenumărate ocări pe fraţii noştri. Şi ce este mai de rīs e aceea că ne ferim să rostim cuvīntul „nebunule”, dar de cele mai multe ori aruncăm īn obrazul fraţilor noştri ocări mai grele decīt aceasta, ca şi cum numai cuvīntul „nebun” ar atrage după dīnsul osīnda gheenei. Voia lui Hristos nu a fost asta, El a dat această pedeapsă pentru a pedepsi īndeobşte pe orice hulitor. Că lucrurile stau aşa se vede din cuvintele lui Pavel, care spune: Nu vă īnşelaţi: nici desfrīnaţii, nici slujitorii idolilor, nici prea-curvarii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici hulitorii, nici răpitorii nu vor moşteni Īmpărăţia lui Dumnezeu (1 Corinteni 6, 9-10). Dacă cel care spune fratelui său: „nebunule” este vrednic de cea mai grea pedeapsă, cīt de mult foc al gheenei va aduna pe capul său cel care huleşte pe fratele său numindu-l „răufăcător”, „pizmăreţ”, „om fără conştiinţă”, „rīvnitor de slavă deşart㔠şi mai ştiu eu cum? Ocările: „nebunule” şi „netrebnicule” sīnt cu mult mai uşoare decīt cele amintite. Din pricina aceasta, Hristos, lăsīndu-le la o parte pe toate celelalte mai grozave, le-a amintit numai pe acestea, pentru ca să cunoşti că, dacă o ocară mai uşoară aduce iadul peste cel ce-o rosteşte, cu mult mai mult īi vor aduce ocările mai mari, ocările mai greu de suferit.

Dacă unii socotesc aceste cuvinte ale lui Hristos o exagerare (şi cunosc pe unii care au o astfel de părere greşită, cunosc pe unii care socotesc că ameninţarea cu iadul s-a spus numai ca să īnfricoşeze pe oameni), atunci urmează că nici prea-curvarii, nici sodomiţii, nici curvarii, nici īnchinătorii la idoli nu sīnt osīndiţi cu numele iadului. Dacă i-a ameninţat pe hulitori numai că să-i īnfricoşeze, atunci negreşit a făcut acelaşi lucru şi cu ceilalţi, căci pe toţi i-a ameninţat cu pierderea Īmpărăţiei Cerurilor, odată ce i-a īnşirat la un loc. Poate cineva mă va īntreba:

- Oare hulitorul va avea aceeaşi soartă ca şi prea-curvarul, ca şi curvarul, ca şi lacomul, ca şi īnchinătorul la idoli?

- Nu e vremea să cercetăm acum dacă toţi vor primi aceeaşi pedeapsă. Dar că toţi vor cădea din Īmpărăţia Cerurilor, şi hulitorul īmpreună cu ceilalţi, sīnt īncredinţat de cuvintele lui Pavel, iar mai bine-zis ale lui Hristos, Care lucrează prin Pavel, că nici unii, nici alţii nu vor moşteni Īmpărăţia lui Dumnezeu.

Nu numai īn privinţa acestui cuvīnt din Scriptură, dar şi īn privinţa a numeroase altele, mulţi oameni au această părere greşită şi socotesc că īndeobşte toate pedepsele hotărīte celor păcătoşi nu sīnt rostite de Hristos decīt ca o exagerare. Aceasta īnsă e o cursă a diavolului. Diavolul a strecurat īn mintea unora această mīngīiere, că pedepsele date de Dumnezeu păcătoşilor sīnt o exagerare, cu scopul de a adormi teama de pedeapsă īn sufletele acelora care, din dragostea de Dumnezeu, s-ar căi de păcatele lor, şi de a-i face nepăsători faţă de ascultarea poruncilor. Acum, atīta vreme cīt trăim pe acest pămīnt, gīndul acesta poate īnşela pe oamenii cu suflete mai trīndave, dar īn vremea Īnfricoşătoarei Judecăţi se va vădi īnşelăciunea. Se va vădi atunci cīnd nimeni nu va mai avea nici un cīştig de pe urma căinţei. Spune-mi, te rog, care este folosul ca acum să ne lăsăm īnşelaţi de acest gīnd, şi să ne dăm seama de īnşelăciune atunci, īn ziua judecăţii, cīnd nu vom avea nici un folos de pe urma pocăinţei? Să nu ne īnşelăm īn deşert! Să nu gīndim spre răul nostru ceea ce nu trebuie! Să nu atragem asupră-ne īncă şi o altă pedeapsă, aceea pricinuită de necredinţă. Cumplită pedeapsă vine peste noi, nu numai pentru că nu īndeplinim poruncile lui Hristos, dar şi pentru că nu credem īn ele. Iar necredinţa aceasta vine de acolo că ni s-a slăbit puterea de a īndeplini poruncile Lui. Cīnd nu voim să avem liniştea ce ne-o dă ascultarea de glasul lui Dumnezeu şi nici nu voim să facem cele poruncite, atunci - spre a scăpa mintea noastră de teama chinurilor viitoare, pentru că sīntem cu conştiinţa īncărcată şi sugrumată de păcate - ne silim să izgonim din mintea noastră frica cumplită de pedepsele ce ne aşteaptă. Prin asta īnsă, ne aruncăm īn altă prăpastie şi mai mare, aceea că punem la īndoială īnsăşi existenţa chinurilor viitoare. După cum bolnavii cuprinşi de fierbinţeală nu scapă de aceasta dacă se bagă īn apă rece, ci, dimpotrivă, li se măreşte fierbinţeala, tot astfel şi noi, pentru că ne īnţeapă conştiinţa păcatelor noastre, ne silim să ne cufundăm īn cugetarea că pedepsele viitoare sīnt o exagerare, pentru ca să putem apoi săvīrşi fără teamă orice păcat.

Ne mīniem pe fraţii noştri nu numai cīnd sīnt de faţă, ci, de cele mai multe ori, pornim război īmpotriva lor cīnd ei nu sīnt de faţă. Dar asta-i culmea sălbăticiei. Mai mult īncă: faţă de cei mai tari şi mai puternici ne purtăm cu multă blīndeţe, chiar dacă ne fac rău, chiar dacă ne ocărăsc, pentru că le ştim de frică; pe cei de o seamă cu noi şi mai mici decīt noi īnsă īi urīm şi-i duşmănim, chiar dacă nu ne-au supărat cu nimic. Acest lucru n-are altă lămurire decīt că ne temem mai mult de oameni decīt de Hristos.[...]

Cine poate spune că īn viaţa lui nu s-a mīniat niciodată fără socoteală şi īn deşert, că nu a ocărīt niciodată? Să nu-mi dai ca pildă pe un om care s-a mīniat şi a ocărīt de puţine ori īn viaţa lui. Spune-mi un om care n-a ocărīt şi nu s-a mīniat niciodată! Atīta vreme cīt nu poţi să-mi arăţi un asemenea om, nu poţi īndepărta nici ameninţarea de deasupra lui pentru pricina că n-a ocărīt des şi nu s-a mīniat des. Şi tot astfel şi hoţul, şi desfrīnatul, chiar dacă săvīrşesc păcatul numai o singură dată, nu scapă de pedeapsă pentru că nu l-au săvīrşit de mai multe ori, ci sīnt pedepsiţi tocmai pentru că au īndrăznit să-l săvīrşească.

Care dintre necredincioşi n-ar socoti basm porunca numaidecīt următoare celei de mai sus, cīnd vede că noi o călcăm cu atīt de mare īnverşunare? Dumnezeu a spus: Dacă īţi aduci darul tău la altar, şi acolo īţi aduci aminte că fratele tău are ceva īmpotriva ta, lasă acolo darul tău, īnaintea altarului, şi mergi mai īntīi şi īmpacă-te cu fratele tău şi apoi vino şi adu-ţi darul tău (Matei 5, 23-24). Noi īnsă ne apropiem de altare duşmănindu-ne cu alţii, purtīnd īn sufletul nostru ura īmpotriva fraţilor noştri. Dumnezeu Se īngrijeşte atīt de mult ca noi să trăim īn pace unii cu alţii, īncīt rabdă să rămīnă nesăvīrşită jertfa ce i-o aducem, să īntrerupem slujba către El, numai din dorinţa ce o are de a pune capăt duşmăniei şi urii ce o avem unii faţă de alţii. Iar noi ţinem socoteală atīt de puţin de această dorinţă a Lui, īncīt păstrăm zile īntregi duşmănia, spre propria noastră pagubă.

Hristos pedepseşte nu numai pe cei care caută să se răzbune, dar şi pe cei care dispreţuiesc pe fraţii care-i duşmănesc, deşi īn sufletele lor nu le mai poartă ura. Hristos a poruncit ca acela ce face rău să se ducă şi să se īmpace cu cel căruia i-a făcut rău, pentru că acela care a făcut răul poate fi mai greu cuprins de dorinţa de răzbunare, pe cīnd cel ce a suferit răul poartă necontenit īn sufletul lui dorinţa de răzbunare. Prin aceasta, Hristos a arătat că acela care nedreptăţeşte, cel care a dat naştere rădăcinii păcatului, este mai vinovat decīt cel nedreptăţit, pentru că poartă răspundere şi pentru pedeapsa dată de Hristos celui nedreptăţit. Cu toate acestea, noi nu ne īnvăţăm minte, ci ne supărăm şi ne mīniem pe fraţii noştri pentru lucruri de nimic. Apoi, ca şi cum nu s-ar fi īntīmplat nimic de seamă, nu ne mai pasă de cele săvīrşite, uităm pe cei pe care i-am supărat şi lăsăm ca ura să ţină vreme īndelungată, fără să ne dăm seama că vom primi o pedeapsă cu atīt mai mare, cu cīt lăsăm să se scurgă mai multe zile peste supărarea pricinuită, deoarece prin aceasta ne īmpăcăm şi mai greu unii cu alţii. După cum atunci cīnd iubim pe cineva, nimic din cele care despart cu uşurinţă pe oameni nu poate să aibă tărie şi crezare pentru a strica prietenia, tot astfel şi atunci cīnd duşmănia pune stăpīnire pe sufletul nostru, toate sīnt uşoare şi lesnicioase pentru cei care vor să ne sporească şi mai mult duşmănia. Căci vorbele bune ce ne-ar fi spuse deşteaptă neīncrederea noastră şi numai răutăţile sīnt crezute. Hristos ne porunceşte să lăsăm darul la altar şi, mai īntīi, să ne īmpăcăm cu fratele nostru, ca să cunoaştem că, dacă nu trebuie să amīnăm īmpăcarea noastră nici atunci cīnd īi aducem īnchinăciune, cu atīt mai mult trebuie să facem asta īn alte timpuri, cīnd ne ocupăm de lucruri pămīnteşti.

Pe faţă purtăm obrăzarul īmpăcării, dar īnlăuntrul sufletului nostru ţinem cea mai neīmpăcată ură. Ne dăm bună ziua unii altora atunci cīnd ne ducem la biserică, dar de obicei „bună ziua” o spunem numai cu buzele, īnsă nu acest lucru īl vrea Domnul. Domnul vrea să iubim din suflet pe fratele nostru, să-i dăm „bună ziua” din inimă. Aceasta este īntr-adevăr salutare, cealaltă, obrăzar şi făţărnicie; cel care dă īn acest chip bună ziua şi nu iubeşte, mai mult īl supără pe Dumnezeu decīt īl īmbunează. Dumnezeu cere de la noi dragoste curată, dragoste īnrădăcinată adīnc īn sufletul nostru, nu dragostea aceasta pocită pe care adeseori o arătăm oamenilor. Purtăm pe buze numele dragostei, dar am stins puterea ei, iar aceasta este īncă o dovadă că fărădelegile noastre au pus stăpīnire pe noi, căci spune Hristos: Din pricina īnmulţirii fărădelegii, se va răci dragostea multora (Matei 24, 12). Şi acestea le facem noi creştinii, cărora ni s-a poruncit să nu ne mīniem, să nu avem duşmani, iar dacă avem duşmani, duşmănia noastră să ţină numai o zi, căci s-a spus: Soarele să nu apună peste mīnia voastră! (Efeseni 4, 26). Noi īnsă nu ne mărginim la atīta, ci ţesem uneltiri unii īmpotriva altora, muşcīnd şi nimicind prin vorbele şi faptele noastre propriile noastre mădulare, adică pe proprii noştri fraţi. Iar aceasta este curată nebunie. Şi aşa este, căci după acestea mai cu seamă īi recunoaştem pe īndrăciţi şi pe nebunii ce nu se pot vindeca.

Ce să mai spunem despre celelalte porunci date de Hristos? Ce să spunem despre porunca dată pentru a ne īmpăca cu pīrīşul nostru pīnă sīntem pe cale cu el? (Matei 5, 25-26) Ce să mai spunem despre porunca ce o dă īn privinţa faptei nesăbuite, despre privirile pofticioase (Matei 5, 28) şi despre prietenia necugetată şi păgubitoare de suflet (Matei 5, 29-30)? Prin „ochiul drept” şi prin „mīna dreaptă”, Hristos n-a lăsat să se īnţeleagă altceva decīt pe cei ce ne iubesc spre paguba noastră sufletească. N-a fost călcată oare adeseori īn picioare, n-a fost desfiinţată porunca ce ne opreşte să ne despărţim de soţiile noastre (Matei 5, 31-32)?

Mă ruşinez să mai vorbesc despre porunca ce opreşte orice jurămīnt (Matei 5, 33-37), nu numai din pricina jurămintelor pe care le facem, dar mai ales din pricina jurămintelor noastre mincinoase. Dacă jurămīntul, chiar jurămīntul adevărat, este un păcat şi o călcare a poruncii, ce vom spune despre jurămīntul mincinos? Dacă ce este mai mult decīt „da” şi „nu” este de la cel rău, de la diavolul, de la cine va fi ce este mincinos?

Hristos a mai spus apoi: Dacă te loveşte cineva peste obrazul drept, īntoarce-i şi pe celălalt; celui care vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i lui şi cămaşa; dacă te sileşte cineva să mergi o milă, mergi cu el două; celui ce-ţi cere, dă-i, şi nu īntoarce faţa de la cel ce vrea să se īmprumute de la tine (Matei 5, 39-42). Ce putem spune faţă de aceste porunci? Ne rămīne numai să plīngem şi să ne acoperim faţa de durere, căci nu īndeplinim nici una dintre poruncile amintite mai sus. Am apucat o cale cu totul potrivnică acestor porunci: ne cheltuim toată vremea īn judecăţi, īn lupte, īn procese, īn certuri. Nu au nici o īnrīurire asupra noastră nici adevărul faptelor, nici cuvintele lui Hristos; dimpotrivă, ne sălbăticim, ne mīniem chiar pentru lucruri de nimic.

Poate că, faţă de cele de mai sus, ai voi să-mi dai ca pildă pe unii oameni care şi-au dat toată averea săracilor şi care mai tīrziu au ajuns, din pricina sărăciei lor, de rīsul lumii şi au avut de suferit nenumărate nenorociri şi necazuri. Īţi voi răspunde, īn primul rīnd, că īmi vei putea arăta puţini astfel de oameni; īn al doilea rīnd, prin pilda ce ai dat, nu mi l-ai arătat pe īnţeleptul īnfăţişat de Hristos īn cuvintele amintite mai sus. Īnţeleptul acesta are o vieţuire mult mai duhovnicească decīt omul pe care mi l-ai dat ca pildă. Este o mare deosebire īntre un om care-şi dă de bunăvoie averile sale şi unul care suferă fără să crīcnească atunci cīnd i se iau toate averile. Dar pentru ce spun că suferă fără să crīcnească? Omul desăvīrşit despre care a vorbit Hristos, este cu mult mai sus şi decīt acesta. Porunca aceasta a lui Hristos īndepărtează atīt de mult din sufletele celor nedreptăţiţi mīnia īmpotriva celor ce i-au nedreptăţit, īncīt ei nu numai că nu se supără din pricina pierderii averilor, ba, dimpotrivă, mai dau de bunăvoie şi cele ce le-au mai rămas; şi este mai mare rīvna lor īn a suferi nedreptatea ce li se face decīt zelul şi nebunia celorlalţi īn a-i nedreptăţi. Cīnd cel ce nedreptăţeşte va vedea că cel nedreptăţit este gata să sufere mai mult decīt i-a fost gīndul, cīnd va vedea că, după ce şi-a īmplinit pofta, cel īmpilat se străduieşte să-i dea şi mai mult, atunci pleacă biruit, ruşinat de marea īmpăcare a celuilalt. Fiară să fie, sau ceva mai grozav decīt o fiară, va fi mai cumpănit, căci a văzut bine din această punere alături cīt este de rău el şi cīt este de bun celălalt.

Un om cu o astfel de viaţă īţi cer să-mi arăţi. Pe acesta īl văd īnfăţişat numai īn Scripturi, şi nicidecum īn vreo altă carte, iar īn viaţa de toate zilele deloc, deşi ne numim creştini. Nu-mi da ca pildă pe omul care suferă īn tăcere nedreptatea; se poate īntīmpla să se poarte aşa pentru că nu poate să se răzbune. Atunci avem omul desăvīrşit, omul cerut de Hristos, dacă el va arăta aceeaşi răbdare faţă de cei de o seamă cu el, īmpotriva cărora ar putea să se răzbune; ba mai mult, dacă ar merge pīnă acolo īncīt să īntreacă prin dărnicia sa dorinţa de jaf a celuilalt, să-i dea mai mult decīt vrea acela să-i ia şi să arate īndelungă-răbdare īn datul de bunăvoie a altor bunuri, īn afară de acelea ce i-au fost luate cu sila. Un astfel de om trebuie īnsă să mai aibă īncă o īnsuşire sufletească, deasupra celor arătate pīnă acum, care atinge īnsuşi vīrful faptei bune: unui astfel de om, Hristos īi porunceşte să rīnduiască īn ceata prietenilor, a prietenilor adevăraţi, pe duşmanii şi răufăcătorii lui, pe cei care īl păgubesc şi la pungă, şi la trup, şi īn toate celelalte. Hristos ne spune: Nu te mărgini la a da jefuitorului şi lacomului, ci iubeşte-l cu iubirea cea mai puternică, cu iubire curată! Acest gīnd a voit să-l īnfăţişeze prin cuvintele: Rugaţi-vă pentru cei ce vă necăjesc! (Luca 6, 28). Iar de rugat, de obicei, nu ne rugăm decīt pentru cei pe care-i iubim foarte mult. Şi, pentru ca să nu socoteşti din nou că aceste cuvinte sīnt o exagerare, pentru ca să nu intre astfel īn sufletul tău īnşelăciunea diavolului, de care am amintit mai sus, Hristos adaugă adevărului lucrurilor şi pricina, dreapta pricină a unei astfel de purtări, spunīnd: Căci, dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce plată aveţi? Oare nu şi vameşii fac acelaşi lucru? Şi, dacă īmbrăţişaţi pe cei ce vă īmbrăţişează, ce faceţi mai mult? Nu şi păgīnii fac acelaşi lucru? (Matei 5, 46-47) Cum să nu fie vrednică de tīnguire şi de nemīngīiată plīngere starea noastră morală, cīnd nu ne deosebim īn privinţa aceasta īntru nimic de vameşi şi de păgīni? Şi, dacă ar fi numai aceasta grozăvia! Dar nu! Nu numai că nu-i iubim pe vrăjmaşi, dar īncă īi duşmănim şi urīm chiar pe cei ce ne iubesc. Uitătura urītă, invidia, nimicirea prin fapte şi prin vorbe a cinstei şi a numelui bun a altora nu au altă lămurire decīt ura şi duşmănia īnverşunată. Astfel, nu numai că nu ne deosebim īntru nimic de păgīni, dar sīntem īn privinţa aceasta cu mult mai răi decīt ei. Hristos a poruncit să ne rugăm pentru cei ce ne duşmănesc, noi īnsă ţesem viclenii īmpotriva lor; cu toate că ni s-a poruncit să binecuvīntăm pe cei ce ne blestemă, īi acoperim de nenumărate blesteme. Poate fi oare o īnverşunare mai mare decīt această īmpotrivire şi decīt această luptă pe care o purtăm īmpotriva lui Hristos, Legiuitorul acestor porunci? Nu stăm noi īmpotriva tuturor poruncilor Lui?

Tirania slavei deşarte, a umblatului după lauda lumii - pe care Hristos, īn cuvintele numaidecīt următoare celor amintite mai sus, a cerut să o dezrădăcinăm din sufletele noastre - am īntins-o nu numai asupra rugăciunilor, postului şi milosteniei (Matei 6, 1-18), ci chiar asupra tuturor faptelor noastre; iar supunerea noastră faţă de nebunia acestei tiranii este mai mare decīt supunerea unui rob faţă de stăpīnul lui. Acest lucru este īndeajuns de cunoscut de toţi, de aceea trec peste el, spunīnd doar atīta, că unii oameni īşi dispreţuiesc atīt de mult mīntuirea sufletelor lor, īncīt nu mai dau nici o atenţie poruncilor lui Hristos; iar alţii, deşi voiesc să asculte de Hristos cīt de cīt, deşi se silesc să păzească unele porunci, totuşi sfīrşesc prin a ajunge să fie tot atīt de păgubiţi ca şi ceilalţi, din pricină că nu vor să dezlege de pe ei lanţurile slavei deşarte, ale umblatului după laudele lumii. Unul nu face deloc milostenie, altul dă celor săraci ceva din averile sale, dar face aceasta ca să-l laude lumea; cel din urmă nu este īntru nimic mai bun decīt cel dintīi. Astfel, diavolul ne-a prins pe toţi din toate părţile īn mrejele lui. Dacă ar putea omul să scape şi de acest păcat, să nu umble adică după laudele lumii cīnd face milostenie; dar, fiind stăpīnit de mīndrie, cade iarăşi īn acelaşi păcat, mai bine spus, īn unul şi mai grozav: nu pierde numai bunurile date ca milostenie, ci pleacă pe lumea cealaltă īncărcat şi cu păcatul mīndriei. Cunosc apoi mulţi oameni care nu-şi cheltuiesc averile īn milostenii pentru pricinile mai sus arătate, ci vin īn ajutorul celor lipsiţi mīnaţi de prietenie sau de rugăciunile stăruitoare sau de alte pricini asemănătoare, şi nu de frica de Dumnezeu şi de porunca lui Hristos. Prin urmare, dacă atītea pricini pīngăresc faptele noastre bune, mai putem spune că ne putem mīntui cu uşurinţă cīnd, departe de a face fapte bune, săvīrşim numai păcate?

Să mergem mai departe! Care este omul care poate rosti cu īndrăznire cuvintele din Tatăl nostru: Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Matei 6, 12)? Chiar dacă nu ne răzbunăm pe vrăjmaşii noştri, totuşi păcătuim dacă păstrăm netămăduită īn suflet rana: mīnia. Hristos īnsă nu vrea ca noi să mărginim la atīta iertarea greşiţilor noştri, ci să ajungem să-i numărăm printre cei mai buni prieteni. Din această pricină, după cum am spus mai sus, ne-a poruncit să ne şi rugăm pentru ei. Chiar dacă nu te răzbuni pe cel ce ţi-a greşit, dar - dacă īţi īntorci faţa de la el, dacă te uiţi urīt la el, dacă ţii deschisă īn suflet rana - n-ai īndeplinit porunca ce ţi-a poruncit-o Hristos. Cum ceri deci ca Dumnezeu să Se īndure de tine, cīnd tu nu te īnduri de cei care ţi-au greşit? Īnţeleptul īşi bate joc de o astfel de purtare, zicīnd: Omul ţine mīnie īmpotriva omului, şi cere de la Dumnezeu iertare? Nu-i este milă de omul cel asemenea lui, şi se roagă pentru iertarea păcatelor sale? El, trup fiind, ţine minte; cine īl va curăţi de păcatele sale? (Eclesiastic 28, 3-5).

Aş vrea să tac deci şi să opresc şirul spuselor mele, atīt mi-e de ruşine să merg mai departe. Aş vrea să tac, căci, cu cīt īmi voi urma vorbirea, cu atīt mai mult se va vădi şi lupta pe care o ducem īmpotriva poruncilor lui Hristos, dar şi duşmănia neīmpăcată pe care I-o purtăm. Dar care este folosul tăcerii mele, cīnd īnsăşi viaţa noastră, faptele noastre, strigă că ducem luptă īmpotriva lui Hristos, iar īnainte de faptele noastre, ne-o strigă Hristos, Care cunoaşte cu deamănuntul toată viaţa noastră, ne-o strigă Hristos, Care ne va judeca?

Hristos ne-a poruncit să nu ne adunăm comori pe pămīnt, ci īn cer (Matei 6, 19-21). Puţini sīnt cei care īndeplinesc această poruncă, iar dintre aceştia puţini, cine poate spune că a īndeplinit-o aşa cum doreşte Hristos? Marea majoritate a oamenilor, ca şi cum ar fi auzit cele īmpotrivnice, ca şi cum li s-ar fi poruncit să-şi adune comorile aici pe pămīnt, au părăsit cu totul cerul, īşi lipesc inima de toate cele de pe pămīnt, se īnnebunesc de dragul strīngerii avuţiilor şi, urīnd pe Dumnezeu, iubesc pe mamona.

Hristos a mai poruncit: Nu vă īngrijiţi de ziua de mīine! (Matei 6, 34). Ştiu sigur că nici un om nu vrea să asculte această poruncă, nici să se lase īncredinţat de adevărul ei, din pricina puţinătăţii credinţei noastre īn Hristos. De aceea, acoperindu-mi faţa din pricina ruşinii, voi lăsa la o parte această poruncă. Ar trebui să credem pe Hristos numai pe cuvīnt; noi īnsă nu-L credem nici cīnd ne dovedeşte adevărul spuselor Sale cu dovezi de nezdruncinat, nici cīnd ne dă pilde despre temeinicia spuselor Lui, cum sīnt cele cu păsările cerului (Matei 6, 26) şi cu iarba cīmpului (Matei 6, 30). Ci, dimpotrivă, ne frămīntă grija zilei de mīine ca şi pe păgīni, ba poate şi mai mult, şi, cu toate că ni s-a poruncit că nu trebuie să ne rugăm pentru cele de mīine, noi ne cheltuim toată rīvna noastră cu astfel de rugăciuni. Dar, după cum am spus, voi lăsa la o parte această poruncă. Mă voi īndrepta deci spre poruncile următoare, cu nădejdea că īndeplinirea acestora mă va mīngīia pentru ruşinea de mai īnainte.

Ce poruncă a dat mai departe Hristos, īn predica Sa de pe munte? Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi! (Matei 7, 1). Socoteam că voi găsi oarecare mīngīiere ruşinii mele, dar văd că ruşinea īmi sporeşte īncă şi mai mult. Chiar dacă n-am păcătui faţă de nici o altă poruncă, ci numai faţă de aceasta, călcarea ei e de ajuns ca să ne arunce īn fundul iadului. Judecăm cu asprime păcatele altora, dar nu vedem bīrnele din ochii noştri; ne cheltuim toată viaţa iscodind faptele altora şi osīndindu-i. Nu poţi găsi pe nimeni liberat de acest păcat, nici laic, nici monah, nici cleric. Şi totuşi, Hristos ne spune ce primejdie mare ne aşteaptă īn urma călcării acestei porunci: Cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi! şi: Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura! (Matei 7, 2). Cu toate că acest păcat nu conţine īn el nici o plăcere, ci, dimpotrivă, are o atīt de mare pedeapsă, totuşi cu toţii alergăm spre el, ca şi cum ne-am grăbi şi ne-am lua la īntrecere să intrăm īn cuptorul iadului nu pe o singură cale, ci pe mai multe. Sīntem nepăsători nu numai faţă de poruncile părut grele, ci chiar faţă de cele mai uşoare, deoarece le călcăm īn picioare īn aceeaşi măsură şi pe unele, şi pe altele. Iar prin faptul că le călcăm īn picioare pe cele uşoare, arătăm că nu le īndeplinim nici pe cele mai grele, nu din pricina greutăţii poruncilor, ci din pricina dispreţului pe care-l arătăm faţă de ele. Spune-mi, te rog, ce lucru greu este a nu iscodi faptele altuia şi a nu osīndi păcatele aproapelui? Cele īmpotrivnice īnsă, a iscodi şi a osīndi pe alţii, este o treabă destul de obositoare. Poate să ne mai creadă cineva, la auzul acestor băgări de seamă, că nu ascultăm de porunca aceasta din pricina nepăsării noastre, şi nu din pricina rīvnei de a o călca şi a relei noastre voinţe? Cīnd faptele pe care ne porunceşte Hristos să le īndeplinim sīnt uşoare şi lesnicioase celor care voiesc să le săvīrşească, iar faptele oprite sīnt şi mai grele şi cer mai multă osteneală, iar noi părăsim poruncile şi săvīrşim cele oprite - cīnd deci aşa stau lucrurile, nu vor spune oare duşmanii noştri că facem păcatele pentru că voim să ne războim cu Hristos? Că poruncile lui Hristos nu au nimic ostenitor īn ele o spune El Īnsuşi prin cuvintele: Luaţi jugul Meu peste voi, că jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară (Matei 11, 29-30). Dar noi, din cauza nespusei noastre nepăsări, facem să treacă īn faţa mulţimii drept īmpovărătoare cele uşoare. Omului care vrea să stea degeaba şi să doarmă, mereu i se pare o greutate şi mīncatul, şi băutul. Cei cu sufletul treaz īnsă şi cei harnici nu se dau īndărăt nici īn faţa treburilor cu totul neobişnuite şi greu de făcut, dimpotrivă, le săvīrşesc cu mai mult curaj decīt cei trīndavi şi somnoroşi pe cele foarte uşoare. Nimic, nimic nu este atīt de uşor, pe care multa noastră lenevie să nu-l socotească foarte greu şi obositor; după cum nimic nu este atīt de obositor şi de greu, pe care rīvna şi dragostea noastră să nu-l facă foarte uşor. Spune-mi, te rog, ce este mai cumplit şi mai greu decīt a fi īn primejdie de moarte īn fiecare zi? Şi totuşi, Fericitul Pavel a numit această primejdie uşoară, spunīnd astfel: Căci necazul nostru de acum, trecător şi uşor, ne aduce slava veşnică, mai presus de măsură (2 Corinteni 4, 17). Chiar dacă lucrul acesta este prin firea sa greu, totuşi ajunge uşor prin nădejdea celor viitoare. Pavel, de pildă, a şi adăugat pricina uşurătăţii lui prin cuvintele: Căci noi nu privim la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd (2 Corinteni 4, 18).

Să vedem īnsă şi poruncile următoare. Hristos a spus: Nu daţi cele sfinte cīinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre īnaintea porcilor! (Matei 7, 6). Hristos ne-a dat aceste īnvăţături tot ca nişte porunci. Noi īnsă, din pricina slavei deşarte, a umblatului după lauda lumii şi a mīndriei necugetate, am călcat īn picioare şi această poruncă, īngăduind, fără nici o socoteală şi fără o cercetare amănunţită, să ia parte la Sfintele Taine oameni desfrīnaţi, necredincioşi şi plini de nenumărate păcate. Īnainte de a cerceta temeinic sufletul lor, le descoperim toată īnvăţătura credinţei noastre şi īi ducem dintr-o dată īn Sfīnta Sfintelor, fără să le mai dăm putinţa să vadă şi cele ce sīnt īnainte de Sfīnta Sfintelor. Din această cauză, unii dintre cei care au fost aduşi către Sfintele Taine cu atīta grabă, au fugit īndată şi au săvīrşit nenumărate rele. Şi - nu numai cīnd e vorba despre alţii, dar chiar cīnd e vorba de noi īnşine - trebuie să mărturisim că nesocotim această prea-īnfricoşătoare poruncă atunci cīnd ne īmpărtăşim cu nemuritoarele Taine făcīnd aceasta plini de necurăţie şi cu nesocotinţă.

Poţi apoi să vezi că sīnt călcate cu totul īn picioare nu numai poruncile despre care am vorbit pīnă acum, dar şi cele pe care Hristos le dă mai departe īn predica de pe munte. Hristos a spus: Cīte voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea! (Matei 7, 12), noi īnsă facem oamenilor toate cele pe care nu voim să le suferim de la ei.

Deşi ni s-a poruncit să intrăm pe calea cea strīmtă (Matei 7, 13), noi căutăm īn orice īmprejurare din viaţă calea cea largă. Nu este cu totul de mirare dacă unii laici īmbrăţişează şi iubesc această cale largă, dar să caute să intre prin această uşă, mai mult decīt laicii, monahii, oamenii care, la arătare, s-au răstignit pentru lume, aceasta este ceea ce ne umple de uimire şi, mai bine spus, acest lucru pare chiar o taină. Dacă ai ruga pe monahi să vină să īndeplinească vreo īnsărcinare, de cele mai multe ori i-ai auzi, īn primul rīnd, punīndu-ţi aceste īntrebări: Vom avea odihnă īn slujba pe care ne-o dai? Cel care ne cheamă este īn stare să ne dea odihnă? Şi mereu, īn orice discuţie, cuvīntul care le stă cel mai mult pe buze nu este altul decīt cuvīntul „odihnă.” Ce spui, omule? Ţi s-a poruncit să mergi pe calea cea īngustă (Matei 7, 14), şi īntrebi de odihnă? Ţi s-a poruncit să intri pe uşa cea strīmtă (Matei 7, 13), şi cauţi să intri pe cea largă? Poate fi ceva mai rău decīt această rătăcire? [...]

Pe nimeni dintre noi, iubite, nu ne-a cuprins īncă dorinţa bunătăţilor cereşti, aşa cum ar trebui să ne cuprindă. Dacă ne-ar fi cuprins această dorinţă, am socoti umbră şi fum toate cele ce par anevoioase. Cel care le preţuieşte pe cele de acum nu va fi īnvrednicit niciodată de privirea bunătăţilor viitoare. Dar cel care le dispreţuieşte şi socoteşte că toate nu au mai mult preţ decīt umbra şi visul, va dobīndi iute şi bunătăţile cele mari şi duhovniceşti. Cīnd binele acesta, adică dispreţul celor de faţă, cuprinde cu adevărat sufletele oamenilor, atunci el are tot atīta putere să nimicească răutăţile pe cītă putere are focul asupra spinilor: chiar dacă sufletul unui om ar fi īnăbuşit de nenumărate răutăţi, chiar dacă l-ar strīnge păcatele cu multe legături, chiar dacă l-ar arde cumplit flacăra poftelor, chiar dacă l-ar īmpresura cumplit zgomotul celor trecătoare, totuşi, ca printr-un bici usturător, binele acesta va izgoni īndată şi cu desăvīrşire toate aceste răutăţi şi le va īndepărta din suflet. Şi, după cum praful mărunt nu poate sta īn faţa furiei unui vīnt puternic, tot astfel nici mulţimea poftelor nesăbuite nu va putea sta īn faţa puterii căinţei; īn clipa īn care căinţa pătrunde adīnc īn sufletul omului, poftele pier şi se īmprăştie mai iute decīt praful şi fumul. Dacă dragostea trupească robeşte atīt de mult sufletul īncīt īl face pe īndrăgostit să se īndepărteze de toate cele din viaţă şi să stea ţintuit numai sub tirania iubitei, cīte nu va fi oare īn stare să facă dragostea lui Hristos şi teama de a nu ne īnstrăina de El? După cum este greu şi, mai bine spus, cu neputinţă să amesteci focul cu apa, tot astfel socotesc că este cu neputinţă să trăiască la un loc desfătarea şi zdrobirea inimii. Ele sīnt potrivnice şi se nimicesc una pe alta: zdrobirea inimii este mama lacrimilor şi a cumpătării; desfătarea īnsă este mama rīsului şi a nebuniei; una face sufletul uşor şi īnaripat, cealaltă īl face mai greu decīt plumbul. [...]

Boala aceasta īndelungată care a pus stăpīnire pe sufletele noastre a ajuns, cu timpul, de nevindecat, ca să spun aşa. Nici nu mai putem să ne dăm seamă ce īnseamnă a fi cu adevărat sănătos, ba, dimpotrivă, chiar ni se pare cu neputinţă īnsănătoşirea. Ne place să auzim pomenindu-se numele Apostolilor, să ni se vorbească despre faptele lor strălucite. Īnsă, īn locul acestei plăceri, ar trebui să ni se umple sufletul de lacrimi şi de jale la gīndul că ne-am īndepărtat atīt de mult de ei: nu mai socotim un păcat acest lucru; ba, mai mult, ne găsim īntr-o astfel de stare sufletească, īncīt credem că ne este cu neputinţă să ajungem la īnălţimea Apostolilor. Dacă am fi īntrebaţi pentru care pricină am ajuns la acest gīnd, am pune īndată īnainte această īndreptăţire neghioabă, spunīnd: Acela era Pavel; celălalt era Petru, iar celălalt - Ioan Botezătorul. Ce vrei să spui prin cuvintele: Acela era Pavel, acela era Petru? Spune-mi, te rog, nu aveau şi ei aceeaşi fire omenească asemeni nouă? N-au venit pe lume pe acelaşi drum ca şi noi? Nu s-au hrănit cu aceleaşi mīncăruri? N-au tras īn piept acelaşi aer? Nu s-au folosit de aceleaşi lucruri ca şi noi? N-au avut unii dintre ei soţii şi copii? N-au fost unii lucrători şi meseriaşi? Iar alţii nu s-au cufundat chiar īn mocirla păcatului? Ai putea să-mi răspunzi: Da, e adevărat, dar s-au bucurat de harul bogat al lui Dumnezeu. Da, īndreptăţirea aceasta ar avea vreun temei dacă ni s-ar fi poruncit şi nouă să īnviem morţi, să deschidem ochii orbilor, să curăţim leproşi, să īndreptăm şchiopi, să izgonim draci şi să vindecăm alte boli asemănătoare. Dar ce legătură pot avea toate aceste minuni cu īntrebarea pusă, odată ce acum este vorba să cercetăm felul vieţuirii noastre şi să arătăm supunerea noastră faţă de poruncile lui Dumnezeu? La botez, te-ai bucurat şi tu de harul dumnezeiesc, te-ai īmpărtăşit cu Duhul Sfīnt. Chiar dacă n-ai primit harul de a face minuni, totuşi ai primit īndestulător pentru o vieţuire dreaptă şi curată. Prin urmare, căderea noastră se datorează numai trīndăviei noastre. Apoi, īn ziua judecăţii, Hristos nu dă răsplată numai acelora care au făcut minuni, ci şi acelora care au īndeplinit poruncile Lui. El spune: Veniţi, binecuvīntaţii Părintelui Meu, moşteniţi īmpărăţia gătită vouă de la īntemeierea lumii!, nu pentru că aţi făcut minuni, ci pentru că am flămīnzit, şi Mi-aţi dat să mănīnc; am īnsetat, şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost, şi M-aţi primit; gol am fost, şi M-aţi īmbrăcat; bolnav am fost, şi M-aţi cercetat; īn temniţă am fost, şi aţi venit la Mine (Matei 25, 34-36). Īn Fericiri, Hristos nu vorbeşte deloc despre cei care au făcut minuni, ci despre cei care au o viaţă curată şi dreaptă.

Chiar dacă acum harul facerii de minuni s-a micşorat, acest lucru nu va putea să ne stingherească īntru ceva, dar nici să ne slujească drept īndreptăţire cīnd vom da seama pentru faptele noastre. Pe Fericiţii Apostoli nu-i preţuim din pricina minunilor săvīrşite de ei (căci minunile erau săvīrşite īn totul prin puterea lui Dumnezeu), ci pentru că au trăit ca Īngerii; iar vieţuirea lor se datora, pe līngă ajutorul dumnezeiesc, rīvnei lor. Zisa aceasta nu-i a mea, ci a lui Pavel, marele următor al lui Hristos. Cīnd Pavel scria ucenicilor săi īmpotriva apostolilor mincinoşi şi voia să arate deosebirea dintre o slujire adevărată a lui Hristos şi alta mincinoasă, n-a făcut această deosebire īntemeiat pe minunile făcute, ci pe faptele pe care le săvīrşea, grăind astfel: Sīnt ei slujitori ai lui Hristos? Ca un nebun grăiesc, sīnt mai presus eu: īn osteneli mai mult, īn temniţe mai mult, īn bătăi peste măsură, īn moarte adeseori. De la iudei am primit de cinci ori patruzeci de lovituri fără una, de trei ori am fost bătut cu toiege, o dată am fost bătut cu pietre, de trei ori s-a sfărīmat corabia cu mine, o noapte şi o zi am petrecut īn largul mării; īn călătorii adeseori, īn primejdii pe rīuri, īn primejdii printre tīlhari, īn primejdii din partea neamului meu, īn primejdii din partea păgīnilor, īn primejdii īn oraşe, īn primejdii īn pustie, īn primejdii pe mare, īn primejdii īntre fraţii cei mincinoşi; īn osteneală, īn trudă, īn privegheri de multe ori, īn foame, şi sete şi īn posturi deseori, īn frig şi īn goliciune. Pe līngă toate acestea, tulburarea mea de fiecare zi, grija pentru toate Bisericile. Cine este slab, şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte, şi eu să nu ard? (2 Corinteni 11, 23-29). Pentru aceste pricini mă minunez eu de Apostoli. Alţii - care, printr-o iconomie oarecare, au primit īngăduinţa să facă minuni dar n-au săvīrşit faptele de care vorbeşte Pavel - nu numai că nu au ajuns de admirat, dar au ajuns chiar netrebnici, după cum arată Hristos, prin cuvintele: Mulţi īmi vor zice īn ziua aceea: Doamne, Doamne, nu cu numele Tău am proorocit? Nu cu numele Tău am scos draci? Nu cu numele Tău am făcut multe minuni? Şi le voi spune: Plecaţi de la Mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea, niciodată nu v-am cunoscut! (Matei 7, 22-23). Tot pentru această pricină, īi sfătuia pe ucenicii Săi, zicīnd: Nu vă bucuraţi că dracii vi se pleacă, ci că numele voastre s-au scris īn ceruri! (Luca 10, 20). Un om cu o vieţuire curată şi dreaptă va primi, chiar fără de minuni, cununile Īmpărăţiei Cerurilor şi nu va avea o cunună mai puţin strălucitoare; pe cīnd un om cu o vieţuire nelegiuită nu va putea scăpa de chinurile iadului, chiar dacă va fi săvīrşit minuni.

Prin urmare, īmpotrivirea ridicată, că Apostolii au fost mari şi minunaţi din pricina harului facerii de minuni dat lor de Dumnezeu, nu este de nici un folos. Dar nu este numai nefolositoare, ci chiar primejdioasă, căci dă multor eretici prilej de īnvăţături greşite. Căci - dacă Apostolii n-au ajuns de admirat datorită propriei lor voinţe, ci numai datorită harului lui Hristos - ce-i īmpiedică pe toţi ceilalţi făcători de minuni să ajungă ca şi Apostolii? Dacă harul lui Dumnezeu n-ar cere mai īntīi de la noi faptele noastre, atunci harul s-ar fi răspīndit din belşug īn sufletele tuturor oamenilor, căci Dumnezeu nu caută la faţa oamenilor (Romani 2, 11). Dar, pentru că harul cere īntīi ca noi să avem fapte, de aceea la unii oameni harul urmează faptelor şi rămīne, de la alţii fuge, iar de ceilalţi nici nu se atinge. Că Dumnezeu i-a dat Fericitului Pavel harul după ce a cercetat mai īntīi voinţa sa, dar īnainte de a face vreo minune, o spune Īnsuşi Hristos despre el. Ascultă ce zice: Vas al alegerii īmi este, ca să poarte numele Meu īnaintea neamurilor, şi a regilor şi īnaintea īntregului neam al lui Israil (Faptele Apostolilor 9, 15). Cel care intră īn inimile noastre a dat această mărturie īnainte de a veni harul Lui peste Pavel. Să nu ne īnşelăm noi īnşine, iubiţilor, spunīnd că este cu neputinţă să ajungă cineva ca Pavel. E drept că nu va mai fi un al doilea Pavel, dacă-l privim sub chipul harului primit şi al minunilor săvīrşite; dar fiecare dintre noi, dacă vrea, poate să ajungă un Pavel, privit după chipul curăţiei vieţii sale. Iar dacă azi nu mai sīnt Paveli, asta se datorează numai lipsei noastre de voinţă. Nu ştim īnsă cum s-a făcut că am căzut īn această neghiobie, de a căuta printre oamenii zilelor noastre pe unii asemenea lui Pavel, cīnd nu se pot vedea măcar oameni care să fie la fel cu alţii care vin īn al treilea sau al patrulea rīnd după Pavel. Pentru aceasta trebuie să jelim, să lăcrimăm şi să ne văităm nu numai o zi, nici două, ci toată viaţa. [...]

Noi īnsă, care n-avem de bocit şi jelit pierderea copiilor şi a soţiilor, ci pierderea sufletului - şi nu pierderea unui suflet străin, ci a propriului nostru suflet - ne īndreptăţim zicīnd că ne este trupul slăbănogit şi că avem nevoie de mīncăruri alese. Şi dacă ar fi numai aceasta grozăvia căderii noastre! Dar noi nu săvīrşim nici acele fapte pentru īmplinirea cărora nu este nevoie deloc de tăria trupului. Spune-mi, te rog, la ce-ţi trebuie putere trupească atunci cīnd se cuvine să-ţi zdrobeşti inima, cīnd trebuie să te rogi cu minte trează şi suflet deştept, cīnd trebuie să-ţi treci pe dinaintea sufletului păcatele, cīnd trebuie să-ţi īnfrīngi īngīmfarea şi mīndria, cīnd trebuie să-ţi smereşti gīndirea? Aceste fapte Īl fac īndurător pe Dumnezeu spre noi, şi acestea n-au nevoie de multă trudă. Dar nici pe acestea nu le facem. Nu īnseamnă numaidecīt că-ţi boceşti şi-ţi jeleşti păcatele dacă te īmbraci īn sac, dacă te īnchizi īntr-o chilie, dacă stai īn īntuneric; dimpotrivă, a-ţi jeli păcatele īnseamnă a-ţi aminti totdeauna cu tărie de propriile tale păcate, a-ţi cerceta conştiinţa cu aceste gīnduri, a măsura necontenit lungimea drumului pe care-l mai avem de făcut pīnă la Īmpărăţia Cerurilor.

Dar cum voi face aceasta? mă vei īntreba. Cum? Dacă avem vii totdeauna īnaintea ochilor iadul şi Īngerii care aleargă pretutindeni şi strīng din toată lumea pe cei pe care au să-i arunce īn iad. Să ne gīndim apoi, fără a mai ţine seamă de chinurile iadului, cīt de mare rău este pierderea Īmpărăţiei Cerurilor. Căci, chiar dacă nu ne-ar ameninţa focul iadului şi nici nu ne-ar aştepta chinuri veşnice, numai gīndul de a fi īnstrăinaţi de Hristos cel blīnd şi iubitor de oameni - Care S-a dat pe Sine la moarte pentru noi, Care a suferit toate ca să ne scoată din chinurile iadului şi să ne īmpace cu Tatăl pe noi, cei care īi eram duşmani din pricina păcatelor noastre - prin urmare, numai gīndul acesta, de a putea pierde acele bunătăţi negrăite şi nemuritoare care ne aşteaptă, ar trebui să fie mai puternic decīt chinul iadului şi īndestulător ca să ne deştepte sufletele şi să ne īnduplece să fim totdeauna treji. Dacă - numai la citirea pildei celor cinci fecioare care au fost īndepărtate din camera de nuntă, pentru că n-au avut untdelemn īn candelele lor - simţim aceeaşi durere ca şi ele pentru pedeapsa venită asupra lor şi ne tulburăm; dacă ne gīndim apoi că şi noi vom suferi aceeaşi pedeapsă pentru trīndăvia noastră, mai putem fi oare atīt de īmpietriţi la suflet īncīt să cădem īn trīndăvie, cīnd ne este totdeauna vie īn suflet pilda aceasta? [...]

De asta sīntem totdeauna reci şi nesimţitori, de asta nu sīntem pregătiţi pentru săvīrşirea vreunei fapte bune, de asta nu putem ajunge la căinţă, de asta nu putem să ne adunăm puţin sufletul nostru: nu ne gīndim cum trebuie la păcatele noastre, nu cercetăm binefacerile date nouă de Dumnezeu, nu căutăm pe oamenii care au săvīrşit fapte mari şi minunate. De asta am dat cu totul uitării faptele cele bune: nu sīntem cumpătaţi cīnd avem izbīnzi īn viaţă, cīnd sīntem fericiţi; nu sīntem sinceri, minţim cīnd spunem tuturor, de nenumărate ori, că sīntem nişte păcătoşi. Că aşa stau lucrurile o putem vedea de acolo că ne pierdem firea, ne răzvrătim cīnd auzim că alţii rostesc aceste cuvinte şi le socotim drept ocări. Astfel, toate faptele noastre nu-s decīt făţărnicie: nu urmăm pe vameş, care, hulit de fariseu pentru mulţimea păcatelor lui, a suferit cu răbdare hula şi a cules rodul purtării lui, căci s-a pogorīt din biserică mai īndreptat decīt fariseul (Luca 18, 14). Noi īnsă nu ştim ce īnseamnă a ne mărturisi păcatele, cu toate că sīntem plini de nenumărate păcate. Ar trebui să fim īncredinţaţi nu numai că am săvīrşit nenumărate păcate, dar ar trebui să avem scrise ca īntr-o carte īn inima noastră toate păcatele noastre, mici sau mari, şi ar trebui să le plīngem ca şi cum le-am fi făcut de curīnd. Aducīndu-ne aminte necontenit de păcatele noastre, putem īnfrīnge iute mīndria sufletului nostru. Aducerea-aminte necontenit de propriile păcate trage după sine un atīt de mare bine, īncīt Fericitul Pavel īşi spunea deseori chiar păcatele iertate de Dumnezeu. Prin botez, toate păcatele sale de mai īnainte īi fuseseră şterse; după botez, a trăit īntr-o curăţie desăvīrşită; astfel - deşi nu se ştia vinovat cu nimic (1 Corinteni 4, 4), deşi nu avea păcate pentru care să suspine - totuşi făcea pomenire de păcatele de dinainte de botez, de mult iertate, spunīnd: Hristos Iisus a venit īn lume să mīntuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintīi sīnt eu (1 Timotei 1, 15); şi iarăşi: ... că m-a socotit credincios, punīndu-mă spre slujire pe mine, cel ce eram īnainte hulitor, şi prigonitor şi batjocoritor... (1 Timotei 1, 12-13) că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam (Galateni 1, 13); şi iarăşi: Nu sīnt vrednic să mă numesc Apostol (1 Corinteni 15, 9). Chiar dacă Dumnezeu ne-a iertat păcatele trecute şi spovedite, totuşi trebuie să ne aducem aminte de ele, deoarece amintirea lor este īn stare să ne mişte sufletul şi să ne īndemne să iubim cu putere pe Dumnezeu. Cīnd Simon fariseul a fost īntrebat de Domnul care din cei doi datornici īl va iubi mai mult pe cămătar, a spus: Socotesc că cel căruia i-a iertat mai mult, Domnul i-a răspuns: Drept ai judecat! (Luca 7, 43). Atunci vom cunoaşte cīt de covīrşitor este harul lui Dumnezeu faţă de noi, atunci vom pleca ochii spre pămīnt, atunci ne vom smeri, cīnd ne vom gīndi la mulţimea păcatelor noastre trecute. Cu cīt avem conştiinţa că am săvīrşit păcate mai mari, cu atīt ni se va muia mai mult sufletul. Pavel īşi aducea aminte de păcatele lui de dinainte de botez, noi īnsă nu voim să ne aducem aminte de cele săvīrşite după botez, care aduc după ele mare primejdie şi pe care avem īndatorirea de a le cerceta. Dimpotrivă, dacă ne vine vreodată īn minte amintirea vreunui păcat, īndată īl alungăm, căci nu vrem ca aceasta să ne tulbure conştiinţa nici chiar pentru puţină vreme. Şi totuşi, păcatele ni se nasc din această plăcere nefolositoare pe care o facem sufletului. Fiind atīt de nesimţitori şi atīt de molatici, pe de o parte nici nu mai putem să ne mărturisim păcatele de mai īnainte (cum putem să le mai mărturisim, odată ce ne-am obişnuit să nu le suferim nici amintirea?), iar pe de altă parte sīntem cu totul gata de a săvīrşi pe viitor altele. Bine ar fi să avem veşnic īn noi trează amintirea păcatelor noastre! Frica de Dumnezeu să ne zguduie necontenit mintea, spre a putea alunga moliciunea şi uşurătatea sufletului nostru! Căci, dacă tăiem şi acest frīu, cine va mai opri sufletul să se īndrepte fără teamă spre prăpastie şi să cadă īn adīncul pierzării? Pentru asta dreptul David īşi punea necontenit īnaintea ochilor pedeapsa viitoare, pentru asta plīngea, pentru asta suspina; plīngea şi suspina cu amar. […]

Aşa făcea şi David: astfel de gīnduri īi frămīntau necontenit mintea. Gīndindu-se la binefacerile lui Dumnezeu, zicea: Ce este omul ca să-l pomeneşti, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? Micşoratu-l-ai cu puţin faţă de Īngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai īncununat (Psalmi 8, 4-5). Īşi uitase atīt de mult faptele sale bune, īncīt, după ce dăduse dovadă de o covīrşitoare īnţelepciune, spunea: Ce sīnt eu, Doamne al meu, Doamne? Ce este casa tatălui meu, că m-ai iubit pīnă īntr-atīta? Sīnt mici toate acestea īnaintea Ta, Doamne al meu, şi Tu ai grăit pentru casa robului Tău că va fi īndelungată. Aceasta este legea omului, Doamne al meu, Doamne, către Tine. Ce va mai adăuga David vorbind cu Tine? (2 Regi 7, 18-20). Avīnd necontenit īn minte faptele bune ale strămoşilor săi, socotea că el este un om de nimic alături cu ei. După ce a spus: Īn Tine au nădăjduit părinţii noştri (Psalmi 21, 4), a adăugat, vorbind de sine: Iar eu sīnt vierme, şi nu om! (Psalmi 21, 6). Atīt avea de limpede īnaintea ochilor nesiguranţa viitorului, īncīt spunea: Luminează-mi ochii mei, ca să nu adorm spre moarte (Psalmi 12, 4). Gīndea că avea să dea socoteală de atīt de multe păcate, īncīt spunea: Curăţeşte păcatul meu, că mult este! (Psalmi 24, 12). […]

Bibliografie: Sfīntul Ioan Gură de Aur. Despre mărginită putere a diavolului. Despre căinţă. Despre necazuri şi biruirea tristeţii, Editura Institutului Biblic al Bisericii Ortodoxe Romāne, Bucureşti, 2002


CUVINTE ALE SFĪNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE POCĂINŢĂ

[...] Ştiind dar acestea, să nu deznădăjduim nici noi, dar nici să ne trīndăvim. Amīndouă sīnt pierzătoare. Deznădejdea nu-l lasă pe cel căzut să se scoale, iar trīndăvia īl culcă la pămīnt pe cel īn picioare. Una ne lipseşte de bunătăţile pe care le putem avea, cealaltă nu ne lasă să scăpăm de păcatele ce ne apasă. Trīndăvia ne aruncă jos, chiar de-am fi īn cer, deznădejdea ne pogoară īn adīncul păcatului, dar īndepărtarea deznădejdii ne face să ne ridicăm repede din adīncul acela.

Să-ţi spun cītă putere au şi una, şi alta! Diavolul, la īnceput, a fost bun; trīndăvindu-se şi deznădăjduind, a ajuns atīt de rău, că nu s-a mai putut ridica din răutatea Iui. Că a fost bun, ascultă ce spune Hristos: Văzut-am pe satana ca un fulger căzīnd din cer (Luca 10, 18). Asemănarea cu fulgerul arată şi vieţuirea lui strălucită de mai īnainte, şi iuţeala căderii sale. Pavel a hulit, a prigonit, a ocărīt; dar, pentru că s-a sīrguit şi nu a deznădăjduit, s-a ridicat şi a ajuns asemenea cu Īngerii. Iuda a fost apostol; dar, pentru că s-a trīndăvit, a ajuns vīnzător. Tīlharul, iarăşi, după o atīt de mare răutate, pentru că nu a deznădăjduit, a intrat īnaintea tuturor celorlalţi īn Rai (Luca 23, 43). Fariseul, īncrezīndu-se, a fost pogorīt din īnălţimea faptei sale bune; vameşul, nepierzīndu-şi nădejdea, aşa s-a īndreptat, că a lăsat īn urmă pe fariseu (Luca 18, 10-14).

[...] Ştiindu-le pe acestea, să nu deznădăjduim niciodată! Nici o armă a diavolului nu-i atīt de tare ca deznădejdea! Diavolul nu se bucură atīta cīnd păcătuim, cīt se bucură cīnd deznădăjduim. Ascultă! Pavel s-a temut mai mult de căderea īn deznădejde a desfrīnatului din Corint decīt de păcatul lui. Scriindu-le corintenilor, le grăia aşa: Īndeobşte se aude că la voi este desfrīnare, şi aşa desfrīnare cum nici la păgīni nu se pomeneşte (1 Corinteni 5, 1). N-a spus: „cum nici la păgīni nu se săvīrşeşte”, ci: „nu se pomeneşte”, (adică): Fapta pe care păgīnii n-o pot suferi nici cu numele, pe aceea voi īndrăzniţi să o săvīrşiţi. Şi v-aţi semeţit (1 Corinteni 5, 2). Pavel n-a spus: „acela s-a semeţit”, ci, lăsīnd la o parte pe cel ce a păcătuit, vorbeşte cu cei sănătoşi. Aşa cum fac şi doctorii: lasă la o parte pe cei bolnavi şi vorbesc mai mult cu rudele bolnavilor. Corintenii erau vinovaţi de semeţie pentru că nu l-au mustrat pe cel ce păcătuise, nici nu l-au pedepsit. Pavel i-a făcut părtaşi la păcat şi pe corinteni pentru ca să vindece mai repede rana.

Cumplit lucru este să păcătuieşti, dar cu mult mai cumplit să te lauzi cu păcatele! Dacă, lăudīndu-te cu dreptatea, pierzi dreptatea, apoi cu mult mai multă pagubă ai dacă te lauzi cu păcatele; păcatul acesta e mai mare decīt păcatele cu care te lauzi. De aceea spune Domnul: Cīnd veţi face totul, spuneţi: Slugi netrebnice sīntem! (Luca 17, 10). Deci, dacă cei care īndeplinesc toate poruncile trebuie să se smerească, apoi cu mult mai mult cel ce păcătuieşte trebuie să plīngă şi să se numere printre cei din urmă. Aceasta arătīnd-o, Pavel spunea: N-ar fi trebuit oare mai degrabă să plīngeţi? (1 Corinteni 5, 2). Ce spui, Pavele? A păcătuit altul, şi să plīng eu? Da, răspunde Pavel. Sīntem legaţi unii de alţii ca mădularele de trup. La trup, dacă e rănit piciorul, simte durerea şi capul. Şi ce este mai de preţ decīt capul? Şi totuşi capul uită de vrednicia sa īn timp de nenorocire. Fă şi tu tot aşa! De asta ne şi īndeamnă Pavel să ne bucurăm cu cei ce se bucură şi să plīngem cu cei ce plīng (Romani 12, 15). De asta le şi spune corintenilor: N-ar fi trebuit oare mai degrabă să plīngeţi, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a făcut fapta aceasta? (1 Corinteni 5, 2). N-a spus: „N-ar fi trebuit oare mai degrabă să vă străduiţi?” Dar ce? „N-ar fi trebuit oare mai degrabă să plīngeţi?”, ca şi cum o boală obştească, ciuma, ar fi cuprins toată cetatea. Aproape că le-a spus: E nevoie de rugăciune şi de mărturisire, ca să piară boala din toată cetatea.

Ai văzut cītă frică a atīrnat Pavel deasupra capetelor lor? Deoarece corintenii socoteau că răul se mărgineşte numai la cel ce săvīrşeşte păcatul, de aceea Pavel le trezeşte luarea-aminte, spunīndu-le: Oare nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată frămīntătura? (1 Corinteni 5, 6). Cuvintele lui Pavel, au acest īnţeles: Dacă răul īnaintează, va cuprinde şi celelalte mădulare; trebuie deci să vă īngrijiţi de păcatul acesta ca şi cum aţi avea de luat hotărīri cu privire la nişte rele obşteşti. Să nu-mi spui mie că numai acela a păcătuit, ci gīndeşte-te la aceea că răul e un puroi care ameninţă să se īntindă īn tot trupul. Şi după cum, cīnd arde o casă, sar īn ajutor şi se grăbesc şi cei care n-au suferit nici un rău, nu mai puţin decīt cei cu casa aprinsă, ca nu cumva focul să se īntindă şi să ajungă şi la uşile lor, tot aşa şi Pavel īi trezeşte pe corinteni, spunīndu-le: Păcatul săvīrşit īntre voi e un foc; să ieşim īntru īntīmpinarea răului, să stingem focul, īnainte de a cuprinde Biserica! Dacă nu-ţi pasă de păcat, pentru că este īn trupul altuia, află că şi tu eşti bolnav, căci acela este mădular al īntregului trup. Dar gīndeşte-te şi la aceea că, dacă trīndăveşti, dacă treci cu vederea răul, răul te va cuprinde şi pe tine. Deci, dacă nu pentru fratele tău, fii treaz măcar pentru tine! Opreşte ciuma, pune stavilă puroiului, zăgăzuieşte īntinderea lui! Acestea şi mai multe ca acestea spunīndu-le şi poruncindu-le să-l dea satanei (1 Corinteni 5, 5), mai tīrziu, pentru că s-a schimbat şi a ajuns mai bun, Pavel le-a spus: Destul este pentru unul ca acesta pedeapsa aceasta de la cei mai mulţi. (2 Corinteni 2, 6). Īntăriţi īn el dragostea! (2 Corinteni 2, 8). Uită-te cītă stăruinţă pune acum Pavel ca să-l īmpreune şi să-l alipească iarăşi de turmă, pentru că mai īnainte īl arătase ca duşman şi vrăjmaş obştesc tuturor, pentru că-l izgonise din turmă şi-l tăiase din trupul Bisericii! Nu le-a spus simplu: „Iubiţi-l!”, ci: „Īntăriţi īn el dragostea!” adică: Arătaţi-i prietenie trainică şi statornică, dragoste fierbinte, īnflăcărată, care să cumpănească ura voastră de mai īnainte; purtaţi-vă cu el cu bunăvoinţă!

Spune-mi, Pavele, ce s-a īntīmplat? Nu l-ai dat satanei? Da, dar nu ca să rămīnă īn mīinile satanei, ci ca să-l scap iute de tirania satanei. După cum spuneam mai īnainte, uită-te cīt se temea Pavel de deznădejde, ca de o armă puternică a diavolului. Spunīnd: Īntăriţi īn el dragostea!, a adăugat şi pricina: ca nu cumva să fie doborīt de mai multă tristeţe unul ca acesta (2 Corinteni 2, 7). Oaia e īn gura lupului - spune Pavel - să-l ajungem! Să i-o luăm din gură, īnainte de a mīnca şi strica mădularul nostru! Corabia este īn mijlocul furtunii, să ne grăbim s-o scăpăm, īnainte de a se scufunda! După cum corabia se scufundă cīnd marea se ridică şi valurile se īnalţă de pretutindeni, tot aşa şi sufletul se īnăbuşă iute, dacă nu are pe cineva să-i īntindă mīna de ajutor cīnd e īnconjurat de pretutindeni de tristeţe; căci tristeţea, mīntuitoare pentru iertarea păcatelor, e pierzătoare cīnd depăşeşte măsura.

Uită-te cu cītă limpezime a grăit Pavel! N-a spus: „Să nu-l piardă diavolul!” Dar ce? ...ca să nu ne lăsăm prinşi de lăcomia satanei (2 Corinteni 2, 11). Iar lăcomia este dorire de bunuri străine. Arătīnd deci că păcătosul din Corint a scăpat de diavol şi că, prin pocăinţă, a ajuns iar īn turma lui Hristos, Pavel a spus: „... ca să nu ne lăsăm prinşi de lăcomia satanei.” Dacă diavolul mai pune gheara pe el - vrea să spună Pavel - atunci răpeşte mădularul nostru, ia oaia turmei lui Hristos. Căci acela, prin pocăinţă, lepădase păcatul. Pavel ştia ce a făcut diavolul cu Iuda. De aceea s-a temut să nu se īntīmple acelaşi lucru şi cu păcătosul din Corint. Dar ce a făcut diavolul cu Iuda? Iuda s-a pocăit, că a zis: Am păcătuit, vīnzīnd sīnge nevinovat! (Matei 27, 4). Diavolul a auzit cuvintele acestea; ştia că ele īl pun pe Iuda pe calea cea bună, că īl duc la mīntuire, şi s-a temut să nu se schimbe. Că-şi spunea diavolul: „Are Stăpīn iubitor de oameni; a plīns pentru el şi l-a sfătuit īn fel şi chip, cīnd avea de gīnd să-L vīndă. Oare nu-l va primi cu mult mai mult acum, cīnd se pocăieşte? Īl trăgea la El şi-l chema cīnd n-avea de gīnd să se īndrepte. Oare nu-l va trage cu mult mai mult la El acum, cīnd īl vede că se īndreaptă şi-şi recunoaşte păcatul? Că pentru asta a şi venit să Se răstignească!” Şi ce-a făcut atunci diavolul? I-a tulburat sufletul lui Iuda: i-a īntunecat mintea cu o tristeţe peste măsură de mare, l-a prigonit, l-a alergat pīnă l-a dus la spīnzurătoare (Matei 27, 5). L-a scos din viaţa aceasta şi l-a lipsit şi de rīvna de a se pocăi. Dacă trăia, s-ar fi mīntuit şi el. Dovadă, răstignitorii. Dacă Domnul a mīntuit pe cei ce L-au ridicat pe cruce, dacă, pe cruce fiind, īl ruga pe Tatăl şi-I cerea să le ierte fapta lor īndrăzneaţă (Luca 23, 34), este lămurit că l-ar fi primit şi pe vīnzător cu toată dragostea, dacă s-ar fi pocăit cum trebuie. Iuda īnsă, doborīt de o tristeţe peste măsură de mare, n-a vrut să se folosească de leacul pocăinţei. Pavel, deci, temīndu-se de asta, sileşte pe corinteni să smulgă pe om din gura diavolului.

Dar pentru ce trebuie să vorbesc eu de cele petrecute īn Corint? Petru, după ce se īmpărtăşise cu Sfintele Taine, s-a lepădat de trei ori de Domnul (Matei 26, 69-74), dar, plīngīnd, şi-a şters tot păcatul (Matei 26, 75). Pavel a prigonit, a hulit, a ocărīt; şi nu numai pe Cel răstignit, ci a prigonit şi pe toţi cei ai lui Hristos; dar, pocăindu-se, a ajuns Apostol. Dumnezeu ne cere să-I dăm numai puţin prilej şi ne iartă mulţime de păcate. [...] Nu-ţi cere nimic altceva decīt numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: Spune tu păcatele tale īntīi, ca să te īndreptezi! (Isaia 43, 26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvīnt, fii sincer faţă de păcat şi spune: Am păcătuit!

Dar de unde ştiu - mi se poate spune - că, dacă spun eu īntīi păcatul, scap de păcat? Am īn Scriptură pilde de oameni care şi-au spus păcatul şi au scăpat de el; dar şi de oameni care nu l-au spus şi au fost osīndiţi. Cain a ucis pe Abel, fratele său, pentru că īl pizmuia. Omorul a urmat invidiei. L-a luat cu el la cīmp şi l-a ucis (Facere 4, 8). Ce i-a spus Dumnezeu? Unde este Abel, fratele tău? (Facere 4, 9). Cel Care le ştie pe toate īntreabă nu pentru că nu ştie, ci ca să atragă pe ucigaş la pocăinţă. Că l-a īntrebat ştiind de ucidere, o arată īnsăşi īntrebarea: „Unde-i Abel, fratele tău”? Iar Cain i-a răspuns: „Nu ştiu. Sīnt eu oare păzitorul fratelui meu?” (Facere 4, 9). Fie, nu eşti păzitorul lui! Dar pentru ce eşti ucigaşul lui? Nu l-ai păzit, dar pentru ce l-ai ucis? Mărturiseşti asta? Atunci eşti vinovat şi că nu l-ai păzit. Ce i-a spus Dumnezeu? Glasul sīngelui fratelui tău strigă către Mine din pămīnt! (Facere 4, 10). L-a mustrat īndată şi i-a dat şi pedeapsa, nu atīt pentru omor, cīt pentru īndrăzneală. Că Dumnezeu nu urăşte atīt de mult pe cel ce păcătuieşte, cīt pe cel ce se poartă cu neruşinare. Fără īndoială, Dumnezeu nu l-a primit pe Cain cīnd a venit la pocăinţă, pentru că nu a spus el īntīi păcatul. Căci, ce spune Cain? Mai mare este păcatul meu decīt a mi se ierta (Facere 4, 13), īn loc să spună: Am făcut mare păcat! Nu sīnt vrednic să mai trăiesc! Şi ce-i răspunde Dumnezeu? Gemīnd şi tremurīnd vei fi pe pămīnt! (Facere 4, 12). Şi i-a dat o pedeapsă cumplită şi grea: N-am să te ucid - i-a spus Dumnezeu - ca să nu se dea uitării adevărul, dar am să te fac lege citită de toţi, ca nenorocirea ta să ajungă mamă filosofiei! Şi pribegea Cain, lege īnsufleţită, stīlp mişcător şi tăcut, dar slobozind glas mai puternic decīt glasul trīmbiţei, că spunea: Să nu mai facă cineva aceasta, ca să nu păţească la fel! A primit pedeapsă pentru neruşinarea lui. Nu şi-a spus păcatul, dar i-a fost dovedit şi a fost osīndit pentru păcat. Dacă şi-ar fi mărturisit singur păcatul, şi-ar fi şters el mai īntīi păcatul.

Dar, ca să vezi că aşa stau lucrurile, să-ţi spun de un altul care, spunīndu-şi el mai īntīi păcatul, şi-a şters păcatul. Să venim la David, Proorocul şi īmpăratul. Dar mie īmi place mai mult să-l numesc Prooroc, īmpărat a fost īn Palestina, Prooroc īnsă, pīnă la marginile lumii. Domnia lui a ţinut cītăva vreme, dar proorocia lui are cuvinte nemuritoare. Mai degrabă se va stinge soarele decīt să fie date uitării cuvintele lui David. David a săvīrşit şi prea-curvie, şi omor. A văzut - spune Scriptura - o femeie frumoasă făcīnd baie şi s-a īndrăgostit de ea (2 Regi 11, 2). Gīndul şi l-a prefăcut apoi īn faptă, şi a căzut Proorocul īn prea-curvie, mărgăritarul īn mocirlă. Şi nu-şi dădea seama că păcătuise, atīt era de īmpătimit. Vizitiul se īmbătase şi trăsura mergea anapoda. Ceea ce sīnt vizitiul şi trăsura, aceea sīnt sufletul şi trupul: de-ţi este īntunecat sufletul, trupul se rostogoleşte īn mocirlă; cītă vreme vizitiul e treaz, aleargă şi trăsura bine; cīnd vizitiului i se slăbesc puterile şi nu mai e stăpīn pe hăţuri, ajunge şi trăsura īn prăpastie. Aşa şi cu omul: atīta vreme cīt sufletul e treaz şi priveghează, este şi trupul curat; dar, cīnd sufletul se īntunecă, se rostogoleşte şi trupul īn mocirlă, īn plăcere. Ce a făcut David? A prea-curvit! Nu şi-a dat seama şi nici altul nu i-a atras luarea-aminte. Şi a făcut asta cīnd era cu părul alb! Ca să vezi că nici bătrīneţea nu ţi-e de folos, de eşti nepăsător, după cum nici tinereţea nu te poate vătăma, de eşti cu mintea trează. Fapta bună nu atīrnă de vīrstă, ci de voinţă şi gīnd. Daniel era de doisprezece ani şi era judecător, iar bătrīnii, īnvechiţi īn zile, urzeau fapta de curvie (Istoria Suzanei 1, 1-64). Bătrīnilor nu le-a folosit bătrīneţea, nici pe Daniel nu l-a vătămat tinereţea. Şi ca să vezi că nu vīrsta, ci voinţa şi gīndul sīnt totul, uită-te la David. David era cu părul alb, şi a căzut īn prea-curvie şi a săvīrşit omor. Sufletul lui era īntr-o stare ca aceea că nici nu-şi dădea seama că a păcătuit. Mintea conducătoare era beată de neīnfrīnare.

Ce a făcut Dumnezeu? A trimis la el pe Proorocul Natan. Proorocul se duce la Prooroc. Aşa se īntīmplă şi cu doctorii: cīnd un doctor se īmbolnăveşte, e nevoie de alt doctor. Tot aşa şi aici: un prooroc păcătuise, şi un alt prooroc i-a adus doctoriile. A venit dar la el Natan. Nu l-a mustrat de cum a intrat pe uşă şi nu i-a spus: Nelegiuitule, blestematule, prea-curvarule, ucigaşule! Ai primit de la Dumnezeu atīt de mari cinstiri, şi tu ai călcat īn picioare poruncile Lui! Natan nu i-a grăit aşa, ca să nu-l facă mai īndărătnic. Că faci īndărătnic pe păcătos cīnd īi dai īn vileag păcatul. S-a dus dar la el şi-i ţese toată drama. Ce-i spune? Am să-ţi spun, īmpărate, o pricină de judecată! Erau un bogat şi un sărac. Cel bogat avea multe turme şi cirezi; săracul avea numai o mieluşea, care bea din paharul lui, mīnca la masa lui şi dormea la şoldul lui (2 Regi 12, 1-3). Prin aceste cuvinte, Proorocul voia să arate cīt de mult ţinea soţul la soţia sa. Şi a venit un străin la bogat; bogatul şi-a cruţat vitele sale, şi a luat mieluşeaua săracului şi a tăiat-o (2 Regi 12, 4). Ai văzut cum ţese aici drama, ţinīnd ascuns cuţitul? Ce a răspuns īmpăratul? Socotind că hotărăşte īmpotriva altuia, a rostit o osīnda foarte aspră. Aşa sīnt oamenii: īmpotriva altora rostesc cu plăcere şi cu asprime osīndele. Ce sentinţă a dat David? Viu este Domnul - a spus el - vrednic de moarte este un om ca acesta! Să dea īnapoi patru mieluşele pentru una! (2 Regi 12, 5-6). Natan ce-a făcut? N-a mai acoperit multă vreme buboiul, ci l-a descoperit īndată şi l-a tăiat repede cu cuţitul, ca să nu-i scape simţirea durerii: Tu eşti acela, īmpărate! (2 Regi 12, 7) - i-a spus Proorocul. Ce-a răspuns īmpăratul? Am păcătuit īnaintea Domnului! (2 Regi 12, 13). N-a răspuns: Cine eşti tu, de mă mustri pe mine? Cine te-a trimis să te răsteşti la mine? De unde īndrăzneala asta, ca să-mi vorbeşti aşa? N-a grăit aşa, ci şi-a recunoscut păcatul. Ce-a spus? Am păcătuit īnaintea Domnului! Ce i-a răspuns Natan? Şi Domnul a iertat păcatul tău! (2 Regi 12, 13). Pentru că te-ai osīndit singur - īi spune Dumnezeu - īţi iert vina. Te-ai mărturisit din inimă, ţi-ai şters păcatele, ţi-ai dat singur osīnda, şi Eu am ridicat osīnda! Ai văzut că s-a īmplinit ce este scris: Spune tu păcatele tale īntīi, ca să te īndreptezi\ (Isaia 43, 26). Ce oboseală este să-ţi spui tu īntīi păcatul?

Ai şi o altă cale de pocăinţă! Care-i aceea? Să-ţi plīngi păcatul! Ai păcătuit? Plīngi, şi ţi-ai şters păcatul! Este vreo oboseală? Nu! Nu-ţi cer mai mult decīt să-ţi plīngi păcatul! Nu-ţi spun să străbaţi oceane, nici să te cobori īn porturi, nici să călătoreşti, nici să pleci la drum lung, nici să scoţi din pungă bani, nici să străbaţi valuri sălbatice. Dar ce? Plīnge-ţi păcatul! Dar de unde ştiu că, dacă-mi plīng păcatul, mi-l şi şterg? Ai şi pentru asta dovadă din dumnezeiasca Scriptură. Era un īmpărat, Ahav. Om drept şi acesta, după cum mărturiseşte Scriptura. Dar mīnat de Izabela, femeia lui, a īmpărăţit rău. Ahav a poftit via unui oarecare Nabot Isreeliteanul şi a trimis la el zicīnd: „Dă-mi via ta, că o poftesc, şi-ţi dau pe ea sau bani, sau alt loc īn schimb! Nabot i-a zis: Să nu mi se īntīmple să-ţi vīnd moştenirea părinţilor mei!” Ahav poftea mai departe via, dar nu voia să-l silească. Din pricina asta a căzut Ahav īn mare tristeţe. Izabela, femeie neruşinată, necurată şi blestemată, a venit la el şi i-a spus: „Pentru ce eşti trist şi nu mănīnci? Scoală şi mănīncă! Te voi face eu să moşteneşti via lui Nabot Isreeliteanul!” Şi a scris o scrisoare, ca din partea īmpăratului, către bătrīni, īn care spunea: Rīnduiţi post şi puneţi bărbaţi mincinoşi īmpotriva lui Nabot, care să dea mărturie că Nabot a hulit pe Dumnezeu şi pe īmpărat (3 Regi 21, 1-10). O post plin de cumplită fărădelege! A rīnduit post ca să săvīrşească ucidere! Şi ce s-a īntīmplat? Nabot a fost lovit cu pietre şi a murit. Izabela, cīnd a auzit, i-a spus lui Ahav: Scoală-te, să moştenim via, că a murit Nabot! Ahav, la īnceput, s-a īntristat, dar mai pe urmă s-a dus şi a luat īn stăpīnire via. Dumnezeu l-a trimis la Ahav pe Ilie Proorocul. Du-te - i-a spus Dumnezeu - şi spune-i lui Ahav: Pentru că ai ucis şi ai moştenit, se va vărsa sīngele tău, şi cīinii vor linge sīngele tău şi desfrīnatele se vor spăla īn sīngele tău! (3 Regi 21, 19). Mīnia e dumnezeiască, hotărīrea luată, osīnda, ca şi īmplinită. Şi uită-te unde-l trimite Dumnezeu pe Ilie! La via luată de la Nabot! (3 Regi 21, 18). Unde s-a săvīrşit nelegiuirea, acolo şi pedeapsa. Şi ce a spus Ahav? Cīnd Ahav l-a văzut pe Ilie, i-a spus: M-a găsit duşmanul meu! (3 Regi 21, 20), īn loc de: M-ai găsit vinovat că am păcătuit! Acum ai pricină să mă loveşti! „M-a găsit duşmanul meu!” Mereu īl mustrase Ilie pe Ahav. Acum, ştiind că a păcătuit, i-a spus: Mereu m-ai mustrat, dar acum pe bună dreptate mă loveşti! Ştia că păcătuise. Şi Ilie īi citeşte cu voce tare hotărīrea lui Dumnezeu: Acestea zice Domnul - īi spune Ilie - pentru că ai ucis şi ai moştenit, şi ai vărsat sīnge de bărbat drept, tot aşa se va vărsa sīngele tău, şi cīinii īl vor linge şi desfrīnatele se vor spăla īn sīngele tău. La auzul acestor cuvinte, Ahav s-a īntristat şi a plīns pentru păcatul lui. Şi-a recunoscut păcatul şi a şters hotărīrea rostită de Dumnezeu īmpotriva lui.

Dar Dumnezeu l-a lămurit mai īntīi pe Ilie pentru ce a schimbat hotărīrea, ca să nu pară Proorocul mincinos şi să păţească ce-a păţit Iona. Că la fel s-a īntīmplat şi lui Iona. Dumnezeu i-a spus: Du-te, predică īn cetatea Ninive, īn care locuiesc o sută douăzeci de mii de oameni, fără femei şi copii, şi spune-le; īncă trei zile, şi Ninive va fi nimicită (Iona 3, 4). Dar Iona n-a vrut să plece, că ştia iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Şi ce-a făcut? A fugit! Căci īşi spunea: Eu, Doamne, am să mă duc să le predic, īnsă ai să Te īntorci, pentru că eşti iubitor de oameni, iar eu am să fiu ucis ca Prooroc mincinos. Marea l-a primit pe Iona, dar nu l-a ascuns, ci l-a dat īnapoi pămīntului şi l-a adus iarăşi sănătos şi teafăr īn Ninive. Marea l-a apărat ca un prieten care-şi apără prietenul. S-a coborīt Iona să fugă - spune Scriptura - şi a găsit o corabie care mergea la Tarsis. A plătit drumul şi s-a suit īn ea (Iona 1, 3). Unde fugi, Iona? Te duci īn alt pămīnt? Dar al Domnului este pămīntul şi plinirea lui (Psalmi 23, 1). Sau īn mare? Dar nu ştii că a Lui este marea şi că El a făcut-o? (Psalmi 94, 5). Sau īn cer? Dar n-ai auzit pe David spunīnd: Voi vedea cerurile, lucrul degetelor Tale (Psalmi 8, 3)? Totuşi, stăpīnit de frică, lui Iona i se părea că fuge. Dar nu-i cu putinţă să fugi de Dumnezeu. Şi aşa, după ce marea l-a dat īnapoi, şi a venit īn Ninive, a predicat spunīnd: „Īncă trei zile, şi Ninive va fi nimicită! Şi - ca să vezi că asta avea Iona īn minte cīnd a fugit, anume că lui Dumnezeu, fiind iubitor de oameni, īi va părea rău de răul ce-l grăise despre niniviteni şi că el are să fie socotit Prooroc mincinos - o arată Iona īnsuşi. După ce a predicat īn Ninive, a ieşit din oraş şi se uita să vadă ce are să se īntīmple. Cīnd a văzut că au trecut trei zile şi ameninţarea lui nu s-a īnfăptuit, atunci a gīndit ce gīndise mai īnainte şi a spus: Oare nu sīnt acestea cuvintele pe care le spuneam eu, că Dumnezeu este milostiv, şi īndelung-răbdător şi-I pare rău de răutăţile oamenilor?

Deci, ca să nu păţească Ilie ce păţise Iona, Dumnezeu īi spune lui Ilie pricina pentru care l-a iertat pe Ahav. Ce-i spune Dumnezeu lui Ilie? Ai văzut cīt a plīns Ahav şi cīt de trist a plecat din faţa Mea? Nu voi face după răutatea lui (3 Regi 21, 29). Vai, Stăpīnul se face avocatul robului! Dumnezeu īşi īndreptăţeşte īnaintea unui om purtarea Lui faţă de alt om! Să nu socoteşti - i-a spus Dumnezeu lui Ilie - că fără temei l-am iertat! Nu! Şi-a schimbat purtarea, de aceea Mi-am schimbat şi Eu mīnia. Mi-am potolit-o. Nici tu să nu te socoteşti un Prooroc mincinos! Ai grăit adevărul. Dacă Ahav nu-şi schimba purtarea, avea să sufere osīnda. Dar el şi-a schimbat purtarea şi Mi-am potolit şi Eu mīnia. Şi a zis Dumnezeu către Ilie: Ai văzut cīt a plīns Ahav şi cīt de īndurerat a plecat? Nu voi face după mīnia Mea! Ai văzut că plīnsul şterge păcatele?

Ai şi o a treia cale de pocăinţă. Ţi-am vorbit de multe căi de pocăinţă, pentru ca, prin felurimea căilor, să-ţi fac uşoară mīntuirea. Care este aceasta, a treia cale de pocăinţă? Smerenia. Smereşte-te, şi ţi-ai şters şiruri de păcate! Ai şi pentru aceasta dovadă din dumnezeiasca Scriptură, pilda vameşului şi a fariseului (Luca 18, 10-14). S-au suit, spune Domnul, fariseul şi vameşul la biserică să se roage. Şi a īnceput fariseul să-şi īnşire faptele bune: Eu nu sīnt un păcătos ca toată lumea - spune el - şi ca vameşul acesta! Suflete ticălos şi nefericit! Ai osīndit toată lumea, pentru ce-l mai īndurerezi pe cel de līngă tine? Nu te mulţumeşti cu īntreaga lume decīt dacă osīndeşti şi pe vameş? Pe toţi i-ai hulit, pe nici un om n-ai cruţat! Eu nu-s ca toată lumea - spui tu - nici ca vameşul acesta! Postesc de două ori pe săptămīnă, dau zeciuială din averile mele săracilor! Cuvinte de laudă rostea! Om ticălos! Fie, ai osīndit īntreaga lume, pentru ce loveşti şi īn vameşul de līngă tine? Nu te saturi cu hulirea īntregii lumi decīt dacă osīndeşti şi pe cel de līngă tine? Ce-a făcut vameşul? A auzit tot ce spunea fariseul, dar n-a zis: Cine eşti tu, de spui unele ca acestea despre mine? De unde-mi ştii viaţa? N-am crescut īmpreună! N-am trăit la un loc, n-am fost unul līngă altul! Cine dă mărturie de faptele tale bune? Pentru ce te lauzi singur? Pentru ce te cinsteşti singur? Nici un cuvīnt din acestea nu a grăit vameşul, ci, plecīndu-şi capul la pămīnt, s-a īnchinat şi a spus: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Vameşul s-a smerit, şi a ajuns drept. Fariseul s-a pogorīt de la biserică pierzīndu-şi dreptatea. Vameşul s-a pogorīt dobīndind dreptatea. Şi totuşi, aceea nu era smerenie. Atunci e smerenie, cīnd unul mare se micşorează pe sine. Fapta vameşului nu era smerenie, ci adevăr, adevărate erau cuvintele lui că era păcătos.

[...] Vrei să vezi cine-i smerit? Uită-te la Pavel, cel cu adevărat smerit, la Pavel, dascălul lumii, oratorul cel duhovnicesc, vasul alegerii (Faptele Apostolilor 9, 15), limanul cel neīnviforat, turnul cel neclătinat, omul cel mic la trup care a īnconjurat lumea, şi a īnconjurat-o ca şi cum ar fi avut aripi; uită-te la cel smerit, la cel neiscusit (2 Corinteni 11, 6) şi filozof, la cel sărac şi bogat! Pe Pavel īl numesc cu adevărat smerit, pe cel care a trecut prin mii şi mii de osteneli, pe cel care a avut mii şi mii de biruinţe īmpotriva diavolului, pe cel care propovăduia şi zicea: Harul Lui īn mine n-a fost zadarnic, dar m-am ostenit mai mult decīt toţi (1 Corinteni 15, 10). Omul care a īndurat īnchisori, lovituri, bătăi; omul care, cu epistolele sale, a vīnat lumea; omul care a fost chemat cu glas ceresc; omul acela se smereşte, spunīnd: Eu sīnt cel mai mic dintre Apostoli, care nu sīnt vrednic să mă numesc Apostol (1 Corinteni 15, 9). Ai văzut măreţia smereniei? Ai văzut pe Pavel smerindu-se, numindu-se cel mai mic? Eu sīnt - spune el - cel mai mic dintre Apostoli, care nu sīnt vrednic să mă numesc Apostol. Atunci e smerenie cu adevărat, cīnd te smereşti īn toate şi te numeşti cel mai mic. Gīndeşte-te cine a fost cel ce a spus aceste cuvinte! Pavel, cetăţeanul cerului, cel de formă īmbrăcat cu trup, stīlpul Bisericii, Īngerul cel pămīntesc, omul cel ceresc.

[...] Haide dar acum să mergem mai departe, şi să vă pun īn faţă a patra cale de pocăinţă. Care-i aceasta? Milostenia, īmpărăteasa faptelor bune, aceea care duce iute pe oameni īn bolţile cerurilor, apărătoarea noastră prea-bună.

Mare lucru este milostenia. De aceea şi Solomon striga: Mare lucru este omul şi de preţ bărbatul milostiv (Pilde 20, 6). Mari sīnt aripile milosteniei: străbate văzduhul, lasă īn urmă luna, īntrece razele soarelui, se urcă pīnă īn bolţile Cerurilor. Dar nici acolo nu se opreşte, ci lasă īn urmă şi cerul, şi popoarele de Īngeri, şi cetele de Arhangheli şi toate Puterile cele de sus, şi se īnfăţişează chiar īnaintea tronului celui īmpărătesc. Află asta chiar din Scriptură, care zice: Cornelie, rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit īnaintea lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 10, 4). Cuvintele „īnaintea lui Dumnezeu” īnseamnă: De-ai avea multe păcate, nu te teme, că ai milostenia apărătoare! Nici una dintre Puterile cele de sus nu-i va sta īmpotrivă. Milostenia īşi cere datoria, stīnd cu poliţa īn mīnă. Īnsuşi Stăpīnul ne-o spune: Cel care va face unuia dintre aceştia prea-mici, Mie Mi-a făcut (Matei 25, 40). Milostenia deci īţi uşurează toate păcatele tale, oricīte ai avea.

[...] Ai un bănuţ? Cumpără cerul cu el! Nu că cerul e ieftin, ci că Stăpīnul e bun! Nu ai un bănuţ? Dă un pahar de apă rece. Cel ce va da un pahar de apă rece unuia dintre aceştia prea-mici, pentru Mine, nu-şi va pierde plata lui! (Matei 10, 42). Cerul e neguţătorie bună, iar noi o uităm. Dă o bucată de pīine şi ia Raiul! Dă lucruri mici şi ia lucruri mari! Dă cele pieritoare şi ia pe cele nepieritoare! Dă pe cele stricăcioase şi ia pe cele nestricăcioase! Dacă ar fi iarmaroc şi toate mărfurile din iarmaroc ar fi ieftine, de-ar fi acolo belşug de bucate şi toate la preţ de nimica, oare n-ai vinde tot ce ai, n-ai nesocoti toate celelalte treburi şi nu te-ai duce să faci īn iarmaroc bună neguţătorie? Arătaţi atīta grabă pentru nişte lucruri pieritoare, dar vă trīndăviţi atīta şi vă descurajaţi cīnd e vorba să cumpăraţi lucruri nemuritoare!? Dă săracului, pentru ca, chiar dacă tu vei tăcea, să vorbească pentru tine mii şi mii de guri, să stea de faţă milostenia şi să te apere! Răscumpărare de suflet este milostenia! De aceea - după cum īnaintea uşilor bisericii sīnt vase pline cu apă, ca să vă spălaţi mīinile - tot aşa, īn afara bisericii, stau săracii, ca să vă spălaţi mīinile sufletului. Ţi-ai spălat mīinile trupului cu apă? Spală-ţi şi mīinile sufletului cu milostenia! Nu-mi spune că eşti sărac. O văduvă, săracă lipită pămīntului, a găzduit pe Ilie (3 Regi 17, 9-24); sărăcia nu i-a fost piedică, ci l-a primit cu multă bucurie; de aceea a şi primit īn schimb roade frumoase şi a secerat spicul milosteniei. Dar poate că unul dintre cei ce mă ascultă īmi va spune: Adu-mi şi mie īn casă pe Ilie! Pentru ce ceri pe Ilie? Īţi aduc īn casă pe Stăpīnul lui Ilie, şi totuşi nu-I dai de mīncare! Dacă ar veni Ilie, cum l-ai găzdui? Porunca lui Hristos, Stăpīnul tuturor, este aceasta: Cel care va face unuia dintre aceştia prea-mici, Mie Mi-a făcut (Matei 25, 40). Dacă un īmpărat ar chema pe cineva la masă şi ar spune slugilor din jurul lui: Mulţumiţi-l pe omul acesta cu de toate, ca pe mine, că omul acesta mi-a dat de mīncare şi m-a găzduit pe cīnd eram īn sărăcie, mi-a făcut mult bine īn vremea strīmtorării mele! - care din cei din jurul īmpăratului nu şi-ar cheltui toţi banii cu omul acela căruia īmpăratul īi era dator să-i mulţumească? Oare n-ar căuta fiecare să-i pună totul īnaintea lui şi să se īmprietenească cu el? Aţi văzut puterea cuvīntului īmpărătesc? Dacă are atīta preţ cuvīntul unui īmpărat muritor, gīndeşte-te ce preţ va avea īn ziua aceea cuvīntul lui Hristos! Īn faţa Īngerilor şi a tuturor Puterilor cereşti, Hristos va spune: Omul acesta M-a găzduit, pe pămīnt, omul acesta Mi-a făcut de mii şi mii de ori bine, omul acesta m-a adunat de pe drumuri, pe cīnd eram străin! Gīndeşte-te la īndrăznirea omului acestuia īnaintea Īngerilor, la lauda lui īnaintea Puterilor celor de sus! Cum să nu aibă īndrăznire mai mare decīt Īngerii acela despre care Hristos dă mărturie?

Mare lucru este, dar, milostenia, fraţilor! Să o īmbrăţişăm, căci n-are seamăn pe lume. E īn stare să şteargă păcatele şi să alunge de la noi osīnda! Pe cīnd tu taci, ea e de faţă şi te apără! Dar - mai bine spus - pe cīnd tu taci, mii şi mii de glasuri mulţumesc pentru tine. Atītea bunătăţi avem de pe urma milosteniei, şi noi o uităm şi ne trīndăvim! Dă pīine după puterea ta! N-ai pīine? Dă un bănuţ! N-ai nici un bănuţ? Dă un pahar cu apă rece! N-ai nici atīt? Plīngi īmpreună cu cel īndurerat şi ţi-ai luat plata. Fapta făcută de silă n-are plată, ci fapta făcută de bunăvoie.

[...] Mare lucru este fecioria! Cīnd are īnsă ca soră milostenia, nici o primejdie n-o doboară, e mai presus de toate! De aceea fecioarele acelea n-au intrat īn cămara de nuntă, pentru că n-au avut şi milostenia pe līngă feciorie (vezi Matei 25, 1-12, n. n.). Vrednice de multă ruşine sīnt cuvintele ce vi le spun, fecioarelor: Aţi biruit plăcerea, dar n-aţi dispreţuit banii! V-aţi lepădat de lume, dar vi-s dragi banii, chiar cīnd sīnteţi răstignite pentru lume! De-aţi fi poftit bărbat, păcatul nu v-ar fi fost atīt de mare! Pofteaţi ceva ce era de aceeaşi fiinţă cu voi. Dar aşa, vina vă e mai mare, că aţi poftit ceva străin de voi. Fie, femeile măritate īşi mai găsesc īn copii o scuză pentru nemilostivirea lor! Cīnd le spui: Dă-mi milostenie!, pot să-ţi răspundă: Am copii şi nu pot! Totuşi, gīndeşte-te, femeie, Dumnezeu ţi-a dat copii şi ai primit rod al pīntecelui tău ca să fii omenoasă, nu neomenoasă! Nu face din temeiul omeniei temei de neomenie! Vrei să laşi frumoasă moştenire copiilor tăi? Lasă-le milostenia, ca toţi să te laude şi să laşi pe toate buzele amintirea ta. Dar tu, fecioară, care n-ai copii, ci te-ai răstignit pentru lume, pentru ce strīngi bani? Mi-e īnsufleţit cuvīntul cīnd vorbesc de calea pocăinţei şi de milostenie. Vă spuneam că mare avuţie este milostenia; şi, de la milostenie, cuvīntul m-a dus pe oceanul fecioriei.

Ai dar, iubite, milostenia primită şi mare cale de pocăinţă, īn stare să te izbăvească de şiruri de păcate. Dar mai ai şi o altă cale de pocăinţă, tot atīt de lesnicioasă, prin care poţi scăpa de păcate: rugăciunea. Roagă-te īn fiecare clipă! Nu pregeta a te ruga, nici nu cere cu trīndăveală iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Dumnezeu nu-ţi īntoarce spatele, de-L rogi cu stăruinţă, ci-ţi iartă păcatele şi-ţi īmplineşte cererea. De-ţi īmplineşte cererea, cīnd īl rogi, continuă să-i mulţumeşti, rugīndu-te! De nu ţi-o īmplineşte, stăruie, rugīndu-te, ca să ţi se īmplinească. Să nu spui: M-am rugat mult şi nu mi-a dat ce i-am cerut! Asta, de multe ori, se īntīmplă īn folosul tău. Dumnezeu ştie că eşti trīndav şi nepăsător; ştie că, dacă ţi se īmplineşte cererea, pleci şi nu I te mai rogi; te amīnă tocmai pentru că ştie că ai nevoie să vorbeşti mai des cu El şi să zăboveşti la rugăciune. Dacă, atunci cīnd eşti īn atīta nevoie şi ai atīta trebuinţă, te trīndăveşti şi nu stărui īn rugăciune, ce ai face dacă n-ai avea nevoie de nimic? Deci şi Dumnezeu face asta tot pentru folosul tău: vrea să nu te depărteze de rugăciune. Continuă dar să te rogi şi nu te trīndăvi. Multe poate săvīrşi, iubite, rugăciunea! Nu te īndrepta spre rugăciune ca spre un lucru de mic preţ! Rugăciunea ne iartă păcatele. Dumnezeieştile Evanghelii ne dau īnvăţătura asta.

[...] Cīnd un om păcătuieşte des - şi Dumnezeu īi trece cu vederea păcatele, dar el nu cīştigă nimic de pe urma īndurării lui Dumnezeu şi nu se depărtează de păcat - atunci atrage asupra lui cea mai mare nenorocire, care-l striveşte desăvīrşit, că nu mai are vreme de pocăinţă. Aşa cum s-a īntīmplat cu Faraon. Faraon s-a bucurat de īndelunga-răbdare a lui Dumnezeu şi la īntīia plagă, şi la a doua, şi la a treia, şi la a patra, şi la plăgile de mai tīrziu; dar, pentru că n-a ajuns mai bun, a fost īn sfīrşit strivit şi a pierit cu toată oastea lui (Ieşire 14, 28). Aşa au păţit şi iudeii. De aceea şi Hristos, vrīnd să arate că locuitorii Ierusalimului au să piară şi că Ierusalimul are să fie pustiit, a spus: De cīte ori am voit să adun pe fiii tăi, şi n-ai voit. Iată, vi se lasă casa pustie (Luca 13, 34-35). Mă tem să nu păţim şi noi aşa. Nu ne īnvăţăm minte nici din suferinţele altora, nici din suferinţele noastre. Nu vă spun aceste cuvinte doar vouă, celor acum de faţă, ci şi celor care şi-au pierdut zelul lor de fiecare zi, celor care au uitat necazurile de mai īnainte, celor cărora nu īncetam a le spune, spărgīndu-mi pieptul: După ce vor trece īncercările, să rămīnă īn sufletele noastre amintirea īncercărilor, pentru ca, amintindu-ne necontenit de binefacerea lui Dumnezeu, să mulţumim neīncetat Celui ce ne-a făcut această facere de bine!

Acestea vi le spuneam atunci; vi le spun şi acum; şi, prin voi, acelora. Să urmăm pe Sfinţi, care n-au fost doborīţi de necazuri, dar nici n-au ajuns trīndavi cīnd au avut iarăşi viaţă liniştită, aşa cum au ajuns mulţi dintre noi, ca nişte corăbii uşoare scufundate de orice val. Cīnd a bīntuit sărăcia, eram smeriţi şi cu capul plecat; dar, după ce ne-am īmbogăţit, iarăşi ne-am īngīmfat şi am ajuns neīnchipuit de nepăsători. De aceea vă rog să lăsăm la o parte totul şi să ne punem īn rīnduială sufletele spre mīntuirea fiecăruia dintre noi. Dacă sufletul este īn bună rīnduială, īndurăm cu uşurinţă, de dragul poruncii Stăpīnului şi al nădejdii īn El, foametea, sau boala, sau clevetirea, sau pierderea averilor sau orice altceva. După cum, iarăşi, dacă sufletul nostru nu-i īmpăcat cu Dumnezeu, grijile şi multele supărări ne vor sfīşia viaţa, de-ar curge bogăţia pīrīu, de-am avea copii, de-am avea bani cu nemiluita. Să nu umblăm, dar, după bogăţie, nici să fugim de sărăcie; ci fiecare să ne īngrijim īnainte de toate de sufletul nostru; să-l facem destoinic şi pentru chivernisirea vieţii de aici, şi pentru plecarea de aici. Īncă puţin, şi se va face cercetarea fiecăruia dintre noi, cīnd toţi ne vom īnfăţişa īnaintea īnfricoşătorului scaun de judecată al lui Hristos, īnsoţiţi de faptele noastre, cīnd cu ochii noştri vom vedea, aici, lacrimile orfanului, colo, desfrīnările noastre neruşinate, cu care ne-am īnnebunit sufletele; aici, suspinele văduvelor, colo, purtarea nemiloasă faţă de săraci, jefuirea sărmanilor. Şi nu numai acestea şi cele asemenea acestora, ci şi faptele noastre netrebnice pe care le-am săvīrşit cu mintea. Căci Hristos a spus că este Judecător al gīndurilor, Judecător al cugetelor (Evrei 4, 12); şi, iarăşi, că cercetează inimile şi rărunchii (Psalmi 7, 9); şi, iarăşi, că răsplăteşte fiecăruia după faptele lui (Matei 16, 27). Cuvintele acestea le spune nu numai celor care trăiesc īn lume, ci şi celor care şi-au ridicat chilii īn munţi, ca să ducă acolo viaţă singuratică, pentru că unii ca aceştia nu sīnt datori să-şi păzească numai trupurile de īntinăciunea desfrīnării, ci şi sufletul de orice poftă dră­cească. Apostolul Pavel nu vorbeşte numai femeilor, ci şi bărbaţilor şi īntregii Biserici, spunīnd că cel ce trăieşte īn feciorie trebuie să fie sfīnt şi cu trupul, şi cu duhul (1 Corinteni 7, 34); şi iarăşi: Īnfăţişaţi trupurile voastre .fecioară curată! (2 Corinteni 11, 2). Cum, curată? Neavīnd pată sau zbīrcitură (Efeseni 5, 27). Că şi fecioarele acelea care au avut candelele stinse (Matei 25, 1-12) erau fecioare la trup, dar nu erau curate la inimă; chiar dacă nu le stricase bărbatul, le stricase dragostea de bani; trupul le era curat, dar sufletul le era plin de desfrīnare, de gīnduri rele cuibărite īn el, de dragostea de avuţii, de neomenie, de mīnie, de invidie, de lene, de uitare, de mīndrie. Toate acestea pīngăreau sfinţenia fecioriei lor, de aceea spunea şi Pavel: Fecioara să fie sfīntă şi cu trupul, şi cu duhul (1 Corinteni 7, 34); şi iarăşi: Să se īnfăţişeze fecioară curată lui Hristos (2 Corinteni 11, 2). După cum trupul se strică de desfrīnare, tot aşa şi sufletul se pīngăreşte de gīnduri drăceşti, de īnvăţături rele, de cugete netrebnice. Cel care spune: Sīnt curat la trup! dar poartă īn suflet pizmă fratelui său, acela nu-i curat. Pizma i-a stricat fecioria. Tot aşa, nu-i curat nici cel care umblă după slavă deşartă; dorinţa de slavă i-a stricat fecioria. Odată intrată această patimă īn suflet, fecioria sufletului s-a dus. Cel care urăşte pe fratele său este mai degrabă ucigaş decīt curat la trup şi suflet, decīt fecior. Pe scurt, īşi pierde fecioria orice om stăpīnit de o patimă rea. De aceea, Pavel a izgonit toate aceste amestecuri rele şi ne-a poruncit să fim feciorelnici īn aşa chip, ca să nu primim de bună-voie nici un gīnd vrăjmaş īn sufletul nostru.

Ce să vă mai spun pe līngă acestea? Să vă spun cum putem fi miluiţi de Dumnezeu, cum să ne mīntuim? Să vă spun! Să suim totdeauna īn inima noastră rugăciunea şi roadele ei, adică smerenia şi blīndeţea. Īnvăţaţi de la Mine - spune Hristos - că sīnt blīnd şi smerit cu inima, şi veţi avea odihnă sufletelor voastre! (Matei 11, 29). Iar David spune: Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima īnfrīntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18). Nimic nu laudă şi iubeşte atīta Dumnezeu ca sufletul blīnd, smerit şi recunoscător. Ia şi tu aminte, frate! Cīnd vezi că te loveşte şi te supără o nenorocire la care nu te aşteptai, nu alerga la oameni, nu umbla după ajutor omenesc, ci lasă la o parte pe toţi şi aleargă cu mintea la Doctorul sufletelor. Numai Cel ce a plăsmuit inimile noastre deosebi şi cunoaşte toate lucrurile noastre (Psalmi 32, 15), numai Acela poate vindeca inima. El poate să intre īn conştiinţa noastră, să ne atingă inima şi să ne mīngīie sufletul. Dacă nu ne mīngīie El inimile, mīngīierile omeneşti sīnt zadarnice şi fără de folos; după cum, iarăşi, cīnd ne mīngīie Dumnezeu, nu ne poate vătăma nimeni, de ne-ar necăji mii şi mii de oameni. Cīnd Dumnezeu īntăreşte inima, nimeni n-o poate clătina.

Ştiind acestea, iubiţilor, să alergăm totdeauna la Dumnezeu, Care vrea şi poate să ne scape de necazuri şi nenorociri. Cīnd e vorba să rugăm pe oameni, trebuie neapărat să dăm mai īntīi ochii cu portarii lor, să rugăm pe cei iubiţi de ei şi pe linguşitorii lor, să batem cale lungă. Dar, cīnd e vorba să rugăm pe Dumnezeu, nimic din toate acestea! Pe Dumnezeu īl rugăm fără mijlocitori, fără bani, El ne ascultă rugămintea fără cheltuieli. E de-ajuns numai să strigăm din inimă şi să vărsăm lacrimi, ca să intrăm īndată la Dumnezeu şi să-L atragem spre milă. Cīnd rugăm pe un om, de multe ori ne temem ca nu cumva să fie de faţă un duşman sau unul dintre potrivnicii noştri, să audă cererea noastră şi să īnfăţişeze spusele noastre altfel, stricīnd dreptatea. Cīnd īnsă rogi pe Dumnezeu, nu poţi bănui nimic din acestea.

Dumnezeu ne spune: Cīnd vrei să Mă rogi, vino singur la Mine, fără să fie cineva de faţă, strigă cu inima, fără să mişti buzele! Intră - spune Hristos - īn cămara ta! Īnchide uşa şi te roagă Tatălui tău īntru ascuns. Şi Tatăl tău, Care vede īntru ascuns, īţi va răsplăti la arătare! (Matei 6, 6). Vezi ce cinste covīrşitoare? Dumnezeu īţi spune: Cīnd Mă rogi, să nu te vadă nimeni! Dar, cīnd te cinstesc Eu, aduc martoră īntreaga lume pentru binefacerea ce-ţi fac! Să ne īncredinţeze aceste cuvinte să nu ne rugăm de ochii lumii, nici īmpotriva duşmanilor noştri, şi nici să-L īnvăţăm pe Dumnezeu cum să ne ajute. Dacă apărătorilor şi avocaţilor le spunem numai pricina pentru care ne judecăm, şi lăsăm pe seama lor chipul apărării, să rīnduiască ei lucrurile noastre cum vor, apoi cu mult mai mult trebuie să facem asta cu Dumnezeu. I-ai spus Lui pricina ta? I-ai spus ce ai păţit? Nu-I mai spune cum să te ajute, Dumnezeu ştie bine folosul tău. Sīnt mulţi oameni care pun īn rugăciunile lor mii de cereri, spunīnd: Doamne, dă-mi sănătate trupului, īndoieşte-mi averile, pedepseşte pe duşmanul meu! cereri pline de multă nesocotinţă. Trebuie să laşi la o parte toate aceste cereri şi să te rogi lui Dumnezeu aşa cum s-a rugat vameşul: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului! (Luca 18, 13) şi El ştie cum să te ajute. Căutaţi - spune Domnul - mai īntīi Īmpărăţia lui Dumnezeu, şi toate acestea se vor adăuga vouă! (Matei 6, 33). Aşadar, iubiţilor, aşa să filozofăm: să ne rugăm cu durere īn suflet şi cu smerenie, bătīndu-ne pieptul ca şi vameşul, şi vom dobīndi ceea ce cerem. Dar, dacă ne rugăm plini de mīnie şi de furie, Dumnezeu Se va scīrbi de noi şi ne va urī. Să ne zdrobim dar inima, să ne smerim sufletele, să ne rugăm şi pentru noi, dar şi pentru duşmanii noştri. Dacă vrei să īndupleci pe Judecător ca să vină īn ajutorul sufletului tău şi să-L faci să fie de partea ta, nu-L ruga niciodată īmpotriva duşmanului tău. Aşa este felul de judecată al Judecătorului nostru. Face dreptate şi īmplineşte cererile acelora care se roagă pentru duşmani, care nu poartă īn suflet dor de răzbunare, care nu se ridică īmpotriva duşmanilor lor. Şi, cu cīt se roagă mai mult lui Dumnezeu aşa, cu atīt Dumnezeu īi pedepseşte mai cumplit pe duşmanii lor, dacă ei nu se lasă de răutăţile lor, dacă nu se pocăiesc. Căutaţi, iubiţilor, să nu vă necăjiţi īndată şi să nu vă supăraţi cīnd vă ocărăşte cineva, ci, filozofīnd, să mulţumiţi, aşteptīnd ajutorul Domnului.

N-ar putea oare Dumnezeu să ne dea cele bune īnainte de a-L ruga? N-ar putea oare să ne dăruiască o viaţă lipsită de dureri şi fără de necazuri? Da, dar n-o face, din dragoste pentru noi. Dar pentru ce īngăduie să avem necazuri şi nu ne scapă iute de ele? Pentru ca noi să stăruim cerīnd sprijinul Lui, să alergăm la El şi să-L chemăm mereu īn ajutor. Dumnezeu trimite peste noi dureri trupeşti, lipsă de roade, foamete, pentru ca, siliţi de aceste strīmtorări, să stăm totdeauna cu ochii aţintiţi spre El, şi aşa, datorită unor necazuri trecătoare, să moştenim viaţa cea netrecătoare. Sīntem deci datori ca şi pentru necazuri să-I mulţumim lui Dumnezeu, Care pe multe căi ne vindecă şi ne mīntuieşte sufletul. [...] Pentru toate acestea dar, să alergăm necontenit la Dumnezeu: īn orice necaz, să căutăm mīngīierea Lui; īn orice nenorocire, mila Lui, izbăvirea Lui; īn orice īncercare, ajutorul Lui. Oricīt de mare ar fi răul, oricīt de mari nenorocirile, Dumnezeu le poate pune capăt, le poate īndepărta. Nu numai atīt, ci bunătatea Lui ne va da şi toată tăria, şi puterea, şi slava cea bună, şi sănătatea trupului, şi filozofia sufletului, şi bunele nădejdi şi putinţa de a nu păcătui iute. Să nu murmurăm dar, ca robii cei nerecunoscători, nici să-L īnvinuim pe Stăpīn, ci īn toate să-I mulţumim şi o singură faptă să o socotim rea: păcatul faţă de El. Dacă vom fi īnsufleţiţi de astfel de gīnduri faţă de Dumnezeu, nu vor veni peste noi nici boala, nici sărăcia, nici necinstea, nici lipsa de roade, nimic din cele ce par a fi pline de tristeţe, ci vom avea necontenit bucurii curate şi sfinte şi vom dobīndi şi bunătăţile cele viitoare[...].

Dumnezeu, vrīnd să arate tăria postului, i-a dat postului puterea ca, după rostirea poruncii şi a osīndei, să-i smulgă din mijlocul căii pe cei duşi la moarte şi să-i aducă iarăşi la viaţă. Şi postul a făcut aceasta nu cu doi sau trei sau douăzeci de oameni, ci cu un norod īntreg, cu cetatea cea mare şi minunată a ninivitenilor. Ninive fusese īngenuncheată, capul i se īnclinase spre prăpastie; avea să primească lovitura de moarte, venită de sus; dar postul, ca o putere coborītă din cer, a smuls-o din porţile morţii şi a readus-o la viaţă. Dar, dacă vrei, să ascultăm şi istoria cetăţii Ninive. Şi a fost - spune Scriptura - cuvīntul Domnului către Iona, zicīnd: Scoală-te şi du-te īn Ninive, cetatea cea mare! (Iona 1, 1-2). Dumnezeu voieşte să-l īnduplece de la īnceput pe Iona cu măreţia cetăţii, pentru că ştia mai dinainte că Proorocul avea să fugă. Dar să auzim şi predica lui Iona! Īncă trei zile, şi Ninive va fi nimicită! (Iona 3, 5).

Dar pentru ce, Doamne, spui mai dinainte nenorocirile pe care ai să le aduci asupra cetăţii? Ca să nu fac ceea ce prezic! De aceea Dumnezeu ne-a ameninţat cu iadul, ca să nu ne ducă īn iad. Vă īnfricoşez cu cuvīntul - ne spune Domnul - ca să nu vă īntristez, cu fapta! Dar pentru ce ai dat ninivitenilor un răgaz aşa de scurt? Ca să afli şi fapta bună a barbarilor, adică a ninivitenilor, care au putut, īn trei zile, să pună capăt unei urgii atīt de mari, venită asupră-le din pricina păcatelor lor. Şi ca să te şi minunezi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Care S-a mulţumit cu o pocăinţă de trei zile pentru un noian atīt de mare de păcate. Şi, īn sfīrşit, ca tu să nu cazi īn deznădejde, chiar de-ai păcătuit de mii de ori. După cum cel cu suflet trīndav şi nepăsător nu face mare lucru, chiar dacă ar avea mult timp de pocăinţă şi nici nu se īmpacă cu Dumnezeu, din pricina trīndăviei lui, tot aşa cel cu minte trează şi cu rīvnă clocotitoare, cel care se pocăieşte cu multă rīvnă, poate şterge īntr-o clipită păcatele a ani īntregi. Nu s-a lepădat Petru de trei ori (Matei 26, 69-74)? Nu, cu jurămīnt, a treia oară? Nu s-a temut el de cuvintele unei slujnice de rīnd? Şi ce s-a īntīmplat? A avut nevoie de mulţi ani pentru pocăinţă? Deloc, ci īn aceeaşi noapte a şi alunecat şi s-a şi ridicat; a primit şi lovitura, şi leacul; s-a şi īmbolnăvit, şi s-a şi vindecat! Cum? Īn ce chip? Plīngīnd şi tīnguindu-se. Dar, mai bine spus, nu plīngīnd ca să plīngă, ci cu multă rīvnă şi mare zdrobire de inimă. De aceea, şi Evanghelistul n-a spus doar: „a plīns”, ci: a plīns cu amar (Matei 26, 75). Nici un cuvīnt nu poate īnfăţişa cīt de mare a fost puterea lacrimilor lui, dar o arată lămurit deznodămīntul lucrurilor. Mare, īntr-adevăr, a fost căderea lui Petru, că lepădarea de Hristos este un păcat fără asemănare; totuşi, după un păcat atīt de mare, Hristos l-a pus din nou īn cinstea de mai-īnainte şi i-a īncredinţat conducerea Bisericii. Şi ceea ce-i mai mult decīt orice este că Petru ne-a arătat că are pentru Stăpīn o dragoste mai mare decīt toţi Apostolii: Petre - īl īntreabă Domnul - Mă iubeşti tu mai mult decīt aceştia (Ioan 21, 15)? Nimic nu poate fi asemenea unei astfel de fapte bune! Şi, ca să nu spui că Dumnezeu a iertat pe niniviteni pentru că erau barbari şi neştiutori - că a spus Domnul: Robul care nu cunoaşte voia stăpīnului, şi n-o face, puţin se va bate (Luca 12, 48) - deci, ca să nu spui asta, de aceea ţi-am dat ca pildă şi pe Petru, un rob care mai ales cunoştea voia Stăpīnului. A păcătuit şi el, săvīrşind cel mai mare păcat; şi iată la ce īnălţime de īndrăznire l-a ridicat Hristos!

Nici tu, dar, nu-ţi pierde nădejdea din pricina păcatelor tale, că mai grozav decīt păcatul este rămīnerea īn păcat, mai cumplită decīt căderea este neridicarea din cădere. Aceasta şi Pavel o jeleşte şi o plīnge, spunīnd că este vrednică de plīns o astfel de stare: Nu cumva, venind la voi, să mă umilească Dumnezeu şi să plīng pe mulţi, nu din cei care au păcătuit, ci din cei care nu s-au pocăit de necumpătarea, de necurăţia şi de desfrīnarea pe care au făcut-o! (2 Corinteni 12, 21). Şi care timp poate fi oare mai potrivit pentru pocăinţă decīt timpul postului? [...] Să nu intrăm dar īn post cu beţie şi nici să ieşim din post tot cu beţie, ca să nu ni se īntīmple la fel ca unui om bolnav, care, vrīnd să se ridice īn picioare, este trīntit iarăşi jos. Asta se īntīmplă şi cu sufletul nostru, cīnd - din două părţi, şi la īnceputul, şi la sfīrşitul postului - umbrim trezvia pricinuită de post cu norul beţiei. După cum cei ce vor să lupte cu fiarele sălbatice, īnainte de īnceperea luptei, īşi acoperă mădularele mai de seamă cu multe arme şi apărători, tot aşa sīnt acum mulţi oameni care, cīnd īncep postul, ca şi cum ar avea de luptat cu postul ca şi cu o fiară sălbatică, īşi īnarmează stomacul, mănīncă de plesnesc, īşi īntunecă mintea şi īntīmpină cu multă nebunie faţa liniştită şi paşnică a postului. Dacă te-aş īntreba: Pentru ce te duci la baie astăzi? ai să-mi răspunzi: Ca să intru īn post cu trupul curat. Dacă te-aş īntreba din nou: Pentru ce te īmbeţi? ai să-mi răspunzi iarăşi: Pentru că am să intru īn post! Nu-i oare o nebunie să īntīmpini această prea-frumoasă sărbătoare[13] cu trupul curat, dar cu sufletul necurat şi beat?

[...] Căci se poate să īnduri osteneala postului şi să nu iei plata postului! Cum? Cīnd ne īnfrīnăm de la mīncări, dar nu ne īnfrīnăm de la păcate; cīnd nu mīncăm carne, dar mīncăm casele săracilor; cīnd nu ne īmbătăm cu vin, dar ne īmbătăm cu pofte rele; cīnd stăm toată ziua nemīncaţi, dar ne petrecem toată ziua la spectacole pline de desfrīnare. Iată osteneală pentru post, dar fără plată pentru post! Da, atunci cīnd ne ducem la spectacolele teatrale cele nelegiuite! Nu spun asta despre voi! Ştiu că nu vă atinge această īnvinuire! Dar este obiceiul celor īndureraţi să-şi verse focul pe cei de faţă, cīnd nu pot pune mīna pe vinovaţi. Care e cīştigul celor ce postesc, cīnd se duc la spectacole teatrale nelegiuite[14], cīnd intră īn şcoala obştească a desfrīnării, īn locul cel public de deprindere a desfrīului, ca să şadă pe scaunul ciumaţilor (Psalmi 1, 1)? N-ai greşi dacă ai da teatrului - locul aceluia prea-rău, plin de tot felul de boale, cuptorului din Babilon - toate aceste nume prea-urīte: scaun de ciumaţi, şcoală de desfrīnare, loc de deprindere a desfrīului. Cīnd diavolul duce pe locuitorii oraşului la teatru[15], īi azvīrle ca īntr-un cuptor! Aşa īi arde! Nu pune dedesubt vreascuri - ca barbarul acela din Babilon, nici păcură, nici cīlţi, nici smoală - ci alte materii, cu mult mai cumplite: chipuri desfrīnate, cuvinte de ruşine, trupuri dezgolite, cīntece pline de păcate. Cuptorul din Babilon a fost aprins de mīini barbare; cuptorul acesta este aprins de gīnduri mai nesocotite decīt mīinile barbarilor. Mai cumplit este cuptorul acesta decīt cel din Babilon, pentru că şi focul e mai cumplit; nu arde trupul, ci buna stare a sufletului; iar grozăvia e că cei care ard nici nu-şi dau seama; că, de şi-ar da seama, n-ar rīde cu gura plină de cele ce văd pe scenă. Grozăvia cea mai mare e atunci cīnd cel bolnav nu ştie că-i bolnav, cīnd cel ce arde īn chip ticălos şi netrebnic nu simte că stă pe jăratec. Care-i folosul postului cīnd opreşti trupul de la mīncările legiuite, dar dai sufletului hrană nelegiuită, stīnd toată ziua īn teatru, ca să vezi cum se schimonosesc şi se fac de rīs oamenii, ca să vezi femei desfrīnate, ca să vezi oameni care adună păcatele din fiecare casă şi joacă scene de prea-curvie? La teatru vezi şi desfrīnări, şi prea-curvii, şi auzi şi hule, ca boala să-ţi intre īn suflet şi prin ochi, şi prin urechi. Actorii īnfăţişează lucruri de ruşine, de aceea şi numele ce-l poartă e nume de ruşine. Ce cīştig ai de pe urma postului, cīnd īţi hrăneşte sufletul cu o hrană ca aceasta? Cu ce ochi te vei mai uita la soţia ta, cīnd te īntorci de la astfel de spectacole? Cu ce ochi vei privi pe copilul tău, pe sluga ta, pe prietenul tău? Trebuie neapărat să te schimonoseşti dacă vrei să povesteşti cele īnfăţişate pe scenă, sau să taci şi să-ţi acoperi faţa de ruşine[...].

Mare-i īntr-adevăr ruşinea - şi pentru tineri, şi pentru bătrīni - să alerge la teatru cu zor. Dar de s-ar mărgini răul numai la ruşine! Deşi nici asta nu-i de īndurat pentru un bărbat liber, ci ruşine şi cea mai mare pagubă pentru un om cu judecată! Dar răul nu se mărgineşte numai la ruşine, ci atrage şi mare pedeapsă şi mare osīndă. Căci toţi cei care se duc la teatru sīnt neapărat cuprinşi de păcatul desfrīnării, nu pentru că fac desfrīnare cu femeile de acolo, ci pentru că le privesc cu ochi desfrīnaţi. Căci şi aceştia sīnt cuprinşi de desfrīu! Nu vă voi spune cuvīntul meu, ca să nu-mi dispreţuiţi cuvīntul, ci vă voi citi Legea dumnezeiască pe care n-o puteţi dispreţui. Ce spune dar Legea cea dumnezeiască? Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu curveşti! Iar Eu vă spun vouă: Oricine se uită la o femeie, ca să o poftească, a şi curvit cu ea īn inima lui! (Matei 5, 27-28). Ai văzut că desfrīnarea s-a săvīrşit deplin? Ai văzut că păcatul s-a īmplinit? Şi ceea ce-i mai cumplit e că cel ce a săvīrşit desfrīnarea va da socoteală de păcatul său nu īn faţa unei judecăţi omeneşti, ci īnaintea judecăţii lui Dumnezeu, unde pedepsele sīnt veşnice: „Oricine se uită la o femeie ca să o poftească a şi făcut curvie cu ea īn inima lui.” Legea aceasta nu stīrpeşte numai boala, ci şi rădăcina bolii; iar rădăcina curviei este pofta curvească. De aceea Dumnezeu pedepseşte nu numai curvia, ci şi pofta, mama curviei.

[...] Şi tu dar - cīnd vezi o femeie frumoasă la chip şi minunat īmbrăcată, cīnd vezi că pofta te aţīţă, cīnd vezi că sufletul doreşte s-o privească - ridică atunci ochii la cununa ce ţi-e gătită sus, ca să treci cu vederea peste un astfel de chip!... Copiii, cīnd sīnt īnsoţiţi de pedagog, nu aleargă de colo-colo, nu stau pe drum cu gurile căscate, nici nu se minunează de orice; cu atīt mai mult, tu n-ai să faci asta cīnd vezi că Hristos este alături de gīndurile tale! „Cel care se uită la o femeie ca să o poftească a şi făcut curvie cu ea īn inima lui!” Īmi place să vă citesc mai des cuvintele Legii! O, de-aş putea să vi le citesc toată ziua! Dar, mai bine spus, nu vouă, ci celor vinovaţi de păcate; dar şi vouă, că şi voi veţi ajunge mai īntăriţi, iar cei bolnavi īşi vor redobīndi iute sănătatea. „Cel care se uită la o femeie ca să o poftească a şi făcut curvie cu ea īn inima lui!”

E de-ajuns numai citirea acestor cuvinte ca să curăţiţi tot puroiul păcatului. Dar, iertaţi-mă! Eu caut să curăţ răni; iar cel ce curăţă răni trebuie neapărat să pună pe răni şi doctorii usturătoare. Cu cīt veţi auzi mai mult cuvintele acestea, cu atīt mai mult se va curaţi şi veninul păcatului. După cum focul, cu cīt stă mai mult līngă aur, cu atīt mai mult macină zgura din aur, tot aşa şi frica de aceste cuvinte, cu cīt glăsuieşte mai mult īn sufletul nostru, cu atīt mai mult curăţeşte tot păcatul desfrīnării. Să ardem aici desfrīnarea cu cuvīntul īnvăţăturii, ca să nu fim siliţi să o ardem acolo cu focul gheenei. Dacă plecăm de aici cu sufletul curat, focul acela nu ne va vătăma; dar, dacă plecăm de aici cu sufletul plin de păcate, focul acela ne va primi. Lucrul fiecăruia - spune Pavel - īl va īncerca focul, ca să arate ce fel este (1 Corinteni 3, 13). Să ne punem la probă acum, fără durere, ca să nu fim puşi atunci la probă, cu durere.

Orice-ai zice - mi se poate spune - Legea este greu de īmplinit! Şi ce-i cu asta? Oare Dumnezeu ne porunceşte lucruri cu neputinţă de īmplinit? Nu spun asta! Atunci, taci! Nu īnvinui pe Stăpīn. Aceste cuvinte nu-s cuvinte de apărare, ci adaos de păcat, mai cumplit decīt cel dintīi. Mulţi păcătoşi au obiceiul să dea vina pe Dumnezeu pentru păcatele lor. Ascultă! A venit la stăpīn cel ce primise cinci talanţi şi a mai adus alţi cinci; a venit şi cel ce primise doi talanţi şi a mai adus alţi doi (Matei 25, 14-23); a venit şi cel ce primise un talant; şi, pentru că n-a avut să mai aducă īncă un talant, a adus īn locul talantului īnvinuire. Ce-a spus? Am ştiut că eşti om aspru (Matei 25, 24). Ce slugă nerecunoscătoare! Nu-i este de-ajuns păcatul! Mai şi īnvinuieşte pe Stăpīn, spunīndu-i: Seceri de unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai risipit (Matei 25, 24). Tot aşa şi īn viaţa cea de toate zilele: toţi cīţi nu fac nimic bun īşi īnmulţesc păcatele īnvinuind pe Stăpīn.

Nu īnvinui, dar, Stăpīnul! Nu ţi-a dat porunci cu neputinţă de īndeplinit. Vrei să afli că nu ţi-a poruncit lucruri cu neputinţă? Iată, mulţi au făcut mai mult decīt li s-a poruncit; dacă poruncile ar fi fost cu neputinţă de īndeplinit, nu le-ar fi īntrecut prin propria lor voinţă. Dumnezeu n-a poruncit fecioria şi totuşi mulţi trăiesc īn feciorie! Dumnezeu n-a poruncit sărăcia de bunăvoie şi totuşi mulţi aruncă averile lor, mărturisind cu fapta cīt de uşoare sīnt poruncile! Nu le-ar fi īntrecut, dacă poruncile n-ar fi fost uşoare [...].

Cel ce se uită la o femeie ca să o poftească, a şi făcut desfrīnare cu ea īn inima lui (Matei 5, 28). Da! Dar pentru ce Hristos citeşte din Legea Veche (că pentru asta am făcut ocolul de mai īnainte)? Căci a spus: Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu faci desfrīnare! (Matei 5, 27). Hristos ştia că porunca aceasta e grea, nu prin firea ei, ci din pricina trīndăviei ascultătorilor. Multe lucruri, chiar uşoare prin firea lor, ajung foarte grele cīnd ne trīndăvim; după cum altele, care sīnt chiar grele, ajung lesnicioase şi uşoare cīnd le facem cu tragere de inimă. Greutatea nu stă īn firea lucrurilor, ci īn voinţa celor ce fac un lucru sau altul. Că acesta e adevărul se va vedea din cele ce am să spun. Mierea, prin firea ei, este dulce şi foarte plăcută; celor bolnavi īnsă le este amară şi neplăcută, nu din pricina firii ei, ci din pricina bolii acestora. Tot aşa şi cu porunca aceasta! Dacă pare a fi īmpovărătoare, apoi nu-i din pricina firii ei, ci din pricina trīndăviei noastre. Şi nu mi-e mare osteneală să arăt că porunca aceasta se īndeplineşte uşor. Ca să o facă grea, Hristos ar fi trebuit să grăiască altfel. Aşa īnsă a spus: Fugi din faţa femeii! Depărtează-te de desfrīnare! Deci, ca să o facă grea, ar fi trebuit să spună cu totul altfel: Uită-te la femei! Iscodeşte frumuseţile cele străine! Şi, totuşi, caută de-ţi īnfrīnge pofta! De ne-ar fi dat o astfel de poruncă, porunca aceasta ar fi fost grea! Dar cīnd ne spune: Fugi de cuptor, depărtează-te de foc, nu te apropia de văpaie, ca să rămīi nevătămat! atunci porunca e tare uşoară, căci este potrivită firii.

„Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu faci desfrīnare!” Dar pentru ce ne aminteşte de Legea cea Veche, odată ce avea să ne dea alta? Ca, din asemuire, să afli că nu se īmpotriveşte o lege cu alta. Cīnd le asemuieşti, atunci le poţi judeca mai bine. Pentru că unii aveau să-I aducă vina că da legi potrivnice Legii Vechi, Domnul le spune: Iată, pun una līngă alta amīndouă legile! Īncercaţi-le şi cunoaşteţi potrivirea dintre ele! Dar nu numai din pricina asta, ci ca să şi arate că e uşoară porunca Lui şi că e dată la timp. De aceea a spus: Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu curveşti! Aţi īnvăţat atīta vreme Legea cea Veche! Domnul, voind să-i ridice la nişte porunci mai īnalte, le grăieşte cum ar grăi un dascăl unui copil leneş, care vrea să rămīnă īncă la lecţiile cele vechi: Gīndeşte-te de cītă vreme īnveţi lecţia asta! Tot aşa şi Hristos, amintindu-le că au īnvăţat şi au pus īn lucrare multă vreme Legea Veche, le spune că a sosit timpul să se ridice la una mai īnaltă. De aceea le pune īn faţă legiuirea dată părinţilor, spunīnd: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu faci desfrīnare!” Porunca aceea s-a dat celor de demult, „dar Eu vă spun vouă: Cel care se uită la o femeie ca să o poftească a şi făcut curvie cu ea īn inima lui!” Dacă Domnul ar fi grăit aşa celor de demult, pe bună dreptate te-ai fi supărat, zicīnd: Cum, atunci cīnd firea omenească nu era desăvīrşită? Dar acum, cīnd omul s-a mai deşteptat, cīnd a ajuns mai desăvīrşit, acum a venit vremea unor īnvăţături mai desăvīrşite. De aceea Domnul, chiar la īnceputul legiuirii Sale - ca nu cumva cineva, văzīnd īnălţimea filozofiei Sale, să se trīndăvească şi să pregete – a spus: Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decīt a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra īn Īmpărăţia Cerurilor! (Matei 5, 20). Deci - ca să nu spună cineva: īmi ceri mai multă osteneală? Pentru ce? N-am şi eu aceeaşi fire ca şi cei de demult? Nu sīnt şi eu om ca şi aceia? - deci, ca să nu spună oamenii: Pentru ce ne măreşti ostenelile? Pentru ce ne faci mai grele luptele? - Domnul le-a vorbit de Īmpărăţia Cerurilor şi cu asta a zdrobit mai dinainte orice īmpotrivire, spunīndu-le: Vă aduc mai mare răsplată! După ce a vorbit de lupte, după ce a vorbit de īnălţimea noii legiuiri, a amintit şi de răsplată, spunīndu-le: Nu vă dau Palestina, nici un pămīnt īn care curg miere şi lapte (Ieşire 3, 8), ci vă aduc īnsuşi Cerul! Acum nu ne este numai răsplata mai mare pentru faptele noastre bune, ci şi pedeapsa mai aspră pentru căderile īn păcate. După cum cei care au trăit īnainte de Lege sīnt pedepsiţi mai blīnd decīt cei din timpul Legii (căci toţi cīţi au păcătuit fără Lege vor şi pieri fără Lege (Romani 2, 12), adică nu īi īnvinuieşte Legea, ci-i osīndeşte firea lor, pentru că gīndurile lor se īnvinuiesc sau se apără īntre ele (Romani 2, 15) - după cum spune Pavel), tot aşa şi cei care au păcătuit īn timpul harului vor suferi o pedeapsă mai cumplită decīt cei care au păcătuit īn timpul Legii. Pavel a arătat deosebirea dintre aceste diferite categorii de păcătoşi, grăind aşa: De calcă cineva Legea lui Moise, este omorīt fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Gīndiţi-vă cu cīt mai aspră va fi pedeapsa cuvenită celui ce a călcat īn picioare pe Fiul lui Dumnezeu, care a socotit ceva de rīnd sīngele Legămīntului şi a făcut de ocară darul harului? (Evrei 10, 28-29). Vezi că, pe timpul harului, mai mare e pedeapsa, după cum mai mari sīnt şi răsplăţile?

[...] Dumnezeu rabdă īndelung pe păcătoşi, ca şi păcătosul să se mīntuiască, dar şi ca să nu-i īnlăture de la mīntuire pe urmaşii lui. Chiar dacă păcătosul nu se pocăieşte, Dumnezeu de multe ori cruţă rădăcina ca să ferească roadele; adeseori schimbă chiar rădăcina, după cum am spus mai īnainte; iar cīnd rădăcina se īnrăutăţeşte desăvīrşit, Dumnezeu īntīrzie cu folos pedeapsa, aşteptīnd mīntuirea celor ce au să se pocăiască. Şi acum, ascultă! Terah (Facere 11, 24-32), tatăl lui Avraam, era īnchinător la idoli. Cu toate acestea, nu l-a pedepsit aici pentru necredinţa sa. Şi pe bună dreptate! Dacă Dumnezeu ar fi tăiat mai īnainte această rădăcină, cum ar mai fi dat un rod de credinţă atīt de mare? Cine a fost mai rău ca Isav? Vezi-mi aici temeiul unei alte iubiri de oameni a lui Dumnezeu! Ce răutate este mai mare ca răutatea lui Isav? Nu era el desfrīnat şi spurcat, precum spune Apostolul (Evrei 12, 16)? Nu era, cu gīndul, ucigaş de mamă, ucigaş de tată, ucigaş de frate? Nu era urīt de Dumnezeu? Scriptura o mărturiseşte, spunīnd: Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urīt (Maleahi 1, 2; Romani 9, 13). Pentru ce nu l-a nimicit Dumnezeu, dacă era desfrīnat, ucigaş de frate, spurcat şi urīt de Dumnezeu? Pentru ce nu i-a curmat viaţa? Pentru ce nu i-a dat īndată pedeapsa ce i se cuvenea? Pentru ce? E bine, īntr-adevăr, să vă spun şi pricina: dacă i-ar fi curmat viaţa, lumea ar fi pierdut, odată cu el, cel mai mare rod de dreptate. Şi care rod, ascultă: Isav a născut pe Raguel; Raguel a născut pe Zara; Zara a născut pe Iov (Facere 36, 1-34). Vezi dar ce minunată floare de răbdare ar fi pierit dacă Dumnezeu tăia mai dinainte rădăcina?

Īn tīlcuirea tuturor faptelor din Scriptură să ai īn vedere deci această regulă. Pentru aceasta i-a răbdat īndelung pe Egipteni, care huleau pe Dumnezeu cum nu se putea mai mult; i-a răbdat pentru bisericile care īnfloresc acum īn Egipt, pentru mănăstirile de acolo şi pentru cei care au īmbrăţişat viaţă īngerească. Şi, după cum spun cei ce cunosc legile civile şi după cum hotărăsc legile romane, o femeie īnsărcinată, condamnată la moarte, nu este ucisă īnainte de a naşte copilul. Şi pe bună dreptate: căci au judecat drept cei ce au făcut legile, că nu trebuie să piară odată cu cea vinovată şi cel nevinovat. Deci, dacă legile omeneşti cruţă pe cei care n-au păcătuit cu nimic, apoi pe bună dreptate cu mult mai mult va păstra Dumnezeu rădăcina, pentru a păstra, pentru roadele ei, binefacerile pocăinţei. Vezi, dar, că şi asupra celor păcătoşi se revarsă binefacerile pocăinţei, că şi ei au parte de iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Dacă judecata lui Dumnezeu ar fi luat-o īnaintea īndreptării oamenilor, lumea ar fi pierit īn īntregime; dacă Dumnezeu ar fi fost grabnic la pedeapsă, Biserica n-ar fi avut pe Pavel, n-ar fi primit īn sīnul ei un om atīt de mare, un om ca acesta. De aceea Dumnezeu a amīnat pedepsirea celui ce a hulit, ca să arate pe cel ce s-a pocăit. Īndelunga-răbdare a lui Dumnezeu a făcut pe prigonitor propovăduitor; īndelunga-răbdare a lui Dumnezeu a schimbat pe lup īn păstor; īndelunga-răbdare a lui Dumnezeu a făcut din vameş, evanghelist; īndelunga-răbdare a lui Dumnezeu ne-a miluit pe toţi, pe toţi ne-a schimbat, pe toţi ne-a īntors la Dumnezeu. Dacă vezi pe vreunul, care era altădată beţiv, că posteşte; dacă vezi pe vreunul, care altădată hulea, că vorbeşte despre Dumnezeu; dacă vezi pe vreunul, care altădată īşi murdărea gura cu cīntece ruşinoase, că acum īşi curăţă sufletul cu cīntece dumnezeieşti, admiră īndelunga-răbdare a lui Dumnezeu şi laudă pocăinţa; iar din schimbarea aceasta ia prilej ca să zici: Aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaīnalt (Psalmi 76, 10). Dumnezeu este bun cu toţi, dar īn chip deosebit īşi arată īndelunga Lui răbdare cu păcătoşii.

[...] Dacă Dumnezeu ar īnfricoşa pe cel păcătos, pe cel ce cade īn păcate, l-ar īmpinge la deznădejde; dacă l-ar ferici pe omul drept, i-ar slăbi tăria virtuţii lui, l-ar face să nu mai fie atīt de sīrguincios, odată ce se şi vede fericit de Dumnezeu. De aceea pe păcătos īl miluieşte, iar pe cel drept īl īnfricoşează. Īnfricoşător este pentru toţi cei din jurul Lui! (Psalmi 88, 8). Şi: Bun este Domnul cu toţi! (Psalmi 144, 9), A spus: Īnfricoşător este pentru toţi cei din jurul Lui! Şi cine sīnt aceia decīt Sfinţii? David spune: Dumnezeu, cel preaslăvit īn Sfatul Sfinţilor, mare şi īnfricoşător este pentru toţi cei din jurul Lui! (Psalmi 88, 8). Dacă vede pe cineva căzīnd, Dumnezeu īi īntinde mīna iubirii de oameni; dacă vede pe altul stīnd, īi bagă frica īn oase... Aceasta este o faptă de dreptate şi de dreaptă judecată. Pe omul drept īl īntăreşte prin frică, iar pe cel păcătos īl ridică prin iubire de oameni.

[...] Legea veche pedepsea fără nici o milă pe păcătoşi, harul īnsă amīnă pedeapsa cu multă īndelungă-răbdare, ca să aducă īndreptarea. Să primim dar, fraţilor, pocăinţa, leac spre mīntuire! Să primim leacul care ne şterge păcatele! Iar pocăinţă nu-i cea spusă cu cuvīntul, ci cea īntărită cu fapta! Pocăinţa cea din toată inima şterge murdăria necredinţei. Spălaţi-vă - spune Dumnezeu - curăţiţi-vă! Ştergeţi răutăţile din inimile voastre, dinaintea ochilor Mei! (Isaia 1, 16). Ce vor să spună cuvintele acestea de la urmă, care par de prisos? N-au spus oare totul cuvintele: Ştergeţi răutăţile din inimile voastre? Pentru ce a mai adăugat: dinaintea ochilor Mei? Pentru că altfel văd ochii oamenilor, şi altfel vede ochiul lui Dumnezeu! Omul vede la faţă, iar Dumnezeu īn inimă (1 Regi 16, 7). Nu vă pocăiţi cu făţărnicie - zice Dumnezeu - ci arătaţi roadele pocăinţei īnaintea ochilor Mei, care cercetează cele ascunse!

După ce ne-am curăţit de păcate, trebuie să păstrăm īnaintea ochilor păcatele acestea. Dumnezeu, din iubirea Sa de oameni, īţi iartă păcatul, dar tu, pentru siguranţa sufletului tău, să ai īnaintea ochilor păcatul. Amintirea păcatelor trecute este oprire a păcatelor viitoare. Cel care se īntristează de păcatele trecute este mai hotărīt să nu le mai repete. De asta şi David spunea: Şi păcatul meu īnaintea mea este pururea (Psalmi 50, 4). Avea īnaintea ochilor păcatele trecute, ca să nu cadă īn altele viitoare. Că o stare sufletească ca aceasta cere Dumnezeu de la noi, ascultă că Īnsuşi o spune: Eu sīnt Cel ce şterg păcatele tale şi nu-mi voi aduce aminte de ele! Tu īnsă adu-ţi aminte de ele şi să ne judecăm! - zice Domnul. Spune tu mai īntīi păcatele tale, ca să te īndreptezi! (Isaia 43, 25-26). Dumnezeu nu cere mult timp de pocăinţă! Ţi-ai spus păcatul, te-ai īndreptat! Te-ai pocăit, ai fost miluit! Nu timpul te īndreptăţeşte, ci chipul cum te pocăieşti īţi stinge păcatul. Se poate ca timpul cīt te pocăieşti să fie lung, dar să nu capeţi mīntuire; şi se poate ca, īn scurtă vreme, mărturisindu-te din inimă, să lepezi păcatul. Mult timp a irosit fericitul Samuil rugīndu-se pentru Saul şi multe nopţi a petrecut priveghind pentru mīntuirea celui ce păcătuise! Dar Dumnezeu n-a primit timpul (căci pocăinţa păcătosului nu īnsoţea rugăciunea Proorocului) şi i-a spus Proorocului Său: Pīnă cīnd vei plīnge pentru Saul, Eu l-am lepădat? (1 Regi 16, 1). Cuvintele „pīnă cīnd” arată timpul şi stăruinţa celui ce se ruga. Dumnezeu īnsă n-a primit timpul rugăciunii Proorocului, căci pocăinţa īmpăratului nu īnsoţea rugăciunea dreptului. Fericitul David īnsă, care a primit prin Proorocul Natan mustrarea pentru păcat, īn faţa ameninţării, a arătat īndată īntoarcere curată şi a spus: Am păcătuit Domnului (2 Regi 12, 12). Ei bine, acest singur cuvīnt a adus fericitului David, care s-a pocăit din toată inima, īntr-o clipită, īntreaga mīntuire. Pocăinţa a schimbat īndată hotărīrea, căci Natan i-a spus: Şi Domnul a iertat păcatul tău (2 Regi 12, 13) [...].

Dacă pocăinţa a īnvrednicit-o pe Rahav aceea de o atīt de mare mīntuire, īncīt să fie propovăduită de gura sfinţilor - Isus al lui Navi să strige īn pustie: Să trăiască Rahav, curva! (Iosua Navi 6, 17), iar Pavel să spună: Prin credinţă, Rahav, curva, n-a pierit īmpreună cu cei necredincioşi (Evrei 11, 31) - cu cīt mai mult nu ne vom mīntui noi, dacă ne pocăim? Timpul de acum e timp de pocăinţă. Mare să ne fie teama de păcatele ce le avem īn spate, dacă pocăinţa n-o ia īnaintea pedepsei! Să īntīmpinăm faţa Lui īntru mărturisire (Psalmi 94, 2). Să stingem vīlvătaia păcatelor, nu cu apă multă, ci cu puţine lacrimi. Multul foc al păcatului e stins şi cu o picătură de lacrimi. Că lacrimile sting vīlvătaia păcatelor şi spală mirosul greu al păcatului, o mărturiseşte fericitul David, spunīnd şi arătīnd cīt de mare e puterea lacrimilor: Spăla-voi īn fiecare noapte patul meu cu lacrimile mele, aşternutul meu voi uda! (Psalmi 6, 6). Dacă ar fi vrut să arate numai belşugul de lacrimi, ar fi fost de ajuns să spună atīt: Cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda! Dar atunci, pentru ce a spus īnainte: „spăla-voi”? Ca să arate că lacrimile sīnt baie şi mijloc de curăţire de păcate.

Păcatele sīnt pricina tuturor relelor. Din pricina păcatelor - supărările; din pricina păcatelor - tulburările; din pricina păcatelor - războaiele; din pricina păcatelor - bolile şi toate suferinţele greu de vindecat ce vin peste noi. După cum doctorii iscusiţi nu cercetează numai cele ce arată bolile pe dinafară, ci caută să afle şi pricina bolilor, tot aşa şi Mīntuitorul, vrīnd să arate că păcatul este pricina tuturor relelor ce vin peste oameni, a spus celui slăbănogit cu trupul: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca nu-ţi fie ţie ceva mai rău! (Ioan 5, 14) - pentru că Doctorul sufletelor a văzut că sufletul īi e slăbănogit, iar din pricina lui şi trupul. Aşadar, păcatul fusese pricina bolii de care zăcuse slăbănogul. Păcatul e pricina pagubei, păcatul e pricina supărării, păcatul e pricina oricărei suferinţe. Eu īnsă mă minunez de aceea că Dumnezeu, Care la īnceput a hotărīt omului suferinţa pentru păcatul săvīrşit, pune capăt hotărīrii acesteia printr-o altă hotărīre şi alungă osīnda chiar prin osīndă. Să-ţi lămuresc cum! Dumnezeu a dat omului suferinţa din pricina păcatului; dar, prin suferinţă, pune capăt păcatului. Fii cu mare luare-aminte! Cīnd Dumnezeu a ameninţat pe femeie şi a osīndit-o pentru călcarea de poruncă, i-a spus: Īn dureri vei naşte fii! (Facere 3, 16). A arătat că suferinţa este rodul păcatului. Dar cīt e de darnic Dumnezeu! Ceea ce dăduse ca pedeapsă, aceea Dumnezeu a prefăcut īn mijloc de mīntuire! Păcatul a dat naştere suferinţei, dar suferinţa şterge păcatul; şi, după cum cariul se naşte din lemn şi macină lemnul, tot aşa şi suferinţa se naşte din păcat, dar nimiceşte păcatul, cīnd e īnsoţită de pocăinţă. De aceea spunea Pavel: Īntristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mīntuire, de care nu-ţi pare rău (2 Corinteni 7, 10). Bună este īntristarea pentru cei ce se pocăiesc sincer! Cei ce păcătuiesc trebuie să plīngă pentru păcatul lor, căci fericiţi cei ce plīng, că aceia se vor mīngīia! (Matei 5, 4). Plīnge-ţi dar păcatul, ca să nu jeleşti osīnda! Apără-te īnaintea judecătorului īnainte de a te duce la scaunul de judecată! Nu ştii oare că toţi cei care vor să roage pe judecător nu fac aceasta atunci cīnd are loc judecata, ci īnainte de a se duce la scaunul de judecată, fie prin prieteni, fie prin protectori, fie īn vreun alt chip? Aşa şi cu Dumnezeu! Īn timpul judecăţii n-ai să-L īndupleci pe Judecător; dar īnainte de judecată poţi să-L īndupleci. De aceea spunea David: Să īntīmpinăm faţa Lui īntru mărturisire! (Psalmi 94, 2). Īnaintea scaunului de judecată, arta oratorică a apărătorilor nu poate īnşela pe marele Judecător; puterea nu-L īnduplecă; dregătoria īnaltă nu-L convinge; de faţa omului nu ţine seamă; de bani nu e ademenit, ci dreapta Lui judecată este īnfricoşătoare şi neīndurătoare. Aici pe pămīnt aşadar, să īnduplecăm pe Judecător şi să I ne rugăm; aici, pe pămīnt, să-L rugăm din toata puterea, dar nu cu bani. Dar, mai bine zis, dacă trebuie să spun adevărul, iubitorul de oameni Dumnezeu este īnduplecat şi cu bani: nu-i primeşte El, ci prin săraci. Dă celui nevoiaş bani şi-ai īnduplecat pe Judecător! Asta v-o spun prieteneşte, pentru că pocăinţa fără milostenie este moartă şi fără aripi. Pocăinţa nu poate zbura dacă nu are aripa milosteniei. De aceea lui Corneliu, cel ce s-a pocăit bine, milostenia i-a fost aripa credinţei: Milosteniile tale - spune Scriptura - şi rugăciunile tale s-au suit la cer (Faptele Apostolilor 10, 4). Dacă pocăinţa n-ar fi avut milostenia aripă, nu s-ar fi urcat la cer. Astăzi, iarmarocul milosteniei e deschis: vedem pe prinşii de război şi pe săraci; vedem pe cei ce strigă; vedem pe cei ce lăcrimează; vedem pe cei ce oftează. Iarmaroc minunat stă īn faţa noastră; iarmarocul nu are alt rost, iar negustorul nu se gīndeşte la altceva decīt să cumpere ieftin şi să vīndă scump. Nu-i oare acesta scopul oricărui negustor? Nimeni nu se apucă de negustorie cu alt gīnd decīt ca să vīndă mai scump mărfurile cumpărate cu bani puţini şi să scoată cīştig mare de pe urma negoţului. Un astfel de iarmaroc ne-a pus nouă īn faţă Dumnezeu. Cumpără fapte de dreptate cu puţini bani, ca să le vinzi īn viaţa ce va să fie cu bani grei, dacă trebuie totuşi să numeşti vīnzare răsplata pe care o vei primi dincolo! Aici, pe pămīnt, cumperi dreptatea cu puţini bani, cu un codru de pīine, cu o haină ponosită, cu un pahar cu apă rece: Cel care va da un pahar cu apă rece, amin zic vouă - spune Dascălul neguţătoriei celei duhovniceşti - nu-şi va pierde plata sa! (Matei 10, 42). Să-şi aibă plata sa un pahar cu apă rece, iar hainele şi banii, date ca să faci bine, să nu-şi aibă plata lor? Dimpotrivă, chiar multă plată!

Dar pentru ce Domnul a vorbit de un pahar cu apă rece? Ca să-ţi arate că milostenia nu īnseamnă cheltuială. Ca să dai un pahar cu apă rece n-ai nevoie să-ţi goleşti lada, nici să faci vreo altă cheltuială. Dacă, acolo unde datul este fără cheltuială, harul binefacerii este atīt de mare, cīt de mare trebuie să fie plata primită de la Dreptul Judecător acolo unde datul stă īn belşug de haine, de bani şi de alte bunuri?

Deci, atīta vreme cīt putem cumpăra faptele bune la un preţ atīt de scăzut, să le luăm, să le răpim, să le cumpărăm de la marele Dăruitor: Cei īnsetaţi - spune Domnul - mergeţi la apă şi toţi cīţi nu aveţi argint mergeţi şi vă cumpăraţi! (Isaia 55, 1). Atīta vreme cīt iarmarocul e īn toi, să cumpărăm milostenii; dar, mai bine spus, prin milostenie să cumpărăm mīntuirea! Īmbrăcīnd un sărac, īmbraci pe Hristos. Asta o ştiu şi eu, şi o ştiu prea bine īmi poţi răspunde. Am īnvăţat asta mai īnainte, nu eşti tu primul care să mă īnveţi! Nu am auzit asta īntīi de la tine, nu-mi predici o noutate, ci cele ce m-au īnvăţat demult mulţi din cei de faţă! Ştiu şi eu, ştiu că acestea şi altele ca acestea le-aţi auzit de multe ori. Dar facă Dumnezeu să le auzim de multe ori, ca să facem puţin bine! Cel ce miluieşte pe sărac īmprumută pe Dumnezeu (Pilde 19, 17). Să īmprumutăm lui Dumnezeu milostenia, ca să luam de la El īn schimb, ca răsplată, iubirea de oameni. Cīt de īnţelepte sīnt aceste cuvinte: „cel ce miluieşte pe sărac īmprumută pe Dumnezeu”!

[...] „Cel ce miluieşte pe sărac īmprumută pe Dumnezeu.” Ai īncredere - spune Dumnezeu - că pe Mine Mă īmprumuţi! Dar ce cīştig atīt de mare am dacă Te īmprumut pe Tine? E cea mai mare nelegiuire să ceri socoteală lui Dumnezeu. Totuşi, Mă plec nelegiuirii tale şi cu iubirea de oameni voi pune capăt neomeniei tale. Să stăm dar de vorbă şi să ne socotim: cīt cīştigi cīnd īmprumuţi pe ceilalţi oameni? Ce dobīndă le ceri? Nu-i aşa că unu la sută, dacă ceri o dobīndă legiuită? Dacă lăcomia ţi-e mai mare, iei o dobīndă nedreaptă, de două sau de trei ori mai mare. Eu īnsă am să-ţi satur lăcomia! Īţi voi da mai mult decīt ţi-e pofta nesaţului tău. Acopăr cu dărnicia Mea nesaţul tău. Ceri o dobīndă de unu la sută? Eu īţi dau de o sută de ori mai mult. Dacă-i aşa, Te īmprumut, Doamne! Te īmprumut cu milostenia pe care o dau aici săracului! Dar cīnd ai să-mi dai īnapoi īmprumutul? Vreau să hotărīm condiţiile. Vreau să īntărim īnvoiala! Spune-mi timpul īnapoierii banilor! Hotărăşte scadenţa! Īntrebarea asta, mai ales, este de prisos, căci Dumnezeu este credincios īn toate cuvintele Lui (Psalmi 144, 13). Dar, pentru că un bun platnic are obiceiul şi dorinţa de a măsura timpul şi de a hotărī ziua scadenţei, ascultă cīnd şi unde īţi va plăti datoria Cel ce S-a īmprumutat de la tine prin mīna săracului: „Cīnd va şedea Fiul Omului pe tronul slavei Lui şi va pune oile de-a dreapta Lui, şi caprele de-a stīnga Lui, va zice celor din dreapta...” Aici, ia aminte cum grăieşte Datornicul cel recunoscător creditorului Său, cum īi mulţumeşte Datornicul: „Veniţi, binecuvīntaţii Părintelui Meu, de moşteniţi Īmpărăţia gătită vouă de la īntemeierea lumii!” Şi pentru ce? Că am flămīnzit, şi Mi-aţi dat să mănīnc; am īnsetat, şi Mi-aţi dat să beau; gol am fost, şi M-aţi īmbrăcat, īn temniţă, şi aţi venit la Mine; bolnav am fost, şi M-aţi cercetat; străin am fost, şi M-aţi primit (Matei 25, 31-36). Apoi, cei care au slujit bine la vreme se vor uita la nimicnicia lor şi la vrednicia Celui īmprumutat, şi vor spune: Doamne, cīnd Te-am văzut flămīnd, şi Te-am hrănit? Sau īnsetat, şi Ţi-am dat să bei? (Matei 25, 37). Ţie, spre Care ochii tuturor nădăjduiesc, Ţie, Care le dai lor hrană la bună vreme (Psalmi 144, 16)? [...] Īntrucīt aţi făcut - răspunde El - unuia dintr-aceştia prea-mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 40). Nu-i adevărat deci cuvīntul că cel ce miluieşte pe sărac īmprumută pe Dumnezeu? Şi, iată, lucru de mirare! N-a amintit de nici o altă faptă bună, decīt de milostenie. Şi doar ar fi putut să spună: Veniţi, binecuvīntaţilor, că aţi trăit īn curăţenie trupească şi sufletească, că aţi trăit īn feciorie, că aţi dus viaţă īngerească! Dar le trece pe acestea sub tăcere! Nu că sīnt nevrednice de a fi pomenite, ci pentru că vin īn urma iubirii de oameni.

Şi, după cum celor din dreapta le-a dăruit Īmpărăţia pentru milostenia lor, tot aşa şi pe cei din stīnga i-a ameninţat cu pedeapsa, pentru asprimea lor: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, īn īntunericul cel mai din afară, care este gătit diavolului şi īngerilor lui! (Matei 25, 41). Pentru ce? Pentru care pricină? Pentru că am flămīnzit, şi nu Mi-aţi dat să mănīnc! (Matei 25, 42). N-a spus: că aţi făcut desfrīnare, că aţi făcut prea-curvie, că aţi furat, că aţi dat mărturie mincinoasă, că aţi jurat strīmb. Toată lumea ştie că şi acestea sīnt păcate, dar vin īn urma neomeniei şi a nemilosteniei. Pentru ce, Doamne, nu pomeneşti şi de celelalte căi de păcat? Nu judec păcatul - răspunde Domnul - ci neomenia! Nu judec pe păcătoşi, ci pe cei ce nu s-au pocăit. Pentru neomenie vă osīndesc! Aţi avut un leac atīt de mare şi atīt de bun pentru mīntuire, milostenia, cu care puteaţi şterge orice păcat, şi aţi dispreţuit o atīt de mare binefacere. Ocărăsc neomenia, ca rădăcină a păcatului şi a toată necredinţa; laud omenia, ca rădăcină a tuturor bunătăţilor. Pe unii īi ameninţ cu focul cel veşnic, iar altora le făgăduiesc Īmpărăţia Cerurilor. Bune sīnt, Stăpīne, făgăduinţele Tale, bună este şi Īmpărăţia Ta, pe care o aşteptăm, dar şi gheena, cu care ne ameninţi! Una ne īndeamnă, cealaltă ne īnfricoşează: Īmpărăţia ne īndeamnă spre bine, gheena ne īnfricoşează cu folos. Dumnezeu ne ameninţă cu iadul, nu ca să ne arunce īn iad, ci ca să ne scape de iad. Dacă ar fi vrut să ne pedepsească, nu ne-ar fi ameninţat mai īnainte, pentru ca, īntăriţi, să fugim de cele ce ne ameninţă. Ne ameninţă cu pedeapsa ca să scăpăm de pedeapsă. Ne īnfricoşează cu cuvīntul ca să nu ne pedepsească cu fapta.

[...] Asta e pricina că vorbesc mereu de pocăinţă. Că pocăinţa, cumplită şi īnfricoşătoare pentru păcătos, este leac păcatelor, istovire a fărădelegilor, secătuire a lacrimilor, īndrăznire către Dumnezeu, armă īmpotriva diavolului, sabie care-i taie capul, nădejdea mīntuirii, pieirea deznădejdii. Pocăinţa deschide cerul, pocăinţa ne bagă īn Rai, pocăinţa biruie pe diavol, după cum īncrederea īn noi ne face să cădem. De aceea vă vorbesc mereu de pocăinţă! Eşti păcătos? Nu deznădăjdui! Şi eu nu voi īnceta a vă unge neīncetat cu aceste alifii. Ştiu doar ce armă puternică avem īmpotriva diavolului atunci cīnd nu pierdem nădejdea. De ai păcate, nu deznădăjdui! Şi n-am să īncetez de a-ţi spune necontenit aceasta: De păcătuieşti īn fiecare zi, īn fiecare zi pocăieşte-te! Să facem cu noi ceea ce facem cu casele noastre, care se īnvechesc; cīnd părţi din ele putrezesc, scoatem părţile putrezite şi punem īn loc materiale noi; şi nu īncetăm a face asta. Te-ai īnvechit azi din pricina păcatului? Īnnoieşte-te prin pocăinţă! Dar pot să mă mīntuiesc dacă mă pocăiesc? Da, poţi! Am trăit toată viaţa īn păcate! Dacă mă pocăiesc, mă mīntuiesc?

Da! De unde ştiu? De la iubirea de oameni a Stăpīnului tău! Să am oare īncredere numai īn pocăinţa de care īmi vorbeşti? Este oare īn stare pocăinţa să şteargă atītea păcate? Dacă ar fi numai pocăinţa, atunci pe bună dreptate, teme-te! Dar, cīnd iubirea de oameni a lui Dumnezeu se alătură pocăinţei, prinde curaj! Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar, nici bunătatea Lui nu se poate tălmăci cu cuvīntul. Păcatul tău are hotar, leacul īnsă nu are hotar. Păcatul tău, oricum ar fi, este păcat făcut de om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negrăită. Ai curaj! Pocăinţa biruie păcatul! īnchipuie-ţi o scīnteie ce cade īn ocean! Poate rămīne ea aprinsă? Poate să se vadă? Nu! Ei bine, ce e scīnteia faţă de ocean, aceea e păcatul faţă de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, mai bine spus, nici atīta. Oceanul, oricīt de mare ar fi, tot are margini. Bunătatea lui Dumnezeu īnsă e fără de margini. Nu vă spun acestea ca să vă fac trīndavi, ci ca să vă fac şi mai sīrguitori.

[...] Ştiindu-le dar pe toate acestea, gīndindu-ne la ziua cea īnfricoşătoare a Judecăţii, la focul iadului şi la muncile cele īnfricoşătoare de acolo, să ne īntoarcem de pe calea noastră cea rătăcită. Va veni vremea cīnd teatrul lumii acesteia se va risipi. Atunci nu mai putem lupta; după trecerea acestei vieţi, nu mai putem neguţători; după ce s-a īnchis stadionul, nu mai putem fi īncununaţi. Timpul de acum e timp de pocăinţă; acela, de judecată! Timpul de acum e timpul luptelor; acela, al cununilor! Timpul de acum e timp de osteneală; acela, de odihnă! Timpul de acum e timp de muncă; acela, de răsplată! Deşteptaţi-vă, vă rog, deşteptaţi-vă, şi să ascultăm cu rīvnă cele spuse! Am trăit cu trupul, să trăim şi cu duhul! Am trăit īn plăceri, să trăim şi īn fapte bune! Am trăit īn trīndăvie, să trăim şi īn pocăinţă! Pentru ce te trufeşti, tină şi cenuşă? (Isus Sirah 10, 9). Pentru ce te mīndreşti, omule? Pentru ce te făleşti? Ce nădăjduieşti de la slava lumii şi de la bogăţie? Să ne ducem la morminte, vă rog, şi să vedem tainele de acolo. Să vedem pe om īmpuţit, oasele roase, trupurile putrezite. Dacă eşti īnţelept, priveşte! Dacă eşti priceput, spune-mi: Cine e īmpăratul, cine e ostaşul? Cine e stăpīnul, cine e robul? Cine e īnţeleptul, cine e neīnţeleptul? Unde-i frumuseţea tinereţii? Unde-i faţa cea frumoasă? Unde-s ochii cei strălucitori? Unde-i nasul cel bine īntocmit? Unde-s buzele cele arzătoare? Unde-i frumuseţea obrajilor? Unde-i fruntea cea luminoasă? Nu-s toate praf? Nu-s toate cenuşă? Nu-s toate pulbere? Nu-s toate putreziciune?

Gīndindu-ne la acestea, fraţilor, şi aducīndu-ne aminte de ziua noastră cea din urmă, să ne īntoarcem, cīt mai avem timp, de pe calea noastră cea rătăcită. Am fost cumpăraţi cu Sīnge scump (1 Petru 1, 18-19). Pentru aceasta Dumnezeu pe pămīnt S-a arătat (Baruh 3, 38). Pentru tine, omule, Dumnezeu pe pămīnt S-a arătat şi nu avea unde să-Şi plece capul (Luca 9, 58). Vai, ce minune! Judecătorul vine să fie judecat pentru cei vinovaţi! Viaţa gustă moarte! Ziditorul este pălmuit de făptura Lui! Cel ce nu poate fi privit de Serafimi este scuipat de rob, gustă oţet şi fiere, este īmpuns cu suliţa, este pus īn mormīnt! Şi tu, spune-mi, te trīndăveşti, dormi, dai din umeri cu dispreţ, omule? Nu ştii că, de ţi-ai vărsa sīngele tău pentru El, nici aşa n-ai făcut ce erai dator să faci, căci altul e sīngele Stăpīnului şi altul sīngele robului?! Pocăieşte-te şi īntoarce-te īnainte de ieşirea sufletului, ca nu cumva să vină moartea şi tot leacul pocăinţei să fie fără de folos! Că aici, pe pămīnt, are putere pocăinţa, şi numai aici. Īn iad n-are nici o putere. Să căutăm pe Domnul cīt avem timp! Să facem binele, ca să scăpăm de iadul cel fără de sfīrşit ce va să fie şi să ne īnvrednicim de Īmpărăţia Cerurilor, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea īn vecii vecilor! Amin!

Bibliografie: din Omiliile despre pocăinţă ale Sfīntului Ioan Gură de Aur, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Romāne, Bucureşti, 1998.


ALT CUVĪNT AL SFĪNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE POCĂINŢĂ

Vrei să afli şi din altă parte că aducerea-aminte de păcate este o ispravă mare? Ascultă pe Iov, care pe līngă celelalte fapte bune a fost slăvit şi pentru mărturisire, căci zice : Şi de am păcătuit fără de voie şi am ascuns păcatul meu. Căci nu m-am ruşinat de multa mulţime a gloatei să măr­turisesc īnaintea lor (Iov 31, 33-34). Ca şi cum ar zice: Niciodată nu m-am ruşinat de mulţimea celor asemenea cu mine. Căci ce folos este a nu şti oamenii, cīnd ştie Dumnezeu? Şi ce vătămare mi se pricinuieşte cīnd aceştia īmi ştiu greşalele, cīnd Dumnezeu voieşte să mă slobozească de osīndă? Şi cu toate că toţi mă vor osīndi, dar dacă Judecătorul va strica hotărīrea lor, nici o grijă nu port de hotărīrea lor; sau cu toate că toţi mă vor lăuda şi mă vor slăvi, dar Acela mă va osīndi, nici un folos nu-mi va fi din judecata acelora. Căci īntru toate trebuie a privi la Acela, şi să facem cu păcatele cum facem cu banii. Fiindcă noi īndată ce ne-am sculat din pat, mai īnainte de a merge la tīrg sau de a ne apuca, de vreo treabă, din cele ale noastre sau din cele de obşte, chemăm pe slugă şi-i cerem socoteala pentru cele cheltuite, ca să vedem ce a cheltuit rău, ce bine şi ce a mai rămas. Iar de vom vedea că ceea ce a rămas este puţin, īndată căutăm surse de venituri, ca să nu rămīnem săraci şi să pierim de foame. Aşa să facem şi la faptele noastre. Chemīnd aducerea aminte a noastră să facem socoteala cuvintelor, cugetelor şi faptelor; să cercetăm ce s-a cheltuit cu cuviinţă şi ce spre vătămarea noastră, care cuvīnt s-a cheltuit rău la ocări, la vorbe de ruşine şi la sudalme; care cuget a pornit ochiul să privească cu desfrīnare, care gīnd s-a făcut lucru spre vătămarea noastră, prin mīini, prin limbă, sau prin ochi. Şi să ne silim a ne depărta de cheltuiala cea necuviincioasă şi īn locul celor ce odată s-au cheltuit rău să investim cele spre bine; īn locul cuvintelor grăite īn zadar, rugăciuni; īn locul privirilor desfrīnate, posturi şi milostenii. Şi de vom cheltui fără cuviinţă tot, nelăsīndu-ne nimic bun ca să punem īn vistieria noastră, vom ajunge la sărăcia cea mai de pe urmă, greşind fără de luare aminte, şi ne vom trimite īnşine īn osīnda focului cea fără de sfīrşit.

Socoteala banilor obişnuim s-o facem dimineaţa, iar socoteala faptelor seara după cină, şezīnd pe pat, cīnd nimeni nu ne supără, cīnd nimeni nu ne tulbură; atunci să ne facem socoteala pentru toate ce le-am lucrat ziua. Şi de vom vedea că am greşit ceva, să ne pedepsim pe noi īnşine, mustrīndu-ne cugetul şi īmboldindu-ne gīndul aşa de tare, īncīt, să nu mai īndrăznească să ne mai ducă la acea prăpastie a păcatului după ce ne vom scula, aducīndu-şi aminte de rana cea de seară. Şi cum că această vreme este cea mai īndemīnatecă pentru acest fel de judecată ascultă pe Proorocul zicīnd: De cele ce ziceţi īntru inimile voastre, īntru aşternuturile voastre vă căiţi (Psalmi 4, 4).

Ziua facem multe lucruri pe care nu le voim. Prietenii ne īntărītă, slugile ne tulbură, femeia ne mīhneşte, copiii ne scīrbesc şi mulţime de treburi ale vieţii de obşte ne stau asupra şi nu putem pricepe atunci că acestea sīnt păcate. Dar după ce ne izbăvim de toate acestea, seara cīnd sīntem singuri şi avem multă linişte, să facem īn pat judecata aceasta, ca să avem pe Dumnezeu milostiv, prin ea. Iar dacă păcătuim īn toate zilele şi rănim sufletul nostru, dar nu simţim niciodată, precum defăima unii rănile cele multe, dar care apoi aduc asupra lor friguri şi moarte nesuferită, tragem asupra noastră osīnda cea, nesfīrşită, din pricina acestei nesimţiri.

Ştiu că cele ce vi le-am spus vă vin greu, dar aduc mult folos. Avem Stăpīn blīnd şi-şi arată īndată toată iubirea Sa de oameni, numai voieşte să aibă o părere de rău de la noi. Şi dacă nu ne-am face mai răi nepedepsindu-ne după ce am păcătuit, n-ar mai fi adus osīnda, dar El ştie bine că nu mai puţin decīt păcatele ne vatămă a rămīnea nepedepsiţi cīnd păcătuim. De aceea, aduce pedeapsa, nu pedepsindu-ne pentru cele ce au trecut, ci īndreptīnd cele ce vor fi. [...]

Deci ştiind toate acestea, că Dumnezeu face totul ca să ne izbăvească de pedeapsă şi osīndă, ne mărturisim, pocăindu-ne, plīngīnd, rugīndu-ne, lăsīnd mīnia faţă de cei de aproape, uşurīnd sărăcia vecinilor, petrecīnd īn rugăciuni cu trezvie, arătīnd smerită cugetare, aducīndu-ne aminte neīncetat de păcate. Căci nu este de ajuns a zice „sīnt păcătos”, ci trebuie a-ţi aduce aminte de fiecare păcat īn parte. Şi precum focul căzīnd īn mărăcini īi prăpădeşte cu lesnire, aşa şi gīndul care īnvīrteşte neīncetat greşalele, cu lesnire le afundă şi le pierde. [...]

Pentru ce ţi-i ruşine să-ţi spui păcatul? Cīnd ai făcut desfrīnare nu ţi-a fost ruşine. Cīnd iei doctoria te ruşinezi? Cīnd te scapi de păcat, te ruşinezi? Se cuvenea să te ruşinezi atunci cīnd păcătuiai! Atunci trebuia să-ţi fie ruşine! Cīnd ai ajuns păcătos, nu te-ai ruşinat şi te ruşinezi acum cīnd ai să ajungi drept? Spune tu mai īntīi fărădelegile tale, ca să te īndreptezi (Isaia 43, 26). Cīt este de mare iubirea de oameni a Stăpīnului! N-a spus: „Ca să nu fii pedepsit!”, ci „ca să te īndreptezi!”

- Nu īi este de ajuns, Doamne, păcătosului că nu-l pedepseşti? Pentru ce īl mai faci īncă şi drept? Nu! īţi răspunde Dumnezeu. Uită-te cu luare aminte la cuvintele: „īl fac drept.” Dar cu cine a făcut Stăpīnul asta? Cu tīlharul! Cīnd tīlharul a spus celuilalt tīlhar numai acele cuvinte: Nici tu nu te temi de Dumnezeu? Noi pe bună dreptate, că am primit cele cuvenite pentru faptele noastre (Luca 23, 20-41), atunci Mīntuitorul i-a spus: Astăzi vei fi cu Mine īn Rai! (Luca 23, 43). Nu i-a spus: „Te scap de osīndă şi de pedeapsă”, ci l-a făcut drept şi l-a băgat īn Rai.

Ai văzut că a ajuns drept īn urma mărturisirii? Mult iubitor de oameni este Dumnezeu! Nu şi-a cruţat pe Fiul Său, ca să cruţe pe rob! A dat pe cel Unul Născut, ca să răscumpere pe nişte robi nerecunoscători! A dat sīngele cel scump al Fiului Lui! O, iubire de oameni a Stăpīnului! (Ioan 3, 16; Romani 8, 32). Să nu-mi spui iarăşi: Am făcut multe păcate! Cum voi putea să mă mai mīntui? Tu nu poţi, Stăpīnul tău poate! Şi atīt, īncīt să-ţi şteargă păcatele! Uită-te cu luare aminte la ce spun! Aşa īţi şterge Stăpīnul păcatele, că nu mai rămīne nici urmă de păcat! Cu trupurile rănite nu-i cu putinţă asta; ci oricīt de mult s-ar strădui doctorul, oricīte doctorii ar pune pe rană, rana nu dispare desăvīrşit. Te loveşti la faţă; rana s-a tămăduit, dar rămīne urma, mărturia rănii şi ea strică frumuseţea chipului şi se străduieşte mult doctorul să şteargă urma, dar nu poate; i se īmpotriveşte şi slăbiciunea firii omeneşti şi neputinţa artei medicale şi neputinţa doctorilor. Dar Dumnezeu, cīnd şterge păcatele, nu lasă nici urmă, nici nu īngăduie să rămīnă semn, ci odată cu sănătatea dăruieşte şi frumuseţea, odată cu izbăvirea de pedeapsă dă şi dreptate şi face pe cel ce păcătuise asemenea cu unul care n-a păcătuit. Dumnezeu pierde păcatul şi-l face să nu mai fie, nici să mai revină, atīt de desăvīrşit īl pierde! Nu tu urmă, nu tu semn, nu tu mărturie, nu tu dovadă!

Poate că cineva m-ar īntreba: De unde se vede asta? Se cuvine, deci, să aduc dovezi de cele ce spun, ca să nu fie spusele mele numai o simplă afirmare. Şi am să vin cu dovezi din Scripturi, ca să capete temei ce v-am grăit. Am să vă aduc oameni răniţi, un popor īntreg, oameni plini de bube, de puroi, de viermi, toţi numai o rană, toţi numai bube, care au putut să se vindece aşa de bine, că n-a mai rămas pe ei urmă, că n-a mai rămas semn, că n-a mai rămas mărturie. N-au avut o rană, nu două, nu trei, nu patru, ci din cap pīnă īn picioare erau numai o rană. Fiţi cu luare aminte la ce am să vă spun! Cuvīntul ce vi-l spun e mīntuitor şi ne priveşte pe toţi. Eu prepar doctorii mai bune ca doctorii, doctorii pe care nici īmpăraţii nu le pot prepara. Ce poate face un īmpărat? Poate scoate din īnchisoare, dar din iad nu poate libera; poate să dea bani, dar sufletul nu-l poate mīntui. Eu am să vă dau pe mīna pocăinţei, ca să-i cunoaşteţi puterea, să-i cunoaşteţi tăria, să cunoaşteţi că păcatul nu o biruie, că nu-i fărădelege īn stare să-i biruie puterea. Deocamdată am să vă aduc mărturie nu un om, nu doi, nu trei, ci multe mii de oameni, plini de bube, răniţi, plini de nenumărate păcate, care, prin pocăinţă, au putut să se mīntuie, că nu le-a mai rămas nici urmă, nici semn de la buboaiele de mai īnainte. Fiţi, īnsă, cu mare luare aminte la ce vă spun; şi nu fiţi numai cu luare aminte, ci căutaţi să şi ţineţi minte cele ce-am să spun, ca să-i īnvăţaţi şi pe cei care lipsesc şi aşa să-i faceţi mai sīrguincioşi pe cei care au fost lipsiţi de folosul celor ce s-au spus.[...]

Ascultă, cerule, şi ia īn urechi, pămīntule, că Domnul a grăit! (Isaia 1, 2). Spune-mi, ce-a grăit? Fii am născut şi i-am crescut, iar ei s-au lepădat de Mine. Boul a cunoscut pe stăpīnul său (cel mai necuvīntător dintre necuvīntătoare) şi asinul ieslea domnului lui (cel mai īncăpăţīnat dintre animalele īncăpăţīnate), dar Israil nu M-a cunoscut şi poporul Meu nu M-a īnţeles. Vai, neam păcătos! (Isaia 1, 2-4). Nu mai este oare nădejde de mīntuire? Pentru ce spui: Vai? Pentru că nu găsesc leac. Pentru ce spui: Vai? Pentru că am pus leacuri, dar nu s-a dezumflat buboiul. De asta Mi-am īntors faţa de la ei. Ce pot să mai fac? Nu Mă mai ostenesc să-i vindec! Vai! Dumnezeu imită pe o femeie, care plīnge. Şi bine face! Fiţi, vă rog, cu luare aminte! Pentru ce „vai”! Pentru că aşa se spune la bolile trupeşti. Cīnd doc­torul vede că bolnavul nu mai are nădejde de vindecare, plīnge; plīng cu suspine şi prietenii şi rudele. Dar acolo īn zadar şi fără folos! Cīnd bolnavul e pe moarte, de-ar plīnge toată lumea, nu poate să-l mai scoale. Aşa că plīnsul este plīns de jale, nu de īndreptare. Cu bolile sufleteşti, īnsă, nu-i aşa; ci, dacă plīngi, de multe ori scoli pe un om al cărui suflet este mort. Pentru ce? Pentru că trupul, odată mort, nu mai poate fi ridicat cu putere omenească; pe cīnd un om, cu sufletul mort, poate fi ridicat prin īndreptare. Vezi un desfrīnat? Plīnge-l! Şi de multe ori īl ridici din păcat. De asta şi Pavel nu scria numai, nici nu īndemna numai, ci şi plīngea cu lacrimi, sfătuind pe fiecare. Fie! Sfătuieşti, Pavele, dar pentru ce şi plīngi? Pentru că dacă nu reuşeşte sfatul, să ajute lacrimile.[...]

Ai văzut buboi? Ai văzut boală de nevindecat, nu la un om, nu la doi; nu la zeci, ci la mii? Ce s-a īntīmplat apoi? Dumnezeu le spune: Spălaţi-vă, curăţiţi-vă! (Isaia 1, 16). Este, oare vreun păcat, care să aducă deznădejde? Nu! Īnsuşi Dumnezeu le spune: Nu vă ascult pe voi şi totuşi, Doamne ce le spui: Spălaţi-vă! Cu ce scop le spui aceste cuvinte? Sīnt de folos şi unele şi altele. Cele dintīi: Nu vă ascult pe voi, ca să īnfricoşez; acestea: Spălaţi-vă, ca să atrag. Dar dacă nu-i asculţi, nu au nădejde de mīntuire; iar dacă nu au nădejde de mīntuire, pentru ce le spui: Spălaţi-vă!

Dumnezeu le spune asta, pentru că este Tată iubitor, singurul bun şi-i este milă de ei mai mult decīt īi este milă unui tată de copiii lui. Şi ca să afli că e Tată, le-a spus: Ce voi face, Iudo? (Osea 11, 9). Cum, Doamne, nu ştii ce vei face? Ştiu, dar nu voiesc. Păcatele lor īmi cer să-i pedepsesc, dar marea Mea iubire de oameni Mă opreşte. Ce-ţi voi face? Te voi cruţa? Dar ai ajuns mai trīndav! Să te pedepsesc? Dar Mă opreşte iubirea Mea de oameni! Ce-ţi voi face? Să te pun ca pe Sodoma şi să te distrug ca pe Gomora? Dar s-a īntors inima mea. Cel nepătimitor grăieşte ca om pătimitor. Dar, mai bine spus, ca o mamă cu copilul ei. S-a īntors inima Mea, ca inima unei mame. Dar nu s-a mulţumit cu cel dintīi cuvīnt, ci a adăugat: M-am tulburat īntru părerea Mea de rău. Cum? Se tulbură Dumnezeu? Doamne fereşte! Dumnezeu nu se tulbură. Dar, după cum am spus, Dumnezeu se foloseşte de cuvintele de care ne folosim noi. S-a tulburat inima Mea. Spălaţi-vă, curăţiţi-vă!.

Ce vă făgăduisem? Că Dumnezeu ia păcătoşii, care se pocăiesc, plini de mii şi mii de păcate, plini de buboaie şi-i vindecă atīt de desăvīrşit, că nu le mai rămīne nici urmă de păcate, că nu le mai rămīne semn, nu le mai rămīne mărturie. Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, scoateţi vicleniile din sufletele voastre! Īnvăţaţi-vă să faceţi bine! (Isaia 1, 16-17). Ce bine porunceşti să facă? Ajutaţi pe orfan, faceţi dreptate văduvei (Isaia 1, 17). Nu sīnt grele poruncile; ci acelea pe care ni le impune şi firea. Veniţi să stăm de vorbă, zice Dumnezeu (Isaia 1, 18). Faceţi voi puţin, şi Eu adaug restul. Daţi-Mi voi puţin şi Eu dăruiesc totul. Veniţi! Unde să venim? La Mine, la Cel pe Care L-aţi supărat, pe Care L-aţi mīniat, la Mine cel ce am spus: Nu vă ascult pe voi, ca īnfricoşaţi de ameninţarea Mea, să-Mi potoliţi mīnia. Veniţi la cel ce nu vă ascultă, ca să vă ascult. Şi ce faci, Doamne? Nu las semn, nu las mărturie, nu las urmă. Veniţi să stăm de vorbă, zice Domnul. Dacă vor fi păcatele voastre stacojii, ca zăpada le voi albi. Nu mai rămīne urmă, nu mai rămīne semn? De vor fi păcatele ca roşeala, ca līna le voi albi. Nu-i mai rămīne negreală? Nu mai rămīne pată? Cum se face, asta? Au fost oare altele făgăduinţele? Nu! Gura Domnului a grăit acestea! Ai văzut nu numai măreţia făgăduinţelor, ci şi vrednicia Dăruitorului. Că lui Dumnezeu toate īi sīnt cu putinţă. Cel ce face din murdar curat.

Ascultīndu-L, dar, pe El şi cunoscīnd leacul pocăinţei, Lui să-I īnălţăm slavă, că a Lui este mărirea şi puterea īn veci. Amin!

Bibliografie: Sfīntul Ioan Gură de Aur, Dascălul pocăinţei. Omilii şi cuvīntări, Editura Sfintei Episcopii a Rīmnicului, Rīmnicu Vīlcea, 1996.


CUVINTE ALE SFĪNTULUI TEOFAN ZĂVORĪTUL - DESPRE PREGĂTIREA PENTRU SPOVEDANIE ŞI SFĪNTA ĪMPĂRTĂŞANIE

[...] Mulţumirea de sine şi īndreptăţirea de sine sīnt īnşelarea cea mai pierzătoare īn care vrăjmaşul reuşeşte să īi ţină pe mulţi oameni, şi īncă nu din cei mai răi. Această īnşelare taie picioarele şi opreşte din mers. Cel ce se simte drept ce nevoie are să se neliniştească şi să caute mult milă? Scopul a fost atins - omul e drept; la ce să se mai ostenească? Rămīne doar să se uite īn jur, să se īngīmfe, iar pe ceilalţi să īi defaime. De fapt, asta īnseamnă a strica prin gīnd ceea ce ai dobīndit prin osteneală şi a te pierde pe tine īnsuţi. Iată de ce īn īnvăţăturile Sfinţilor Părinţi sīnt repetate fără īncetare lecţii de smerenie şi defăimare de sine şi sīnt īnfăţişate cu deosebită stăruinţă mustrări ale părerii de sine şi īnălţării de sine. [...]

Avem obiceiul să spunem: „sīnt păcătos”, „sīnt păcătoas㔠- ce cuvinte plăcute lui Dumnezeu! Dar să ne īngrijim ca ele să nu fie doar rostite de limbă, ci şi simţite de către inimă. Să ne convingem pe noi īnşine că simţămīntul dreptăţii proprii este o abatere pe calea pierzării şi apoi, īndată ce se arată cītuşi de puţin, să īl gonim ca pe un vrăjmaş cīt se poate de primejdios, ce se strecoară ca să ne răpească bunul cel mai scump - īndreptăţirea īnaintea lui Dumnezeu. Pentru a nu arăta slăbiciune īn nici o privinţă faţă de această ispită, să facem aşa fel ca oricărei fapte şi īntreprinderi a noastre să-i meargă īnainte simţămīntul păcătoşeniei noastre, şi acesta să fie īn fruntea tuturor. Dai milostenie? Dă cu gīndul: „nu sīnt vrednic să primesc pentru ea mila lui Dumnezeu.” Posteşti sau iei asupra ta vreo altă asprime trupească? Să ai gīndul: „Alţii īşi măresc prin nevoinţa asta suma faptelor bune, iar pentru mine e canon - trebuie să mă ostenesc pentru păcatele mele.” Mergi la biserică ori săvīrşeşti acasă rugăciune? Să-ţi spui: „Să mă ostenesc, poate că Domnul se va milostivi şi-mi va ierta păcatele.” Şi mai ales īn lucrarea rugăciunii, cīnd vă īndreptaţi cu mintea şi cu inima spre Dumnezeu, să nu vă vedeţi altfel decīt ca pe oamenii cei mai neīndreptaţi şi care au nevoie mai mult ca toţi de milostivirea lui Dumnezeu, asemenea Sfīntului Pimen, care spunea: „eu mă văd ca pe un om cufundat īn noroi pīnă la grumaz şi numai gură am ca să strig: Dumnezeule, miluieşte-mă!.” Astfel orīnduindu-ne lăuntric, prin harul lui Dumnezeu vom scăpa de īnşelarea părerii de sine şi vom īndepărta piedica cea mai īnsemnată din calea deschiderii uşii frīngerii inimii - uşă prin care ieşind, īn cele din urmă vom da şi de uşa milostivirii lui Dumnezeu.[...]

A venit gīndul la mīntuire; ai simţit primejdia rămīnerii īn păcat, te-ai hotărīt să te īndrepţi: ia seama să nu pierzi aceste mişcări ale sufletului tău, lăsīndu-le să treacă fără a le fi băgat īn seamă! Acesta e un dar al harului: nu īl dispreţui şi nu-l respinge. Ceea ce ţi se insuflă să faci nu amīna pe mīine. Chiar astăzi intră īnăuntrul tău şi īncepe să socoteşti şi să chibzuieşti tot ce se cuvine, potrivit insuflării primite, să faci cu tine şi pentru tine. După aceea, īncepe să umbli după rīnduiala īn care se sălăşluieşte şi se aprinde harul biruitor: păzeşte postul, mergi la biserică, fă milostenie, īncetează pentru o vreme treburile şi grijile lumeşti, īnsingurează-te, citeşte dacă poţi, cugetă la cele Dumnezeieşti şi, lucrul cel mai īnsemnat, roagă-te, roagă-te cu mintea şi cu inima ta şi cazi la Domnul, cerīndu-I cu durere să-ţi dăruiască ajutor ca să te birui pe tine īnsuţi. Dacă vei face acest lucru cu toată sinceritatea, īn cele din urmă va căuta Domnul spre cererea ta, te va umbri cu harul Său, va despietri inima ta şi īţi va da putere ca să frīngi īncăpăţīnarea voii tale. Sīnt multe legături care nu īngăduie sufletului să se ridice şi să meargă la Domnul.[...]

Prima capcană a vrăjmaşului e tulburarea gīndurilor. De obicei, el īncepe prin a semăna doar un gīnd, totuşi īn aşa fel ca acesta să atingă inima şi să se īnsămīnţeze īn ea. Īndată ce va reuşi asta, īndată va aduna īn jurul acestui gīnd care nu pare īnsemnat, iar uneori nici rău, un nor īntreg de gīnduri ce vin să se adauge, şi īnceţoşează īn acest chip atmosfera pīnă atunci curată şi luminoasă a sufletului. Prin aceasta, vrăjmaşul īşi pregăteşte loc şi īntindere pentru lucrarea sa şi īn scurtă vreme īncepe să lucreze īn această ceaţă, rănind sufletul prin - atacuri păcătoase, care lasă īn suflet rană după rană. Aceste răni micuţe acoperă apoi sufletul din toate părţile pentru a se contopi, īn cele din urmă, īntr-o singură rană dureroasă a aşezării (dispoziţiei) sufleteşti pătimaşe. Se īntīmplă acelaşi lucru cu ceea ce păţeşte cineva care este īmpuns pe īntuneric cu un ac ascuţit: capătă o rană, două, trei şi aşa mai departe pe tot trupul. Fiecare īmpunsătură pricinuieşte suferinţă şi lasă īn urma sa o rană īn care se fac puroi şi coji - şi aşa, coajă după coajă, trupul devine tot o rană.

Aşadar, luaţi aminte: īn starea cea bună a sufletului gīndurile nu se tulbură şi vrăjmaşul nu are cum să lucreze, fiindcă el īşi īncepe toată lucrarea sa prin tulburarea gīndurilor omului: iar el le tulbură prin mijlocirea unuia singur, pe care īl alege ca pretext, potrivit caracterului şi īndeletnicirilor omului. Īndată ce reuşeşte să sădească īn inimă acest gīnd, se porneşte viforul gīndurilor; pacea şi liniştea lăuntrică pier. Ei, şi atunci vrăjmaşul se strecoară īn inimă şi īncepe să stīrnească īn ea, puţin cīte puţin, mişcări pătimaşe. Acesta este deja pasul al doilea! Şi acum, ia aminte! Dacă vezi că se īntīmplă īn tine acest lucru, opreşte-te, să nu mergi mai departe, deja e foarte rău. Tulburarea gīndurilor poate că nu vei izbuti s-o bagi de seamă, fiindcă fără să vrem sīntem prinşi cu multe īndeletniciri; mişcarea patimii, īnsă, cum să n-o bagi de seamă? Mai ales atunci cīnd hotărīrea de a nu te supune ei e īncă neatinsă. Dacă şi asta este prea anevoie pentru tine, īţi voi arăta un semn şi mai palpabil. Bagă de seamă: īndată ce, ca urmare a momirii tale de către un singur gīnd şi a tulburării, apoi, de către multe, se va petrece o răcire a inimii, să ştii că īn inimă s-au făcut deja răni şi bube, chiar dacă ele nu se bagă deloc de seamă. Răcirea inimii faţă de slujirea lui Dumnezeu este o jumătate bună din drumul spre cădere - iar unii spun că e cădere sigură.

După aceasta, vedeţi şi singuri ce trebuie să facem, īn ceea ce ne priveşte: nu īngădui să intre īn inimă gīndul dintīi, cel care te momeşte şi nu te īmpreuna cu el. Dacă vei respinge primul gīnd, vei strica toate cursele vrăjmaşului şi-i vei tăia orice putinţă de a lucra asupra ta şi a te ispiti. De aici, iată ce lege a mīntuirii reiese: a venit gīndul ispititor? Alungă-l. A venit iar? Alungă-l iar. A venit un al doilea şi un al treilea? Şi pe acestea alungă-le. Aşadar, să goneşti orice gīnd ispititor şi să-l respingi cu mīnie şi cu supărare faţă de el şi vei fi cu desăvīrşire liber de căderi. Vrăjmaşul te va tot ispiti, se va īncrīncena asupra ta; dar dacă nu vei īnceta să lucrezi īn acest fel, nu va putea să-ţi facă nimic. Dimpotrivă, dacă te vei supune primei momeli a lui, el poate deja să īţi sucească minţile. Strămoaşa noastră, dacă l-ar fi alungat de la īnceput pe şarpele-ispititor, n-ar fi căzut. Ea, īnsă, a intrat īn vorbă cu el... a continuat, a continuat... s-a īncurcat īn cursele vrăjmaşului şi a căzut. La fel se īntīmplă īn privinţa orişicărei căderi! [...]

Deci, aminteşte-ţi de unde ai căzut şi pocăieşte-te! Cīt de nefirească e starea noastră de acum ar trebui să simtă, pare-se, fiecare, necăjindu-se toată viaţa şi īncercīnd greutăţi şi lipsuri de tot felul: şi totuşi, nu se īntīmplă aşa. Unii se obişnuiesc atīt de mult cu starea lor de cădere, īncīt nici prin gīnd nu le trece că n-ar fi trebuit să fie aşa, chiar īncearcă să aducă dovezi cum că nici nu trebuie să fie altfel. Ce jalnic! Jalnici sīnt toţi cei ce nu-şi simt căderea şi nu caută scularea. Cu atīt mai jalnici sīnt creştinii şi cei care trăiesc avīnd īn faţă creştinismul. Īn faţa noastră este casa mīntuirii, şi īn ea ne-am īmpărtăşit deja de puterile tămăduitoare ce lucrează īn ea; este un lucru jalnic dacă am ieşit din ea, gustīnd mīncarea ce ne-a adus pierzarea.

Dar e un lucru şi mai jalnic dacă, stīnd afară, privim cu nepăsare pierderea şi īn lenevia noastră nu năzuim să intrăm īnăuntru iarăşi şi să ne desfătăm de bunătăţile aflate acolo. Aşadar, treziţi, fraţilor, sufletele voastre, dacă au adormit. Treziţi-le zicīnd: „Scoală-te, suflete adormit şi istovit īn păcate - scoală-te, şi te va sfinţi Hristos! Ai fost deja sfinţit, şi ştii ce mare este fericirea celor sfinţiţi! Umple-te iar de rīvnă pentru acelaşi lucru şi scoală-te! lată, acum este vremea bineprimită, iată, acum este ziua mīntuirii!”

Am căzut prin mīncare, să ne străduim a ne ridica prin post; am căzut prin părerea de sine, să ne sculăm prin defăimarea de sine; am căzut prin nepocăinţă, să ne sculăm prin lacrimile străpungerii; am căzut prin lenevie şi uitare de Dumnezeu, să ne sculăm prin grija de mīntuire şi frica de Dumnezeu; am căzut dedīndu-ne plăcerilor, să ne sculăm prin vieţuire aspră şi īndurare de bună voie a lipsurilor; am căzut prin īnstrăinarea de Biserică, să ne sculăm prin mersul īn casa lui Dumnezeu; am căzut ascultīnd cīntece ruşinoase şi īngăduindu-ne să dansăm, să ne sculăm prin ascultarea cīntecelor bisericeşti şi prin metanii dese; am căzut prin multa vorbire, să ne sculăm prin tăcere; am căzut prin īmprăştiere, să ne sculăm prin īnsingurare şi păzirea luării aminte; am căzut prin ascultarea de vorbe deşarte şi citirea de cărţi deşarte, să ne sculăm prin ascultarea Cuvīntului lui Dumnezeu şi citirea de cărţi mīntuitoare.[...]

Deci īngrijiţi-vă din nou să vă cunoaşteţi păcatele şi să vi le recunoaşteţi. A-ţi cunoaşte păcatele īnseamnă a spune: „Am săvīrşit cutare şi cutare păcat”, iar a ţi le recunoaşte īnseamnă a te osīndi pe tine īnsuţi pentru ele, zicīnd: „Sīnt vinovat”, neīngăduindu-ţi nici un fel de īndreptăţiri şi dezvinovăţiri. „Am păcătuit, sīnt vinovat”: aceste două spuse trebuie rostite mai īnainte de orice şi trebuie rostite cu sinceritate.

Uitaţi-vă īn ce şi cum aţi păcătuit. Nu cred că este greu să faceţi asta. Poruncile sīnt cunoscute, conştiinţă aveţi: porunca arată ce trebuia să facem, iar conştiinţa mărturiseşte dacă am făcut sau nu. Patima pe care se cuvenea s-o biruim şi păcatele cu care īl necăjim cel mai mult pe Domnul nu pot să se ascundă de luarea noastră aminte: ele stau pe primul plan şi ne īnghesuie conştiinţa fără a putea fi alungate. Aceasta este, după cuvīntul Domnului, nici măcar andrea, ci bīrnă īn ochi. Iată, asupra lor puneţi toată asprimea cercetării şi osīndirii de sine: fiindcă este viclenie īn inima noastră păcătoasă, viclenie potrivit căreia ea este gata să se judece cu asprime īn toate privinţele, afară de boala sa morală principală, īn vreme ce orice altceva afară de păcatele principale sīnt moralmente nişte nimicuri. Şi reiese că dacă nu luăm aminte cu asprime, sīntem īn stare numai să strecurăm ţīnţarul şi să īnghiţim cămila īn vasul nostru cel lăuntric. Tocmai această nedreptate să o īndrepte fiecare īn sine mai īnainte de toate, adică să-şi cunoască patima principală şi păcatele sale principale şi să se osīndeasca pentru ele fără să īşi īngăduie nici un fel de īndreptăţiri. Iar după ce faci asta, nu ai decīt să te īntorci şi spre celelalte păcate, de īnsemnătatea a doua, care faţă de cele dintīi pot fi numite mici, săvīrşite rar, fără voie, īntīmplătoare. Pentru aceasta, cercetează cele zece porunci şi Fericirile, şi vezi ce poruncă ai īncălcat şi ce virtuţi sīnt neīndestulătoare īn inima ta? Īntr-o oglindă curată, cīnd te uiţi īn ea cu ochii deschişi şi neacoperiţi, se văd şi cele mai mici bubuliţe de pe faţă, la fel se vădesc şi toate păcatele noastre īn cuvintele, faptele şi gīndurile noastre atunci cīnd ne punem conştiinţa să se privească īn oglinda poruncilor lui Dumnezeu, care sīnt arătate īn cuvīntul lui Dumnezeu. Rămīne doar să adăugăm la aceasta osīndirea de sine, recunoaşterea vinovăţiei noastre, şi asta va veni atunci cīnd vom lepăda orice īndreptăţire de sine prin orice pretext, cīnd nu ne vom mai dezvinovăţi nici prin temperament, nici prin īmprejurări, nici prin natura serviciului nostru şi a relaţiilor cu ceilalţi, nici prin distrageri, nici prin neştiinţă: īntr-un cuvīnt, prin nimic; cīnd vom face īn aşa fel ca īndată ce ne-am băgat de seamă păcatul să spunem cu sinceritate: „Sīnt vinovat! Sīnt vinovat, nu am nici un răspuns īnaintea lui Dumnezeu!”

După ce ne-am recunoscut păcatele, trebuie să plīngem pentru ele, să ne străpungem pentru că le-am făcut. Cel ce a spus cu sinceritate: „Sīnt vinovat” nu e departe de a spune: „De ce am făcut toate astea?”, de a-i părea rău pentru păcate, de a se ruşina, de a se īndurera īnaintea Domnului, de a se īnfricoşa de judecata Lui şi de necazul care īl aşteaptă pe cel ce va rămīne neīndreptăţit īntru păcatele sale! Totuşi, aceasta cere să īţi dai osteneală, silinţă cu tine īnsuţi, fiindcă este o īmpietrire a inimii potrivit căreia, chiar recunoscīndu-şi păcatul şi neavīnd cu ce să se dezvinovăţească pentru el, omul spune: „Şi ce dacă?” Iată că trebuie să apucăm de mīnerul meditaţiei ciocanul zdrobitoarelor adevăruri Dumnezeieşti şi să lovim cu el inima īmpietrită pīnă ce se va īnmuia, se va frīnge şi va suspina. Adu-ţi aminte de negrăitele mile ale lui Dumnezeu arătate faţă de tine īn zidire, īn purtarea de grijă şi, mai presus de toate, īn răscumpărare, precum şi de nerecunoştinţa ta; adu-ţi aminte de desăvīrşirea firii tale, pe care tu ai īnjosit-o; adu-ţi aminte de soarta cea amară pe care o meriţi şi care, poate, nici nu e departe de tine; adu-ţi aminte de tihna dinainte şi de īmpovărarea de acum a duhului; adu-ţi aminte de cīte ori ai zis: „N-o să mai fac! N-o să mai fac!”, īnsă tot ai păcătuit, chiar mai mult şi mai cu īncăpăţīnare decīt īnainte; adu-ţi aminte că nimeni nu te-a silit, ci singur, după năravul tău cel rău, ai păcătuit şi L-ai jignit īn faţă pe Dumnezeu, care vede toate, şi mīna cu care El voia să te oprească i-ai dat-o la o parte. Adu-ţi aminte de moarte, de judecată, de iad; adu-ţi aminte şi toate celelalte prin care ai nădejde să frīngi inima ta īncăpăţīnată. Nelinişteşte-o īn tot chipul, stīrneşte-o şi pune-o īn mişcare. La aceste cugetări adaugă rugăciunea către Domnul, ca El, Stăpīn fiind al tuturor, să-ţi dea stăpīnire peste inima ta şi, intrīnd ca focul, să topească īncăpăţīnarea inimii tale şi să te izbăvească de nesimţirea cea īmpietrită, īntrebuinţează toate mijloacele legiuite ca să ajungi a suspina din inimă, fiindcă aceasta este rădăcina pocăinţei. Suspinării īi premerge cunoaşterea păcatelor şi īi urmează hotărīrea de a nu mai păcătui. Dar ceea ce premerge e nefolositor şi ceea ce urmează nu ai de ce s-aştepţi dacă nu există această verigă ce le leagă: īntristarea din inimă pentru păcate. Doar īntristarea care este după Dumnezeu lucrează pocăinţă fără de căinţă (hotărīre neclintită de a nu mai păcătui) spre mīntuire (2 Corinteni 7, 10). Ce pocăinţă este cea din care lipsesc īntristarea, īndurerarea şi frīngerea inimii?

Īn urma īndurerării inimii pentru păcate vine şi hotărīrea de a le părăsi, de a nu-L mai jigni cu ele pe Domnul, dīndu-ne īn acelaşi timp pierzării pe noi īnşine. Iar după ea urmează mărturisirea cīt se poate de sinceră a păcatelor şi dezlegarea desăvīrşit lucrătoare de ele. Şi astfel se săvīrşeşte pocăinţa cu adevărat mīntuitoare. Dăruieşte-ne, Doamne, tuturor să ne īnvrednicim īn zilele de faţă de acest dar al lui Dumnezeu! Altminteri, ce folos dacă vom sta fără simţire, cu plictiseală sau īmprăştiere la slujbă, supărīndu-ne că ţine aşa de mult; dacă vremea cīnd nu sīnt slujbe o vom petrece īn moţăiala şi nelucrare, iar apoi vom rosti cu răceală: „Am păcătuit” cīnd ne īntreabă duhovnicul dacă am făcut cutare şi cutare păcat, fără să ne gīndim cītuşi de puţin că scopul nostru de căpetenie trebuie să fie desăvīrşita īndreptare a vieţii?! Ce folos? Asta va īnsemna că īmplinim un obicei, nu că ne pregătim de īmpărtăşire īn chip mīntuitor. Vegheaţi, deci, fiindcă umbletul vostru este cu primejdie, mai ales īn aceste zile cīnd vrăjmaşul, neispitindu-ne cu păcate, se străduieşte īn chip viclean să facă nefolositoare mijloacele dăruite nouă de către harul lui Dumnezeu spre curăţirea noastră de păcate, şi prin aceasta şă-şi prelungească stăpīnirea asupra noastră.

[...] Pocăinţa dimpreună cu spovedania sīnt inima pregătirii pentru īmpărtăşire. Nevoinţele premergătoare, slujesc drept pregătire pentru ele, iar Sfīnta Īmpărtăşanie īncununează şi desăvīrşeşte totul. Fără adevărată pocăinţă şi mărturisire nevoinţele rămīn neroditoare, iar Sfīnta Īmpărtăşanie nu va fi spre tămăduirea sufletului şi trupului. Să intrăm, deci, īn noi īnşine şi să ne īndeletnicim cu aceasta aşa cum trebuie.

Mărturisirea păcatelor nu ridică mari greutăţi atunci cīnd omul reuşeşte să aibă stăpīnire de sine şi să ia hotărīrea de a lăsa păcatul; dar omul nu dobīndeşte stăpīnire de sine pīnă ce nu se pocăieşte; nu se pocăieşte atīta vreme cīt nu se osīndeşte şi nu se osīndeşte pīnă ce nu-şi cunoaşte păcatele sale. Deci, totul īn pocăinţă pleacă de la cunoaşterea păcatelor proprii.

Aşadar, să intre fiecare īn sine īnsuşi şi să se īndeletnicească mai īntīi de toate cu cercetarea vieţii sale şi a tot ce a rămas neīndreptat īn ea. Bineīnţeles, fiecare este gata să spună despre sine că este păcătos, ceea ce şi face, şi nu doar că o spune, ci deseori se şi simte păcătos; īnsă această păcătoşenie ni se īnfăţişează īntr-un chip foarte tulbure şi nedefinit. Nu este de ajuns: mergīnd la spovedanie, trebuie să ne lămurim limpede ce anume este īn noi necurat şi păcătos, şi īn ce măsură. Trebuie să ne cunoaştem păcatele limpede, pe fiecare īn parte, socotite şi numărate, ca să zic aşa. Pentru aceasta, iată ce să faci: pune de o parte legea lui Dumnezeu, iar de cealaltă viaţa ta, şi uită-te: īn care privinţe se potrivesc şi īn care nu? Ia fie faptele tale şi du-le īn faţa legii ca să vezi dacă sīnt legiuite sau nu, fie legea şi uită-te dacă a fost īmplinită aşa cum trebuie īn viaţa ta sau nu. De pildă, ai fost jignit şi te-ai răzbunat: aşa porunceşte legea creştină? Ai văzut păcătoşenia altora şi ai osīndit: aşa spun poruncile lui Hristos să faci? Ai făcut un lucru bun şi te-ai īngīmfat sau ai trīmbiţat īnaintea ta: oare este īngăduit unui creştin să facă aşa ceva? Legea porunceşte să mergi la biserică fără lene şi să stai īn ea cu evlavie, īntru luare-aminte şi rugăciune: oare ai īmplinit lucrul acesta? Legea porunceşte să nu pofteşti, să nu te mīnii, să nu pizmuieşti, să nu īţi īnsuşeşti bun străin şi aşa mai departe: oare este purtarea noastră pe potriva acestor porunci? Īn acest fel să treci prin legea toată şi prin toată viaţa ta. Dar, pentru a nu scăpa din vedere nici o parte din această īnsemnată lucrare care este cercetarea de sine, e bine să păstrăm īn ea o anumită rīnduială. Fă-ţi o idee cīt mai limpede despre toate īndatoririle noastre faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de noi īnşine, şi apoi verifică-ţi toată viaţa, cīt mai exact şi mai amănunţit, īn toate aceste privinţe. Sau ia poruncile Decalogului, una după alta, dimpreună cu toate prescripţiile particulare ce ţin de ele, şi uită-te: ai īmplinit toate cerinţele lor? Cine poate să mai citească şi predica de pe munte a Mīntuitorului, unde El tīlcuieşte Legea Veche, umplīnd-o de duh creştin, sau să citească ultimele capitole ale Epistolelor apostolice, unde sīnt īnfăţişate faptele la care sīnt īndatoraţi creştinii şi hotărīri īn privinţe de īnsemnătate obştească: de pildă, capitolul 12 al Epistolei către Romani, sau capitolul 4 al Epistolei către Efeseni, Epistola Apostolului Iacov şi prima Epistolă a Sfīntului Ioan Teologul şi aşa mai departe. Priviţi īn toate acestea ca īntr-o oglindă şi veţi vedea ce pată sau sluţire este īn voi şi unde.

Ca urmare a acestei verificări a vieţii noastre, iese la lumină că īn rīndul faptelor, cuvintelor, simţămintelor, gīndurilor şi dorinţelor noastre sīnt o mulţime fie de-a dreptul nelegiuite, fie numai pe jumătate legiuite, adică īn care intenţiile nu au fost tocmai curate, deşi pe dinafară ele erau potrivite cu legea; se-adună cu totul o mare mulţime de acest fel, şi poate că viaţa īntreagă se arată alcătuită numai din fapte rele, ca dintr-un lanţ sau şir necurmat de lucruri urīte şi dezgustătoare.

Īn aceasta, īnsă, este doar īnceputul cunoaşterii de sine şi nu se cade să ne oprim aici. Este nevoie să īnaintăm īn cunoaşterea propriei păcătoşenii, altfel spus să pătrundem mai adīnc īn inima noastră păcătoasă. Sub fapte şi cuvinte, sub gīndurile, dorinţele şi simţămintele luate īn parte stau dispozi­ţiile statornice ale inimii, care sīnt izvorul acestora. Suma acestor dispoziţii ale inimii alcătuieşte personalitatea omului şi defineşte caracterul lui: de aceea, tocmai pe ele trebuie mai ales să le cunoaştem. Aici nu e nevoie de multă osteneală: conştiinţa noastră sinceră faţă de noi īnşine nu ne va īngădui să ascundem ceea ce stăpīneşte inima noastră şi ce stăpīnitori locuiesc īn ea. De altfel, avem un semn foarte limpede: faptele rele īn care cădem deseori, şi cu asemenea putere că nu ne putem stăpīni, arată că avem īn inimă aplecarea, patima corespunzătoare, care le şi pricinuieşte mereu. Dacă, de pildă, cineva, arătīnd pe altul, īntr-un caz spune: „Ia uite ce face!”, īn altul repetă cu asprime: „Ce lucru urīt!”, făcīnd o faţă batjocoritoare şi, īndeobşte, vorbeşte mai cu plăcere şi mai mult despre partea urītă a faptelor străine, pentru acela nu este greu de ghicit că suferă de patima potrivnică lui Dumnezeu a osīndirii.

O astfel de verificare ne duce la cunoaşterea patimilor care domnesc īn noi sau a celei care precumpăneşte asupra tuturor celorlalte. Ştiţi că rădăcina tuturor relelor este iubirea de sine (egoismul). Din iubirea de sine iau naştere trufia, lăcomia şi īmpătimirea de plăceri, iar din acestea vin toate celelalte patimi. Īn oricine păcătuieşte se află toate aceste patimi, dar nu la toţi īn aceeaşi măsură: la unul precumpăneşte trufia, la altul lăcomia, la altul īmpătimirea de plăceri. Nici trufaşul nu e străin de felurile lăcomiei şi de plăceri, dar le biruie lesne atunci cīnd satisfacerea lor īl poate īnjosi īn ochii celorlalţi; şi lacomul e gata să se desfete dacă asta nu īl costă nimic, şi aşa mai departe. Aşadar, la fiecare domneşte doar o patimă, iar celelalte stau īn umbra şi sub ascultarea acesteia. Noi trebuie să vedem şi să definim tocmai această patimă precumpănitoare, ca după aceea să putem şi lucra īn chip mai hotărīt asupra ei. Oarecare dintre Sfinţii Părinţi spune: „Domnul cere de la tine repunerea īn drepturi a īntregii īnţelepciuni, iar tu faci azile şi paraclise: īndreaptă mai īnainte lucrul dintīi şi atunci cel de-al doilea va fi plăcut īnaintea Lui!”

Totuşi, trebuie să īnaintăm şi mai mult īn ce priveşte cunoaşterea de sine. Īn cele din urmă, trebuie definit duhul īn care se desfăşoară īndeobşte viaţa noastră, sau trăsătura caracteristică a ei, şi anume: Cui slujim? Domnului sau nouă īnşine şi păcatului? Ce avem īn vedere? Pe noi īnşine sau pe Domnul - slava Lui şi bună plăcerea Lui? Pentru ce ne luptăm? Pentru numele Domnului sau pentru al nostru? Această trăsătură defineşte ce sīntem īn noi īnşine şi ce putem, ca atare, aştepta de la noi īnşine. Această cunoaştere īncununează cunoaşterea de sine. Aceasta este concluzia generală a tot ceea ce se spune mai īnainte īn conştiinţă, se defineşte limpede īn mintea omului şi se mărturiseşte īnaintea Domnului Celui Atoateştiutor.

Astfel, īn cele din urmă, se va zugrăvi īntregul tablou al păcătoşeniei noastre şi toată istoria vieţii noastre păcătoase: faptele, simţămintele şi dispoziţiile şi duhul care stăpīneşte īn viaţa noastră! Īn urma acestui fapt, se cuvine să ne īndurerăm pentru noi īnşine şi să ne plīngem păcatele.

După ce ţi-ai cunoscut păcătoşenia, nu fi spectator indiferent al ei. Nu trece pe līngă ea cu gīndul la fel de nepăsător cum umblă cineva pe un cīmp străin, părăsit şi plin de buruieni. Apropie-ţi această cunoaştere de conştiinţă şi īncepe īmpreună cu ea să stīrneşti īn inimă simţămintele mīntuitoare ale pocăinţei. Aceste simţăminte ar trebui, īn chip firesc, să urmeze īn noi de la sine; din păcate īnsă, nu se īntīmplă aşa īntotdeauna. Păcatul īnăspreşte inima. Omul care face muncă de jos se īnăspreşte ca urmare a muncii sale: şi inima se īnăspreşte īn omul care se dă pe sine la munca de jos īn folosul păcatului şi patimilor, care adună roşcove şi se hrăneşte cu ele. Ca atare, ea nu se īnmoaie lesne atunci cīnd trebuie s-o aducem la pocăinţă. Iată īncă o osteneală, şi o osteneală mai īnsemnată: fiindcă īn lucrarea pocăinţei totul depinde de simţămintele inimii!

Purcezīnd la această lucrare, mai īnainte de toate sileşte-te să ajungi la demascarea de sine, aşa īncīt īn adīncul inimii tale să se rostească: „Sīnt vinovat!” Aici se va purta lupta cu īndreptăţirea de sine, altfel spus cu dezvinovăţirile pentru căderile şi păcatele proprii. Pentru a le alunga, īndepărtează de la luarea ta aminte totul, lasă-te singur cu Dumnezeu-Judecătorul şi mustră-te fără ascunzişuri: „Ai ştiut că nu se cade să păcătuieşti şi ai păcătuit; ai fi putut să te īnfrīnezi şi să fugi de păcat şi nu ai īntrebuinţat spre bine stăpīnirea de sine pe care ţi-a dat-o Dumnezeu; şi conştiinţa te ameninţa, dar tu ai īnăbuşit cu dispreţ acest glas al lui Dumnezeu către tine.” După aceea, adu-ţi aminte de locurile, timpurile şi īmprejurările īn care ai păcătuit, şi din toate acestea scoate mărturiile care pot face inima ta şi conştiinţa ta să se pătrundă de simţămīntul vinovăţiei: „Sīnt vinovat! Nu am nici o īndreptăţire!” Īn acest fel, treci de la un păcat la altul şi de la o aşezare sufletească necurată la alta, şi la suma tuturor adaugă ca pe o semnătură spusa: „Sīnt vinovat!”

Săvīrşind cu conştiinţă bună această lucrare a demascării de sine, vei recunoaşte din inimă toate păcatele tale; vei recunoaşte că eşti vinovat şi īn cutare privinţă, şi īn alta, şi īn cealaltă, că īntru toate eşti vinovat; te vei īmbrăca, parcă, īn păcatele tale şi vei simţi că ele zac asupra ta cu toată greutatea lor; īţi vei da seama că eşti fără de răspuns şi vei striga: „Ticălos om sīnt eu!” Iar după ce se va petrece asta īn inima ta, grăbeşte-te să stīrneşti ori să scoţi din inimă, care a fost deja predispusă la asta, simţămintele īndurerate ce alcătuiesc cuprinsul adevăratei pocăinţe, şi anume: īntristarea că L-ai jignit pe Dumnezeu; ruşinea că ai ajuns atīt de neisprăvit; părerea de rău că puteai să te īnfrīnezi şi nu te-ai īnfrīnat şi supărarea pe voia ta cea păcătoasă, care n-a luat aminte la nici o insuflare a raţiunii şi conştiinţei. Aceste simţăminte sīnt gata să se nască īn inimă de la sine după conştientizarea păcatelor şi vinovăţiei proprii; īnsă şi tu să le ajuţi să se dezvolte şi să le stīrneşti din ce īn ce mai puternic. Sufletul să ardă īn ele ca īn foc: cu cīt va arde mai mult şi cu cīt va fi mai puternică arderea, cu atīt va fi mai mīntuitoare. Limita pīnă la care trebuie dusă această īndurerare pentru păcate este ura faţă de păcate şi dezgustul faţă de ele. Īn acest dezgust se află temeiul hotărīrii de a nu mai păcătui şi nădejdea īndreptării de sine. Cel ce a dobīndit dezgust faţă de păcat, acela a ajuns īn afara păcatului, altfel spus l-a alungat din sine şi are acum deplină libertate de a lucra fără să simtă atracţiile lui. Iată, aceasta este clipa cīnd poţi să purcezi cu īndrăzneală la făgăduinţa de a nu mai păcătui, făgăduinţă ce se rosteşte īn inima ta īnaintea feţei Domnului. Să cazi atunci īnaintea Lui şi să īi spui: „Nu o să mai păcătuiesc! Nu o să mai păcătuiesc niciodată, chiar de ar fi să mor, numai să mă mīntuieşti şi să mă miluieşti!” Această făgăduinţă din inimă trebuie să īncununeze simţămintele de pocăinţă şi să dea mărturie pentru sinceritatea lor. Ea trebuie să fie nu īn cuvīnt, ci īn simţămīnt şi alcătuieşte legămīntul cel lăuntric al inimii cu Dumnezeu, repune īn drepturile ei religia inimii.

Pīnă aici am vrut să aduc luarea voastră aminte. Īncepeţi prin cunoaşterea păcătoşeniei voastre, treceţi prin demascarea de sine şi simţămintele īndurerate de pocăinţă şi sfīrşiţi prin hotărīrea de a nu mai păcătui, īntărind-o prin legămīntul dat īnaintea feţei Domnului de a fi de aici īncolo īndreptaţi şi cu viaţa. Cel care va străbate tot acest şir de lucrări nu va avea nici o greutate īn a-şi descoperi la spovedanie, cu inimă curată, toată necurăţia sa: el va aduce mărturisire deplină, sinceră, fără cruţare de sine, şi pentru asta va primi dezlegare atoatelucrătoare de la Domnul prin gura părintelui său duhovnicesc, dezlegare care va umple cu adīncă pace şi bucurie toată fiinţa lui. Harul Atotsfīntului Duh, care nu a putut sălăşlui īn inima iubitoare de păcat, se sălăşluieşte iarăşi īn el şi omul se arată īnnoit, aşa cum a ieşit la īnceput din scăldătoarea botezului. [...]

Lucrarea pocăinţei este simplă: un suspin şi un cuvīnt: „Am păcătuit, n-o să mai fac!” īnsă acest suspin trebuie să străbată cerurile, să devină mijlocitor īnaintea tronului Dreptăţii; şi acest cuvīnt trebuie să şteargă din cartea vieţii toate īnscrisurile prin care sīnt īnsemnate acolo păcatele noastre. Dar de unde vor lua ele asemenea putere? Din osīndirea de sine fără cruţare şi din frīngerea fierbinte de inimă. Iată, īntr-acolo şi trebuie să fie īndreptată toată strădania noastră de a ne pocăi: īnmuiaţi-vă şi frīngeţi-vă inima şi apoi, īn ceasul spovedaniei, nu vă ruşinaţi să destăinuiţi tot ce vă face de ruşine īnaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Īn lucrarea pregătirii pentru spovedanie şi īmpărtăşire, cel mai greu ne vine să ne călcăm pe inimă şi să ne destăinuim părintelui nostru duhovnicesc; de fapt, īnsă, acesta ar trebui să fie lucrul cel mai īmbucurător. Oare nu e o bucurie pentru cel acoperit de răni să fie vindecat, pentru cel pătat de toată necurăţia să fie spălat, pentru cel legat īn lanţuri să fie slobo­zit? Dar tocmai īn aceasta stă puterea dezlegării preoţeşti de la spovedanie: venim acoperiţi de răni şi plecăm vindecaţi, venim necuraţi şi plecăm albiţi, venim īn lanţuri şi plecăm liberi. Aceasta e făgăduinţa lui Dumnezeu: „Spune tu fărădelegile tale mai īnainte, ca să fii īndreptăţit!” Vei fi īndreptăţit fără nici o īndoială; dar mai īnainte spune fărădelegile tale fără să tăinuieşti nimic. Să ştii că numai rana descoperită se vindecă, numai necurăţia dată īn vileag se spală, numai lanţurile arătate se desfac. Ia seama, dar, să nu pleci netămăduit, nealbit şi neslobozit!

Cel ce lucrează aici e Domnul. Părintele duhovnicesc īl reprezintă şi spune cuvīntul Lui. Domnul ştie păcatul tău şi tu nu poţi să nu ţi-l recunoşti īn gīnd īnaintea Domnului; dar Domnul vrea să ştie dacă tu ţi-ai da păcatul īn vileag īnaintea feţei Lui atunci cīnd ţi S-ar īnfăţişa El Īnsuşi, ori te-ai ascunde aşa cum au făcut protopărinţii. De aceea a şi rīnduit să īţi arate faţa Sa īn părintele duhovnic care te spovedeşte, poruncindu-i să spună īn numele Său şi cuvīnt dezlegător care, rostit fiind pe pămīnt de o făptură slabă, mai apoi este pecetluit īn cer prin puterea lui Dumnezeu.

Şi īncă o faţă mai īnchipuie părintele duhovnicesc: faţa īntregii omeniri. Cel ce se ruşinează să se dea īn vileag la spovedanie să alunge această ruşine prin gīndul că schimbă ruşine cu ruşine: o ruşine mare cu o ruşine mică, o ruşine fără bucurie şi fără folos cu o ruşine mīntuitoare! Īnaintea feţei īntregii omeniri vor fi date cīndva īn vileag toate faptele noastre rele, şi ne vor acoperi cu o asemenea ruşine că mai bucuroşi ne-am īnvoi să cadă munţii peste noi decīt să fim supuşi unei asemenea ruşini. Iată, de aceea a şi rīnduit Domnul să ne ruşinăm īnaintea unuia singur, a duhovnicului, ca prin aceasta să ne scape de ruşinarea īnaintea īntregii omeniri.

Este o anumită viclenie preapierzătoare īn inimile noastre: uneori oamenii īşi arată cu plăcere toate păcatele afară de cel principal, de cel care ruşinează mai mult decīt toate faţa noastră. Cel mai ades e un păcat trupesc, īnsă poate fi şi oricare altul. Cel īn care se află o asemenea neputinţă e gata a purta orişice nevoinţe şi a săvīrşi orişice virtuţi, numai să rămīnă neatinsă boala pe care a īndrăgit-o. La Domnul, īnsă, legea e aşa: „Nu īmi da milostenie dacă pătimeşti de lipsa īntregii īnţelepciuni; nu īmi da post, dacă eşti īmpovărat cu dragostea de agonisită; nu īmi da osteneala rugăciunii, dacă eşti bolnav de slavă deşartă. Descoperă-ţi rana, ca să se vindece şi să se preschimbe īn frumuseţe prin virtutea potrivnică ei.” Să se īnsufleţească, aşadar, tot sufletul, să se īnfrīngă pe sine mai ales īn privinţa a ceea ce se īmpotriveşte īnfrīngerii.

Acest rod nevrednic al pocăinţei este urmarea pregătirii nepotrivite pentru spovedanie. Spovedaniei īi premerge pregătirea prin ostenelile postirii, īnsingurării, privegherii şi rugăciunilor. Această parte a vieţuirii aspre, care chinuie şi frīnge trupul, a fost rīnduită cu scopul ca sub această nevoinţă exterioară să se zămislească şi să se desăvīrşească īntru străpungere mişcările de pocăinţă ale inimii. Ea e neapărat trebuincioasă ca mijloc, dar fără simţămintele de pocăinţă nu are scop şi īşi pierde īnsemnătatea. Despre cel ce se străpunge numai la arătare nu se poate īncă spune că are deja putere pentru o spovedanie deplină, fără ruşinare; dar cel ce pe līngă asta se străpunge şi lăuntric face spovedanie curată, deplină, fără ascunzişuri. Cel ce şi-a cunoscut păcatul, s-a recunoscut vinovat pentru el, l-a plīns şi a ajuns să se dezguste de el, acela a zis deja īnaintea lui Dumnezeu īn chip lăuntric, prin aşezarea inimii lui: „Sīnt vinovat! N-o să mai fac!” Unul ca acesta e gata să se mărturisească īnaintea īntregii lumi, nu numai a părintelui său duhovnicesc. Şi iată unde este rădăcina deplinătăţii pocăinţei: īn frīngerea inimii pentru păcate īnsoţită de dezgust faţă de ele! Inima īnfrīntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Deci, īnmoaie-ţi inima, topeşte-o frīngīnd-o - şi ea va lepăda afară de la sine tot ce e necurat; iar spovedania va arde toată necurăţia prin focul ruşinării şi al dezlegării de către Dumnezeu.

Inima care lăcrimează şi se īndurerează atrage īnţelepciune, ce īl īnvaţă pe cel care se pocăieşte să lucreze īn pocăinţa sa, atīt lăuntric cīt şi īn afară, īn aşa chip īncīt să culeagă cu mīinile pline roadele ei, īn rīndul cărora intră nu numai miluirea şi deplina iertare, ci şi deplina schimbare a inimii spre bine, de la care vine īndreptarea vieţii. Cel ce şi-a străpuns adīnc inima se mărturiseşte deplin şi după spovedanie se arată cu totul īnnoit. Aduceţi-vă aminte de pilda Mariei Egipteanca, a Taisiei, a Evdochiei, a lui Moisi Arapul, a lui David, a tīlharului şi a altora. La o asemenea schimbare să rīvnească acum oricine se pregăteşte pentru spovedanie!

Īn urma dezlegării de păcate, frīngerea inimii şi spovedania dau naştere unirii īn pocăinţă a elementului Dumnezeiesc cu cel omenesc, din care iese o făptură nouă, aşa cum a ieşit la īnceput din scăldătoarea botezului. De asta să vă şi īnvrednicească Multmilostivul Dumnezeu pe voi pe toţi, ca toţi să ieşiţi din spitalul pocăinţei īntru totul tămăduiţi şi cu desăvīrşire īnnoiţi īn toate simţămintele şi aplecările inimii voastre; ca de acum īnainte să iubiţi ceea ce mai īnainte vreme vă lăsa reci şi să urīţi cele faţă de care mai īnainte eraţi īmpătimiţi; ca să iubiţi īn locul mīniei -blīndeţea, īn locul trufiei - smerenia, īn locul beţiei - trezvia, īn locul curviei - īntreaga īnţelepciune, īn locul zavistiei - voirea de bine, īn locul urii - dragostea, īn locul zgīrceniei - dărnicia, īn locul iubirii de plăceri - īnfrīnarea, īn locul leneviei - iubirea de osteneală, īn locul īmprăştierii - seriozitatea, īn locul gīlcevirii - iubirea de pace, īn locul judecării şi clevetirilor - cinstirea aproapelui, īntr-un cuvīnt īn locul oricărui păcat şi oricărei patimi, virtutea şi buna aplecare potrivnică.

Cineva care s-a pocăit aşa cum trebuie, atunci cīnd după spovedanie tovarăşii de viaţă păcătoasă pe care-i avusese īnainte vreme l-au poftit la plăcerile lor obişnuite, a răspuns: „Eu nu mai sīnt acelaşi!” Iată cu ce īntocmire sufletească se cade să ne arătăm şi noi la sfīrşitul pregătirii pentru īmpărtăşire, aşa īncīt atunci cīnd se vor răscula patimile cu care ne-am deprins, cerīnd să fie satisfăcute, toate oasele noastre să le răspundă: „Noi nu mai sīntem aceiaşi!” Şi aşa va fi, dacă ne vom cunoaşte păcatele, ne vom mărturisi vinovăţia pentru ele şi le vom plīnge, şi vom dobīndi dezgust faţă de ele şi le vom mărturisi fără să tăinuim nimic părintelui nostru duhovnicesc, luīnd hotărīrea nestrămutată de a nu le mai repeta, fiindcă atunci puterea lui Dumnezeu se va pogorī īn noi şi ne vom arăta zidiţi īntru Hristos Iisus spre fapte bune, ca īntru ele să umblăm, ferindu-ne de tot răul. […]

Īntristarea pentru păcate, supărarea pe ele şi dezgustul faţă de ele ar trebui să fie atīt de fireşti īn suflet īncīt nici să nu am pentru ce pomeni de ele. Păcatul este rana sufletului. Dacă se īntīmplă să căpătăm vreo rană īn trup, simţim durere şi ne grăbim să doftoricim rana; aşa ar trebui să fie şi cu sufletul īn privinţa păcatului! Şi totuşi, se īntīmplă cu totul altceva: păcatul, rana sufletului, aduce cu sine şi o anumită tīmpire, care īl face pe cel care s-a īnrobit păcatului să nu īşi vadă nenorocirea, să nu o simtă şi să nu aibă grija de a ieşi din ea. Orbirea, nesimţirea şi nepăsarea sīnt urmarea iubirii de păcat, care apoi īi şi ţine pe iubitorii de păcat pe tărīmul păcatului, īntr-o stare fără de ieşire. Pe bună dreptate este asemănat păcătosul cu cineva cufundat īntr-un somn adīnc, la care trebuie să ţipi tare: „Scoală-te, adormitule!” ca să se scoale.

Şi iată ce aveţi acum de făcut cu sufletul vostru: să-l treziţi din somnul păcatului; să-l faceţi să vadă primejdia păcatului, să simtă această primejdie şi să se īngrijească a se izbăvi de ea. Veţi īntreba: „Şi cum să facem asta?” Răspunsul meu este acesta: „Nimeni nu poate face acest lucru pentru voi, afară de voi īnşivă.” Trebuie să intraţi voi īnşivă īnăuntrul vostru şi, stīnd īnaintea sufletului adormit de păcat, să īl treziţi din acest somn, fiecare aşa cum poate şi cum se pricepe, īn această sfīntă a sfintelor din voi nu poate pătrunde altcineva şi ceea ce trebuie să se īnfăptuiască acolo nu se poate īn­făptui prin nici o faptă şi nevoinţă exterioară: totul se săvīrşeşte acolo prin īmpreună-vorbirea tainică ce are loc īntre voi şi sufletul vostru īnaintea numai a feţei Domnului, de Care nimic nu e ascuns. Īmpreună-grăirea cu sine, īnduplecarea sufletului este mijlocul de căpetenie pentru a-l trezi din somnul păcatului.

Intraţi deci, īn voi īnşivă şi īncepeţi să lucraţi cu conştiinţă bună! Toate, doar, vă sīnt cunoscute: vă sīnt cunoscute patimile şi păcatele voastre. Toate acestea īi sīnt cunoscute şi Domnului, pe Care nu puteţi să nu-L vedeţi din inima voastră. N-aveţi ce să ascundeţi. De oameni, care sīnt īn afara noastră, putem să ne ascundem: dar de noi īnşine şi de Domnul unde să ne ascundem? Iată, luaţi tocmai această limpede vedere de sine īnaintea Domnului ca punct de plecare īn īmpreună-vorbirea cu sufletul vostru. Spuneţi-i: „Nu te mai ascunde după deget, suflete: şi patima asta e urītă, şi păcatul ăsta este cumplit, şi obiceiul ăsta este prost!” Poruncile limpezi şi bine statornicite au fost călcate, şi judecata pentru călcarea lor este limpede şi bine statornicită. Iată, īnaintea conştiinţei noastre este şi Domnul, Care a dat poruncile şi a statornicit judecata! Nu avem īncotro să ne mai īntoarcem: rămīne fie să pierim īmpreună cu osīndiţii, fie să ne grăbim a ieşi din starea aceasta pierzătoare. Luīnd aminte cu conştiinţă bună la această īmpreună-vorbire īnaintea feţei Domnului, vă veţi pune īn starea cea īntru mīntuire fără ieşire, cu totul potrivnică stării fără ieşire īn care vă ţine, spre pierzania voastră, iubirea de păcat. Temerea pentru voi īnşivă, pentru soarta voastră veşnică, va fi īn mīinile voastre pīrghie, cu care veţi răsturna toate cele dinăuntrul vostru şi veţi pricinui acolo o prefacere mīntuitoare.

Iarăşi repet că acest lucru trebuie să-l săvīrşiţi chiar voi īnăuntrul vostru: nimeni din afară nu-l poate face īn locul vostru. Sufletul fiecăruia este acoperit de īntuneric īn faţa altcuiva. El devine limpede doar pentru omul īnsuşi, atunci cīnd el intră īn sine īnsuşi şi īncepe a ţine sfat cu sine despre felul īn care trebuie să fie şi despre ceea ce trebuie să īntreprindă. Deci, intraţi acum īn voi īnşivă şi acolo, īmpreună cu sufletul vostru, īn sfatul vostru cel de taină, spuneţi: „De ce, suflete, să ne tot tăvălim īn păcat? Să ne sculăm şi să mergem cu picioare neşovăielnice la Domnul, care e gata să ne primească!” Pentru a lucra īn această privinţă mai cu izbīndă asupra voastră, īnconjuraţi-vă cu gīnduri īnsufleţitoare despre scīrboşenia păcatului, despre cīt de mult īl jigneşte el pe Domnul, Care este atīt de milostiv faţă de noi, despre cīt de mult ne īnjoseşte el pe noi, care am fost meniţi asemănării cu Dumnezeu, şi despre necazul īn care el ne aruncă, aici lipsindu-ne de odihnă şi dincolo gătindu-ne muncile cele veşnice. Adăugaţi la aceasta īnchipuirea că muriţi sau aţi murit deja şi că staţi īnaintea nefăţarnicei judecăţi a lui Dumnezeu. Īnchipuindu-vă toate acestea, purtaţi o discuţie cīt se poate de vie cu sufletul vostru: „Ei, ce o să facem acum, suflete, şi cum o să hotărīm? Ştii că toate acestea adevărate sīnt. Īntocmai, păcatul e scīrbos īnaintea lui Dumnezeu şi a tuturor Sfinţilor, precum şi īnaintea conştiinţei noastre; şi chiar această soartă amară aşteaptă īn veşnicie ca plată pentru el, dacă nu ne vom despărţi de el. Şi de ce să ne pierdem eu şi cu tine pe noi īnşine? Dulceaţa păcatului este mică şi trecătoare, iar amărăciunea lui fără de măsură şi veşnică: s-o lepădăm! Oare sīntem noi mai răi decīt alţii, sau altfel decīt restul lumii? Sau Domnul tuturor nu e şi Domnul nostru? Sau mīntuitoarele Lui aşezăminte din Sfīnta Biserică sīnt īnchise pentru noi? De ce să ne facem de rīs īnaintea tuturor şi să pricinuim plăcere vrăjmaşilor noştri şi ai lui Dumnezeu? Să lepădăm păcatul! Iată, la spovedanie vom primi dezlegare; prin Sfīnta Īmpărtăşanie Domnul ne va primi la Sine şi apoi vom īncepe să trăim īmpreună cu El după poruncile Lui, desfătīndu-ne aici de pace sufletească şi pregătindu-ne dincolo fericire veşnică.”

Aşa să staţi de vorbă cu sufletul vostru şi să-l īnduplecaţi: poate īşi va veni īn fire, se va simţi şi se va īnsufleţi ca să īşi schimbe, īn sfīrşit, viaţa cea rea şi năravul cel neplăcut lui Dumnezeu. Īmbărbătaţi-vă! Domnul este aproape! El urmăreşte mişcările lucrării noastre de taină şi este gata să ne ajute, īndată ce va vedea că īnclinaţi spre bine, va īntări īn voi prin harul Său această aplecare. Fără Domnul nimic nu putem face - īnsă El aşteaptă totdeauna propria noastră īncordare spre bine şi doar atunci cīnd o vede este gata īndată să ne ajute. Ca atare, sfătuindu-vă cu sufletul vostru şi īncordīndu-vă să daţi naştere īn el unor mişcări bune, īntoarceţi-vă mereu spre Domnul īn rugăciune - toate acestea īn cămara cea de taină a inimii voastre. Vorbiţi cu sufletul şi cădeţi la Domnul cu strigare īndurerată ca să vă īnmoaie sufletul şi să lucreze spre schimbarea lui. După aceea, īncepeţi iarăşi să vorbiţi cu sufletul şi iarăşi īntoarceţi-vă către Domnul. Chemaţi īn ajutor pe Stăpīna de Dumnezeu Născătoare, pe Īngerul vostru păzitor, pe Sfīntul al cărui nume īl purtaţi şi pe toţi Sfinţii. Faceţi aşa mereu, fie că staţi īn biserică, fie că vă rugaţi şi meditaţi acasă, avīnd īn minte un singur lucru: cum să vă frīngeţi, īn cele din urmă, sufletul īmpietrit şi să īl īndreptaţi la bine. Osteniţi-vă! Căutaţi ajutor! Sculaţi-vă din cursa diavolului şi spuneţi cu īndrăznire, asemenea fiului risipitor: „Sculīndu-mă, voi merge!”

Şi mergeţi deja, fără a vă uita īnapoi şi fără a da ascultare nici unor insuflări pe care le va semăna atunci īn voi vicleanul. El va īncepe să aţīţe compătimirea de sine ori să vă insufle fie frica pentru viaţa voastră, fie temerea că vă veţi da peste cap felul de trai, fie că piedicile īn calea īnstăpīnirii noilor rīnduieli de viaţă sīnt de netrecut, doar-doar vă va abate de la buna voastră hotărīre. Nu luaţi aminte şi rostiţi cu botărīre īn sinea voastră: „Toate le voi jertfi Domnului: şi starea materială, şi toate ostenelile, şi īnsăşi viaţa. Nu mă voi abate de la hotărīrea mea chiar dacă viaţa mi-ar fi ca mersul pe ace.” O astfel de hotărīre necruţătoare va risipi īndată tot norul de gīnduri tulburătoare şi va pune capăt tuturor īncercărilor vrăjmaşului. El e neputincios să se lupte cu cei care sīnt gata să moară pentru a urma Domnului, Care de dragul nostru S-a răstignit. Īn hotărīrea aceasta se vede umbra morţii de cruce, care a stricat stăpīnirea lui, şi vrăjmaşul fuge de ea ca de foc. Aici e moarte pentru moarte: moartea cea pierzătoare īntru păcat este īnlocuită cu hotărīrea de a fi gata să murim īn luptă cu păcatul, īntru mīntuire; şi iată sămīnţa vieţii celei noi īntru Hristos Iisus, Domnul nostru! […]

Iar dacă cineva īntreabă: „De unde să ştim dacă ne-am necăjit destul pentru păcatele noastre, sau că frīngerea inimii pentru ele şi-a īmplinit lucrarea īn noi?” aceluia īi vom răspunde: „Hotarul frīngerii inimii pentru păcate este hotărīrea nestrămutată de a nu-L mai jigni cu păcatele noastre pe Dumnezeu.” Această hotărīre este plīnsul nemijlocit al frīngerii inimii şi arată că frīngerea inimii noastre a fost nefăţarnică, deplină şi bineplăcută lui Dumnezeu. Şi această hotărīre, la rīndu-i, īnrāureşte frīngerea inimii: alină amărăciunea ei şi o īmblīnzeşte, īn vreme ce buna nădejde a miluirii o īnsufleţeşte şi o īnalţă. Īn pocăinţă toate sīnt legate īntre ele ca un şir neīntrerupt: ca atare, nu te mulţumi cu simţămintele de īntristare, ci, īn timp ce te īntristezi, sileşte-te şi să părăseşti păcatele, făcīnd īn aşa fel īncīt să nu mai cazi īn ele şi să nu te mai pui īntr-aşa o poziţie necăjită şi chinuitoare. Care bolnav după ce a aflat pricina bolii sale, nu se hotărăşte īndată să īndepărteze acea pricină? Cine după ce s-a poticnit de o piatră şi s-a lovit, nu se jură că n-o să mai meargă pe acea cale? Aşadar, cel ce simte durere din pricina păcatelor şi recunoaşte că acestea l-au distrus, nu va mai sta mult pe gīnduri, ci va pune īndată capăt iubirii sale de păcat; şi totodată, cīnd se va īndurera pentru păcate, īşi va aduce aminte toate prilejurile cīnd a păcătuit, şi văzīnd unde a fost greşeala, va lua hotărīrea de a fugi de ele īn tot chipul, statornicindu-şi şi mijloacele pentru asta. De pildă: „Am fost īntr-o casă şi am căzut īn cutare păcat: nu voi mai merge acolo; m-am īmprietenit cu cutare şi cutare, şi iată ce m-au īnvăţat: acum o să rup orice legătură cu ei. M-am dedat cutărei distracţii şi iată ce s-a īntīmplat: acum nu o să-mi mai īngădui acel lucru pentru nimic īn lume.” Astfel, cercetīndu-şi toată viaţa păcătoasă, cel care cu adevărat se pocăieşte şi se īntristează pentru păcatele sale, ia hotărīrile cele bune: cum, unde, ce să īndrepteze pe toată īntinderea vieţii sale ca să nu mai cadă īn păcate; şi īndată face rīnduieli potrivite cu hotărīrile acelea, spunīndu-şi: „De-ar fi să mor, nicicum nu voi mai merge pe căile ce m-au adus īn starea asta pierzătoare.” Cel care īşi simte respiraţia īngreunată īntr-o cameră strīmtă fuge repede afară ca să tragă īn piept aer curat; cel care nu mai poate suferi o haină strīmtă aruncă de pe sine povara lor şi fuge repede din casa necurată şi stricătoare a păcatului īn tărīmul curat şi larg al vieţii bineplăcute lui Dumnezeu. [...]

Vrăjmaşul atacă fiecare parte a firii noastre, asupra fiecăreia trimite patima şi păcatul potrivit ei. Cel ce se apără trebuie să apere īmpotriva năvălirii, cu o armă, fiecare parte a sa. Iată, uitaţi-vă care sīnt părţile noastre, care sīnt atacurile patimilor īmpotriva lor şi care sīnt armele īmpotriva acestor patimi. Să cercetăm pe bucăţele alcătuirea firii noastre şi să o īnarmăm aşa cum trebuie. Avem trup. Viaţa trupului este susţinută prin lucrarea armonioasă a feluritelor lui părţi. Satisfacerea necesităţilor trupului este o lege a firii; dar se apropie de ele patima, această satisfacere pierde măsura şi chipul cuviincios şi devine păcat. Trupul nostru trebuie hrănit. Organele legate de hrănire sīnt cel gustativ, gītul şi stomacul. Patimile care atacă aceste părţi sīnt: multa mīncare, mīncarea de bunătăţi - luxul īn mīncare şi condimente, īmbuibarea şi beţia. Armele cu care se taie această patimă sīnt īnfrīnarea şi postul. Trupul nostru simte. Simţurilor le slujesc nervii şi organele de simţ. Patimile care le atacă pe acestea sīnt multe. Fiecare simţ - ochiul, urechea, gustul - are sminteala sa; iar patima lor comună este patima excitării plăcute a simţurilor, altfel spus a plăcerii simţurilor. Arma cu care trebuie īnarmată această parte se numeşte la Sfinţii Părinţi paza simţurilor, mai ales a văzului şi auzului, de toate impresiile smintitoare, mai ales prin mijlocirea īnsingurării şi ferirea de īntīlnirea cu lucrurile, persoanele şi locurile smintitoare. Trupul nostru se mişcă. Organele mişcării sīnt mīinile şi picioarele, cu muşchii şi oasele lor. Patimile care atacă această parte sīnt, pe de o parte, lenevia şi somnolenţa, pe de alta agitaţia, patima jocurilor şi distracţiilor, dansul, actoria, bătăile şi aşa mai departe. Armele cu care trebuie apărată această parte a trupului sīnt: osteneala, privegherea, metaniile, regularitatea serioasă a mişcărilor. Trupul are limbă - organul cuvīntului. Patimile ce năvălesc asupra ei sīnt: vorbirea īn deşert, clevetirea, certurile, hulele. Arma cu care trebuie apărată ea este tăcerea īnţeleaptă a gurii. Acesta este trupul nostru; acestea sīnt patimile lui şi acestea sīnt armele īmpotriva lor. Suma acestor nevoinţe se cheamă la Sfinţii Părinţi nevoinţe trupeşti. Aşadar, pe trup trebuie să punem frīul şi să īl īnvăţăm cu viaţa evlavioasă. Cei ce sīnt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul īmpreună cu patimile şi poftele (Galateni 5, 24).

Să trecem la suflet. Aici, pe primul loc vine īnchipuirea īmpreună cu memoria: magazinul sufletesc īmpreună cu ghidul comorilor lui. Patimile care tulbură această capacitate a sufletului sīnt: visarea, īmprăştierea sau răpirea minţii, fantezia aprinsă de citirea romanelor şi de discuţiile deşarte. Arma īmpotriva lor este luarea-aminte sau trezvia, īmpreună cu privegherea duhului. După īnchipuire urmează discernămīntul cu raţiunea, prin care este cunoscut cu gīndul orice lucru. Vrăjmaşii care le vatămă sīnt: iscodirea deşartă, īndoiala, trufia, īncrederea doar īn sine, īncăpăţīnarea īn păreri, lipsa convingerilor. Armele cu care trebuie ele īnarmate sīnt: citirea Cuvīntului lui Dumnezeu şi a scrierilor părinteşti, discuţia cu oameni īncercaţi īn viaţa duhovnicească, supunerea propriului discernămīnt faţă de glasul Bisericii.

Līngă discernămīnt vine voinţa, capacitatea făptuitoare de a voi şi a īntreprinde. Patimile care o chinuie sīnt: grija de multe, lăcomia, nesupunerea, obrăznicia. Arma īmpotriva lor este ascultarea īn toate privinţele, altfel spus supunerea faţă de rīnduielile legiuite, obştească, bisericească şi cea dată de părintele duhovnicesc. Īn continuare vine gustul, capacitatea de a cunoaşte plăceri estetice. Patimile care īl biruiesc sīnt: iubirea de modă, scliviseala, patima distracţiilor, a balurilor, a teatrelor. Armele duhovniceşti pentru paza lui sīnt: cīntarea duhovnicească, icoanele şi mai ales mersul la biserică, prin care gustul nepervertit capătă satisfacţia cea mai deplină. Acesta este sufletul; acestea sīnt patimile lui; acestea sunt armele īmpotriva lor. Toate aceste arme luate īmpreună alcătuiesc cercul nevoinţelor sufleteşti, prin mijlocirea cărora īl proslăvim pe Dumnezeu şi īn sufletele noastre (1 Corinteni 6, 20), totodată cīştigăm sufletele noastre (Evrei 10, 39) şi le curăţim (1 Petru 1, 22).

Īn fine, mai presus de suflet e duhul, putere īndreptată către Dumnezeu şi lucrurile Dumnezeieşti. Aici vrăjmaşii sīnt: necredinţa, uitarea de Dumnezeu, netemerea de Dumnezeu, īnăbuşirea conştiinţei, neiubirea faţă de cele sfinte, deznădejdea. Armele īmpotriva lor: credinţa şi iubirea devotate lui Dumnezeu, īnsufleţite de nădejde şi lucrīnd īntru umblarea īnaintea Domnului, prin necurmata īntoarcere a minţii şi a inimii către Dumnezeu, sau īntru rugăciunea neīncetată. Scurtez cuvīntul, pentru a da libertate luării voastre aminte obosite, pe care am purtat-o pe un tărīm cu care ea nu e obişnuită: mă voi mulţumi să īnşir la rīnd toate armele luptei noastre duhovniceşti. Ele sīnt: credinţa, rugăciunea, mersul la biserică şi petrecerea īntru toată rīnduiala bisericească, ascultarea īn toate privinţele, citirea Cuvīntului lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Părinţi, discuţiile cu oameni īncercaţi duhovniceşte şi cugetarea la cele Dumnezeieşti, luarea-aminte trezvitoare la sine, osteneala trupească, privegherea, metaniile, īnsingurarea, paza simţurilor, tăcerea, īnfrīnarea, postul. [...]

Aşadar, lucrarea de căpetenie īn ceea ce ne priveşte e lupta cu păcatul. Luptă-te, nu te da bătut, şi vei īnvinge, şi nu va fi păcat īntru tine. Dacă şi ceilalţi vor face la fel, nici īn ei nu va fi păcat, şi va fi pretutindeni īmpărăţie luminoasă a sfinţeniei şi dreptăţii.

Cel ce se luptă trebuie să aibă arme şi să ştie cum să le folosească, altfel spus, să ştie cum să lupte. V-am īnfăţişat cu un alt prilej panoplia creştină şi v-am lămurit că este neapărată nevoie să vă īnarmaţi cu ea. Aduceţi-vă aminte care sīnt armele din această panoplie: postul, īnsingurarea, privegherea, paza simţurilor, metaniile, mersul la biserică, citirea Cuvīntului lui Dumnezeu şi a scrierilor părinteşti, ascultarea īn toate privinţele, luarea-aminte trezvitoare la sine, rugăciunea, credinţa. Aţi văzut că ele decurg din firea noastră şi din felul de a fi al luptei: puteţi fi siguri că toate sīnt neapărat trebuincioase īn lucrarea luptei noastre īmpotriva păcatului.

Să presupunem, īnsă, că cineva s-a īnarmat cu toate aceste arme; cu asta a făcut tot? Nu. Mai rămīne să şi lucreze cu ele, şi să lucreze nu la nimereală, ci potrivit cu scopul urmărit. Nu mă voi apuca să descriu īn amănunt cum se poartă lupta duhovnicească. Acest subiect este foarte vast. Vă voi arăta doar metodele principale care sīnt suficiente pentru a vă asigura succesul īn luptă.

Unu. Nici nu vă gīndiţi să porniţi război īmpotriva īntregii oşti a patimilor, ci īnarmaţi-vă de fiecare dată īmpotriva acelei patimi care vă luptă. Vă luptă trufia? Luptaţi-vă cu trufia. Vă luptă mīnia? Luptaţi-vă cu mīnia. Vă biruie invidia? Luptaţi-vă cu invidia. Luptaţi-vă cu vrăjmaşul pe care īl aveţi īn faţă, asupra acestuia īndreptaţi-vă toate „forţele armate” şi toată luarea-aminte. Vrăjmaşul ne īntinde cursă, abătīndu-ne forţele īn altă parte decīt aceea dinspre care vine primejdia.

Doi. Grăbiţi-vă să vă deosebiţi de vrăjmaş şi să deveniţi potrivnici lui. Īn lupta duhovnicească nu e la fel ca īn lupta trupească. Īn cea trupească, vrăjmaşul vine īn faţa ta şi īl vezi, iar īn lupta duhovnicească atīt vrăjmaşul, cīt şi noi sīntem īn acelaşi suflet şi īn aceeaşi inimă; şi tot necazul ne vine īn cea mai mare parte din faptul că nu ştim să-l deosebim pe vrăjmaş de noi īnşine şi să ne despărţim de el. Noi credem că mişcarea pătimaşă care ne tulbură ne reprezintă pe noi, firea noastră, o cerinţă firească, ce trebuie satisfăcută, īn vreme ce ea nu ne reprezintă pe noi, firea noastră, ci pe vrăjmaşul nostru, cel venit de aiurea. Această rătăcire este izvorul tuturor căderilor noastre īn păcat şi al tuturor faptelor noastre greşite. Dacă am reuşi să deosebim patima de noi īnşine ca pe ceva duşmănos nouă, nu ne-am īndupleca s-o satisfacem, ci am fi īnsufleţiţi de ură şi īmpotrivire faţă de ea.

Trei. După ce aţi deosebit de voi īnşivă patima care vă strică liniştea şi aţi recunoscut-o ca vrăjmaş, īncepeţi să luptaţi īmpotriva ei, folosind armă după armă, pīnă ce va fugi şi se va ascunde de noi sau pīnă ce sufletul va dobīndi odihnă. Postiţi, rugaţi-vă, citiţi, meditaţi, vorbiţi cu părintele duhov­nicesc, mergeţi la biserică, faceţi metanii acasă: īntr-un cuvīnt, īntrebuinţaţi toate mijloacele pe care le găsiţi de cuviinţă pentru a-l īnvinge pe vrăjmaş. Uneori, patima se ascunde repede, alteori se luptă vreme īndelungată. Treaba noastră este să nu slăbim, ci să răbdăm cu bărbăţie īn nevoinţele lup­tei, pīnă ce nu va rămīne nici urmă de vrăjmaş pe pămīntul sufletului nostru.

Patru. Vrăjmaşul a fost izgonit, patima a fost stinsă, sufletul a dobīndit odihnă. Niciodată să nu credeţi că aţi lovit de moarte acea patimă. Nu. Ea s-a īndepărtat doar pentru o vreme, neavīnd putinţa de a ţine piept iureşului forţelor voastre: īnsă īndată ce se iveşte prilejul, ea se ridică degrabă şi īncepe să lupte. Aţi īnvins patima numai cu un prilej: īnsă ea va afla mii de asemenea prilejuri, şi iarăşi va īncepe să lupte şi să provoace la luptă. Pe līngă asta, dacă o patimă este īnlăturată, iese īn faţă alta; şi arena noastră nicicīnd nu e pustie. Asta īnseamnă că niciodată nu are voie creştinul să lase armele sale, ci să rămīnă echipat cu ele ziua şi noaptea. El este ostaş căruia niciodată nu-i vine schimbul şi care trebuie să fie totdeauna gata de luptă. Aici este răbdarea (Apocalipsa 13, 10). Intru răbdarea voastră veţi dobīndi sufletele voastre (Luca 21, 19), fiindcă numai cel ce va răbda pīnă īn sfīrşit se va mīntui (Marcu 13, 13).

Iată īntreg programul luptei! După ce ai recunoscut ca vrăjmaş al tău patima care te luptă acum, loveşte-o cu armele tale, īntrebuinţīndu-le una după alta, pīnă ce o vei goni. Ai gonit-o? Stai şi priveşte, aşteptīnd năvălirea aceleiaşi patimi sau a alteia: şi atunci cīnd năvăleşte, fă cu ea ceea ce ai făcut şi cu prima, şi tot aşa īn fiecare zi, īn fiecare ceas şi īn fiecare minut.

Īntrebaţi: „Dar cīnd se sfīrşeşte asta?” Īn fapt, fiecare va vedea singur cīnd va veni pentru el anume sfīrşitul bătăliei. Nimeni nu poate spune dinainte. Dinainte se poate spune doar atīt: cu cīt se va lupta cineva mai cu bărbăţie, fără a se supune nici unei īnrīuriri păcătoase, cu atīt mai repede vor īncepe patimile să slăbească şi pe măsură ce această luptă stăruitoare se va prelungi, pacea şi liniştea vor īncepe să se sălăşluiască īn suflet. Şi este nădejde că sufletul va ajunge, īn cele din urmă, īntr-o stare plină de pace, īn care, ca īn liniştea de la miezul nopţii, va īmpăraţi o tăcere adīncă, semn că toţi vrăjmaşii au fost goniţi departe sau răpuşi. Atunci sufletul va prăznui lăuntric sabat neīncetat, strigīnd: Am trecut prin foc şi prin apă, şi ne-ai scos pe noi la odihnă (Psalmi 65, 11) [...]

Astfel, şi patimile sīnt īnsetări lăuntrice arzătoare, sīnt pofte aprinse ale sufletului iubitor de păcat. Aici, pe pămīnt, le satisfaci şi ele tac pentru o vreme. După aceea, īnsă, ele cer iarăşi cu putere să fie satisfăcute şi nu-ţi dau pace pīnă nu vor fi săturate iarăşi. Iar pe lumea cealaltă nu vei mai avea cu ce să le satisfaci, fiindcă toate obiectele patimilor sīnt lucruri pămīnteşti. Aceste lucruri rămīn aici, iar patimile rămīn īn suflet şi trec dincolo īmpreună cu sufletul, şi vor īnseta după satisfacere; vor īnseta şi vor chinui sufletul cu această sete, fiindcă el nu va avea cu ce să le satisfacă. Şi cu cīt va trăi īn continuare sufletul, cu atīt va fi mai chinuit şi mai sfīşiat de patimile nesatisfacute. Acest chin nu va īnceta să tot crească şi această creştere şi īntărire nu va avea sfīrşit. Iată şi iadul! Pizma e vierme; mīnia şi iuţimea sīnt foc; ura este scrīşnire a dinţilor; pofta e īntunericul cel mai dinafară!

Acest iad al patimilor īncepe īncă de aici: fiindcă cine dintre pătimaşi cunoaşte desfătarea odihnei de patimi? Numai că aici patimile nu arată pe deplin cīt sīnt de chinuitoare pentru suflet. Aici, trupul şi viaţa īn societate abat şi moderează loviturile lor. Pe lumea cealaltă această pavăză nu va mai fi, şi patimile īşi vor arunca asupra sufletului toată otrava, şi ca să vă īncredinţaţi mai bine, vă voi spune cuvintele Cuviosului Avvă Dorotei despre aceasta: „Aflīndu-se īn acest trup, sufletul primeşte uşurare de patimile sale şi oarecare mīngīiere: omul mănīncă, bea, doarme, stă de vorbă, umblă īmpreună cu prietenii săi iubiţi. Iar după ce iese din trup, su­fletul lui rămīne singur cu patimile sale şi de aceea este pururea muncit de ele; plin de ele, sufletul este ars de tulburarea lor şi este sfīşiat de ele. Precum cel ce pătimeşte de fierbinţeală (febră) este ars de focul lăuntric, aşa şi sufletul pătimaş va fi pururea chinuit, nefericitul, de obiceiul său cel rău, avīnd pururea īn sine aducerea-aminte amară şi lucrarea chinuitoare a patimilor, care īl pīrjolesc fără īncetare. Iar de vreme ce aşa stau lucrurile, cu adevărat ne aşteaptă un sfīrşit cīt se poate de crunt dacă nu vom fi cu luare-aminte la noi īnşine. De aceea vă şi zic totdeauna: străduiţi-vă să lucraţi īn voi īnşivă aşezările sufleteşti cele bune, ca să le aflaţi dincolo; fiindcă ce are omul aici, aceea va şi pleca īmpreună cu el dincolo şi aceea va avea pe lumea cealaltă.” Acelaşi lucru īl voi adăuga şi eu la cuvīntul meu. Să ne īngrijim atīta vreme cīt sīntem vii, a ne curaţi de toată īntinăciunea patimilor, şi īn locul lor să sădim toate virtuţile. Fireşte, asta cere osteneală, şi īncă nu puţină: īnsă cum ar putea fi altfel? Fără osteneală nimic nu se īnfăptuieşte. [...]

Luaţi aminte că prin cuvīntul „lume” se are īn vedere la modul propriu nu societatea omenească nu lucrurile acestei vieţi, ci tot ce este păcătos, pătimaş, potrivnic lui Dumnezeu. Lumea este acolo unde lucrează pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, sau acolo unde īmpărăţeşte un păcat oricare ar fi el. Luate astfel cuvintele: „Mie lumea s-a răstignit, şi eu lumii” vor īnsemna acelaşi lucru cu: „Faţă de mine orice păcat este răstignit şi eu m-am răstignit faţă de orice păcat.” Cum şi cīnd se īntīmplă asta?

Īn primul rīnd, băgaţi de seamă că īn fiecare păcat sīnt două laturi: pe una o alcătuiesc faptele păcătoase, iar pe alta - patima păcătoasă. Patima este izvorul şi pricina faptelor păcătoase, iar faptele sīnt produsul şi manifestarea patimii. Astfel, de pildă, mīnia sau irascibilitatea este o patimă păcătoasă, care trăieşte īn inimă - iar faptele prin care ea se manifestă sīnt crizele de mīnie, certurile, scandalurile, bătăile, uciderile. O singură patimă, dar cīte fapte! Şi toate iau naştere din ea. De asemenea, iubirea de plăceri sau senzualitatea este patima păcătoasă a plăcerii simţurilor, iar faptele ei sīnt: īmbuibarea, iubirea de mīncare bună, iubirea de multă băutură, iubirea de băuturi bune, frecventarea cīrciumilor, a bordelurilor, a teatrelor, a balurilor (īn ziua de astăzi a discotecilor - n. tr.). La fel trebuie să īnţelegem lucrurile īn privinţa oricărei patimi. Orice patimă, una fiind īn inimă, se manifestă īn exterior, prin trup, īn multe fapte. După aceasta, nu vă e greu să īnţelegeţi cum se face că păcatul, altfel spus, lumea se răstigneşte faţă de noi şi noi faţă de păcat, altfel spus, faţă de lume.

Atunci cīnd cineva se lasă de faptele păcătoase sau pătimaşe, păcatul, altfel spus lumea se răstigneşte faţă de el; iar atunci cīnd cineva stinge şi dezrădăcinează īn sine īnsăşi patima păcătoasă, şi el se răstigneşte faţă de păcat, altfel spus, faţă de lume. Astfel, de pildă, atunci cīnd cineva se lasă de teatre, cīrciumi, chefuri şi celelalte, aşa īncīt nimeni nu īl mai vede niciodată īn fapte şi locuri netrebnice, ci este văzut īntotdeauna purtīndu-se drept şi cuviincios, īnseamnă că păcatul, altfel spus lumea a murit prin acea parte a sa faţă de el, altfel spus s-a răstignit faţă de el. Cu toate acestea, nu se poate spune īnsă cu siguranţă că şi el s-a răstignit faţă de păcat, altfel spus faţă de lume, căci cu toate că el nu este cu trupul īn acele locuri şi fapte, poate să fie acolo cu inima şi mintea. Nu e īn teatru cu trupul, dar poate să se gīndească la teatru şi să spună cu dor: „Ce bine ar fi să fiu acolo!” Nu e īn cīrciumă şi la chefuri cu trupul, dar poate fi acolo cu mintea şi cu inima, poate gīndi şi dori cum să nimerească acolo, părīndu-i rău că nu este acolo. Īn toate aceste cazuri şi īn cele asemănătoare, chiar dacă păcatul, altfel spus lumea, s-a răstignit faţă de el, el īnsuşi nu s-a răstignit īncă faţă de păcat, altfel spus faţă de lume, īncă īl mai iubeşte, īncă īl mai doreşte şi se mai īndulceşte de el. S-a biruit pīnă la a se depărta de faptele păcătoase; dar pe inimă īncă nu şi-a călcat, īncă n-a dezvăţat-o să iubească faptele păcătoase, să se dezguste de ele şi să le urască. Īnaintea lui Dumnezeu el este īncă iubitor de păcat, altfel spus iubitor de lume: fiindcă Domnul caută nu numai la fapte, ci mai ales la inimă. Ca atare, trebuie nu numai să īncetăm cu faptele pătimaşe şi păcătoase, ci să biruim şi să stingem īnseşi patimile, aşa īncīt să nu ne desfătăm cu nici un fel de lucruri şi fapte pătimaşe, ci să avem faţă de ele dezgust şi să ne depărtăm de ele. Iată, atunci cīnd cineva a ajuns deja la starea aceasta, atunci cīnd nu numai că nu face fapte păcătoase, ci a stins īn sine īnsăşi īmpătimirea de ele, poate să spună despre sine că şi el s-a răstignit faţă de lume.

Aşadar, puneţi de o parte toate faptele păcătoase şi pătimaşe, iar de cealaltă, patimile păcătoase, şi cugetaţi astfel: atunci cīnd veţi părăsi toate faptele pătimaşe se va putea spune că lumea s-a răstignit faţă de voi; iar cīnd veţi stinge īnseşi patimile, se va putea spune că şi voi v-aţi răstignit faţă de lume. Iată īn ce sens vă punem şi vouă, mirenilor, legea de a avea lumea răstignită faţă de voi şi pe voi răstigniţi faţă de lume. Prima parte a legii se īmplineşte prin aceea că omul păcătos părăseşte viaţa dezmăţată, stricată, ruşinoasă şi īncepe o viaţă serioasă, īndreptīndu-şi purtarea; iar cea de-a doua se īmplineşte prin aceea că omul nu are doar purtare bună, ci īşi păstrează bune, curate şi bineplăcute lui Dumnezeu şi simţămintele inimii. Prima parte e mai uşoară, a doua mai anevoioasă. Ca atare, nu orice om care şi-a īndreptat purtările şi-a īndreptat şi inima. [...]

Īntr-adins am stăruit mai mult asupra acestui loc apostolic, pentru a vă insufla că boala pe care o avem aproape toţi īn comun, cruţarea şi īngăduinţa faţă de trup, este cu totul nepotrivită celor ce caută şi aşteaptă Īmpărăţia lui Dumnezeu. Vrei Īmpărăţia? Nu-ţi cruţa trupul. Dacă īţi va părea rău de trup, nu vei primi Īmpărăţia. Ah! Cum nu este pe gustul nostru această vieţuire aspră, ce chinuieşte trupul, şi ce şmecherii nu īntrebuinţăm pentru a ne scuti de ea! Iată, acum e post: şi cine posteşte aşa cum trebuie? Unii nu dau doi bani pe post; alţii īl petrec īn aşa fel că trupul nu simte nici o asprime īn urma lui. Şi ce nu spun aceştia spre a se dezvinovăţi! De cei cărora nu le pasă defel de mīntuire ce să mai spunem, aceştia nu trăiesc decīt trupeşte; dar iată, şi rīvnitorii cucerniciei au aplecarea de a-şi hrăni şi īncălzi trupul īn tot chipul. „Eu”, zic unii ca aceştia, „mă voi īndeletnici cu cugetarea la cele Dumnezeieşti, şi la biserică o să merg, voi citi cărţi mīntuitoare, voi face milostenie şi sīnt gata să fac şi altele; pe trup, īnsă, lasă-l să aibă parte de toată tihna şi īndestularea - īn mīncare, īn somn, īn lipsa de osteneală şi īnlăturarea tuturor greutăţilor.” Şi ce mai zic ei? Ei zic: „Chinuirea trupului e lucrare trupească, iar noi sīntem duhovniceşti; prin lucrări duhovniceşti vom şi ajunge īn Īmpărăţia Cerurilor - cea fără de materie.”

La aceste argumente şi la cele asemănătoare lor voi spune doar un lucru: īn ce măsură era duhovnicesc Apostolul Pavel? Şi cine se poate compara cu el īn ce priveşte cunoaşterea lucrării pe care trebuie să o facem?! Şi vedeţi ce a scris? A arătat cununa cea nestricăcioasă, şi tuturor celor ce vor să pună mīna pe ea le-a poruncit să chinuie şi să supună robiei trupul lor: n-a rīnduit nici un alt mijloc şi nimic altceva n-a adăugat. Aici chinuirea trupului, dincolo cununa cea nestricăcioasă. O vrei pe cea din urmă? Apucă-te de cea dintīi; iar argumentele viclene lasă-le. Dacă şi pe mine ar īncepe cineva să mă bată la cap: „Explică-mi cutare şi cutare lucru”, i-aş spune: „Ce mare filozofie este aici? Ce īnseamnă cununa cea nestricăcioasă este limpede? Fireşte, limpede. Ce īnseamnă chinuirea şi īnrobirea trupului este limpede? Şi asta, bineīnţeles, e limpede. Aşadar, mergi de chinuie trupul tău şi-l supune robiei, şi vei primi cununa cea nestricăcioasă. Iar de vei face altfel, nu numai că nu vei primi cunună, ci te vei arăta netrebnic, precum se teme Sfīntul Apostol şi pentru sine, şi pentru noi. Iar despre cel netrebnic ştii ce s-a zis? S-a zis: pe robul cel netrebnic aruncaţi-l īn īntunericul cel mai dinafară, unde e plīnsul şi scrīşnirea dinţilor. Iată nefericitul sfīrşit al odihnirii trupului!” [...]

Iată, asta e tot! Ţine-ţi trupul īn continuă neodihnă şi pătimire, iar sufletul puneţi-l, adunīndu-ţi īn tine īnsuţi luarea-aminte, īnaintea judecăţii lui Dumnezeu, şi schimbă toate rīnduielile vieţii tale, netemīndu-te şi neruşinīndu-te de nimic. Fă aşa şi vei fi neprimejduit din partea căderilor. Ca să o spun pe şleau: trebuie să dobīndeşti, prin frica de moarte şi de judecată, necruţare faţă de trup, neluare īn seamă a părerii oamenilor despre tine şi frică de Dumnezeu, fiind cu luare-aminte la tine īnsuţi. Atunci cīnd vei pune īn tine această rīnduială, vrăjmaşul nu va mai putea ajunge la tine; iar dacă se va şi apropia vreodată, va fi īndată lovit şi pus pe fugă. Prin luarea-aminte vei băga de seamă īndată apropierea lui şi, īnhăţīndu-l prin necruţarea de sine şi nefrica de judecăţile omeneşti, īl vei lovi cu frica judecăţii. Necruţarea de sine, nepăsarea faţă de ceea ce vor spune oamenii şi frica de judecată sīnt trei săbii ascuţite pe amīndouă părţile, īmpotriva cărora nu poate ţine piept nici o ispită a vrăjmaşului. Atīta vreme cīt sīnt īntregi şi īn putere īn tine aceste arme, vrăjmaşul nici nu va veni la tine. Ca atare, dacă te-ai aprovizionat cu ele şi le păzeşti, vrăjmaşul nu se va apuca să te ispitească prin nimic, ci toată viclenia şi-o va īntoarce spre a īţi smulge armele acestea, adică fie spre a-ţi īmprăştia luarea-aminte, fie spre a te face să slăbeşti frīiele trupului şi dorinţei de a plăcea oamenilor, fie spre a stinge frica de judecată şi a sălăşlui īn inima ta răceală. Dacă va reuşi īn aceasta, va īncepe să te tragă şi la păcat; iar dacă nu va reuşi, se va depărta de la tine. Ştiind aceasta, mai presus de toate păzeşte-ţi armele, stai mereu īnaintea judecăţii lui Dumnezeu, fugi de toată odihna trupului şi păzeşte-ţi neschimbată rīnduială de viaţă, chiar dacă ai fi īn vremea de faţă ocărīt şi chiar bătut - şi fără īndoială că vei rezista, cu ajutorul harului dumnezeiesc.

Cu toate acestea, spune Sfīntul Ioan Scărarul, trebuie să privim cu agerime de unde şi īncotro bate vīntul, ca să dăm pīnzelor noastre īndreptare pe măsură. Vrăjmaşul nu doarme şi va īntrebuinţa toate vicleşugurile spre a te amăgi. La īnceput, el se va depărta cu totul şi va īnceta să īţi mai dea bătaie de cap cu ispitele, ca să crezi că te-ai slobozit deja de patima care te stăpīnea şi, dedīndu-te leneviei, să īţi slăbeşti luarea-aminte. Dacă nu-ţi vei da seama de vicleşugul acesta şi vei slăbi luarea-aminte, vrăjmaşul te va atrage īn cugetări multe şi, mai īnainte de a-ţi veni īn fire, va pricinui conglăsuirea inimii tale cu fapte păcătoase, după care te vei face singur duşman ţie.

Dacă nu va reuşi īn aceasta, va īncepe să se apropie cu gīnduri subţiri şi fulgerătoare, ca să te ademenească afară din cetatea ta, iar odată ce te va prinde īn cīmp deschis să te dezarmeze şi să te īnrobească. Uite, se īntīmplă asta: īn mijlocul unei oarecare fapte, zboară prin mintea ta ca fulgerul gīndul că, pasămite, ai sporit destul. Gīndul zboară şi parcă n-ar mai fi. Urma lui, īnsă, rămīne ca o zgīrietură pe suflet, şi dacă nu vei lua īn seamă acest lucru puterile vor īncepe īndată să īţi slăbească şi īn suflet vor prinde a-ţi răsuna chemări ademenitoare ba la īngăduinţă faţă de tine īnsuţi, ba la īmprăştiere, ba la părăsirea obişnuitei asprimi īn rīnduieli. Supune-te şi vei fi nu departe de cădere.

Dacă nici asta nu īi va reuşi vrăjmaşului, el va īncepe să te aţīţe la nevoinţe peste măsură: fie la postire prea aspră, fie la rugăciuni prea lungi, fie la īnsingurare sau vreun alt lucru dincolo de măsura pe care ne-am pus-o atunci cīnd am stabilit rīnduială noii noastre vieţi. Lipsa de măsură īntotdeauna slăbeşte puterile nevoitorului, strică rīnduială lui şi īi aduce tulburare - īn care vrăjmaşului īi e deja uşor să te īnvingă.

Dacă nici aici nu va reuşi, va īncepe să īmpletească răul īn fiecare lucru bun pe care-l ai, aşa cum se īnfăşoară iedera parazită īn jurul copacilor. Tu te īndeletniceşti cu cugetarea ziditoare la cele Dumnezeieşti, iar el te abate īn iscodirea deşartă a tainelor Scripturii, care īl răceşte pe om şi dezvoltă īn el părerea de sine cea pierzătoare. Tu te īngrijeşti cum să nu jigneşti pe nimeni, iar el te abate īn dorinţa cea pierzătoare de a fi pe placul oamenilor. Tu te temi să nu osīndeşti pe cineva, iar el se grăbeşte să īţi insufle nepăsare atīt faţă de bine cīt şi faţă de rău. Deopotrivă īşi īmpleteşte vrăjmaşul īn multe cele ale sale, spune Sfīntul Ioan: īn dragostea de oaspeţi lăcomia pīntecelui, īn chibzuinţă - asprimea, īn blīndeţe - făţărnicia, īn bucurie - părerea de sine, īn nădejde - lenevia, şi aşa mai departe.

Uită-te cīte curse (cum numesc aceste atacuri ale vrăjmaşului oamenii īncercaţi īn lupta cu ele); uită-te cīte curse şi fii de două ori mai cu luare-aminte şi mai priveghetor. Iar ca să te ajuţi, iată ce să faci: găseşte-ţi un părinte duhovnicesc bun şi, īncredinţīndu-i-te cu totul, roagă-L pe Domnul să-i dea să-ţi spună īntotdeauna ceea ce este bine, spre zidirea ta; sau dacă poţi află-ţi un frate de un cuget cu tine şi fiţi deschişi unul faţă de celălalt, povăţuindu-vă şi īntărindu-vă unul pe celălalt. Dacă ştii să citeşti, aprovizionează-te cu cărţi mīntuitoare şi, studiindu-le, caută īn ele īnvăţătură şi limpezirea feluritelor lucruri nelămurite din gīndurile, simţămintele şi mişcările inimii tale. Prin aceste mijloace, dacă vei avea dorinţa sinceră de a fugi de rău şi de a te īntoarce īn rugăciune către Dumnezeu, vei avea īntotdeauna putere să descurci viclenele īmpletituri ale vrăjmaşului, să vezi răul pe care el ţi-l pregăteşte şi să īl pui apoi pe fugă cu armele tale duhovniceşti. [...]

Este o īndepărtare de lume cu trupul - aceasta este īndepărtarea īn pustie; dar este şi o īndepărtare de lume fără a ieşi din lume: īndepărtarea de felul ei de viaţă. Prima nu e la īndemīna tuturor şi nu stă īn puterea tuturor; a doua e de datoria tuturor şi trebuie īmplinită de către toţi. Şi iată, tocmai la aceasta ne chema Sfīntul Andrei īn canonul său atunci cīnd sfătuia să ne īndepărtăm īn pustie prin legiuirea bună. Aşadar, leapădă năravurile lumeşti şi fiecare faptă a ta, fiece pas al tău, să le săvīrşeşti aşa cum porunceşte legea cea bună a Evangheliei: şi ai să vieţuieşti īn mijlocul lumii ca īn pustie. Această bună legiuire se va face īntre tine şi lume ca un perete despărţitor, din pricina căruia nu vei vedea lumea. Ea va fi īnaintea ochilor tăi, īnsă ca şi cum nu ar fi. Īn lume vor continua schimbările ei, iar tu vei avea rīnduielile tale. Lumea va merge la teatru, tu la biserică; ea va dansa, tu vei bate metanii; ea va fi la plimbare, tu acasă, īn īnsingurare; ea va fi īntru grăire deşartă şi glume, tu īntru tăcere şi slavoslovire a lui Dumnezeu; ea va fi īn plăceri, tu īn osteneli; ea va citi romane deşarte, tu vei citi Dumnezeieştile Scripturi şi scrierile Sfinţilor Părinţi; ea va fi la petreceri, tu vei sta de vorbă cu cei de un cuget cu tine sau cu părintele duhovnicesc; ea īşi va face socoteli egoiste, tu vei face jertfă de sine; ea va fi īn visări pătimaşe, tu īn cugetare la cele Dumnezeieşti. Şi astfel, īn toate trasează-ţi reguli şi introdu-ţi rīnduieli de viaţă potrivnice obiceiurilor lumeşti - şi vei fi īn lume īn afara lumii, ca īn pustie. Nici tu nu vei fi văzut īn lume, nici lumea nu se va vedea īn tine. Vei fi īn lume pustnic şi vei deveni următor al Sfintei Maria, fără a te īndepărta īn pustie. Dacă, precum am amintit, vei adăuga la aceasta şi ţinerea trupului tău īn post, īn osteneli, īn priveghere şi, īndeobşte, īn lipsa de orişice odihnă, vei stăpīni amīndouă mijloacele cu care şi-a biruit patimile Sfīnta Maria Egipteanca şi s-a mīntuit.

Pe scurt, īn două vorbe: fugi de odihna trupului şi pune-ţi rīnduieli de viaţă potrivnice obiceiurilor lumeşti, altfel spus īngrădeşte-te cu legiuirea cea bună. Fă aşa: vei birui patimile şi tu, te vei mīntui. Căci, iată, potrivit īnvăţăturii Sfīntului Isaac, ce va fi cu tine dacă vei stăpīni amīndouă aceste mijloace: supunere a simţurilor, trezvie a minţii, blīndeţe a gīndurilor, mişcări luminoase ale minţii, sīrguinţă la fapte, gīnduri īnalte şi subţiri, lacrimi ce nu cunosc măsură, pomenire a morţii, īntreagă īnţelepciune curată, departe de orice īnchipuire ce ispiteşte gīndul, īnţelegere de taină, la care mintea ajunge cu ajutorul cuvintelor Dumnezeieşti, frică ce taie lenevia şi nepăsarea şi stinge orice poftă; iar īn cele din urmă, libertatea omului adevărat, bucuria şi īnvierea sufletească īmpreună cu Hristos īntru Īmpărăţia Lui. Iată şi mīntuirea.

Iar dacă cineva se va arăta nepăsător faţă de aceste două mijloace, să ştie următorul lucru: nu doar că se va vătăma pe sine īn toate privinţele, ci va clătina şi īnsăşi temelia virtuţilor. Acestea, dacă le va păstra īn sine şi va rămīne īntru ele, sīnt īnceputul şi capul lucrării Dumnezeieşti īn suflet, uşa şi calea către Hristos: aşijderea, dacă cineva se rupe şi se depărtează de ele, ajunge la patimile potrivnice lor: răsfăţul trupului şi rătăcirea trupească, adică umblarea după obiceiurile lumii, care deschid intrare īn suflet tuturor păcatelor şi tuturor patimilor. Căci arată numai īngăduinţă faţă de obiceiurile lumii, care nu sīnt altceva decīt rătăcire trupească - arată numai īngăduinţă faţă de această rătăcire, şi să vezi ce o să iasă! Alunecări nepotrivite şi neaşteptate (continui cuvīntul Sfīntului Isaac), care apropie de căderi, viforul simţirilor (senzaţiilor) puternice stīrnite prin văz, grabnica aprindere ce pune stăpīnire pe trup, gīndurile neīnfrīnate, ce tind către cădere, răcirea dragostei faţă de cele Dumnezeieşti şi desăvīrşita părăsire a regulilor vieţii tale noi, reīnnoirea faptelor rele care fuseseră uitate şi deprinderea altora, pe care īnainte nu le cunoscusei. Şi patimile care, cu harul lui Dumnezeu, fuseseră deja omorīte īn suflet şi nimicite prin uitarea aducerilor aminte păstrate īn minte, īncep să se pună iar īn mişcare şi să silească sufletul la lucrarea lor. Iată ce se īntīmplă īn tine ca urmare a primei īngăduinţe faţă de păcat, adică a rătăcirii trupului după năravurile lumii şi a nerăbdării īn suferirea petrecerii necăjite īn noua rīnduială de viaţă. Iar cele ce au loc ca urmare a facerii pe placul trupului şi mai ales pe placul pīntecelui, sīnt cu neputinţă chiar a fi īnşirate: greutate īn cap, mare īmpovărare īn trup şi slăbiciune īn muşchi, părăsirea pravilelor de rugăciune, lenevia de a face metanii, īntunecarea şi răcirea inimii, īngroşarea minţii şi gīndurilor, o ceaţă groasă şi de nepătruns, ce se īntinde īn tot sufletul, o puternică trīndăvire şi plictiseală īn orişice lucrare după Dumnezeu, precum şi neputinţa de a gusta īn vremea citirii dulceaţa cuvintelor Dumnezeieşti, rătăcirea gīndurilor pe tot pămīntul, privelişti spurcate ce umplu sufletul şi aprind pofta; neīncetată şi nesuferită aprindere īn tot trupul, de unde vin noi gīnduri amăgitoare, cu care īmpreunīndu-se sufletul, cade īn patimi de ocară, la īnceput īn sine īnsuşi - prin īncuviinţare, apoi şi īn afară, prin faptă.

Iată roadele amare care se nasc din rătăcirea după năravurile lumii şi din toată odihna trupului! Ştie vrăjmaşul că cel ce i se va supune va fi prada lui sigură. Ca atare, se străduieşte īn fel şi chip fie să strice noile rīnduieli de viaţă bună, fie să ne plece spre a face oarecare īngăduinţă trupului. Faci o asemenea īngăduinţă, cazi īn alta şi īn nici una dintre ele nu vei scăpa de căderea īn păcat şi de īntoarcerea patimilor dinainte. Fii īngăduitor faţă de trup şi el te va aduce la īngăduinţa şi faţă de năravurile lumii. Un vrăjmaş te va da pe mīna altuia, fără a īnceta să te lucreze şi el; şi īn doi te vor duce de fiecare dată la cădere. Ştiind de acest necaz, să ţii piept cu tărie īn ceea ce ai īnceput. Pentru trup va lupta iubirea de această viaţă, pentru lume – dorinţa de a plăcea oamenilor. Adu īmpotriva lor ajutoare: īn chinuirea trupului simţirea vieţii celei adevărate şi īn respingerea obiceiurilor lumii - tovărăşia cu oamenii adevăraţi. Trupul va īncepe să se smiorcăie şi sufletul să tīnjească? Īnarmează-te cu răbdare. Īnsufleţeşte-te cu acest gīnd: că te aşteaptă moartea. Īngăduinţa faţă de trup şi de năravurile lumii naşte moartea prin căderea īn păcat: moartea cea adevărată şi veşnică. Şi trupul dimpreună cu lumea īi sperie cu moartea pe cei ce merg īmpotriva cerinţelor lor, īnsă această moarte e părută, nu adevărată, ci născocită de vrăjmaş ca să bage īn sperieţi. Mai bine să fim gata de această moarte spre mīntuire, pentru a scăpa de moartea cea pierzătoare.

Bineīnţeles, acesta e un lucru greu. De asta se şi cheamă calea aceasta „calea strīmtă şi necăjită”: numai că Dumnezeu, Cel Nemincinos, a unit-o cu făgăduinţa mīngīietoare că ea duce la viaţă. Numai nebunii, spune Sfīntul Isaac, preferă o mică odihnă din faţa lor unei īmpărăţii īndepărtate, neştiind că mai bine este să rabzi chinuri īn nevoinţă decīt să te odihneşti pe patul īmpărăţiei pămīnteşti şi să fii osīndit pentru lenevie. Cei īnţelepţi vor mai bine moartea, numai să nu cadă sub īnvinuirea că au īmplinit vreuna din faptele lor fără trezvie. Nu fii trīndav atunci cīnd este vorba de ceea ce te face viu cu adevărat, şi nu te lenevi să mori pentru aceasta.

Cu asemenea gīnduri şi asemenea poveţe părinteşti (patristice) īntăriţi-vă hotărīrea de a rezista īn noile rīnduieli bune de viaţă, īn īmpotrivirea faţă de năravurile lumii, şi de a nu face grija de trup spre pofte. Prin asta veţi scăpa de lucrul cel chinuitor - de robia păcatului şi veţi intra degrabă īn libertatea fiilor lui Dumnezeu, atunci cīnd, īntăriţi fiind de puterea lui Dumnezeu, veţi īncepe să umblaţi deja fără īmpiedicare, fără sforţări, fără jertfe deosebite, īntru poruncile Domnului, aşa cum umblă fiii īn casa tatălui lor. Amin.

Bibliografie: Sfīntul Teofan Zăvorītul, Pregătirea pentru spovedanie şi Sfīnta Īmpărtăşanie, Editura Sophia, Bucureşti, 2002


CUVĪNTUL SFĪNTULUI DIMITRIE AL ROSTOVULUI - DESPRE ADEVĂRATA POCĂINŢĂ

Iubirea noastră pentru păcat

[...] Ah, cīt de multe sfaturi şi īndemnuri la virtuţi avem īn scrierile Proorocilor, Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi şi cīt de des auzim poveţele īnvăţătorilor duhovniceşti! Īnsă cīt de puţini sīnt cei care le ascultă, cīt de puţini sīnt cei care se mīntuiesc! Iar la rău nu ne trebuie mulţi īnvăţători: un singur diavol şopteşte şi păcătosul este gata să īl asculte! Dar īnsăşi firea noastră cea iubitoare de păcat īl īndeamnă pe fiecare la păcat, iar prietenia cu cei păcătoşi ce rele nu-l īnvaţă? Şi deseori se īntīmplă ca un om să devină pentru altul un diavol, ce īl īnvaţă tot răul. Iar cine ajunge să se obişnuiască cu păcatul şi cine se īnrudeşte cu el, acela nu se mai teme de Dumnezeu şi nu īi este frică să săvīrşească fapte potrivnice lui Dumnezeu. Să ne păzim să nu ne obişnuim cu păcatele şi să ne ridicăm cīt se poate de repede din căderea īn păcat. Căci dacă cineva cade o dată īn vreun păcat de moarte şi nu se ridică imediat prin pocăinţă, acela va cădea uşor īn păcat şi a doua şi a treia oară şi, repetīndu-l, va īndrăzni să facă şi alte păcate mai grele. Aşadar, este de ajuns să păcătuieşti prima dată: cine a păcătuit o dată, acela nu se mai teme să repete păcatul... Iar pricina acestei īndrăzneli la păcate este fap­tul că la prima lui cădere omul nu s-a grăbit să se ridice, prin pocăinţă. [...]

Dar pentru că păcătosul nu se grăbeşte să facă pocăinţă, păcatele se repetă şi i se īntīmplă după cuvīntul īnţeleptului Solomon: Cīnd vine cel nelegiuit, vine şi defăimarea şi, o dată cu ruşinea, şi batjocura (Pilde 18, 3), ceea ce īnseamnă: atunci cīnd păcatul īi intră īn obicei, lui nu īi pasă de mīntuirea lui, nu se mai teme de Dumnezeu. El se aseamănă atunci cu omul care s-a prăbuşit din īnălţime īn prăpastie; nu mai are de ce să se ţină, cade īn adīnc şi se sfarīmă. Iată, aşa şi păcătosul care cade din viaţa plăcută lui Dumnezeu, dacă nu se sprijină imediat prin pocăinţă, īncepe să cadă din păcat īn păcat: şi īi va fi foarte greu, deşi este cu putinţa să se ferească de păcat, pentru că īl atrage spre păcat deprinderea păcătoasă, care la el s-a transformat īn ceva natural şi face parte din firea lui; aşadar, nu te lenevi să faci pocăinţă pentru păcatul tău, omule căzut! Nu te lenevi căci altfel vei cădea īn prăpastia răului şi vei pieri. [...]

Fără frică de Dumnezeu nu te poţi păzi de păcat

[...] Păcătoşii nu renunţă la fărădelegile lor şi nu vor să dobīndească virtuţi pentru că nu se tem de Dumnezeu. Cine nu se teme de Dumnezeu, acela este gata să facă orice rău: lui nu īi este teamă să omoare un om, socoteşte chiar că aceasta este o faptă de vitejie; a fura, a jefui pe cineva, pentru el este o faptă profitabilă. Ticăloasele păcate trupeşti, el nu le recunoaşte ca fiind păcate, socotindu-le necesităţi ale firii. Viclenia el o consideră īnţelepciune; fiecare păcat este gata să īl socotească virtute, faptă firească şi se laudă chiar cu necuviinţa: Că se laudă păcătosul cu poftele sufletului lui (Psalmi 9, 23); lucrul de care ar trebui să se ruşineze, cu acela se mīngīie; fapta pentru care ar trebui să plīngă, de aceea se bucură; cele de la care ar trebui să dea īnapoi şi să fugă cīt īl ţin puterile, pe acelea le doreşte şi le caută cu sīrguinţă. [...]

Sfīntul Ioan Gură de Aur ne īnvaţă: „Dacă ne gīndim Dumnezeu este pretutindeni, aude totul şi vede totul, nu numai ce facem noi, ci şi ceea ce se ascunde īn adīncul inimilor noastre, atunci ne vom teme de Dumnezeu şi nu vom īndrăzni să facem nici o faptă păcătoasă, nici să spunem vreun cuvīnt păcătos şi nici măcar un gīnd păcătos să avem. Căci spune-mi, dacă tu ai sta īntotdeauna īn apropierea īmpăratului, nu ai sta, oare, cu frică? Dar atunci cum, stīnd īnaintea lui Dumnezeu, īndrăzneşti şi nu te temi şi nu tremuri īnaintea Lui? Nu īntrebuinţa rău īndelunga Lui răbdare. El rabdă īndelung ca să te aducă la mīntuire. Īnainte de a īncepe vreun lucru sau vreun cuvīnt, gīndeşte-te că Dumnezeu te vede şi că El este līngă tine. El este aici, fie că mănīnci, sau bei, sau dormi, sau te mīnii pe cineva, sau furi... Orice ai face, ţine minte că Dumnezeu este cu tine şi nu vei păcătui niciodată: vei simţi că stai īnaintea Īmpăratului Ceresc.” Aşa ne īnvaţă Sfīntul Ioan Gură de Aur. Să ţinem minte că frica de Dumnezeu este īnceputul şi temelia vieţii plăcute lui Dumnezeu.[...]

Īn ce constă adevărata pocăinţă

Adevărata pocăinţă constă nu numai īn a-ţi mărturisi sincer păcatele tale părintelui duhovnic, ci şi īn a nu te mai īntoarce la ele. Şi nu numai să nu te īntorci la păcate, dar să şi plīngi cu inima zdrobită pentru acelea pe care le-ai făcut īnainte; şi nu numai să plīngi pentru ele, dar să le şi īndrepţi prin nevoinţele pocăinţei, nevoinţe care nu numai că ar fi pe măsura păcatelor făcute de noi, dar le-ar şi īntrece pe acestea. Deşartă este pocăinţa celui care vrea ca printr-o īnfrīnare de scurtă vreme de la mīncare şi printr-un post de o zi să acopere īmbuibarea şi beţia lui repetată! Nefolositoare este şi pocăinţa aceluia care crede că printr-o omorīre de scurtă durată a trupului īşi poate curăţa păcatele grele, de moarte, săvīrşite timp de mulţi ani! Nedreaptă este şi pocăinţa celui care nădăjduieşte ca prin cīteva suspine şi cīteva bătăi īn piept să īndrepte multele lui nedreptăţi! Īndoielnică este iertarea păcatelor celui care gīndeşte că prin lacrimi puţine, fără ostenelile şi nevoinţele specifice adevăratei pocăinţe, īşi poate spăla multele lui fărădelegi şi necurăţii, şi astfel să se izbăvească de chinurile veşnice!

Multe lacrimi au vărsat ninivitenii şi mare le-a fost pocăinţa: şi toţi, de la cel mai mic pīnă la cel mai mare, s-au īmbrăcat īn sac, au hotărīt să ţină post nu numai oamenii, ci şi vitele, şi s-au īndreptat către Dumnezeu īn rugă­ciune de pocăinţă. Cu toate acestea, nu erau pe deplin convinşi că vor fi izbăviţi de pieirea care īi ameninţa, căci spuneau: Poate că Dumnezeu Se va īntoarce şi Se va milostivi şi va ţine īn loc iuţimea mīniei Lui ca să nu pierim! (Iona 3, 9). Şi dacă ei, după o asemenea pocăinţă, tot nu erau convinşi că Dumnezeu īi va milui şi le va ierta păcatele, atunci cum poate fi convins acela care crede că printr-o pocăinţă scurtă şi cīteva lacrimi se va curaţi de păcatele lui multe şi grele? S-ar putea spune: „Ninivitenii erau păgīni, ei nu ştiau ce spune Scriptura: Inima īnfrīntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18); Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul īi va mīntui (Psalmi 33, 17); Zis-am: Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu (Psalmi 31, 6). Iar noi, credincioşii, nădăjduim că şi puţinele lacrimi, īmbinate cu mărturisirea păcatelor, pot primi de la Domnul iertarea lor.” La aceasta īţi voi răspunde: desigur, pot, īnsă numai la aceia care se află la sfīrşitul vieţii lor şi cărora nu le-a mai rămas timp pentru plīngerea păcatelor şi pentru nevoinţe. Pe aceştia Domnul īi va milui chiar şi numai pentru zdrobirea inimii. Ca exemplu īl avem pe tīlharul de pe cruce. Dar de la omul sănătos, care are timp pentru pocăinţă, Dumnezeu cere multe lacrimi, multe osteneli şi nevoinţe, pīnă cīnd aceste nevoinţe ale pocăinţei vor fi pe măsura sau, mai bine zis, vor īntrece păcatele săvīrşite īnainte.

Iată ce trebuie să mai spunem despre lacrimi: există oameni care uneori au inima īnduioşată şi plīng pentru păcatele lor, dar tot nu īncetează să păcătuiască; ce folos au aceste lacrimi dacă oamenii nu īşi īndreaptă viaţa lor? Unii chiar īşi mărturisesc păcatele lor cu lacrimi, dar apoi se īntorc ia­ră­şi la aceleaşi păcate; ce folos au ei de la lacrimile vărsate cīnd, după aceea, se afun­dă iarăşi cu atīta plăcere īn păcatul dinainte? Aşadar nu sīnt de ajuns numai īnduioşarea şi zdrobirea inimii pentru puţină vreme, fără pocăinţă ade­vărată, căci pocăinţa cea adevărată constă nu numai īn faptul de a regreta şi a plīnge pentru păcate, ci şi īn faptul de a nu te mai īntoarce la ele, iar pen­tru acele păcate care sīnt deja săvīrşite, trebuie să săvīrşeşti nevoinţele pocăinţei.

Apostolul Pavel spune că Esau deşi cu lacrimi a căutat, n-a mai avut cum schimbe hotărīrea (Evrei 12, 17). De ce nu au fost primite de către Dumnezeu lacrimile acestui păcătos, de ce nu au curăţit ele păcatele Iui? Sfīntul Ioan Gură de Aur răspunde la această īntrebare astfel: „El n-a mai avut cum să schimbe hotărīrea, pentru că nu s-a arătat el īnsuşi vrednic de pocăinţă.”

Un altul poate spune: „Apostolul Petru a plīns puţin şi a primit iertarea păcatului său; aşa şi mie mi se vor ierta păcatele, fără să am osteneli īndelungate de pocăinţă, dacă voi plīnge măcar un ceas īnaintea Domnului.” Acestuia īi va răspunde īn locul meu īnsuşi ucenicul Apostolulul Petru, Sfīntul Clement. El spune că Sfīntul Petru īn fiecare noapte, auzind cīntarea cocoşului, īşi amintea imediat lepădarea lui de Hristos, se ridica din patul său şi cădea la pămīnt, plīngīnd cu amar şi vărsīnd multe lacrimi şi aşa a făcut īn tot timpul vieţii lui. Iar istoricul bisericesc Nichifor adaugă faptul că ochii Sfīntului Apostol, din pricina plīnsului zilnic, erau īntotdeauna roşii şi parcă īnsīngeraţi. Iată care a fost pocăinţa lui Petru! Dar tu, care nădăjduieşti să-ţi plīngi toate păcatele tale īntr-un ceas, poţi să plīngi cu atīta amar, cum a plīns Petru? Poţi să te tīnguieşti īn fiecare noapte aşa cum s-a tīnguit el? Eşti īn stare să săvīrşeşti acele osteneli şi nevoinţe pe care le-a săvīrşit Sfīntul Petru, de dragul Domnului său, pentru lepădarea sa, chiar pīnă la răstignirea cu capul īn jos pe cruce?

Aşadar nu te īncrede īn puţina zdrobire a inimii tale şi nu-ţi pune nădejdea īn firava ta osteneală şi īn scurta ta nevoinţă: fă īnaintea Domnului pocăinţă pe măsura păcatelor tale mari şi chiar mai mare decīt ele, cu multe lacrimi, şi abia atunci o, păcătosule, să aştepţi milă de la El! Apostolul spune: Căci precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fără­delegii, spre fărădelege, tot aşa faceţi acum mădularele voastre roabele dreptăţii, spre sfinţire (Romani 6, 19). Iar Sfīntul Grigorie Dialogul spune: „Pocăinţa se cunoaşte după roade, nu după rădăcină sau frunze: Domnul l-a blestemat pe smochinul care avea numai frunze, īnsă era nero­di­tor; tot aşa nu primeşte nici simpla mărturisire a păcatelor fără rod - omorīrea trupului (ca o nevoinţă a pocăinţei).” Luaţi aminte la aceste cuvinte: rădăcina pocă­in­ţei este buna intenţie de a mărturisi păcatele, frunzele sīnt īnsăşi mărturisirea păcatelor către Dumnezeu īnaintea părintelui duhovnic şi făgăduinţa de īn­drep­tare, iar roadele pocăinţei sunt viaţa virtuoasă şi ostenelile căinţei. După aceste roade se şi cunoaşte adevărata pocăinţă. Īntăreşte buna ta intenţie să fie ca o rădăcină; īnmulţeşte cuvintele mărturisirii păcatelor tale spre a fi ca frunzele īn copac; īnsă dacă, după aceea, nu vei aduce roade vrednice de pocăinţă, dacă nu īţi vei īndrepta viaţa ta şi nu vei īnlocui păcatele tale cu virtuţile opuse lor, atunci vei fi un pom nevrednic de binecuvīntarea lui Dumnezeu şi mai mult decīt aceasta: teme-te de blestemul lui Dumnezeu!

Īn Sfīnta Scriptură citim despre doi păcătoşi care s-au căit deopotrivă pentru păcatele lor şi le-au mărturisit īnaintea lui Dumnezeu. Aceştia au fost Saul şi David. Īnsă nu au primit amīndoi iertare de la Dumnezeu. Saul a spus: Am păcătuit călcīnd porunca Domnului (1 Regi 15, 24). David a spus: „Am păcătuit īnaintea Domnului meu.” Īnsă David a primit iertare şi s-a mīntuit, iar Saul nu s-a īnvrednicit de iertare şi a pierit īn mīnia Domnului. De ce s-a īntīmplat aşa? Oare Domnul a judecat nedrept pe cei doi păcătoşi care I s-au spovedit, pe unul miluindu-l, iar pe celălalt respingīndu-l? Nu! Credincios este Domnul īntru cuvintele Sale şi cuvios īntru toate lucrurile Sale (Psalmi 144, 13). Vinovat este īnsuşi păcătosul neiertat, adică Saul: īn cuvinte el şi-a mărturisit păcatul lui, īnsă nu a făcut pocăinţă adevărată şi nu s-a īndreptat, deşi avea timp destul pentru acestea. Iar David, după mărturisirea păcatului său, cīt s-a nevoit īn pocăinţă! Īn fiecare noapte uda patul cu lacrimile lui, se deştepta la miezul nopţii, mīnca cenuşă īn loc de pīine şi băutura lui o amesteca cu plīnsul; se istovise din pricina postului, īşi omora trupul şi se smerea īnaintea Domnului, īmbră­cīndu-se īn sac şi avīnd capul presărat cu cenuşă. Şi pentru aceste osteneli ale pocăinţei nu numai că a primit iertarea păcatului său, dar a devenit şi alesul cel iubit al lui Dumnezeu. Iar Saul, care şi-a spovedit numai cu gura păcatul său şi nu s-a ostenit să facă pocăinţă, a rămas pe veci neiertat...

Aşadar, nimeni să nu nădăjduiască să se curăţească de păcatele sale mari numai prin spovedanie şi puţina zdrobire a inimii, fără ostenelile şi nevoinţele specifice adevăratei pocăinţe dacă, avīnd vreme să-şi īndrepte viaţa, se leneveşte să īmplinească acest lucru cu fapta. Mai bine să īl urmăm pe David care spune: Că fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi īngriji pentru păcatul meu (Psalmi 37, 18). Vedeţi, el nu se mulţumeşte numai cu mărturisirea fărădelegii lui, ci se īngrijeşte să o şi īndrepte: voi mărturisi - spune el - păcatul meu şi mă voi osteni să-l īndrept. Căci ce folos este īn a deschide rana şi a nu pune pe ea plasturele care trebuie? Ce folos este īn a-ţi mărturisi păcatele, iar apoi īn a nu săvīrşi ostenelile pocăinţei pentru ele şi a nu-ţi īndrepta viaţa? [... ]

Ce este moartea şi cīt de folositoare este pomenirea ei?

[...] Noi, păcătoşii, trebuie să avem īntotdeauna īn minte pomenirea morţii şi să se īnveţe mintea cu ea ca, avīnd frică de ceasul neaşteptat al morţii, să ne īnfrīnăm de la faptele cu care ĪI mīniem pe Dumnezeu şi să fim īntotdeauna pregătiţi pentru plecarea din această viaţă. Sfīntul Ioan Scărarul spune că pomenirea morţii īi este necesară omului precum īi este necesară pīinea, şi aşa cum fără pīine nu poate trăi, aşa nici fără amintirea morţii nu īşi poate īndrepta viaţa sa. Fără pīine omul slăbeşte trupeşte, iar fără pomenirea morţii slăbeşte duhovniceşte. Pīinea īntăreşte inima omului, iar amintirea morţii īntăreşte virtutea omului. Cine are pīine, acela nu moare de foame, iar cine are īntotdeauna amintirea morţii, acela nu īşi va omorī sufletul cu moartea păcatului, nu va face păcate de moarte. [...]

Astfel, pe unii moartea īi loveşte pe neaşteptate īnainte de bătrīneţe şi īi răpeşte nepregătiţi, iar pe alţii, chiar şi ajunşi la bătrīneţe, īi găseşte tot nepregătiţi şi īi ia şi īi aruncă īn focul gheenei! O, dacă fiecare creştin ar ţine totdeauna minte aceste cuvinte ale dreptului Isaac: „Nu ştiu ziua morţii mele!” Dacă fiecare dintre noi s-ar teme de moartea neaşteptată şi s-ar pregăti prin pocăinţă adevărată pentru plecarea din această viaţă, atunci moartea păcătoşilor nu ar mai fi atīt de cruntă şi sufletele creştinilor nu ar mai umple iadul! Dar vai de nepăsarea noastră!

Noi trăim ca şi cum nu ne este dat să murim niciodată, ca şi cum vom vieţui aici şi ne vom desfată īn această lume veşnic; nici nu ne gīndim că sfīrşitul ne bate la uşă, că securea este la rădăcină, coasa morţii este deasupra capului, ziua Domnului este ca un fur, aproape, judecata nu stăruie, moartea nu doarme şi dintr-odată cădem īn plasa morţii şi īn chinurile iadului, după cum spune Sfīnta Scriptură: Că omul nu ştie nici măcar vremea lui: īntocmai ca şi peştii care sīnt prinşi īn vicleanul năvod, īntocmai ca şi păsările īn laţ, aşa sīnt prinşi fără de veste oamenii īn vremea de restrişte, cīnd vine dintr-odată peste ei (Eclesiastul 9, 12).

O, muritorilor! De ce nu ne amintim de moartea de care nu putem scăpa cu nici un chip? De ce nu ne temem de cumplitul ceas al morţii, cīnd nimeni dintre oameni nu va mai putea să ne ajute? De ce nu ne pregătim pentru moarte, căci nu ştim unde ne aşteaptă şi īn ce zi, īn ce noapte, īn ce ceas va veni să ne ia de aici? Ca o trīmbiţă glăsuieşte vestea cea bună a lui Hristos care ne previne, zicīnd: Vegheaţi, dar, că nu ştiţi cīnd va veni stăpīnul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cīntatul cocoşului, sau dimineaţa. Ca nu cumva venind fără veste, să vă afle pe voi dormind (Marcu 13, 35-36). Īnsă noi nu acordăm atenţie acestui glas, noi, precum aspidele cele surde, ne acoperim urechile ca să nu īl auzim, ca şi cum acest lucru nu ne este spus nouă! Evanghelia spune că pe sluga cea rea, care mānīncă şi bea cu beţivii şi īi bate pe cei ce slujesc īmpreună cu el, stăpīnul ei, venind īn ziua īn care nu se aşteaptă şi īn ceasul pe care nu īl cunoaşte o va tăia din dregătorie şi partea ei o va pune cu făţarnicii. Acolo va fi plīngerea şi scrīşnirea dinţilor (Matei 24, 51). Iar noi nu ne temem nici un pic de acest lucru, ca şi cum sīntem robii cei buni şi aleşi ai Domnului nostru, deşi, īn realitate, sīntem plini de păcate şi fărădelegi!

Şi dacă oamenii cei sfinţi şi drepţi s-au temut de moarte şi s-au pregătit timp īndelungat pentru ceasul morţii prin mari nevoinţe (ca, de exemplu, Dreptul Isaac), fără să ştie ziua sfīrşitului lor, cu atīt mai mult noi, păcătoşii, trebuie să ne temem de ceasul acesta şi să ne pregătim, curăţind păcatele noastre ticăloase cu lacrimile fierbinţi ale pocăinţei, ca să nu ne găsească sfīrşitul vieţii noastre scăldīndu-ne īn tina păcatului şi să ne arunce īn chinul veşnic. Tocmai pentru aceasta ne este ascunsă clipa morţii noastre, ziua sau noaptea sfīrşitului nostru, ca noi, fără să ştim cīnd vine ceasul acesta cumplit, să īl aşteptăm mereu, să ne temem de el şi să ne pregătim pentru plecarea din această viaţă. [...]

Şi īntr-adevăr: dacă noi, neştiind nici ziua, nici ceasul morţii noastre, fără să ne fie frică de el, săvīrşim păcate nenumărate şi grele, atunci ce nu am săvīrşi noi dacă am şti că mai avem mulţi ani de trăit pe pămīnt şi că nu vom muri curīnd? Īntrucīt nu ştim clipa, ziua şi ceasul īn care vom muri, trebuie să trăim ca şi cum am aştepta īn fiecare zi moartea şi la īnceputul fiecărei zile să ne gīndim: „Oare nu va fi aceasta ultima zi din viaţa mea?” Şi la īnceputul fiecărei nopţi să spunem īn sinea noastră: „Oare nu va fi aceasta ultima noapte a şederii mele printre cei vii?” Plecīnd la culcare, să spui īn sinea ta: „Mă voi mai scula viu din patul meu? Voi mai vedea lumina zilei? Sau īmi va fi acest pat groapă?” Trezindu-te devreme din somn şi văzīnd primele raze din lumina zilei, să te gīndeşti: „Voi trăi pīnă deseară, pīnă la căderea nopţii sau īmi va veni ceasul morţii īn cursul acestei zile?” Gīndind astfel, să-ţi petreci toată ziua, ca şi cum te-ai pregăti să mori, şi seara, īndreptīndu-te spre somn, să-ţi cercetezi şi să-ţi īndrepţi conştiinţa ca şi cum ai şti că īn noaptea aceea īi vei preda lui Dumnezeu sufletul tău.

Pierzător este somnul aceluia care a adormit īn păcate de moarte şi primejdios este somnul aceluia al cărui pat este īnconjurat de diavolii, care aşteaptă momentul să tragă sufletul păcătosului īn focul gheenei. Rău este pentru acela care a plecat la culcare fără să se īmpace cu Dumnezeu, căci, dacă, atunci cīnd l-am supărat pe aproapele nostru cu ceva anume, Apostolul spune: soarele să nu apună peste mīnia voastră (Efeseni 4, 26), cu atīt mai mult cel ce L-a mīniat pe Dumnezeu trebuie să se īngrijească să nu īl găsească soarele īn mīnia lui Dumnezeu, să nu adoarmă fără să se īmpace cu Dumnezeu, căci ceasul morţii noastre este neştiut: să nu ne răpească moartea neaşteptată nepregătiţi. Nu spune omule: mīine mă voi īmpăca cu Dumnezeu, mīine mă voi pocăi, mīine mă voi īndrepta. Nu lăsa de pe o zi pe alta pocăinţa şi īntoarcerea ta la Dumnezeu, căci nimeni nu ţi-a spus că vei trăi pīnă dimineaţa sau pīnă seara. [...]

Sfaturi īnţelepte cu privire la pomenirea morţii

[...] Aşadar, să ascultăm ceea ce ne spun morţii. „O, oamenilor! Ceea ce sīnteţi voi acum, am fost şi noi cīndva; ceea ce sīntem noi acum, veţi fi şi voi īn curīnd. Voi acum trăiţi īn īndestulare, mīncaţi, beţi, vă mīngīiaţi cu bucuriile lumii acesteia; şi noi am trăit aşa, dar acum, iată-ne īn mormintele acestea strīmte... Unde s-a ascuns mīncarea? Unde este băutura? Unde sīnt veselia şi toată desfătarea lumească? Nu am pierdut noi, oare, toate acestea? Aşa şi voi le veţi pierde īn curīnd. Şi noi am fost odată vii, asemenea vouă; şi voi veţi fi morţi, asemenea nouă.”

Iar īn cartea Īnţelepciunii lui Solomon morţii ne spun: „Ce folos ne-a adus mīndria şi ce ne-au dăruit bogăţia īmpreună cu slava deşartă? Toate acestea au trecut ca o umbră şi ca o veste, ce fuge repede, ca o corabie dusă de valuri, după care nu rămīne nici o urmă, sau ca o pasăre ce zboară īn văzduh şi nu lasă nici un semn īn drumul său, sau ca o săgeată trimisă la ţintă; aşa şi noi: ne-am născut şi am murit.”

Iar atunci cīnd morţii ne vorbesc aşa, să īi īntrebăm despre toate. Dacă īi vine cuiva pofta păcătoasă a necurăţiei trupeşti, să īi īntrebe pe cei morţi, dar mai ales pe sodomiţii care ard īn focul cel nestins: ce īi vor spune ei? „Dacă vrei să vii īn acest loc cu flăcări şi să te chinuieşti īmpreună cu noi pe veci, atunci mergi şi fă ceea ce doreşti.” Dacă īi apare dorinţa de a chefui din belşug īn fiecare zi, de a bea şi de a mīnca mult, să īi īntrebe pe cei morţi, dar mai ales pe bogatul acela care, „īn iad, ridicīndu-şi ochii, fiind īn chinuri”, a cerut o picătură de apă pe limba sa de pe degetul lui Lazăr şi nu a primit-o (Luca 16, 23). Vrei să īi asupreşti şi să īi osīndeşti pe cei nevino­vaţi? Īntreabă-l pe faraonul acela, care i-a asuprit pe oamenii nevinovaţi ai lui Dumnezeu şi s-a īnecat īn mare, iar acum īnoată īn gheenă. Dacă ai de gīnd să te ridici īmpotriva conducătorilor tăi şi să unelteşti īmpotriva lor, sfătuieşte-te cu Datan şi cu Aviron care s-au ridicat īmpotriva lui Moise şi a lui Aaron, şi i-a īnghiţit pămīntul. Dacă vrei să īi invidiezi pe cei nelegiuiţi, īntreab-o pe soţia lui Lot, care s-a uitat īnapoi spre Sodoma şi s-a prefăcut īn stīlp de sare. Dacă vrei să răpeşti lucrurile Bisericii, īntreabă-1 pe Eleodor, străjerul īmpăratului Selevoc al Siriei, care a mers īn Ierusalim să jefuiască templul şi a fost pedepsit de mīinile Īngerilor. Dacă vrei să te lauzi şi să te mīndreşti, īntrebă-l pe acel Irod despre care s-a scris īn Faptele Apostolilor că s-a īnălţat şi cu mare trufie s-a aşezat pe tron īnaintea īntregului popor şi īndată Īngerul Domnului l-a lovit, pentru că nu a dat slavă lui Dumnezeu. Şi mīncīndu-l viermii, a murit (Faptele Apostolilor 12, 23). Dacă īţi vine gīndul să īţi aduni bogăţie: sfătuieşte-te cu bogatul acela din Evanghelie care şi-a spus sufletului său: Suflete, ai multe bunătăţi, strīnse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănīncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! īn această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? (Luca 12, 19-20). Dacă vrei, īn general, să faci ceva păcătos, rău, care să-L mīnie pe Dumnezeu, īntreabă-i pe păcătoşii īnchişi īn iad şi osīndiţi la chinurile veşnice: te vor sfătui ei să-L mīnii pe Dumnezeu? Aşadar, īntreabă-i pe cei morţi şi fii isteţ, īnvaţă de la ei cuminţenia şi primeşte lecţii de īnţelepciune. [...]

Slavă īndelung-răbdării Tale, Doamne!

[...] Şi, īntr-adevăr, minunată este această īndelungă răbdare a lui Dumnezeu şi faptul că El, Cel Atotsfīnt, īl rabdă pe cel păcătos şi nu īl pierde īmpreună cu fărădelegile lui chiar īn ceasul acela, cīnd păcătosul īşi săvīrşeşte ticălosul lui păcat! Slavă īndelungii Lui răbdări şi milostivirii Lui nesfīrşite! Īndelung īl rabdă Dumnezeu pe cel păcătos, īnsă, dacă păcătosul nu se căieşte, īl aşteaptă pedeapsa cea cumplită a lui Dumnezeu.

Īnfricoşător cuvīnt i-a spus Domnul odinioară alesului Său, Avraam, despre amorei! Ei īnsă se vor īntoarce aici, īn al patrulea veac de oameni, căci nu s-a umplut īncă măsura nelegiuirilor Amoreilor (Facerea 15, 16). Aceasta īnseamnă că Dumnezeu le-a īngăduit să cadă īn cele mai grele păcate, īnsă le-a şi pregătit chinuri nesfīrşite īn iad... Care sīnt acele păcate pentru care au pierit amoreii şi cu trupurile şi cu sufletele? După mărturia Sfīntului Prooroc Moise, acelea au fost: īnchinarea la idoli, care ajunsese pīnă acolo īncīt īşi aduceau copiii lor ca jertfa īnaintea idolilor, asuprirea săracilor şi vărsarea de sīnge şi, īn cele din urmă, păcatele desfrīului lor, despre care nu numai a vorbi, ci şi a ne aminti este ruşinos... Īntocmai cu aceste păcate au umplut amoreii paharul mīniei lui Dumnezeu, pe care acum īl beau īn iad şi īl vor bea īn vecii vecilor...

Oare nu există, fraţilor, şi printre noi, creştinii, păcate asemănătoare? E drept, noi nu avem idoli; īnsă patimile noastre păcătoase nu sīnt aceiaşi idoli cărora le aducem ca jertfa sufletul nostru unic, fără să ne temem să īl predăm gheenei, pentru o desfătare păcătoasă de o clipă? Iar diferitele noastre nedreptăţi cine le va socoti? Iar īn necurăţiile desfrīului, despre care şi a scrie este ruşinos, nu se aseamănă, oare, unii creştini de astăzi cu păgīnii aceia din trecut? Īncă trebuie să se mire de faptul că nu īi loveşte pe neaşteptate pedeapsa cea cumplită a lui Dumnezeu aşa cum a lovit īn vechime Sodoma şi Gomora! Īnsă Domnul mai rabdă, rabdă, aşteptīnd ca păcătoşii ori să se īntoarcă spre pocăinţă ori să umple măsura păcatelor lor aşa cum i-a spus Īngerul, Sfīntului Apostol Ioan Teologul: căci vremea este aproape. Cine e nedrept, să nedreptăţească īnainte. Cine e spurcat, să se spurce īncă (Apocalipsa 22, 10-11).

Iar dacă īntre noi se săvīrşesc asemenea fărădelegi, atunci ce trebuie să aşteptăm de la dreapta judecată a lui Dumnezeu? Oare nu aceeaşi pedeapsă care i-a lovit pe Amorei şi oraşele sodomite? Īnsă mai bine le va fi păgīnilor, mai bine īi va fi, după cuvīntul Domnului Hristos Īnsuşi, pămīntului Sodomei şi Gomorei īn ziua judecăţii decīt nouă, creştinilor! (Matei 10, 15). Căci aceia nici pe Dumnezeu nu Īl cunoşteau, nici pedeapsă pentru păcate, nici răsplată pentru virtuţi nu aşteptau; iar noi ne lăudăm că şi pe Dumnezeu īl cunoaştem, şi despre chinurile veşnice care īi aşteaptă pe păcătoşii nepo­căiţi am auzit şi īn fericirea Drepţilor credem şi, cu toate acestea, fără frică īndrăznim să săvīrşim toate acele fapte potrivnice lui Dumnezeu pe care le-au săvīrşit păgīnii... Cum ne vom īnfăţişa după aceea īnaintea īnfricoşătoarei judecăţi a lui Hristos? Ce sentinţă vom auzi din gura Lui? [...]

Cuvīnt īn săptămīna a patra după Cincizecime

Şi zic vouă că mulţi de la Răsărit şi de la Apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov īn Īmpărăţia Cerurilor. Iar fiii Īmpărăţiei vor fi aruncaţi īn īntunericul mai din afară; acolo va fi plīngerea şi scrīşnirea dinţilor. (Matei 8, 11-12). [...]

„Fiii Īmpărăţiei” sīnt mai ales aceia dintre noi care, pentru viaţa lor cinstită şi virtuoasă arătată īnaintea oamenilor, se cred mari drepţi şi ceilalţi īi cinstesc ca pe nişte oameni sfinţi. Īnsă, īnaintea ochilor lui Dumnezeu ei sīnt nimic, după cuvīntul Apostolului: Căci de se socoteşte cineva că este ceva, deşi nu este nimic, se īnşeală pe sine īnsuşi (Galateni 6, 3). Pe scurt şi mai clar se poate spune că cine crede că este ceva, acela nu este nimic. Aceşti fii prefăcuţi ai Īmpărăţiei sīnt izgoniţi, īntr-adevăr, afară. Cu privire la aceasta avem multe dovezi īn Dumnezeiasca Scriptură; să pomenim cīteva dintre ele.

Nu este, oare, fecioria, mare şi sfīntă īnaintea oamenilor şi cei ce o păzesc nu sīnt, oare, moştenitorii Īmpărăţiei Cerurilor? Cu toate acestea la uşile Cămării Cereşti sīnt respinse şi fecioarele: „Nu vă cunosc pe voi.” Iar īn locul lor sīnt aduse īn Īmpărăţie desfrīnatele care au făcut pocăinţă după căderea īn păcat, ca şi cum ar fi fost aduse din apus; căci Īnsuşi Domnul spune īn Evanghelie: Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi desfrīnatele merg īnaintea voastră īn Īmpărăţia lui Dumnezeu (Matei 21, 31).

Nu a dobīndit desfrīnata cea păcătoasă, care a plīns la picioarele lui Hristos, Īmpărăţia Cerurilor, primind iertarea păcatelor de la Domnul: Iertate īţi sīnt păcatele (Luca 7, 48)? Cine credea că desfrīnata va intra īn Cămara Īmpărăţiei Cereşti, iar cele cinci fecioare din Evanghelie nu vor intra acolo? Totuşi, fecioarele nu au intrat, iar desfrīnata a intrat. Acelea au fost urīte, iar aceasta a fost iubită de Mirele Ceresc. Acelea au fost alungate, iar aceasta a fost primită.

Nu este lucru mare īnaintea oamenilor a fi postitor asemenea fariseului aceluia care a spus despre sine: Postesc de două ori pe săptămīnă (Luca 18, 12)? Nu este lucru mare a fi īnfrīnat pīnă acolo īncīt să nu mănīnci peşte īn post şi carne īn zilele de dulce şi să nu bei vin deloc? Nu sīnt, oare, aceşti oameni īnfrīnaţi fiii Īmpărăţiei Cerurilor? Totuşi şi pe aceştia Domnul īi respinge cu mīnie de la moştenirea Īmpărăţiei Cerurilor: Este oare acesta un post care īmi place, o zi īn care omul īşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi īn cenuşă, oare acestea se cheamă post, zi plăcută Domnului? (Isaia 58, 5)

Nu este lucru mare să faci milostenie asemenea fariseului pomenit mai īnainte, care a spus despre sine: dau zeciuială din toate cīte cīştig (Luca 18, 12)? Nu sīnt, oare, aceşti iubitori de săraci fiii Īmpărăţiei Cerurilor după mărturia Domnului Īnsuşi: vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară īn cer (Matei 19, 21)? Auziţi, oare, cuvīntul Domnului: cei ce fac milostenie īşi au locul īn Ceruri? Totuşi, uneori nici milostenia nu dobīndeşte Īmpărăţia Cerurilor. Nu a fost, oare, respins de Dumnezeu fariseul cu milostenia lui, iar vameşul cel iubitor de cīştig socotit mai bun decīt el: Zic vouă că acesta s-a coborīt mai īndreptat la casa sa, decīt acela (Luca 18, 14)? Nu degeaba spune Apostolul: Şi de aş īmpărţi toată avuţia mea.. .nimic nu-mi foloseşte.

Nu este lucru mare să fii rugător īnaintea lui Dumnezeu? Nu este, oare, omul rugător către Dumnezeu moştenitorul Īmpărăţiei Cerurilor? Īnsă, după cuvīntul Psalmistului, există şi rugăciune īn păcat. Blestemată este rugăciunea aceea, care, īn loc să īndrepte păcatul, devine ea īnsăşi un alt păcat şi nu īl īnduplecă, ci īl stīrneşte pe Dumnezeu la mīnie!

Nu este lucru mare să ai darul proorociei, să vezi īnainte şi să prezici viitorul? Oare nu īl cinstesc toţi pe un asemenea om ca pe un sfīnt şi, prin urmare, ca pe un fiu şi moştenitor al Īmpărăţiei Cerurilor? Cu toate acestea Domnul spune īn Evanghelie: Mulţi īmi vor zice īn ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu īn numele Tău am proorocit... ? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi (Matei 7, 22-23). Şi Apostolul spune: Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte ...nimic nu sunt (1 Corinteni 13, 2).

Nu este lucru mare să izgoneşti demonii, să muţi munţii din loc şi să faci multe semne şi minuni? Nu sīnt, oare, aceşti făcători de minuni, fără īndoială, socotiţi fiii Īmpărăţiei Cerurilor? Totuşi şi despre ei se scrie īn Evanghelie că vor spune: Doamne, Doamne [...] nu īn numele Tău am scos demoni şi nu īn numele Tău minuni multe am făcut? Iar El le va grăi: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-va de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea. Şi Apostolul spune: de aş avea atīta credinţă īncīt să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sīnt (1 Corinteni 13, 2).

Nu ştiu despre care oameni se spune acest lucru īn Evanghelia Sfīntului Luca: După ce se va scula stăpīnul casei şi va īncuia uşa şi veţi īncepe să staţi afară şi să bateţi la uşă, zicīnd: „Doamne, deschide-ne! - şi el, răspunzīnd, vă va zice: Nu vă ştiu de unde sīnteţi. Atunci voi veţi īncepe să ziceţi: Am mīncat īnaintea Ta şi am băut, şi īn pieţele noastre ai īnvăţat. Şi El vă va zice: Vă spun: Nu ştiu de unde sīnteţi. Depărtaţi-vă de la Mine toţi lucrătorii nedreptăţii (Luca 13, 25-27). După părerea mea, aceşti oameni ar trebui să fie īn Īmpărăţia Cerurilor, deoarece ei au fost apropiaţi de Hristos pe pămīnt, „au mīncat şi au băut” īmpreună cu El şi au ascultat īnvăţăturile Lui. Īnsă judecata lui Hristos nu este aşa: „Nu ştiu de unde sīnteţi - le grăieşte El - depărtaţi-vă de la Mine, nu vă cunosc pe voi.”

Oare nu trebuie ca şi noi, creştinii ortodocşi, să ne temem de acest lucru, noi, care sīntem atīt de apropiaţi de Hristos īn viaţa aceasta, căci īn numele Lui cel sfīnt am fost botezaţi, numele Lui cel sfīnt īl purtăm, „bem şi mīncăm” din Preacuratele şi Dumnezeieştile Taine, Trupul şi Sīngele Lui, şi īnvăţătura Lui din cărţi şi de la īnvăţători o ascultăm? Cu adevărat se cuvine să ne temem ca să nu ne spună şi nouă: Nu vă cunosc pe voi, nu ştiu de unde sīnteţi: depărtaţi-vă de la Mine. Un exemplu al acestei lepădări a existat īn istorie atunci cīnd Israel cel iubit de Dumnezeu L-a mīniat pe Acesta cu păcatele sale, şi El i-a spus cu mīnie: voi nu sīnteţi poporul Meu, iar Eu nu sīnt Dumnezeul vostru (Osea 1, 9). Mai īnainte El īi spusese: „Ascultă, Israele, Eu sīnt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pămīntul Egiptului şi voi sīnteţi poporul Meu.” Iar apoi, fiind supărat, le spune alt lucru: „Voi nu sīnteţi poporul Meu, iar Eu nu sīnt Dumnezeul vostru!” Ce să credem noi, creştinii, care īntotdeauna Īl mīniem cu păcatele noastre? Oare nu ne va spune şi nouă la fel: „Voi nu sīnteţi poporul Meu, iar Eu nu sīnt Dumnezeul vostru”? După ce am pomenit despre atīţia fii ai Īmpărăţiei care vor pierde moştenirea cerească şi vor fi izgoniţi din Īmpărăţia lui Hristos, să cercetăm acum.

Nu ar fi de mirare dacă ar fi izgoniţi pentru viaţa lor rea şi nelegiuită asemenea celor despre care se spune īn Apocalipsa Sfīntului Ioan: Afară cīi­nii şi vrăjitorii şi desfrīnaţii şi ucigaşii şi īnchinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna (Apocalipsa 22, 15). Nu ar fi de mirare dacă ar fi izgoniţi pentru viaţa lor de cīine, pentru vrăjitorie, pentru desfrīnare şi cele­lalte; ceea ce este de mirare, ceea ce este īngrozitor şi vrednic de multe la­crimi şi tīnguieli este faptul că vor fi alungaţi cei cu viaţă virtuoasă. De ce? Pentru că virtutea lor au săvīrşit-o ori īn chip făţarnic, ori pentru slavă deşartă.

Pentru făţărnicie sīnt izgoniţi aceia care īnfăptuiesc binele pentru a se arăta virtuoşi īnaintea oamenilor. Căci ar trebui ca noi, prin virtutea noastră, să fim lumina lumii, să fim modele pentru ceilalţi, şi să se preamărească īn noi Tatăl Ceresc; ar trebui să facem binele nu cu intenţia de a ne scoate īn evidenţă, de a ne lăuda oamenii, aşa cum se purtau fariseii făţarnici, ci numai din iubire pentru Dumnezeu şi pentru mīntuirea sufletelor noastre şi, dacă Dumnezeu Īnsuşi va vrea să arate virtutea noastră celorlalţi oameni, atunci aceasta să fie spre slava Prea Sfīntului Său Nume şi spre folosul celorlalţi, iar nu spre slava noastră. Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă (Psalmi 113, 9). Căci fără Tine noi nu putem să facem nimic bun. Pentru īngīmfare sīnt izgoniţi aceia care, deşi fac binele nu pentru a se arăta virtuoşi īnaintea oamenilor, deşi săvīrşesc virtutea lor īn taină, numai īn faţa lui Dumnezeu, totuşi īn sufletul lor se mīndresc, socotindu-se sfinţi şi desăvīrşiţi, fii adevăraţi ai Īmpărăţiei Cerurilor, iar pe ceilalţi īi osīndesc pentru neputinţa lor.

Astfel, sīnt izgoniţi din Īmpărăţia Cerurilor acei oameni curaţi care pe līngă curăţia trupească nu au dobīndit curăţia sufletească, şi-au păzit trupul curat, iar sufletul l-au īntinat cu gīnduri necurate, ori s-au trufit cu curăţia lor, iar pe ceilalţi i-au osīndit, neştiind cu adevărat cum este viaţa acelora şi socotindu-i, numai după părerea lor, oameni păcătoşi. Curăţia unor astfel de oameni se va dovedi īn ziua judecăţii necurăţie, fiind nevrednică de Īmpărăţia Cerurilor. Bine spune Fericitul Ieronim: „O, cum se va ruşina īn ziua judecăţii curăţia prefăcută a multor feciorelnici!” Şi, dimpotrivă, cum va fi īncununată de Dumnezeu, Dreptul Judecător necurăţia falsă a multor oameni!

De asemenea, sīnt izgoniţi acei postitori care au postit īn chip fariseic, de ochii lumii sau, chiar dacă nu au postit ca fariseii, totuşi s-au mīndrit īn sufletul lor, ca şi cum ei ar fi fost deja desăvīrşiţi īn virtute. Despre aceşti postitori Sfīntul Ioan Gură de Aur spune: „Cine nu bea vin şi carne nu mănīncă, să nu se mīndrească, căci nu a făcut nimic mai mult faţă de ceea ce face un animal; căci nici unul dintre animalele domestice nu mănīncă nici carne şi nu bea nici vin.”

Un altul, deşi nu posteşte ca fariseii şi nici īn suflet nu se mīndreşte cu postul său, totuşi face multe alte fapte neplăcute lui Dumnezeu, şi pe acestea Dumnezeu le divulgă prin Proorocul Isaia: „Īn zi de post, voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri. Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus. Este oare acesta un post care īmi place?” grăieşte Domnul Atotţiitorul. Iar Sfīntul Ioan Gură de Aur cugetă despre aceasta astfel: „Dacă eu mă īnfrīnez de la pīine, īnsă nu mă abţin de la mīnie, nu mai sīnt om, ci fiară; căci fiara nu mănīncă pīine, ci carne.” Şi iarăşi: „Nu să nu mănīnci carne şi să nu bei vin este bine şi vrednic de laudă, ci să nu ai duşmănie pe cei apropiaţi.”

Izgoniţi vor fi şi unii dintre aceia, care fac milostenie, care zidesc şi īmpodobesc sfintele biserici, īnsă fac aceste lucruri pentru slavă deşartă sau, dīnd unora milostenie, īi asupresc şi īi jefuiesc pe alţii şi zidesc şi īmpodobesc bisericile lui Dumnezeu din cīştiguri necinstite, din lacrimile şi sīngele oamenilor, iar nu din munca lor cinstită. Voi īnsă, ascultătorilor, luīnd aminte la cuvintele mele, să īnţelegeţi că toate acestea au fost zise spre mīngīierea voastră ca, aflīndu-vă īn multe păcate, să nu deznădăjduiţi cu privire la mīntuirea voastră, ci să vă treziţi din păcatele voastre ca din somn şi, căindu-vă sincer, să vă īnvredniciţi de Īmpărăţia Cerurilor, pe care să ne īngăduie Domnul tuturor să o dobīndim.[...]

Cuvīnt īn săptīmīna a douăzeci şi şaptea după Cincizccime

[...] Ce este nesimţirea sufletească! Nesimţirea sufletească este īmpietrirea inimii, care provine din deprinderea īndelungată cu păcatul. Aşa cum piatra nu simte nici o durere cīnd o loveşti, aşa nici păcătosul, īmpietrit la inimă, fiind bolnav sufleteşte, nu simte acest lucru, pentru că are conştiinţa rea şi nu īl doare acest lucru, nu īşi cunoaşte necazurile, nu īşi vede pieirea, nici nu se teme de osīnda veşnică. Are păcate grele, īnsă nu suferă din pricina conştiinţei şi nu se mustră pe sine, ca şi cum aceasta nu ajunge pīnă la el, ca şi cum nu va fi osīndit la chinuri pentru fărădelegile lui, ca şi cum Īnfricoşătoarea Judecată, nenorocirea cumplită, focul cel nestins, viermele cel nesătul şi pieirea veşnică vor trece pe līngă el.

Aceasta este cea mai cumplită īmpietrire, amorţire, nesimţire: să ai rana cea mai mare, mortală, iar durerea să nu o simţi. Aceasta este cea mai mare nebunie: să cazi īn iad, īn prăpastie, şi să nu ştii, să nu simţi, să nu te temi de căderea ta. Īn această stare, omul este asemenea celui ce a băut fără măsură şi nu mai ştie ce s-a īntīmplat cu el: l-au bătut alţii sau a căzut singur şi s-a lovit? A fost necinstit, īnsă a doua zi dimineaţa nu-şi mai aminteşte deloc despre aceasta, ceea ce arată şi īnţeleptul Solomon, vorbind īn numele celui neīnfrīnat, cu următoarele cuvinte: M-au lovit... Nu m-a durut! M-au bătut... Nu ştiu nimic! Cīnd mă voi deştepta din somn, voi cere iarăşi vin (Pilde 23, 35).

Īntr-adevăr, aşa este: păcătosul īmpietrit la inimă, īmbătīndu-se cu plăcerile trupeşti ca şi cu o băutură dulce, īnsă purtătoare de moarte, este deseori rănit de păcat ca de sabie sau de suliţă sau de săgeata vrăjmaşului său, a obiceiului său rău, a patimilor sale trupeşti. Este rănit greu, īnsă nu simte durerea din sufletul său, din conştiinţa sa: „M-au lovit... Nu m-a durut!” Diavolii īşi bat joc de el īn chip nevăzut, iar el nu vrea nici să ştie, nici să se gīndească la aceasta: „M-au bătut... Nu ştiu nimic!”

Dumnezeu Cel īndelung-răbdător, Care nu īl pierde pe cel păcătos cu fărădelegile lui, īl pedepseşte uneori părinteşte: prin foc, foamete, războaie, boli trupeşti sau alte nenorociri pe care le īngăduie ca el să conştientizeze păcatul său şi să-şi revină. Īnsă el, neţinīnd cont de acest lucru, rămīne īn nepăsare şi nesimţire: „M-au lovit... Nu m-a durut!” Oamenii, vecinii īşi bat joc de el, luīnd seama la viaţa lui nelegiuită, plină de ispite, şi īl osīndesc, rīd de el şi aşa mai departe; īnsă lui nici de acestea nu īi pasă: „M-au bătut... Nu ştiu nimic!” Moartea merge īn urma lui, vrīnd să īl ia pe neaşteptate, diavolul merge īn urma lui, ca un leu, căutīnd să-l īnghită dintr-odată; focul iadului īşi deschide gura sa, gata să īl mistuie; īnsă păcătosului īnverşunat, care a ajuns la culmea răutăţilor, nici de acestea nu īi pasă, sufletul lui nimic nu simte, de nimic nu se teme... Aceasta este femeia care are un duh de neputinţă, nu care suferă de o boală. [...]

Aude omul cuvintele lui Dumnezeu īn biserică, acasă sau īn orice alt loc şi sīnt precum un ciocan care loveşte īn inimă, după cuvīntul Domnului Īnsuşi din proorocia lui Ieremia: „Căci cuvintele Mele sīnt ca focul - care arde şi ca ciocanul care sfarmă piatra.” Dar inima nu răspunde la aceste lovituri. Īl vede omul pe mortul care este dus la groapă sau, trecīnd pe līngă biserică, priveşte mormintele morţilor şi acestea sīnt ca un ciocan care loveşte īn inimă şi prin sunetul său spune: „Adu-ţi aminte de moartea ta, căci şi tu vei ajunge curīnd īn mormīnt şi vei putrezi şi te vei preface īn scrum.” Cu toate acestea, inima tot nu se īnduioşează.

Spune sfīnta credinţă că va avea loc īnvierea morţilor, Īnfricoşătoarea Judecată, răsplata după fapte, iar chinurile păcătoşilor vor fi acolo unde este diavolul, īn focul care nu se va stinge īn veci. Acestea sīnt, de asemenea, un ciocan, care loveşte īn inimă şi prin sunetul său īndeamnă: „Teme-te să nu fii şi tu osīndit la chinuri.” Cu toate acestea, inima nu se frīnge de frică. Cu voia lui Dumnezeu şi pentru păcatele sale, omul este īmpresurat şi chinuit de atītea necazuri şi nenorociri, de atītea lipsuri şi neplăceri - şi acestea sīnt tot un ciocan care loveşte īn inimă, spunīndu-i: „Revino-ţi, īmpacă-te cu Dumnezeu, īnduplecă mīnia Lui care cu dreptate vine asupra ta!”, īnsă inima se īnvīrtoşează şi mai mult din cauza aceasta şi īn durerea ei īl uită pe Dumnezeu. Cade cineva īntr-o boală grea şi aceasta este iarăşi precum un ciocan care loveşte īn inimă şi īndeamnă: „Pocăieşte-te, căci cine ştie dacă te vei mai ridica din patul de boală!” Cu toate acestea, inima nici acum nu se frīnge pe deplin, ci numai puţin; ea īncă mai aşteaptă să se ridice din patul de boală şi să se desfete iarăşi cu bunătăţile lumeşti.

Aceasta este īntocmai cruzimea noastră care nu se lasă zdrobită de nici un ciocan! Sfīntul Ioan Scărarul īnfăţişează īmpietrirea inimii nesimţitoare ca pe o persoană vie care vorbeşte despre sine astfel: „Supuşii mei, cīnd īi văd pe cei morţi, rīd, şi la rugăciune stau īmpietriţi, fără suflet, īntunecaţi; stīnd īn faţa sfintei mese, nu simt nimic; se īmpărtăşesc cu Sfintele Daruri ca şi cum ar gusta pīine simplă: eu, văzīndu-i pe cei ce plīng, rīd de ei; toate cele născute din dragoste de Dumnezeu m-am obişnuit să le omor; eu sīnt mama batjocurii, eu sīnt hrana somnului, eu sīnt prietenul lăcomiei, eu urzesc postul prefăcut; iar dacă sīnt mustrat, nu mă doare.”

O, iubiţi ascultători! Să ne păzim de o asemenea īmpietrire şi să nu ne īnvīrtoşăm inimile cu lenea, nepăsarea şi obrăznicia. Sfīntul David ne īndeamnă: O, de l-aţi auzi glasul (glasul cuvīntului lui Dumnezeu) care zice: Să nu vă īnvīrtoşaţi inimile voastre (Psalmi 94, 8); nu vă īnvīrtoşaţi, ci īnmuiaţi-vă şi zdrobiţi-vă cu īnduioşarea, cu frica de Dumnezeu şi cu pocăinţa. [...]

Bibliografie: Sfīntul Dimitrie al Rostovului, Viaţa şi Omiliile, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003


CUVĪNTUL SFĪNTULUI TEOFAN ZĂVORĪTUL - DESPRE VIAŢA LĂUNTRICĂ

Două cuvinte despre Sfīnta Taină a Botezului

[...] Aşadar, cuvīntul meu vi se adresează vouă, creştinilor pe din afară, care nu aveţi duhul lui Hristos, care nu aveţi inima īn īntregime afierosită Domnului, care nu aveţi rīvnă īn a-I bineplăcea Lui şi numai Lui! ... Sau, nu numai vouă, ci nouă, căci şi eu sīnt primul dintre voi.

Ce avem a ne spune.? Ah, fraţilor, să ne străduim a ne īnălţa pīnă la sentimentul grijii faţă de suflet şi faţă de partea noastră din veşnicie... Gīndiţi-vă ce spun despre noi adevăraţii iubitori ai lui Hristos, atīt cei ce se află īncă aici, pe pămīnt, cīt şi cei din cer! Ce altceva pot spune, decīt: „Iată nişte oameni care par să fie de-ai noştri, dar nu sīnt.” Cuvīntul pare simplu, dar ce īnfricoşător este! Căci, dacă nu sīntem ai lor, īnseamnă că nici ei nu sīnt ai noştri şi nimic din ce-i al lor nu este al nostru. Adică, nici Hristos nu este al nostru, nici toate făgăduinţele Lui, nici Raiul, nici fericirea veşnică. Iar dacă nu-s ale noastre, ştim foarte bine ce urmează să fie al nostru... Vedeţi ce nenorocire! Īn acelaşi timp, priviţi īn jurul vostru: aproape tot ce avem este creştin: obiceiurile ne sīnt creştine, conceptele ne sīnt creştine, cuvintele ne sīnt creştine, avem multe legi şi lucrări tot creştine .... Ce ne lipseşte? Inima creştină! Inima nu īntr-acolo ni se-ndreaptă... nu īn Dumnezeu īi este fericirea, ci īn ea īnsăşi şi īn lume şi nu īn cer īi este Raiul, ci pe pămīnt. Ne lipseşte această rīvnă, tare ca moartea, pentru mīntuire şi de a-i fi pe plac Domnului. Ca şi cum am fi adormit şi amorţit, ne mişcăm unde ne poartă curgerea vieţii. Haideţi să trezim īn noi această rīvnă, căci cine o va face, dacă nu noi?! Singuri ne-am legat de lume, singuri să ne şi rupem de ea. Haideţi să intrăm īn recile noastre inimi, trīndave şi nepăsătoare, şi să īncepem să le īnduplecăm prieteneşte ca să-şi vină, īn sfīrşit, īn fire, să-şi scuture legăturile patimilor şi ale lumii, cu care s-au legat de bunăvoie, şi să se īndrepte spre Dumnezeu. [...]

Caută-L pe Domnul! Ori Dumnezeu, ori lumea: cale de mijloc nu există. Sau dormi atīt de lipsit de grijă, īncīt nu vezi nimic?! Acolo este totul, aici - nimic; acolo este adevărul, aici - mirajul; acolo este liniştea, aici - grijile chinuitoare; acolo, mulţumirea, aici - necontenite suferinţe; acolo, bucuria şi veselia, aici - numai necazuri şi durerea inimii. Le ştii pe toate acestea, le-ai īncercat pe toate, dar rămīi, totuşi, īn aceeaşi stare de deşertăciune a minţii şi a inimii... Vrei să aduci Raiul pe pămīnt?! Iată, este al optulea mileniu, cum iubitorii de lume se tot străduiesc cu toate mijloacele să instaureze Raiul pe pămīnt... Şi nu numai că nu reuşesc, ci, dimpotrivă, totul merge din ce īn ce mat rău... Nu-ţi va reuşi nici ţie ci numai te vei epuiza īn goana după bunăstarea īnşelătoare a lumii, precum copiii după curcubeul care fuge pe cer [...] Şi oare este mult ceea ce ni se cere?! Căci nu sīntem străini cu totul de Domnul! Doar că nu punem pe primul plan a-I bineplăcea Lui: nu este acesta primul nostru scop, ci este mai degrabă un fel de adaos. Căci ţelul nostru este de a-i place lumii şi obiceiurilor lumeşti. Puneţi acum pe primul plan a-I bineplăcea Domnului şi rearanjaţi-le pe toate celelalte potrivit cererilor acestui unic ţel: şi se va schimba starea voastră lăuntrică... Totul va rămīne ca mai īnainte... numai inima va fi nouă. Asta-i tot! Este mult, oare?! [...]

Cinci īnvăţături despre calea māntuirii

Căci ce fel de mīntuire poate aştepta cineva care nu păstrează īnvăţătura adevărată a credinţei şi a Bisericii şi gīndeşte greşit sau despre Dumnezeu, lume şi om, sau despre actuala stare decăzută a noastră, sau despre mijlocul restaurării fiinţei noastre, care este unul singur, sau despre moarte şi viaţa noastră viitoare, sau despre oricare dintre dogme, cīnd Īnsuşi Domnul ne spune că, de se va lepăda cineva de cuvintele Lui īn neamul acesta desfrīnat şi păcătos, de acela se va lepăda şi El īn faţa Tatălui Său, care este īn ceruri (Marcu 8, 38)? Iar cel ce va fi lepădat de Domnul, unde īşi va găsi locul? Desigur că nu īn Īmpărăţia Cerurilor. Dar iată că există oameni care spun: „Crede cum vrei, este suficient să trăieşti corect şi nu te teme de nimic”, ca şi cum poţi trăi corect fără să ai principii sănătoase despre lucrurile pe care ne īnvaţă adevărata credinţă! Nu vă amăgiţi, fraţilor! Īn alcătuirea vieţii adevărate nu intră numai comportamentul, ci şi modul sănătos de judecată, aşa că despre cel căruia īi lipseşte acesta nu putem spune că viaţa lui este bună şi dreaptă. Pe de altă parte, a trăi corect īnseamnă a trăi īntr-un mod bineplăcut lui Dumnezeu; o viaţă bineplăcută Domnului este trăită īn īntregime după voia lui Dumnezeu, iar una dintre primele definiţii ale voii lui Dumnezeu faţă de noi este să credem īn Cel pe care L-a trimis, adică īn Domnul Iisus Hristos şi īn Dumnezeiasca Sa īnvăţătură. Aşadar, cel ce spune: „crede cum vrei, numai trăieşte corect”, īn timp ce avem poruncă să ţinem adevărata credinţă, se aseamănă cu acela care īşi distruge singur fundaţia pe care vrea să-şi ridice casa, sau cu cel care vrea să traverseze un rīu cu o barcă, al cărei fund īl găureşte chiar el.

Ce fel de mīntuire poate aştepta acela care īncalcă anumite porunci dumnezeieşti, ca de pildă porunca dreptăţii sau a milosteniei, a īnfrīnării sau a hărniciei, a curăţeniei sau a neagonisirii, a fidelităţii conjugale sau oricare alta, micşorīndu-şi greutatea păcatelor cu unele interpretări deformate, ca de exemplu „firea īndeamnă, inima cere”, sau īncercīnd să le ascundă chipul hīd de conştiinţă prin unele fapte de evlavie vizibile şi uşor de īmplinit, ca umblatul pe la biserici, īmpodobirea icoanelor preţioase sau aprinderea candelelor? Ce fel de mīntuire, repet, pot aştepta aceştia, cīnd este spus clar că, de vrei să intri īn viaţă, păzeşte poruncile (1 Ioan 3, 23; Matei 19, 17), şi că nedrepţii, de orice fel ar fi, nu pot moşteni Īmpărăţia lui Dumnezeu (1 Corinteni 6, 9)? Desigur că este nevoie, este īntr-adevăr nevoie pentru mīntuire şi de fapte vizibile de evlavie, dar nu numai de acestea: este obligatorie şi īmplinirea tuturor celorlalte porunci ale lui Dumnezeu. Pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi, spune Domnul (Matei 23, 23). Nu poţi merge fără picioare şi nu poţi zbura fără aripi; la fel, nu poţi ajunge la Īmpărăţia Cerească fără īmplinirea poruncilor. [...]

Ce este de trebuinţă celui ce se pocăieşte şi porneşte pe calea cea bună a mīntuirii

Celui ce se pocăieşte şi porneşte pe calea cea bună a mīntuirii īi sīnt de trebuinţă următoarele:

1. Să se predea unui conducător pe această cale.

2. Să se īnconjoare cu reguli pentru īmplinirea cuviincioasă a fiecărui lucru.

3. Să fie pregătit pentru nevoinţe şi necazuri, căci a pornit pe o cale īngustă şi plină de suferinţe.

4. Şi, pentru a le suporta cu bine pe toate, să aibă duhul arzător sau să aibă rīvnă fierbinte spre mīntuire şi spre a-I bineplăcea lui Dumnezeu. [...]

I. Viaţa trăită sub īndrumare

[...] Aşadar, nu se află om mai nefericit, mai apropiat de pieire decīt acela care nu are o călăuză pe calea spre Dumnezeu, mai ales cel ce abia s-a desprins din viaţa cea rău trăită dinainte. Pe larg şi cu mult folos a zugrăvit aceasta Sfīntul Dorotei īn cuvīntul său pe această temă, cuvīnt pe care īl sfătuim pe orice nevoitor să-l poarte cu sine şi să-l citească cīt mai des (vezi Īnvăţătura a cincea).

Sfīntul Petru Damaschinul, īn prima sa carte din Filocalia, ia la rīnd pe toţi oamenii din toate timpurile, īn toată diversitatea vīrstelor, constituţiilor, chemărilor şi a stării materiale şi găseşte printre ei - trecīnd peste deosebiri, care merg uneori pīnă la opoziţii - atīt dintre cei care se mīntuiesc, cīt şi dintre cei care pier. „Cugetīnd la aceasta - spune el - mi-am frīnt sufletul şi, īn nedumerirea mea, īmi chinuiam mintea cu īntrebarea: „De ce se īntīmplă aşa? Care este īnceputul mīntuirii sau al pieririi noastre?” Mult se trudi Sfīntul cu această īntrebare, căutīnd cu mintea o rezolvare dreaptă şi iată ce judecată găsi la Sfinţii Părinţi: īnceputul fiecărui bine şi al fiecărui rău este īn mintea dată omului şi, după minte, īn voinţă. Īnceputul mīntuirii este ca omul să-şi lase dorinţele şi socotelile sale şi să īmplinească dorinţele şi socotelile lui Dumnezeu. Īnainte de Lege, īn Lege şi sub har se află mulţi mīntuiţi, pentru că aceştia au iubit īnţelepciunea şi voia lui Dumnezeu, mai mult decīt propria lor īnţelegere şi voie; şi iarăşi, īn toate aceste vremuri se află mulţi care au pierit, pentru că au dat īntīietate dorinţelor şi voii lor, īn locul celor ale lui Dumnezeu. Iar voia lui Dumnezeu nu o putem afla (īn cazuri particulare) decīt prin judecată, dar nu prin propria noastră judecată, ci īntărită prin īntrebarea celor īncercaţi, care au darul judecăţii. Numai astfel putem afla ce fel de fapte voieşte Dumnezeu de la noi. Altfel, nicicum nu ne putem mīntui. Fără aceasta, nici ceea ce socotim noi că este bun nu ne este de folos, ori pentru că nu este făcut la momentul potrivit, ori pentru că nu ne este, de fel, necesar. Tot aşa, Sfīntul Ioan Casian, dovedind că trebuie să le facem pe toate cu judecată pentru a cunoaşte care este judecata adevărată şi venită de la Dumnezeu şi care este cea mincinoasă şi făţarnică, diavolească, īl citează pe Avva Moise: judecata adevărată nu vine altfel decīt īn urma smeririi adevărate, atunci cīnd le descoperim părinţilor nu numai ceea ce vrem să facem, ci şi ceea ce gīndim, şi nu ne īncredem de fel īn propria noastră judecată, ci īn toate urmăm povaţa bătrīnilor īnduhovniciţi, considerīnd bun ceea ce ei consideră că este bun. O astfel de conduită nu numai că īl călăuzeşte cu bine pe om, nevătămat pe calea cea dreaptă, dar īl şi apără de toate cursele diavolului. Căci cel ce-şi conduce viaţa după judecata şi sfatul celor care au izbutit (pe calea credinţei), acela nu va cădea īnşelat de diavol, deoarece, chiar prin actul mărturisirii şi al descoperirii gīndurilor rele faţă de părinţi, el le curmă şi le face neputincioase. Aşa cum un şarpe scos la lumină dintr-o văgăună īntunecoasă se străduieşte să fugă şi să se ascundă, la fel gīndurile viclene, descoperite prin spovedanie şi prin mărturisirea lor către părinţi, fug de la om (Dialogul al doilea, Capitolul 10).

Este esenţială necesitatea de a te supune conducerii altora şi foloasele ei sīnt incalculabile, dar nu este indiferent cui să te īncredinţezi. Mulţi părinţi - după cum spune īn acelaşi loc Sfīntul Casian - aduc īn loc de folos pagubă, şi īn loc de mīngīiere, disperare celor ce vin la ei să le ceară sfatul şi īntăreşte această observaţie cu un exemplu. Sfīntul Petru Damaschinul spunea că de multe ori a fost vătămat de cei la care venea cu īntrebări. Iată de ce, scrie el că nu oricine este vīrstnic cu anii este capabil să īndrume, ci numai cel ce a atins nepătimirea şi a primit darul judecăţii. Este bine să nu-ţi ascunzi gīndurile de părinţi, īnsă nu trebuie să le dezvălui fiecăruia pe care-l īntīlneşti īn cale, ci numai părinţilor īnduhovniciţi şi avīnd darul dreptei judecăţi, celor albiţi de īnţelepciune, iar nu numai de ani. Mulţi, privind numai la vīrsta īnaintată, şi-au descoperit gīndurile şi, din pricina neiscusinţei celor care i-au ascultat, īn loc de lecuire, au căzut īn deznădejde. Nu fiecare este īn stare să īndrume, nu numai din pricina propriei neīmbunătăţiri şi nedesăvīrşiri, ci, adesea, din pricina repeziciunii cu care a sporit. Mulţi, din cauza marii lor simplităţi şi a focului rīvnei, trec foarte repede de primele trepte şi, astfel, sar peste multe īncercări, care le rămīn necunoscute. Cei neispitiţi nu pot da ajutor celui ispitit. [...]

Iată cum vorbeşte despre aceasta Sfīntul Vasile cel Mare: „Cu multă băgare de seamă şi cu bună cumpănire străduieşte-te să-ţi găseşti drept călăuză īn viaţă un bărbat neīnşelat, iscusit īn īndrumarea celor ce merg spre Dumnezeu, īnfrumuseţat de virtuţi, priceput īn Scripturile Dumnezeieşti, fără multe griji, neiubitor de arginţi, neagonisitor, iubitor de tăcere, avīnd dragoste de Dumnezeu, iubitor de săraci, nemīnios, fără ţinere de minte a răului, mult folositor pentru cei ce se apropie de el, neiubitor de slavă deşartă, neorgolios, neiubitor de mīngīieri, neschimbător, care nu pune nimic mai presus de Dumnezeu.” Acestea sīnt desăvīrşirile unui părinte adevărat! Fără ele, nu va putea, indiferent de străduinţa sa, să conducă spre mīntuire sufletele care i s-au īncredinţat. Calea spre Dumnezeu o putem cerceta din cărţi, din pildele şi īnvăţăturile Sfinţilor Părinţi, şi o putem arăta şi altora; dar conducătorul nu trebuie doar să arate, ci să şi conducă, şi nu trebuie doar să conducă, ci oarecum să poarte īn spate. Prin rugăciunea sa, el trebuie să fie un puternic mijlocitor īn faţa lui Dumnezeu şi un izgonitor al vrăjmaşilor nevăzuţi, iar pentru aceasta trebuie să aibă īndrăzneală şi credinţă puternică, prin care să se arunce neispitit asupra puterii vrăjmaşe, acestea se fac sau se dobīndesc pe o a doua treaptă, cea a desăvīrşirii. Sfīntul Ioan Scărarul i se arată īn somn şi-l trezeşte pe ucenicul peste care tocmai era să se prăbuşească un munte. Sfīntul Varsanufie are o mulţime de experienţe īn care, prin rugăciunile sale, ucenicii săi se izbăveau de chinurile patimilor şi de năprasnele dracilor. Ca să poţi călăuzi, trebuie să vezi toate īncurcăturile drumului, să le cunoşti din experienţă proprie şi să ştii cum pot fi depăşite; iar pentru aceasta trebuie să te afli la o anumită īnălţime, de pe care să poţi vedea toate drumurile şi pe toţi cei ce merg pe ele, şi pe acela dintre ei care ţi s-a īncredinţat. Cu cuvīntul său, ca printr-o mişcare a mīinii, conducătorul īl va īndruma cum să meargă drept, fără abateri, repede, fără rătăcire, printre toate īncurcăturile drumului. Cei ce nu s-au curăţat de patimi stau cu toţii pe aceeaşi treaptă, fie că sīnt īnvăţaţi sau neīnvăţaţi, fie că au citit sau nu despre ştiinţa nevoinţei. Cei ce alcătuiesc mulţimea nu văd īncotro şi cum să meargă, ci doar se īnghesuie unii īntr-alţii şi merg la nimereală, cīnd īntr-o parte, cīnd īntr-alta, aşteptīnd să li se arate cărarea cea bună ca să iasă la liman, cu toate că ar putea ieşi imediat, dacă s-ar lăsa călăuziţi de o voce din afara mulţimii. Totul stă īn īnfrīngerea patimilor: cel ce nu şi-a īnvins patimile nu poate da o regulă de īncredere pentru īnfrīngerea lor, pentru că el īnsuşi este pătimaş şi judecă pătimaş. De aceea, un conducător inteligent, dar neīncercat niciodată nu te va duce departe, cu toate bunele sale intenţii. Atīt acesta, cīt şi cel călăuzit, vor vorbi, vor discuta despre căile Domnului şi vor bate pasul pe loc. Īn afară de aceasta, el trebuie să aibă o anumită putere conducătoare naturală asupra sufletului ucenicului, pe care să-l cunoască la fel ca pe al său, pentru ca acesta să i se supună fără cīrtire şi fără comentarii. Dar nu poţi avea puterea duhului fără să-ţi fi supus patimile şi fără să fi primit Duhul lui Dumnezeu. Fără aceasta, cuvīntul va fi īntotdeauna neputincios, neroditor, pentru că nu poate da naştere la ceea ce nu este īn el, aşa cum ne īnvaţă Cuviosul Macarie cel Mare. Iată cīte desăvīrşiri trebuie să aibă un adevărat conducător, un īndrumă­tor de nădejde! Dar şi cel ce i se īncredinţează, atunci cīnd Domnul īl va īnvrednici să-şi găsească o asemenea călăuză, īşi asumă mari şi severe obligaţii.

Esenţa īndrumării şi puterea ei stau īn legătura tainică dintre părinte şi ucenic, făcută īn faţa lui Dumnezeu, prin care părintele ia asupra sa mīntuirea sufletului ucenicului, iar ucenicul se predă pe sine īn īntregime acestuia. Īn această legătură sau făgăduinţă reciprocă se află deosebirea esenţială dintre conducere şi sfătuire sau īntrebare. Īndrumarea dată īn ultimele cazuri nu te leagă, pe cīnd, dincoace, fiecare cuvīnt este lege; acolo, cel ce īntreabă are īncă libertatea să judece şi să verifice, pe cīnd aici orice cercetare este nelalocul ei şi duce la pierzanie. Ucenicul se predă pe sine cu totul. „Tu - spune Sfīntul Vasile cel Mare - predă-te lui sărăcit cu desăvīrşire, adică să nu mai ai nimic al tău sau pentru tine, ci totul să-i aparţină părintelui; altfel, rămăşiţa vechilor frămīntături va strica iarăşi ceea ce se pune īn tine şi tot acest amestec va fi fad, neplăcut Domnului, va fi dezgustător.” Sfīntul Ioan Scărarul dă un exemplu, cum un ucenic īi spunea īndrumătorului său: „M-am īncredinţat ţie, cuvioase părinte, aşa cum fierarului i se īncredinţează fierul” (Cuvīntul al patrulea, punctul 23). Asemeni pīnzei curate īn mīinile pictorului sau asemeni unui bun material īn mīinile sculptorului, la fel este ucenicul īn mīinile părintelui său. El a luat asupra sa jugul lui Hristos, hotărīt să-I bineplacă, iar acum - aşa cum spune Sfīntul Scărar - īncearcă să pună greutatea de pe grumazul său pe cel al altuia (ibidem, punctul 5). El se aseamănă celui care, ţinut deasupra apei de mīinile altuia, se pregăteşte să traverseze marea īnot (ibidem). De aceea, el numeşte viaţa sub īndrumare moarte de bunăvoie, mormīnt, călătorie īn timpul somnului, īnot neprimejduit. Īntr-un fel, ucenicul nu este cel ce lucrează, ci cel asupra căruia se lucrează.

Aceasta, din punctul de vedere al ucenicului. Din punctul său de vedere, şi părintele dă o făgăduinţă hotărītă că răspunde de mīntuirea sufletului ucenicului, ale cărui păcate şi le asumă, ca şi răspunsul īn faţa Īnfricoşatei Judecăţi. Această idee este exprimată īn multe locuri şi foarte adesea de Sfīntul Varsanufie. De pildă, unuia care cerea: „Dă-mi cuvīntul, stăpīne, că răspunzi de mine īn faţa lui Dumnezeu şi că nu va fi vătămare asupra mea”, īi răspunse: „Scumpul meu suflet mi-l pun pentru tine, numai moartea ne va despărţi” (Răspunsul al 57-lea); altuia īi răspunse: „Ia aminte la ceea ce scriu şi ascunde īn sufletul tău: Voi face aşa că vei auzi bucurie cerească, īmpărătească, dumnezeiască, vei fi moştenitorul darurilor mele” (Răspunsul al 10-lea); altuia: „Iau asupra mea jumătate din păcatele tale”, şi, după ce acesta īşi spori cererea: „Bine, le iau pe toate, pentru ascultare” (Răspunsurile 163, 164). Iată ce făgăduieşte: „Dacă păstrezi legămīntul meu la fel ca pe al lui Dumnezeu, mărturisesc că răspund de tine īn ziua cīnd Dumnezeu va judeca īn taină pe oameni” (Răspunsul al 58-lea). Iar īntr-alt loc se roagă: „Prea Puternice! Ori primeşte, o dată cu mine, şi pe copiii mei īn Īmpărăţia Ta, ori şterge-mă şi pe mine din cartea Ta” (Răspunsul al 110-lea). Dar o făgăduinţă atīt de copleşitoare se dă numai īn condiţiile īmplinirii hotărīte, energice, necīrtitoare de către ucenic a tuturor poruncilor părintelui, din inimă, ca şi cum ar fi poruncile lui Dumnezeu, astfel īncīt, la cea mai mică abatere, legămīntul este rupt şi făgăduinţa īşi pierde puterea. Părintele purcede să ridice la cer, am putea spune că pe mīinile sale, sufletul ucenicului, dar cu condiţia ca şi acesta, să caute, să se străduiască, să se nevoiască. Dumnezeu īi ajută unui astfel de căutător īntr-ale credinţei, şi cel ce se īncrede īn Domnul - Care vrea ca toţi să se mīntuiască - acela nu se īndoieşte că totul - şi cuvīntul, şi fapta, vor conlucra la mīntuirea lui. De fapt, părintele devine mijlocitor īntre ucenic şi Dumnezeu, mijlocitor nemincinos, fidel, neprimejdios: ceea ce a spus, aceea va fi.

Astfel, unuia īi spune: „Să se īnscrie cuvintele mele īn inima ta, īnfăşoară-ţi-le īn jurul mīinilor, ca să le ai mereu īnaintea ochilor” şi, mai departe: „Arată-le şi prin īmplinire cu fapta” (Răspunsul al 11-lea). Altuia īi spune: „Mă rog, ziua şi noaptea mă nevoiesc pentru sufletul tău, dar străduieşte-te şi tu, urneşte-te, altfel, totul este zadarnic. Caută sare şi te voi săra” (Răspunsurile 24, 70). Şi īncă: „Dacă vei īncălca ceva din acestea, eu nu sīnt vinovat; tu vei vedea şi vei răspunde īn ziua cea īnfricoşătoare” (Răspunsul al 57-lea).

Astfel, īntre cei doi se creează o legătură nezdruncinată, de inimă, o legătură duhovnicească, īn care părintele se dizolvă cu duhul īn fiu, şi fiul īn părinte; şi aceasta, nu numai pe perioada formării duhovniceşti, ci pentru veşnicie. Sfīntul Varsanufie īi scrie unuia aflat īn suferinţă: „Văzīnd suferinţa şi tulburarea ispitei care te-a cuprins, m-am īmbolnăvit atīt de tare, ca niciodată”, amintind totodată cuvintele Apostolului: „Cu cel ce suferă, şi eu sufăr” (ibidem). Altuia īi spune: „Sīnt nedespărţit de tine; cīnd mergi la ascultare faţă de fraţi, īntotdeauna merge cu tine şi inima mea, care a binevoit īntru Domnul” (Răspunsul al 27-lea). Sau: „Prin harul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu mă despart de tine, ci, prin dragostea ta, sīnt pururi cu duhul alături de tine” (Răspunsul al 55-lea). Sau, mai departe: „Frate, īţi spun ca propriului meu suflet, căci Domnul a legat īntre ele sufletele noastre, spunīndu-mi: „să nu te desparţi de el” (Răspunsul al 159-lea). La Sfīntul Ioan Scărarul, adevăratul ucenic este zugrăvit astfel: Un suflet legat de păstorul său prin dragostea şi credinţa lui Hristos nu se va depărta de el nici cu preţul vărsării de sīnge, mai ales dacă rănile i-au fost cīndva vindecate de acesta. Sufletul ţine minte cuvintele celui care a spus: nici Īngerii, nici Īncepătoriile, nici Puterile... nici vreo altă făptură nu ne poate despărţi de dragostea lui Hristos. Dacă cineva nu īşi va avea sufletul astfel legat, īmpletit (cu celălalt suflet) şi agăţat (de acela), degeaba īşi petrece viaţa īn purtări făţarnice şi prefăcute faţă de părinte (Cuvīntul al patrulea, punctul 28). Īn această uniune sufletească stă toată puterea şi esenţa legăturii (dintre ucenic şi părinte). Prin aceasta, asupra ucenicului neputincios se revarsă toată puterea părintelui. De aceea, vrăjmaşul īncearcă pe toate căile să distrugă această legătură, atīt prin gīnduri ascunse, cīt şi prin vedenii, prin care insuflă ba neīncredere, ba bănuială, ba dorinţa de a trece la alt părinte, după cum vedem din pildele Sfīntului Varsanufie (Răspunsul al 159-lea şi următoarele). Datorită importanţei sale, această legătură sufletească trebuie să fie primul lucru pentru care să se roage ucenicul: „Dezvăluie-I cu mintea lui Dumnezeu credinţa şi dragostea ta neprefăcută faţă de īndrumătorul tău, şi Dumnezeu īl va īnştiinţa īn taină de dragostea ta pentru el şi īl va face să fie la fel de binevoitor şi de prietenos faţă de tine.” (Scara, Cuvīntul al patrulea, punctul 45).

O astfel de uniune este, de altfel, o mare taină duhovnicească, căci este făcută de Īnsuşi Dumnezeu. Nu fiecare poate fi cu adevărat părinte duhovnicesc oricărui ucenic şi nu fiecare poate fi ucenic adevărat oricărui părinte. Celui ce caută credinţă deplină şi cu īncredere, Domnul īi arată şi īl conduce către acela care poate, prin puterea Sa, să-l aducă la mīntuire; īl īnştiinţează īn duh pe vrednicul părinte duhovnicesc să īl primească şi să poarte greutatea acelui neputincios. Aşa vedem la Sfīntul Varsanufie: Ioan i se arătase şi apoi nu mai veni multă vreme. Cīnd Avva Serid crezu că nu va mai veni deloc, Sfīntul Varsanufie īi spuse: „Cu trupul lipseşte, dar cu duhul e alături de noi şi nu se va despărţi pīnă īn veci” (Răspunsul al 5-lea); şi īncă mai īnainte spunea: „Cu doi ani īnainte, Domnul mi-a spus că va veni” (Răspunsul 1). Unul dintre ucenici īi spuse: „Domnul mi te-a trimis liman şi adăpost” (Răspunsul al 159-lea); iar altuia īi spunea: „Credem că Domnul te-a adus aici: nu ispiti harul” (Răspunsul al 163-lea).

De aici se descoperă de la sine cum trebuie să fie ucenicul īn relaţiile cu părintele său. Tot ce se referă la acestea decurge firesc din duhul īn care ucenicul se predă pe sine părintelui şi din unirea care are loc īntre ei. Ucenicul trebuie să aibă deplină şi neīndoită īncredere īn părintele său: să aibă credinţa că acesta cunoaşte calea lui Dumnezeu, că poate conduce pe ea spre desăvīrşire şi că īl va călăuzi şi pe el, că este puternic īn faţa lui Dumnezeu şi că Dumnezeu īi va arăta, prin el, calea cea dreaptă şi nerătăcită; de aceea, toate īndrumările sale trebuie primite ca fiind cu totul adevărate, pe deplin mīntuitoare şi bineplăcute Domnului. Această credinţă trebuie să fie luminoasă, curată şi neīntunecată de nici cel mai mic nor al īndoielii, căci şubrezirea ei este şi şubrezirea legăturii sufleteşti, iar şubrezirea legăturii sufleteşti compromite īntreaga lucrare şi o face neroditoare. De aceea, trebuie să păstrăm această credinţă ca pe ochii din cap. „Cītă vreme credinţa īnfloreşte īn suflet - spune Sfīntul Ioan Scărarul - atīt timp trupului īi izbuteşte toată slujirea; dar, imediat ce cineva se atinge de piatra credinţei, nu īncape īndoială că acela va cădea, căci adevărat este că tot ce nu este din credinţă este păcat (Romani 14, 23) ....Dacă supuşii, īn simplitatea inimii lor, nu vor recurge la viclenii diavoleşti, din curiozitate faţă de poruncile părintelui, atunci vor străbate cu bine drumul spre Domnul” (Cuvīntul al patrulea, punctele 7, 9).

De aceea, Părinţii se īncredinţau mai īntīi de fidelitatea celor pe care-i primeau sub ascultare, şi dacă constatau că aceasta lipseşte, nici nu-i primeau. Astfel, Sfīntul Varsanufie nu-l primea pe unul sub ascultare, cīnd observă neīncredere la acesta; iar cīnd (prin năvălirea vrăjmaşului) neīncrederea se strecura īn inima celui pe care-l primise, se grăbi să īl vindece (Răspunsul al 161-lea). Trebuie să ne īncredem fără nici o cercetare īn cei care au primit să se īngrijească, īn Domnul, de mīntuirea noastră - spune Scărarul - chiar dacă ni s-ar părea că aceştia ne cer ceva potrivnic mīntuirii. Tocmai atunci, ca īntr-un creuzet al smereniei, ne este pusă la īncercare īncrederea īn ei. Căci acela este semnul adevăratei īncrederi, cīnd cineva, cu toate că vede că ceva īi contrazice oarecum aşteptările, totuşi, īntrucīt aşa au rīnduit călăuzitorii, se īncrede cu totul īn aceştia (Cuvīntul al patrulea, punctul 104).

Trebuie să-şi cinstească părintele īn toate felurile, să-i păstreze imaginea cinstită, luminoasă, nu numai īn cuvīnt şi īn sentimente, dar nici īn minte să nu aibă nimic care să-i īntunece imaginea sau să-i micşoreze lumina. „Dacă dorim spune Scărarul, cu toată smerita īnţelepciune, să ne plecăm grumazul sub jugul Domnului şi să-i īncredinţăm altuia, fără făţărnicie, mīntuirea noastră, atunci, īnainte de a intra īn mīnăstire, dacă avem cīt de cīt discernămīnt şi raţiune, trebuie să cercetăm şi să ne punem la īncercare părintele, trebuie să-l ispitim, pentru a nu nimeri, ca să spun aşa, nu la un cīrmaci, ci la un simplu greblar, nu la un vindecător, ci la un bolnav, nu la un neprihănit, ci la un iubitor de mīngīieri, nu la liman, ci īntr-o viitoare şi să nu ne pregătim, astfel, singuri naufragiul.” La intrarea pe terenul bunei cucernicii şi al respingerii lumii, nu mai trebuie să judecăm cu asprime pe bunul nostru conducător īn nevoinţe, cu toate că, om fiind, şi acesta poate avea - vom vedea - unele greşeli, puţin importante. Altminteri, dacă ispitim cu severitate faptele părintelui nostru, nu vom avea nici un folos din lăsarea lumii. Cei care vor să-şi menţină neştirbită pentru totdeauna īncrederea īn povăţuitorii lor trebuie să-şi păstreze īn inimă neşterse şi neuitate virtuţile lor, pentru ca, atunci cīnd diavolii vor īncerca să semene īn ei neīncrederea faţă de părinţi, să le īnchidă gurile cu amintirea virtuţilor acestora... Dacă gīndul te face să-ţi acuzi sau să-ţi huleşti părintele, fugi de această tentaţie ca de curvie şi nu lăsa şarpelui acestuia nici o speranţă, nici un loc, nici o intrare, nici o apropiere, ci dimpotrivă, strigă-i: „O, amăgitorule! Nu eu o să-mi judec stăpīnul, ci el este pus judecător peste mine!” (Cuvīntul al patrulea, punctele 6-7). Această cinstire şi evlavie statornică creşte sub oblăduirea credinţei şi prin credinţă se īntăreşte; şi, dimpotrivă, slăbeşte o dată cu slăbirea credinţei şi invers. De aceea, acestea două sīnt ţintele īnspre care vrăjmaşul īşi īndreaptă săgeţile. Adesea el plăsmuieşte chiar năluciri īntru īntunecarea cinstei părintelui, ca să-l īndepărteze pe ucenic de la el; aşa a suferit Elisei, ucenicul lui Isaia. De aceea, cīnd īn Scara, ucenicul īl īntreabă pe Ioan Savaitul, care īl sfătuise să se īncredinţeze unui părinte: „Şi dacă acest părinte, din nepriceperea sa, va greşi cu ceva? Stareţul īi răspunde: Chiar de l-ai vedea păcătuind, nu te depărta de la el, ci spune-ţi īn sinea ta: Frate, de ce-ai venit aici? Atunci vei vedea cum va fugi de la tine orice īnălţare de sine” (Cuvīntul al patrulea, punctul 112).

Īn toate trebuie să ne īncredem īn părinte sau să ne păstrăm convingerea că, prin rugăciunea părintelui, orice trebuinţă ne va fi īmplinită, orice rău va fi respins, orice bine ne va fi dăruit. „Ţine-te de mine - spunea adesea părintele Varsanufie - că te voi scoate afară şi te voi aduce grabnic la linişte şi te voi arăta lui Dumnezeu”; sau: „Vei fi urmaşul meu, te vei īnvrednici de darurile mele”; sau: „Vom fi culcaţi amīndoi īn aceeaşi raclă.” Toate acestea sīnt cuprinse īn credinţă, īn īncrederea că Domnul - Cel ce caută mīntuirea tuturor - īl va mīntui pe ucenic prin părinte şi va face totul pentru el, după credinţa lui. Ucenicul aşteaptă ca Domnul, īn bunătatea Sa, să īl miluiască pentru rugăciunile părintelui, să īi ierte păcatele şi să nu īl lipsească nici de bunătăţile duhovniceşti. De aceea, el aleargă din toate puterile la părinte, ca un fiu, cu speranţa neīndoită că va primi mulţumire şi o primeşte. Ucenicii Sfīntului Varsanufie spun adesea: „Rosteşte un cuvīnt, şi aşa va fi. Tu ne eşti limanul.” Cīnd părintele se īmbolnăvise, ei strigau: „Ce o să ne facem acum?.”

Urmarea firească a īncrederii, a cinstirii şi a speranţei trebuie să fie liniştirea sub ocīrmuirea părintelui, ca sub un acoperiş neprimejduit. Prin supunerea faţă de acesta, ucenicul īşi retează orice preocupare pentru el īnsuşi, orice grijă şi orice temere. El īi spune din inimă părintelui, scrie Sfīntul Varsanufie: „Cred că Domnul, prin tine īmi va izbăvi sufletul; fă cu mine ce te va inspira Domnul. Eu nu mai sīnt eu” (Răspunsul al 57-lea). „Dacă cineva - spune Scărarul - s-a predat cu conştiinţă curată, pentru totdeauna părintelui său, acesta nu se mai teme de moarte, la fel cum nu se teme de somn, ştiind cu siguranţă că la ieşirea din viaţa aceasta nu de la el, ci de la īndrumătorul său se va cere răspuns” (Cuvīntul al patrulea, punctul 50). De aceea, el consideră lucrarea mīntuirii sale ca şi rezolvată. „Ţine minte cīt vei trăi - adaugă Scărarul - pe acel mare nevoitor, care de-a lungul a optsprezece ani īncheiaţi nu a auzit niciodată cu urechile trupeşti de la īndrumătorul său cuvīntul „mīntuieşte-te”, īn schimb zilnic, cu auzul sufletesc, auzea de la Domnul nu „mīntuieşte-te” - care īnseamnă numai dorinţă şi nu este sigur că se va īmplini - ci „eşti mīntuit”, care īnseamnă siguranţă şi certitudine” (ibidem, punctul 106). Iată cu cītă hotărīre īl linişteşte pe ucenic Īnsuşi Domnul. De partea lui rămīne doar zeloasa, sīrguincioasa, energica lucrare după īndrumările părintelui călăuzitor. Căci liniştirea nu īnseamnă absenţa lucrării, ci doar retezarea oricărei griji referitoare la treaba pe care o faci, la roadele şi la reuşita ei. Ucenicul trebuie să fie mereu pregătit, să fie mereu īntr-o stare de īncordare atentă, iar nu copleşit de lenevire. Sfīntul Ioan Scărarul şi-l īnchipuie stīnd liber pe cele două picioare, dintre care un picior īl īntinde spre slujire, iar pe celălalt īl ţine nemişcat la rugăciune (Cuvīntul al patrulea, punctul 2); iar ascultarea o numeşte călătorie ce se face dormind (ibidem, punctul 3) - călătorie, după osteneală şi realizări; făcută īn somn, pentru că nu este el cel care o face. Sfīntul Varsanufie le adresa adesea celor care īi cereau ajutorul următorul cuvīnt: „Trudeşte, nu sta īntr-un loc, transpiră la lucrul pe care ţi l-am spus să-l faci” (Răspunsul al 61-lea). „Eu mă rog pentru tine lui Dumnezeu - spunea el - dar dacă nu te vei ruga şi tu Lui la fel, mare este ruşinea” (Răspunsul al 70-lea). Părintele duhovnicesc purcede să-l mīntuie pe ucenic dar, īn aparenţă, prin puterile aceluia; vrea să fie lucrătorul dar īn el (īn ucenic) să fie sufletul lui. Iar ucenicul se mīngīie numai īn fericita bună nădăjduire şi īncredinţare a sorţii sale, fiind īn acest timp, copleşit de trudă şi de sudoare.

Lucrul sub conducerea părintelui-īndrumător īl obligă pe ucenic la următoarele trei acţiuni:

a) Să nu-şi īnchipuie nimic cu mintea sau cu inima nici referitor la trecut, nici la viitor, să nu se īncreadă īn sine, să nu se īncreadă cu nimic īn mintea şi īn inima sa. Să nu ştie nimic despre nimic, chiar să nu vrea să ştie şi să-i fie teamă să se gīndească la aşa ceva, fără indicaţia părintelui. Să nu ia hotărīri de unul singur: că aceasta sau cealaltă este bună sau rea, nici referitor la sine, nici la ceilalţi, ci să facă aşa cum īi spune părintele. Să nu pună la cale şi să nu hotărască nimic, nici măcar pentru clipa următoare, pentru că aceasta depinde de părinte. Astfel, această renunţare la orice plan este oprirea hotărītă a oricăror mişcări lăuntrice de sine stătătoare, este golirea, deşertarea de tot. Ea cere ca mintea să nu formuleze nimic, inima să nu simtă, voinţa să nu aspire; gīndurile, dorinţele, gusturile ne conduc unde vor ele şi cīnd vor ele, dar īn lipsa lor sīntem īntr-o stare de deşertare şi de aşteptare. Aceasta e o viaţă lipsită de curiozităţi - după cuvintele Scărarului (Cuvīntul al patrulea, punctul 3) - sau este neīncrederea īn forţele proprii, īn toate faptele bune, chiar pīnă la sfīrşitul vieţii (ibidem, punctul 5). Īn acest fel, se īnăbuşă propriile simţiri, propriile gusturi şi păreri asupra lucrurilor. Este bine ceea ce părintele consideră că este bine; este rău ceea ce el consideră că este rău, chiar dacă ţie ţi s-ar părea bun. Īn această stare se află cel deşertat īn faţa īndrumătorului său, fiind gata să primească tot ce se pune īn el.

b) Dar, cu toată dorinţa şi osteneala, să ne aducem īn stare de totală tăcere este, hotărīt lucru, imposibil. Se vor naşte gīnduri, formulări, judecăţi, planuri, dorinţe, temeri, pofte; neīncetat vor striga dinăuntrul nostru cīnd una, cīnd alta. Referitor la toate acestea, este o singură regulă: să-i descopere īndrumătorului, şi bune, şi rele. Astfel, īntotdeauna ne vom curăţa pe dinăuntru. Īndrumătorul va avea un temei ca să judece starea ucenicului; nu va exista pierdere de timp; vor fi īndepărtate orice fel de rătăciri ale gīndurilor şi ale inimii; sub supravegherea īndrumătorului, se va acumula experienţă īn discernerea gīndurilor, mai īntīi īn cele proprii, apoi şi īntr-ale altora. De aceea, Sfinţii Părinţi spun că această deschidere a inimii are o putere deosebită īn lucrarea mīntuirii, chiar dacă s-ar manifesta faţă de altcineva decīt faţă de părintele-īndrumător. Cu ajutorul ei putem evita orice primejdie, de a ne rătăci sau de a cădea, primind un răspuns prevenitor. Vasile cel Mare astfel porunceşte: „Oricine dintre supuşi, dacă vrea să arate o sporire vrednică de laudă şi să se deprindă cu obiceiul de a trăi neclintit după poruncile Domnului nostru Iisus Hristos, nu trebuie să păstreze tăinuită nici o singură mişcare sufletească, ci să-şi descopere tainele inimii īn faţa acelora cărora li s-a īncredinţat să se īngrijească cu bunătate şi cu milostivire de neputinţele fraţilor. Astfel, ceea ce este vrednic de laudă se consolidează, iar ceea ce nu este de laudă primeşte tratamentul corespunzător; printr-o asemenea nevoinţă, vom spori puţin cīte puţin īn desăvīrşirea vieţii” (Reguli expuse pe larg īn īntrebări şi răspunsuri, Răspunsul 26). Totodată - ne īnvaţă acelaşi Sfint Părinte - să nu ne lăsăm amăgiţi de o conştiinţă liniştită şi fără mustrări, īndepărtīndu-ne astfel de la destăinuirea gīndurilor şi de la buna sfătuire. Şi īn bolile trupeşti - spune el - se īntīmplă ca cei aflaţi īn neputinţă să nu-şi simtă boala, dar să se īncreadă mai mult īn observaţiile medicului, decīt īn propria insensibilitate; la fel este şi īn cele sufleteşti. Descoperă-te altuia şi acesta va stabili dacă eşti sănătos sau neputincios şi care ţi-e neputinţa. Aşa făceau Apostolii. Cīnd Domnul le spuse: „Unul dintre voi mă va vinde”, fiecare se īntreba: „Oare nu eu sīnt acela?” (Scurte pravile, 301). Sfīntul Varsanufie spune: „Nimeni să nu-şi ascundă gīndurile. Cine şi le ascunde, de acela se bucură duhurile rele, văzīnd că au posibilitatea să-i piardă sufletul.”

Cel ce-şi ascunde gīndurile rămīne nevindecat, căci ele se vindecă numai prin īntrebări frecvente adresate părinţilor duhovniceşti (Răspunsul al 317-lea). Cel ce nu ascunde īn adīncurile sale nici un fel de şarpe, acela īşi arată credinţa cu adevărat, iar cel ce ascunde rătăceşte īncă īn afara drumului mīntuirii - spune Sfīntul Scărar (Cuvīntul al patrulea, punctul 46). Legea de a dezvălui totul aduce o mare frică īn suflet, nu numai să nu facă ceva rău, ci nici să nu spună sau să nu gīndească, amintindu-i de judecata ce va urma din partea părintelui īndrumător; această lege pune pe frică şi pe demoni, căci astfel nu-şi mai pot ascunde cu nici un chip uneltirile (ibidem, punctul 53). De aceea, dracii īncearcă să ne īndepărteze de ea şi, temīndu-se să nu fie descoperiţi, fug de acela care se dezvăluie īntru toate; ei urăsc şi nu pot īndura nici măcar glasul sincerităţii, ne īnvaţă Sfīntul Dorotei (Povaţa a cincea). Şi ce mare uşurare are sufletul de la aceasta! Trei ani s-a chinuit unul sub povara nesincerităţii (Proloagele, 6 mai) şi apoi, cīnd s-a depăşit pe sine, atunci a ieşit din el un nor īntunecat, semn că nesinceritatea este lucrare satanică. Altminteri, cum ne va vindeca părintele, neştiind ce este īn noi? Īndrumări generale putem găsi şi īn cărţi. De aceea, Sfīntul Scărar ne īnvaţă că ucenicul, după cum prima dată şi-a descoperit sufletul īn faţa părintelui său şi i-a povestit īntreaga sa viaţă, la fel să nu se dezică nici pe mai departe, mărturisindu-se cu smerenie duhovnicului, mijlocitorului mīntuirii sale, ca lui Dumnezeu (Cuvīntul al patrulea, punctele 10, 63, 66). „Īntr-o mănăstire - mai scrie Sfīntul Scărar - am văzut că bucătarul purta la brīu un carneţel şi, īntrebīndu-l la ce-i foloseşte, am aflat că-şi nota acolo tot ce gīndea peste zi şi toate acele gīnduri i le spunea păstorului său. Dar nu numai pe el, ci şi pe mulţi fraţi ai acelui lăcaş i-am văzut procedīnd aşa. Mai tīrziu am auzit că această regulă fusese rīnduită de marele părinte al acelui lăcaş” (ibidem, punctul 39). Un bun constructor de locuinţe īşi socoteşte īn fiecare seară, cu atenţie, venitul sau cheltuielile din acea zi. Dar cum le va afla pe acestea, dacă nu-şi va nota totul cu regularitate īn catalogul său? (ibidem, punctul 115).

c) Īnsă, lucrarea cea mai importantă a ucenicului este supunerea īntru toate, pīnă la cel mai mic amănunt, fără cīrtire, sinceră, fără judecare, din credinţă şi din inimă curată faţă de părintele său. Ucenicul trebuie să fie asemeni unei maşini, lipsit de sufletul său, care īi este īnlocuit cu sufletul părintelui. Ucenicia este, după Sfīntul Scărar, deplina respingere a propriului suflet, manifestată īn afară, īn fiecare amănunt, prin faptele trupului, este omorīrea mentală a mădularelor trupului, este mişcarea neispitită, este lepădarea de judecăţi proprii - chiar de ar fi cineva bogat īn aceasta - este īnmormīntarea voii proprii... Ucenicul este un fericit mort viu (Cuvīntul al patrulea, punctele 3, 4). El trebuie să se supună īn simplitate, fără să judece, fără să cerceteze de este bine sau de e rău, de este greu sau uşor ceea ce i s-a poruncit; să se supună necontenit, cu răbdare, neclintit, fără nici un fel de vicleşug şi fără vreo īndoială (ibidem, punctele 5, 9). Trebuie să se menţină īntr-o asemenea stare, īncīt, orice ar avea de făcut, să facă nu pentru că el a vrut sau a avut iniţiativa, ci pentru că aşa i s-a poruncit. De ai nevoie de ceva, cere voie şi fă; de nu ţi se dă voie, rabdă, chiar dacă ţi-este greu. Şi, dacă nu ai nici poruncă, nici vreo treabă de făcut, mai bine stai, dar nu fă nimic de capul tău. Tot ce este de la tine şi după capul tău este pierderea duhului, este totuna cu a īnghiţi otravă. Te-ai predat părintelui, de acum lasă-l pe el să facă ce vrea din tine şi cu sufletul tău. Altfel, se va īntīmpla ca unul să zidească, iar altul să dărīme. Ultimul īşi face munca īn van, iar munca primului şi lucrarea mīntuirii devin o trudă zadarnică. Ucenicul care o dată se supune, iar altă dată face voia sa - spune Scărarul - se aseamănă cu cel care īntr-un ochi īşi picură doctorie, iar īn celălalt, var nestins (ibidem, punctul 60). Caută-ţi o ascultare, īmplineşte voia altuia şi fii neīntristat. Fericit cel ce şi-a omorīt voia pīnă la capăt şi toată īngrijirea de sine i-a īncredinţat-o īndrumătorului său īntru Domnul: unul ca acesta va sta de-a dreapta Mīntuitorului răstignit (ibidem, punctul 44). Din trei virtuţi - post, neprihană şi ascultare - prima conduce pīnă la jumătatea drumului spre Dumnezeu, a doua, pīnă la intrare, iar a treia, chiar pīnă īn faţa lui Dumnezeu. Cītă pace şi linişte are acesta īn suflet! Nu se sinchiseşte de este bine sau nu ceea ce face, nici de ce vor spune alţii, nici la ce va folosi, nici de este sau nu pe placul lui Dumnezeu. Cīnd, dintre doi ucenici, unul īmplineşte voia, īn aparenţă nesocotită, a dascălului, iar altul nu, conducīndu-se după propria lui judecată, primul se foloseşte, iar al doilea se păgubeşte (Scara, Cuvīntul al patrulea, punctul 108).

De aceea, regula generală a tuturor Sfinţilor este că cine trăieşte după capul său, acela trăieşte fără folos. Chiar de-ar face bine ceea ce face, nici īn această situaţie conştiinţa nu-i poate fi īmpăcată. Va avea o permanentă nehotărīre şi tulburare şi ce-i mai important, starea lăuntrică a voii proprii rămīne aceeaşi. Fă totul cu sfătuire. Fără sfat eşti ca fără gard. Dacă acest lucru nu este lipsit de primejdie, ce să mai spunem de nesupunerea şi de contrazicerea directă! Aceasta este o lucrare de-a dreptul drăcească. Mai există īncă speranţă de īndreptare, cīnd cineva se īmpotriveşte unui egal sau unui mai mic īn rang, dar cel ce caută īmpotriva īndrumătorului său, despre acela nici nu mai merită să vorbim. Cel ce s-a lepădat de ascultare se predă voii sale, şi datorită voii sale - şi a răutăţii vrăjmaşilor - va pieri. Cel ascultător īn toate ajunge grabnic la măsura copilăriei sau a simplităţii desăvīrşite, aşa cum ne zugrăveşte Sfīntul Scărar (ibidem, punctul 121). Printr-o ascultare hotărītă, unii şi-au omorīt pe vecie toată lupta lăuntrică cu patimile; alţii au dobīndit o totală nepăsare şi nepătimire faţă de supărări; alţii au atins cea mai īnaltă treaptă a nerăutăţii şi a fireştii simplităţi a inimii, s-au făcut prunci, neavīnd nici un vicleşug nici īn cuvinte, nici īn fapte (ibidem, punctele 20, 21). Un astfel de exemplu este Pavel cel Prost. Vasile cel Mare consideră o asemenea ascultare ca prima dintre virtuţi (Canoane ascetice pentru cei ce se nevoiesc īn viaţa de obşte şi īn singurătate, capitolele 19, 22). El ne dă exemplul celor ce deprind vreo artă, care trebuie să execute pīnă īn cel mai mic amănunt ceea ce li s-a arătat; dă drept exemplu şi supunerea tăcută a lui Avraam, cīnd i se poruncise să iasă din Caldeea şi, mai pe urmă, să-şi aducă fiul ca jertfă; din cealaltă parte avem exemplul Apostolulul Petru, care, după ce a fost mult lăudat pentru un cuvīnt de īmpotrivire, care părea binevoitor, auzi: Īnapoi de la mine, satano! Īn acelaşi fel tīlcuieşte el şi locurile din Scriptură: Ascultaţi pe mai-marii, voştri şi vă supuneţi lor (Evrei 13, 17); Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă (Luca 10, 16).

Ansamblul relaţiilor legitime faţă de părinte constă īn a nu avea voie proprie, părere proprie, preferinţă personală: toate trebuie să fie ale părintelui, arătate de el, măsurate şi hotărīte de el, pīnă la cea mai mică mişcare. Starea omului care acţionează după această regulă, adică sub īndrumare, călăuzit, aflat īn afara voii sale, este starea ascultării, mult lăudată şi prea-īnălţată de Sfīntul Scărar şi, īn general, de toţi Sfinţii Părinţi. Calea ascultării sau a lepădării totale de raţiunea şi de voia proprie şi de orice conducere proprie, prin predarea de sine unui īndrumător de nădejde, dăruit de Dumnezeu, este calea cea scurtă şi grabnică - aşa cum o numeşte Sfīntul Scărar (Cuvīntul al patrulea, punctul 5). Cei care au pornit din toată inima pe ea ajung repede la desăvīrşire şi evită, neprimejduiţi, orice cărare greşită, orice rătăcire şi īntīrziere. Aceasta, atīt prin starea lăuntrică a ucenicului, cīt şi prin lucrarea părintelui asupra lui. Ucenicul nu are nimic al său. Asemeni Apostolilor, care i-au spus dumnezeiescului lor Īnvăţător: pe toate le lăsăm, la fel spune şi simte şi el: „Nu sīnt al meu, pentru că nici gīndurile, nici dorinţele, nici cuvintele, nici faptele nu trebuie să fie ale mele. Chiar de aş avea ceva bun, pentru mine nu este bun, de vreme ce fac acel lucru din voia şi după mintea mea proprie.” Printr-o astfel de dispoziţie şi lucrare, el īl loveşte īn permanenţă drept īn cap pe şarpele cuibărit īn inima noastră: mīndria, a cărei principală īnsuşire este să facă totul după voia sa şi īn beneficiul ei. Şi, deoarece de mīndrie atīrnă toate patimile, īnseamnă că pe măsura stīrpirii mīndriei se sting şi celelalte patimi, sufletul se luminează, se apropie de curăţenie şi de nepătimire. Prin faptul că nu se dă frīu liber ieşirii din inimă a vreunui lucru făcut sau īnceput din proprie iniţiativă, se īnăbuşă orice lucrare a mīndriei; prin descoperirea oricărui gīnd nelegiuit, mīndria este slăbită, căci prin expulzarea urmaşilor ei, este privată de hrană; prin faptul că nimic nu se face din voie proprie, este lovită drept īn inimă. Renunţarea la voia proprie este mīntuitoare chiar pentru cel care, neavīnd un părinte duhovnicesc, se īncredinţează altuia, chiar unui neīnţelept, cu singurul ţel de a trăi desprins de judecata şi de voia sa. Iar rezultatul este rapid şi la īnălţime. Acachie - din textul Sfīntului Scărar - trăia la un stareţ foarte capricios, de la care suferea bătăi şi īnvinuiri neīntemeiate, dar, pentru răbdare şi ascultare, luă cunună de mucenic, după cum a fost mai tīrziu descoperit de sus (Cuvīntul al patrulea, punctul 110). Şi Ioan Savaitul īl sfătuieşte pe unul dintre cei trei care veniseră la el: „Alege-ţi īndrumătorul cel mai sever şi mai aspru cu putinţă īn neamul omenesc” (ibidem, punctul 112). Vedem că, cu cīt este mai drastică lepădarea de sine, de voia şi de simţirile proprii, cu atīt este mai mīntuitoare. De aceea dorise atīt de mult Sfīntul să trăiască sub voia altuia. Ei suferă, se tulbură cīnd rămīn īn voia lor, simţind că au intrat pe o cărare necunoscută. Astfel se retează şi se curmă dinăuntru izvorul mīndriei şi al păcatului. Dar astfel se respinge şi orice pătrundere tulburătoare a lor īn timpul somnului. Nici o insuflare a lumii şi a satanei nu primeşte aprobare, nici mintea şi nici inima nu se īmpacă cu ele, ci, dimpotrivă, prin mărturisire, sīnt comunicate părintelui şi astfel sīnt eliminate şi făcute de ruşine. Gīndul tăinuit este gīnd de preacurvie, iar un adevărat ucenic nu preacurveşte astfel. El este mort, s-a transformat īntr-o fiinţă fără voie proprie, nu se īncrede nici īn sine, nici īn faptele lui şi, aşa, se face vas īncăpător şi pregătit pentru primirea harului.

Aceasta este binefacerea uceniciei din punctul de vedere al stării duhului ucenicului. Ucenicia este īncununată chiar şi īn lipsa unui părinte īnţelept şi īncercat; dar ceea ce aduce un părinte īnţelept prin lucrarea sa asupra duhului ucenicului sau prin conlucrarea cu el şi prin adevărată cīrmuire, acestea nu pot fi īnlocuite de nimic. Asemeni unui văzător, el vede dintr-o singură privire toată starea ucenicului, dispoziţia lui sufletească, principala sa suferinţă; şi, ca un īncercat, ştie ce şi cum să-i administreze spre vindecare. Orice boală cedează repede, dacă este cunoscută cu precizie şi dacă este corect lecuită cu medicamentul potrivit. Sfīntul Varsanufie observase că ucenicul său Ioan era iute la mīnie şi iritabil şi īncepu să lucreze direct īmpotriva acestei boli: şi cu cuvīntul, şi cu fapta (Răspunsul al 10-lea). Lui Isidor, vlăstar domnesc, temperament aprins, violent şi crud, părintele căruia acesta i se īncredinţase īi porunci să stea la poarta mănăstirii şi să ceară fiecărui trecător să se roage pentru el, că este stăpīnit de un duh rău; şi repede atinse cea mai adīncă smerenie şi frīngere a inimii (Scara, Cuvīntul al patrulea, punctul 23). Adesea, omul nu este īn stare să-şi vadă singur propria neputinţă şi moare īn mulţumire de sine. De aceea, este īnţelept să se ducă la un văzător şi să-i spună: „Uită-te, ce vezi īn mine?” Văzătorul va īncepe să lucreze şi va izgoni din el neputinţa. Astfel, pe unul care se legase cu legămīntul tăcerii şi se afunda īn īncīntare de sine, Sfīntul Varsanufie īl face să conştientizeze că se află īn īngīmfare şi īn părere de sine şi īl aduce la pocăinţă, fără de care ar fi murit, īmpreună cu gīndul său pierzător (Răspunsul al 68-lea şi mai departe). Numai un părinte iluminat şi văzător cu duhul va descoperi ce se ascunde īn noi, numai el ne va conduce şi ne va aduce la tămăduire, pentru că lucrează fără greş. [...] Cine va spune, aşadar: „Fă aceea, iar de aceasta nu te atinge”, explicīndu-ne īn acelaşi timp cīt este de drept şi de mīntuitor acest lucru pentru noi? Numai o minte luminată, văzătoare a īntregului nostru traseu de zidire duhovnicească, parcurs de la īnceput şi pīnă la desăvīrşire şi care vede ce ni se potriveşte şi ce nu. Toate acestea le poate face numai un părinte adevărat şi numai acesta. Omul singur - cīte nu-i trec prin cap? De cīte nu este gata să se apuce?! Oare puţine sīnt cele cuvioase la īnfăţişare, dar nu şi mīntuitoare? Fără īndrumări şi preveniri, omul se poate chinui īn zadar, īşi poate cheltui fără rost toată energia sau īşi poate urzi nişte rīnduieli nefolositoare, care, ca nişte buboaie, vor urīţi omul său interior.

Este bine, oare, să ne adīncim īn studiul Scripturii pentru a-i cerceta tainele? Este bine, mai ales cīnd avem īnclinaţie, pregătire şi aspiraţie spre aşa ceva. Totuşi, Sfīntului Damaschin i se interzisese să scrie sau să cugete vreun lucru. Dositei este pedepsit şi mustrat pentru īntrebările sale referitoare la diferite locuri din Scriptură. Mai tīrziu, reieşi că ambilor acest tratament le fusese salvator. Cine şi-a liniştit īndeajuns patimile, aceluia īi este de folos să stea īn tăcere, pentru a fi cu Domnul, dar uneori nici măcar o prevedere făcută la timp nu ne duce la bun sfīrşit. Sfīntul Varsanufie le spunea multora: „Mai rabdă un pic... o să-ţi spun... şi o să fie bine” - şi aşa era. Apa se fierbe odată sau de două ori şi mai mult, īn funcţie de scopul pentru care o fierbem: aşa este şi aici. Uneori, un lucru (īn aparenţă) nevătămător poate aduce multe tulburări. Īn genere, nivelul echilibrat al formării duhovniceşti, repeziciunea mersului spre desăvīrşire, fără īmpiedicări, fără rătăciri şi fel de fel de opriri ţin exclusiv de viaţa trăită sub īndrumarea unui părinte şi, pe deasupra, a unuia văzător. Fără aceasta, īncurcăturile, īntīrzierile şi abaterile sīnt inevitabile.

Īn sfīrşit, se īntīmplă ca şi cei rīvnitori la īnceput să-şi piardă elanul, să se vlăguiască, să devină molateci şi fără viaţă, iar nu rareori chiar să cadă. De ce? Datorită insuficienţei exerciţiului, a īncercărilor īn nevoinţe sau a slabei mişcări a duhului viu dinlăuntru. Cīnd omul īşi stabileşte singur reguli de acţiune, atunci, cīt timp este ocupat cu osteneala deprinderii noilor reguli, duhul vorbeşte īn el; dar mai tīrziu, cīnd a ajuns să se obişnuiască cu ele de tot - ori pentru că īi sīnt deja cunoscute, ori pentru că duhul, care s-a copt, cere mai multe fapte - cele dinainte nu īl mai emoţionează: el īmplineşte tot ce trebuie cu uşurinţă, fără osteneală, ca pe ceva obişnuit. Cine īi va aduce deci fapte spre iscusirea puterilor? Cine īi va adăuga lemne proaspete la focul rīvnei? Este nevoie de un născocitor de astfel de īncercări, de unul iscusit, ca nu cumva să-i strecoare o piatră īn locul unui lemn. Căci aşa se īntīmplă: părintele-īndrumător īl menţine īn permanenţă pe ucenic īntr-un fel de tensiune, cu ocupaţii din ce īn ce mai dificile, şi astfel īi menţine duhul aprins. Astfel, citim la Scărarul că īn acest scop un părinte recurgea la diferite metode: pe unul īl ridica de la masă şi īi poruncea să rămīnă nemīncat; pe altul īl dădea afară din biserică; altuia, după ce i-a făcut plecăciune, īi poruncea să stea culcat la pămīnt pīnă va citi toată pravila şi aşa mai departe. Iar mai tīrziu, cīnd Scărarul īl īntrebă de ce face aşa, īi răspunse: „Pentru a le pregăti cunună şi pentru a le da exemplu şi altora, dar mai ales ca să nu le slăbească duhul.” „Dar s-ar putea crede că este nedrept şi dăunător.” Nu, spuse īndrumătorul. Cine este unit īn iubire cu duhul meu, pe acela nimic nu-l va despărţi” (Cuvīntul al patrulea, punctul 25 şi mai departe). Cu alte cuvinte, toată rodnicia unui asemenea tratament este condiţionată de legămīntul dintru īnceput şi de unirea inimilor.

Dar cu deosebire se arată nevoia conlucrării părintelui īn momentul trecerii de la viaţa activă la cea contemplativă. Duhul se pīrguieşte şi cīnd se va curăţa cu adevărat de patimi arde, īn mod firesc, la īnălţime. Această ardere, dacă este nesupravegheată de un părinte, cade cel mai adesea īn mīinile rău-voitoare ale vrăjmaşilor din văzduh, cade īn nălucire diavolească, sau piere sau nu mai īnaintează. De aceea, toţi părinţii au rīnduit cu stricteţe ca nimeni să nu se atingă de această comoară, dacă nu este un stareţ iscusit, cunoscător şi care a parcurs el īnsuşi această cale. Aici nu te mai poate īndruma decīt experienţa. Şi nici nu poţi pricepe ce se īntīmplă, chiar dacă este scris cu cuvinte de īnţeles. Lucrătorul orgolios se luptă fără rezultat şi, adesea, chiar īn paguba sa. Dar, sub supraveghere, cu credinţă, ucenicul īnţelege grabnic, intră īn luminătorul interior şi vede cu duhul.

Iată avantajele, care nu pot fi cu nimic recompensate vieţii trăite sub o călăuzire iscusită! Este adevărat că Domnul e milostiv: pe cel ce caută şi īnsetează, milosīrdia Sa īl găseşte. Dar şi El ne lasă să mergem pe o cale mai obişnuită. Omul lipsit de sfat face īntotdeauna confuzii. Ceea ce ar fi putut să facă īntr-o zi face īntr-un an, face şi iar reface. Poate că face şi bine, dar, de vreme ce nu este sigur, īncepe din nou să refacă. Se cheltuieşte astfel şi timp, şi osteneală. Dar, mai ales, rar poate cineva, fără ascultare, să evite părerea de sine. Ucenicul - spune Scărarul - nu-şi vede faptele, pentru că nu le face singur, după mintea lui, ci, chiar de ar face o minune, le pune pe toate īn seama părintelui său şi a rugăciunilor acestuia; dimpotrivă, cel ce este singur, acela inevitabil gīndeşte că face totul cu puterea lui şi cade, astfel, īn părere de sine (Cuvīntul al patrulea, punctul 54, 55). Un oarecare Eftimie, venit la Varsanufie după o lungă perioadă de legămīnt al tăcerii, ne arată practic aceasta; de cīte strădanii a fost nevoie, pentru a-l face să īnţeleagă că se lăsase condus de propria voie! Şi īn sfīrşit, dădu Dumnezeu ca acesta să spună: „Vai, păcătosul de mine!” (Răspunsul al 160-lea şi mai departe). Dimpotrivă, ce caracter blīnd se formează la cel ce trăieşte sub ascultare! La īnceput se formează smerenia, din smerenie, nepătimirea, liniştea duhului şi lumina dumnezeiască; apoi, simplitatea, nerăutatea, felul de a fi copilăresc: aceasta este măsura vīrstei lui Hristos, aşa cum o īnfăţişează Sfīntul Scărar. [...]

Din partea īndrumătorilor, obligaţia rămīne neschimbată: nimeni dintre ei nu poate şi nu trebuie să refuze ceea ce i se cere. Nu au voie să-şi caute scuze nici īn faţa Bisericii, nici īn faţa judecăţii lui Dumnezeu, nici īn faţa judecăţii oamenilor. Păstorul răspunde de fiecare suflet, mai ales de acela care este gata să i se īncredinţeze şi chiar o face. Īn această situaţie, se poate pune numai problema dacă penitentul va rămīne sau nu pentru totdeauna la un astfel de părinte. Nepriceperea de a īndruma se va descoperi imediat şi un preot sau un duhovnic de bună credinţă va recunoaşte pe loc: „Nu pot lua această sarcină asupra mea.” Apoi, chiar de va exista o schimbare, va fi o schimbare legitimă şi, ceea ce este mai important, o schimbare făcută cu sfătuire. Cel ce nu este īn stare poate indica pe un altul care este īn stare să călăuzească şi totul se va termina după voia lui Dumnezeu, iar nu după voia şi mintea penitentului. Aşa ar trebui să fie. Dar, totodată, nu īncape nici o īndoială că, foarte des, respectivele persoane se numesc păstori doar cu numele, nu şi cu puterea; adesea, păstorul este un hoţ strecurat din altă parte sau un lup īn piele de oaie; adesea, egumenul este un simplu corăbier, īn locul unui cīrmaci, iar stareţul este stareţ numai după albimea părului. Acest lucru sau este vizibil tuturor, sau este foarte greu de depistat, fiind ascuns bine sub o īnfăţişare cuvioasă. De aceea, există īntotdeauna pericolul de a ajunge nu la o călăuză adevărată, ci la una falsă, şi să suportăm apoi, īn loc de folos, pagubă, şi īn loc de mīntuire, pierzanie. Un cīrmaci neiscusit duce corabia la fund. „Multă pagubă am suferit de la cei pe la care am alergat”, spune Petru Damaschinul. „Mulţi stareţi, spune Casian, īn loc să-i hrănească, īi aduc la disperare pe cei care vin la ei” şi dă şi exemple. Astfel de plīngeri pot fi auzite şi īntīlnite īn orice vremuri. Numai cuvīntul: „Trăieşte ca pīnă acum!” sau: „Ce pui atītea la cale?!” va stinge īntreaga rīvnă, aşadar, īl va īmpinge din nou pe sărmanul care tocmai īşi venise īn fire la obiceiurile de mai īnainte. Apare īntrebarea: Cum să procedeze īntr-un astfel de caz cel ce īnţelege necesitatea cīrmuirii şi primejdia de moarte de a rămīne lipsit de ea, cel ce īşi cunoaşte, de asemeni, obligaţia de a se adresa unui anumit păstor, dar, īn acelaşi timp, se teme, cu īndreptăţire, ca nu cumva să aibă de suferit de pe urma lui şi să nu fie iarăşi īmpins īn prăpastia de mai īnainte?

Pe de altă parte, nu prea rar - ba chiar adesea - şi cei ce stau de partea īndrumătorilor īşi īnţeleg pe deplin menirea, īntreaga putere a obligaţiei lor şi măreţia răspunderii care atīrnă asupra lor, au sīrguinţă, ard de rīvna de a fi cu adevărat cei ce trebuie să fie, dar, pe măsura vīrstei lor duhovniceşti, văd totuşi că sīnt departe de a putea călăuzi fără greş, aşa cum se cuvine, pe alţii. Dar, datorită lipsei de experienţă şi a necunoaşterii căii pe care trebuie să-i conducă pe alţii, sīnt īndreptăţiţi a se teme să nu-i piardă pe aceştia din prea multă rīvnă pentru mīntuirea lor şi, īn loc să-i īndrume, să-i ducă īn rătăcire. Apare īntrebarea: Cum să se comporte īn această situaţie? Cum să călăuzească, dīndu-şi seama că nu sīnt capabili de aceasta, pentru că nu au atins, īncă, măsura cuvenită?

Este evident că această īntrebare şi cealaltă este īn legătură directă cu ordinea existentă a lucrurilor. Nu se poate fără călăuzire. Īn forma sa autentică, ea este nobilă şi slăvită, dar, īn prezent, este desconsiderată. Īntrebare: ce avem noi de făcut? Cui să se adreseze, atīt cel ce caută călăuzire, cīt şi cel ce este pus să călăuzească? Referitor la prima īntrebare, putem adăuga la ea o pravilă īnţeleaptă a Sfinţilor Părinţi: totul să fie făcut cu răbdare şi cu credinţă īn Dumnezeu. Nu trebuie să ne dăm la o parte, cum am văzut mai sus, de la conducătorii puşi să conducă, dar putem să nu ne īncredinţăm lor pe de-a-ntregul, dintr-o dată, ci să aşteptăm o proniere specială a lui Dumnezeu; o anumită chemare, o īnclinaţie sufletească, rămīnīnd, īntre timp, predaţi īn voia Sa, īn chemare rugătoare, arzătoare, a numelui Său, ca El Īnsuşi să ne arate calea. Aşadar, păzindu-te de amăgire, cheamă din tot sufletul numele Domnului, ca El să-ţi spună calea pe care vei merge, predīndu-te pe de-a-ntregul, cu neclintită nădejde, grijii Sale proniatoare, şi Dumnezeu nu te va lăsa niciodată. Uneori, preotul sau egumenul nu sīnt de folos nimănui, decīt unuia singur. Se schimbă de la sine īn faţa lui (a ucenicului) - de unde īi vine īnţelepciunea? - şi este rīnduită mīntuire de la Dumnezeu şi acolo unde nu te aştepţi. Toată puterea stă aici īn predarea hotărītă īn voia lui Dumnezeu, Cel ce vrea ca toţi să se mīntuiască. Sfīntul Dorotei rezolvă această problemă astfel: dacă cineva nu are cui să ceară un sfat - spune Sfīntul - ce să facă atunci? Dacă cineva va căuta cu adevărat voia lui Dumnezeu, din toată inima, Dumnezeu nu-l va lăsa niciodată, ci īl va călăuzi īn toate felurile după voia Sa. Dacă cineva nu va căuta cu inima deschisă voia lui Dumnezeu, atunci, chiar de s-ar duce la un prooroc, Dumnezeu īl va inspira pe acela să-i răspundă după ipocrizia inimii lui, aşa cum spune Scriptura: „Şi proorocul se poate amăgi [...] spune cuvīntul, căci Domnul l-a amăgit pe proorocul acela” (Īnvăţătura a cincea). La fel spune şi Scărarul. Dar chiar şi atunci cīnd vezi limpede că duhovnicul rīnduit nu-ţi este de folos, nu-ţi rezolvă īndoielile, nu-ţi dă sfat, īn general nu te zideşte, din pricina lipsei de experienţă sau din neatenţie, nu te grăbi să-l laşi sau să-l schimbi. Căci, cu cine-l vei schimba? Cei din jurul tău īţi sīnt la fel de necunoscuţi ca şi el, iar pe acesta ţi l-a dat Dumnezeu. Dumnezeu ţi l-a indicat, căci tot ce avem este de la Dumnezeu; iar cu altul ce să facem? Ce-i, aşadar, de făcut? Ai o trebuinţă. Rabdă, suferă, strigă tare către Domnul, rugīndu-L să nu te abandoneze īn primejdie şi să nu te lase pradă amăgirii: sau să ţi-l rīnduiască pe acesta, sau să-ţi indice pe altul, dar īn acest timp rămīi cu primul, sub ascultarea lui, īn aşteptare, cu răbdare, chemīnd pe Dumnezeu. Ce vei face sub ascultarea lui? Căci trebuie să lucrezi spre mīntuire, nu-i aşa? Trebuie! Rīnduiala vieţii evlavioase īţi este cunoscută; urmeaz-o şi fii liniştit. Pentru īnceput, este cu totul de ajuns. Pentru cel ce se pocăieşte, totul este acoperit cu negura necunoaşterii, a neclarităţii. Să nu iasă din obişnuinţele sale cele rīnduite de Pronie. Aşa este cel mai smerit, mai neprimejdios, mai sigur. Cel ce se află īn negură ar face mai bine să stea īntr-un loc, decīt să umble de colo, colo, altfel se poate īntīmpla să cadă īn groapă. Este foarte periculos să ia vreo hotărīre curajoasă, deosebită, ieşită din comun; rămīi cu smerenie īn simplitate! Dacă, de la bun īnceput, īncepi să tot schimbi, nu te mai opreşti. Gīndurile, să presupunem că poţi să ţi le lipeşti de altcineva, dar iarăşi, de cineva pe care ţi-l va trimite Dumnezeu; poţi chiar să-l cauţi activ, mai ales prin rugăciune, ca să ţi-l indice chiar Domnul, dar totuşi, aşteaptă şi rabdă pīnă cīnd va veni un semn hotărītor. Dacă ţi l-a dat Dumnezeu, nu te īmpotrivi, nu judeca, nu-l neglija. Aşteptă pe un altul de la Dumnezeu. Nu te va lăsa Domnul, īţi va da, dacă ai nevoie.

Să iei aceasta drept regulă pentru a evita părerea de sine, neglijenţa faţă de pronia lui Dumnezeu şi primejdia de a te īncurca īn cursele vrăjmaşului. Dar iată īncă ceva: din cīnd īn cīnd, negura se va rarefia tot mai mult şi ţi se va descoperi īntocmirea vieţii, limpezindu-ţi cunoaşterea primejdiilor şi a rătăcirilor; ţi se vor īnmulţi trebuinţele, nelămuririle, īndoielile. Toate acestea au nevoie de explicaţie, de cuvīnt lămuritor, de īmblīnzire a duhului. Īndrumătorul rīnduit nu-ţi rezolvă problemele, nu-ţi inspiră īncredere, nu te predispune la sinceritate. Ce-i de făcut?

Unii sfătuiesc ca, rămīnīnd la īndrumătorul pe care-l avem pentru problemele obişnuite, īn problemele particulare, care ne privesc propriu-zis pe noi, să facem totul cu dreaptă socotinţă: aceasta va hotărī ce este folositor şi ce este dăunător şi aduc drept argument cuvintele Apostolului: Toate să le īncercaţi; ţineţi ce este bine (1 Tesaloniceni 5, 21), ca şi părerea general răspīndită a tuturor Sfinţilor Părinţi că cea mai īnaltă dintre virtuţi este dreapta socotinţă. Dar această părere a Sfinţilor Părinţi nu trebuie urmată fără īngrădiri, pe care tot ei le pun. Astfel, Sfinţii Părinţi afirmă că dreapta socotinţă este un dar care se cīştigă prin trudă īndelungată, cu smerenie şi cu evlavioasă rugăciune. Cine a obţinut acest dar să-l păstreze şi să-l folosească pentru binele său şi al altora. Cine nu, să nu īndrăznească īn nici un caz să-şi alcătuiască propria sa dreaptă socotinţă, nici cu cuvīntul, nici cu fapta. Datoria unuia ca acesta este să-i īntrebe pe cei iscusiţi şi īncercaţi. Referitor la cel ce se află la īnceput, trebuie să stabilim următoarea pravilă: fă totul cu dreaptă socotinţă, dar toată dreapta ta socotinţă trebuie să constea īntr-o singură regulă: să nu faci nimic după socotinţa ta, ci despre toate să īntrebi: de este bună aceasta, de se potriveşte cealaltă, de ţi se potriveşte ţie, căci nu toate le sīnt bune tuturor, ci - cum spune Petru Damaschinul - timpul, īnceputul, starea, vīrsta, puterea, sănătatea, educaţia şi celelalte au mare greutate īn această deosebire. De unde să ştii că le vei rezolva pe toate cum trebuie şi fără rătăcire? Dreapta socotinţă trebuie să fie ţelul, ea trebuie căutată şi pentru aceasta trebuie să exersezi practic īn ea, dar nu prin propriile puteri, ci după socotinţa altora. Trebuie să ne deprindem cu dreapta socotinţă. Aşadar, dreapta socotinţă este bună şi de laudă, deprinde-te cu ea, dar nu te īncrede niciodată īn ea, pīnă cīnd nu te vei īntări prin sfatul şi experienţa altora.

Alţii spun: ia aminte la dumnezeiasca Scriptură şi la īnvăţătura părinţilor şi le vei īnvăţa pe toate. Nu īncape īndoială că şi lectura este printre primele surse de educare a duhului creştin şi este la fel de trebuincioasă ca şi ochiul pentru trup, ori lumina pentru lume. Sfīntul Nil Sorski ne īnvaţă că astăzi avem un singur īndrumător: dumnezeiasca Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. La fel povăţuia şi făcea stareţul Paisie. Cu siguranţă că au slăbit văzătorii căii de mīntuire, dar, prin grija lui Dumnezeu, ne-au lăsat descrierea ei. Ţine-te de aceştia. Purtaţi de Duhul Sfint, ei au scris regulile de cīrmuire şi de călăuzire pe calea mīntuirii. Dacă nu poţi găsi un īndrumător - spune stareţul Serafim - īn stare să te călăuzească spre viaţa contemplativă, īn acest caz trebuie să te conduci după Sfīnta Scriptură, īntrucīt Īnsuşi Domnul ne porunceşte să īnvăţăm din Sfīnta Scriptură, spunīnd: īncercaţi! Trebuie, de asemeni, să citeşti cu atenţie scrierile patristice şi să te străduieşti pe cīt posibil, după puterile tale, să īmplineşti ceea ce te īnvaţă ele şi astfel, puţin cīte puţin, să te ridici spre desăvīrşire.

Dar, iată din nou īntrebarea: cine, ce şi cum să citească? Şi apoi: ce anume din cele citite şi aflate să ne punem ca regulă şi ce nu? Cine-i va da sfat celui neiscusit şi neīncercat? „Regula, īn sine, este bună, dar nu pentru mine; mi se va potrivi, dar nu acum.” Cīţi nu pier din această pricină, că īncearcă să pună īn aplicare tot ce citesc prin cărţi! Se spune că există oameni cu o asemenea constituţie, īncīt, cīnd aud de o boală, oricare ar fi ea, īşi īnchipuie că sīnt bolnavi şi chiar se īmbolnăvesc de acea boală. La fel poate fi şi cu cititul fără īndrumare. Aşadar, citeşte, cercetează, pătrunde, īmbogăţeşte-te de īnţelepciune duhovnicească, dar ce anume să faci din toate acestea, ce să-ţi alegi drept pravilă personală, aceasta să nu hotărăşti singur. Cu alte cuvinte: fă totul cu sfat şi nu după socotinţa ta. Dacă ai citit ceva, du-te şi īntreabă cum este cu aceasta, de ţi se potriveşte şi cum poţi s-o īmplineşti şi tu.

Dar apare problema: pe cine să īntrebi? Păstorul īndrumător tace, ţi-ai pierdut īncrederea īn el, ţi-e frică să i te deschizi. Să rămīi īn nehotărīre este, iarăşi, periculos: este o stagnare, o zăbovire īn van. Ce-i de făcut? Există un singur răspuns: fă totul cu sfat, cu aşteptare. Nimic să nu hotărăşti brusc, niciodată după socotinţa ta sau după ce ai citit īn cărţi, ci aşteaptă pīnă cīnd (situaţia) se va stabiliza, iar pīnă atunci caută sfat şi rezolvare. Īn orice timp şi īn orice loc pot fi găsiţi oameni īncercaţi īn trăire evlavioasă, rīvnitori mai mult sau mai puţin iscusiţi, care īl caută pe Dumnezeu. Trebuie să intri īn legătură frăţească cu ei, să li te adresezi din inimă şi apoi orice neīnţelegere şi īndoială să le-o īncredinţezi lor. Unul, al doilea, al treilea, de unii singuri sau īmpreună īţi vor descurca cumva problema şi ţi-o vor rezolva. Procedează aşa cum ţi-o rezolvă ei şi nu-ţi vei urma propria voie şi socotinţă. Tot ce se face cu predarea de sine lui Dumnezeu şi nu după socotinţa proprie este plăcut Domnului şi mīntuitor. De aceea, cīnd părintele īndrumător nu este īn stare să hotărască, iar Dumnezeu īncă nu ţi-a indicat pe un altul căruia să i te īncredinţezi, īnţelepţii dau următorul sfat: dacă ai vreo īndoială şi nu ai pe cine să īntrebi, fă rugăciune lui Dumnezeu pentru trebuinţa ta şi du-te la orice om respectabil şi evlavios şi fii convins că Dumnezeu, care are grijă de toate şi pe toate le ţine, nu te va lăsa fără o rezolvare trainică, nu te va lăsa să cazi īn amăgire, numai să ai, īntr-adevăr, o trebuinţă care te apasă şi nădejde puternică.

Īn privinţa cazurilor particulare, dar şi īn general, putem rămīne la această pravilă, căci īntreaga noastră viaţă este alcătuită din cazuri particulare. Şi astfel se va alcătui o viaţă deosebită, trăită cu sfat. Aceasta este o nouă cale de călăuzire, specifică cu deosebire vremurilor noastre. Omul, predīndu-se pe sine lui Dumnezeu, este īnvăţat de Scripturile dumnezeieşti şi de scrierile patristice, se foloseşte şi de judecata sa, dar nu hotărăşte nimic singur, ci face totul cu sfat şi cu īntrebare. Aici, călăuza este Dumnezeu şi Scriptura; lepădarea de voia şi de judecata proprie stă īn sfat; puterea de pornire stă īn predarea lui Dumnezeu, rugīndu-L fierbinte şi cu cutremur să ne izbăvească de amăgire, de rătăcire şi de greşeli. O astfel de viaţă este smerită şi lipsită de vicleşug, iar celor smeriţi, Dumnezeu le descoperă tainele şi pe cel ce se īneacă nu-l ruşinează. Pe prunc īl va īnvăţa să spună tot ce are nevoie, spune Sfīntul Dorotei, iar dacă nu crezi, nici proorocul nu-ţi este de folos. Cīnd, dimpotrivă, cel ce īntreabă vrea dinainte şi aşteaptă o anumită rezolvare, aceasta este lucrarea amăgirii. Īn această situaţie este mai bine să nu īntrebi. Cīnd īntrebi īnsă ai grijă ca balanţa inimii să fie dreaptă, neīnclinată nici la dreapta, nici la stīnga, şi Domnul te va călăuzi. Necunoscută este calea adevăratei vieţi creştine şi nu avem voie să mergem pe ea după propria noastră socotinţă.

Sfīntă este cīrmuirea lui Dumnezeu: mergi ca prin ceaţă, numai mīna să nu ţi-o desprinzi din mīna Domnului. Vedem din viaţa stareţului Paisie că el s-a format pe această cale. A īntīlnit o mulţime de sfătuitori şi după sfatul tuturor se zidea pe sine, şi cu toate că nu a avut un singur cīrmuitor, ceea ce i-a adus, după cum recunoaşte, multă pagubă, s-a format īntr-un singur duh şi a ajuns la vīrsta bărbatului desăvīrşit. Principiul său fundamental, de-a lungul īntregii sale vieţi, fusese rīvnitoarea īnchinare la Dumnezeu. Aceasta īl călăuzea, aceasta īi unifica duhul, īn pofida diversităţii (sfaturilor). Īnvăţat de experienţa īntregii vieţi, iată la ce principiu de călăuzire ajunse, la sfīrşit: ajungīnd la concluzia necesităţii unui īndrumător şi descriindu-l cum trebuie să fie, amintind cu lacrimi că astăzi nu ai de unde să găseşti unul ca acesta, el conchide: „De aici rezultă, aşadar, fraţilor, extrema noastră nevoie de a ne povăţui zi şi noapte, cu multă īntristare şi cu multe lacrimi, īn Scripturile dumnezeieşti şi īn scrierile Sfinţilor Părinţi şi, īmpreună cu rīvnitorii cei īntr-un gīnd cu noi, care s-au sfătuit cu cei mai bătrīni dintre Părinţi, să ne īndrumăm spre poruncile Domnului şi spre faptele Sfinţilor noştri Părinţi. Şi aşa, cu mila lui Hristos şi cu silinţa noastră, putem primi mīntuire.” Aşa sfătuiesc toţi Părinţii; aşa sfătuia şi făcea Sfīntul Nil Sorski: „Īnainte, părinţii duhovniceşti īi călăuzeau pe toţi; dar, īn atīt de grelele vremuri de astăzi, vrednice de multe plīngeri şi tīnguieli, cīnd rīvnitorii au slăbit atīt de mult, Īnsuşi Dumnezeu şi īnvăţătura dumnezeiască sīnt īnvăţătorii şi călăuzitorii cuvioşilor părinţi.”

Iată, aşadar, care este astăzi cea mai bună şi mai sigură cale de īndrumare sau de formare īn viaţa creştină: viaţa trăită cu predare īn voia lui Dumnezeu, după Scripturile dumnezeieşti şi scrierile patristice, cu sfatul şi īntrebarea celor ce sīnt īn acelaşi cuget cu noi. Din mila lui Dumnezeu, ea poate şi trebuie să ne conducă la reuşită, căci conţine toate condiţiile desăvīrşirii, ale retezării voii proprii şi ale socotinţei proprii. Dar este limpede că această cale se află cu mult mai prejos decīt cea a călăuzirii, a īndrumării şi a formării individuale. Ea nu se bucură de un atoatevăzător, ci doar de un fel de ghicitori; nu are īn centru un om de acţiune hotărīt, ci mai mulţi, care se mişcă cu sfială. Nu mai este posibilă o atīt de grabnică şi de sigură vindecare şi desăvīrşire, nici īntreţinerea atīt de susţinută a duhului rīvnei, nici pătrunderea atīt de neprimejduită īn contemplaţie. De aceea sīnt astăzi atīt de puţini oameni sporiţi (īn credinţă) şi desăvīrşiţi. Este adevărat, ei sīnt ai lui Dumnezeu, iar pe cine Dumnezeu desăvīrşeşte, pe acela nu-l va, ţine sub obroc. Trebuie numai să adăugăm că această cale este mult mai rodnică dacă cineva dobīndeşte un singur sfătuitor şi, unindu-se sufleteşte cu el, īl va urma īn sinceritate şi īn īmpreună-sfătuire sau īn prietenie duhovni­cească. Fiecare īl vede şi īl cunoaşte pe celălalt şi, astfel, īl poate sfătui mai repede şi mai sigur. Scriptura, īn privinţa credinţei, este lumină pentru ei. Īnţelepţindu-se unul pe altul, ei se conduc reciproc, predīndu-se unul pe altul lui Dumnezeu şi Domnului, care a făgăduit să fie acolo unde sīnt doi adunaţi īn numele Său. Totodată, ei nu trebuie să se despartă de poruncile lui Dumnezeu, căci fiecare hotărīre şi părere comună este bună dacă i se poate da crezare şi dacă poate fi īmplinită cu īngăduinţa Lui. Mutuala uniune īn iubire le va da tărie, iar alergarea la un părinte duhovnicesc le va da binecuvīntarea lui Dumnezeu. O astfel de sfătuire sau călăuzire reciprocă -iarăşi, dacă este dată, căci Dumnezeu ne dăruieşte prietenii - este foarte roditoare. Amintiţi-vă de cei doi călugări care au trăit īn perioada lui Macarie cel Mare īn uniune frăţească, īn călăuzire şi īn īmbărbătare reciprocă; la ce măsură a desăvīrşirii au ajuns! Stareţul Paisie povesteşte că el, căutīnd de la īnceput, după cuviinţă, un cīrmuitor şi īnălţīnd rugăciune fierbinte spre Dumnezeu, umbla de colo, colo: şi pe la noi, şi prin Moldova, şi īn Valahia, şi la Athos, şi nimic nu găsea. „Am aflat numai - ne spune - aplecīndu-mă la scrierile Părinţilor, că pierdusem foarte mult, pentru că la īnceput am trăit fără o călăuzire activă.” Cum a sfīrşit? „Fără să găsesc unde să-mi plec capul, ne spune, chibzuind să-mi petrec viaţa pe calea regală, alături de un singur frate, de un acelaşi suflet şi acelaşi cuget cu mine, īn loc de părinte; să-L avem pe Dumnezeu īndrumător şi īnvăţătura Sfinţilor Părinţi, să ne supunem unul altuia şi aşa să ne slujim” - nedespărţindu-se īnsă de părintele duhovnicesc, aşa cum specifică īn altă parte. O astfel de cale - spune el - este binecuvīntată de toţi Părinţii. El era călugăr şi o asemenea pravilă se potriveşte mai mult vieţii călugăreşti. Dar ea nu este de neīmplinit nici īn viaţa civilă şi, după cum putem vedea din starea actuală a lucrurilor şi a situaţiei noastre, trebuie să fie recunoscută ca singura valabilă. Rīvnitorii uniţi īntr-un singur suflet, predaţi lui Dumnezeu şi īndrumaţi de scrierile Părinţilor, rămīnīnd īn pace şi nepăgubiţi īn aceeaşi rīnduială, merg pe calea cea dreaptă a desăvīrşirii creştine. Aici putem menţiona īnalta laudă a prieteniei, cīntată de Isus Sirah, care numai īn această situaţie īşi găseşte aplicare deplină: Prietenul credincios este acoperămīnt tare […] şi cei ce se tem de Domnul īl vor afla pe el (Isus Sirah 6, 14, 16).

Aşadar, īn privinţa cīrmuirii putem pune următoarele pravile: teme-te să rămīi fără nici o călăuzire; caut-o ca pe bunul cel mai de preţ. Pentru īnceput, umblă după cunoscuta rīnduială a evlaviei, sub īndrumarea părintelui care īţi este numit. Cīnd Dumnezeu īţi va da semn printr-un folos mare, evident şi netăgăduit venit de la acela, ca semn că acela este cīrmuitorul tău, atunci predă-te lui. Dacă se va īntīmpla dimpotrivă, doreşte-ţi un altul, dar caută-l cu prudenţă, cu răbdare, cu aşteptare, cerīnd semnul lui Dumnezeu sau īntīlnirea unui trimis al Lui, rămīnīnd īn aceeaşi īntocmire a vieţii evlavioase şi sub acelaşi părinte, nedespărţit de el. Totodată, intră īn legătură deschisă cu cei de un acelaşi cuget cu tine şi mergi spre Dumnezeu cu sfatul lor şi sub călăuzirea părintelui duhovnicesc, nădăjduind. De īntīlneşti pe cineva de acelaşi cuget cu tine, apropie-te cu sinceritate de el, fără să-i părăseşti pe ceilalţi, şi trăieşte cu el īn deplină pace şi īnţelegere, īntru Domnul, pentru mīntuire. Dar să respecţi lucrul cel mai important: predarea hotărītă lui Dumnezeu, cu rugăciune puternică şi cu frīngere a inimii, pentru izbăvirea de amăgire, şi a nu te conduce niciodată īn nimic după propria minte şi voie, ci tot ce faci, fă cu sfat, şi Dumnezeu īţi va īntocmi calea pe nesimţite, pe nevăzute, fără să ştii, fără să prinzi de veste.

Cu această ocazie, amintim īncă o cale deosebită de auto-cīrmuire şi de formare, prin a cere sfatul sau a īntreba nu unul, ci mai mulţi Părinţi nevoitori, cunoscuţi la vremea lor, din acelaşi loc sau de aiurea. Īn acest fel, Cuviosul Antonie cel Mare trecea pe la toţi şi īşi īnsuşea virtuţile tuturor. Īn acelaşi fel, Sfīntul Vasile cel Mare traversă Egiptul, Palestina, Siria, īntrebīnd şi sfātuindu-se cu Sfinţii Părinţi din vremea sa, formīndu-se īn acelaşi timp şi pe sine, dar alcătuind şi un sistem al vieţii ascetice pe care īl puse īn practică īn mănăstirile şi īn turma sa - pravile după care ne conducem şi noi, pīnă astăzi. Sfīntul Casian Romanul a alcătuit din acestea o carte īntreagă de sfaturi; la fel au făcut Sofronie şi Ioan, care au compus Limonariul. Cuviosul Nil Sorski a parcurs Răsăritul, deprinzīndu-se şi deprinzīnd şi pe alţii cu viaţa de īnsingurare. O asemenea cale de īnvăţare şi de īndrumare poate fi folosită şi astăzi. Dar este evident că ea trebuie aplicată de un bărbat tare īn credinţă, deja īmbunătăţit, cu o chemare specială, arzīnd de dragoste de īnţelepciune duhovnicească, cu o minte puternică şi nu oriunde, ci acolo unde se aşteaptă o viaţă de nevoinţă - altfel, cine ştie ce se poate īntīmpla? Şi iarăşi, dintre cei cu adevărat rīvnitori īn nevoinţe, cīţi nu lucrează, oare, pe căi diferite? Şi nu se vor sminti de această varietate, vor reuşi oare să vadă unitatea duhului care se ascunde deasupra ei? De ce suflet puternic este nevoie pentru aceasta! Aceasta este nevoinţă pelerinajului, īn scopul īnţelepţirii duhovniceşti. Cel temător nu va porni pe această cale, dar nici altul nu va ajunge cu uşurinţă la acest gīnd. Dar cine va ajunge şi va creşte īn el, acela să se predea lui Dumnezeu, hotărīndu-se să accepte orice fel de lipsă - şi Dumnezeu īi va rīndui cu bine calea. Este nevoie, la vremea lor, de astfel de pelerini, pentru a se cunoaşte aspectele adevăratei nevoinţe, pentru a vedea īn ce fel de stare se află ea astăzi, şi apoi, cu privire la starea actuală a creştinismului, la viaţa sa exterioară văzută, pentru a preciza şi a stabili cu claritate regulile de nevoinţă aplicabile după posibilităţile de azi. Cu toate că esenţa nevoinţei este una şi neschimbată, īnfăţişarea ei vizibilă poate fi variată.

La fel se rezolvă şi cea de-a doua īntrebare: Cum poate cineva să-i călăuzească pe alţii, ştiind că nu a ajuns īncă la măsura adevăratului īndrumător? Conform Scripturilor dumnezeieşti şi scrierilor patristice, aceasta constă īn predarea de sine lui Dumnezeu. Mai īnainte, pomenitul stareţ Paisie spune: „Īn vremurile vechi, mulţi dintre Sfinţii Părinţi īşi īnvăţau ucenicii din luminarea harului lui Dumnezeu, iar nu după cărţi. Īn vremurile de acum īnsă, Sfinţii Părinţi nu mai povăţuiesc ca cineva să īnveţe pe alţii după mintea lui, ci din Sfīnta Scriptură şi din īnvăţătura Cuvioşilor Părinţi.” Rugăciunea pe care o face lui Dumnezeu, pentru a-l īnţelepţi īntru mīntuirea altor suflete - lucrare pe care Īnsuşi Dumnezeu i-a īncredinţat-o - nu va rămīne neauzită: „cheamă şi te voi auzi.” Aceasta se potriveşte cel mai bine celui ce se află pe post de īndrumător. Şi īncă ceva: dintre aceştia, cea mai mare parte se află deja deasupra altora, prin faptul că ţin īn mīinile lor mai multe mijloace, au văzut şi au auzit mai multe, au intrat măcar īn contact cu educaţia şi cu experienţa altora. (Despre cei nevrednici, nepăsători, nu avem ce să discutăm.) Acum, dacă īndrumătorul s-a ridicat la rīvna mīntuirii lui şi a altora, el a păşit pe calea cea bună şi poate vedea mai bine decīt alţii, şi īn faţă, şi īn spate. Chiar dacă elementele confuziei īncă nu s-au limpezit, el are Scriptura, care i le descrie: se va adīnci īn ea, va cugeta şi poate că va afla. Īn acelaşi timp, să se aşeze şi īn ceata celor călăuziţi şi, cu multă strădanie, să caute sfatul unuia sau al mai multora, şi astfel, sporind din ce īn ce mai mult, va atrage la el şi īi va călăuzi pe toţi cei ce vin, prin el, la Dumnezeu. Cīnd, cunoscīndu-şi neputinţa, īi va convinge pe cei călăuziţi că drumul mīntuirii este astăzi unul - citirea şi ascultarea Scripturilor dumnezeieşti şi a scrierilor patristice, şi cīnd īi va călăuzi către acesta, atunci se va īntemeia un grup de oameni uniţi, care cercetează Scriptura pentru descoperirea căii mīntuitoare şi pentru īndrumarea reciprocă, sub cīrmuirea īntīistătătorului legitim şi a īndrumătorului.

Iată formularea definitivă a călăuzirii mīntuitoare, neprimejdioase, potrivite vremurilor de acum. Aşa s-a călăuzit Nil Sorski, care spunea: „Eu nu īmplinesc, ci arăt Scriptura. Cine vrea să trăiască cu mine, iată pravila: s-o īmplinească; iar dacă nu, să plece.” La fel era şi viaţa Sfīntului Paisie; ea este povestită pe larg şi de el, şi de contemporanul său, stareţul Mihail. Şi părintele Dorotei, pe cīnd compunea o pravilă pentru viaţa ascetică, īn loc de cuvīnt īnainte a pus o īndrumare convingătoare īntru citirea cuviincioasă şi urmarea Scripturilor dumnezeieşti şi a scrierilor Părinţilor, demonstrīnd că aceasta este singura cale sigură şi neprimejdioasă de mīntuire. Astfel va fi satisfăcută prima cerinţă obligatorie a penitentului şi anume: īndrumarea şi educarea. Altă cerinţă esenţială este regula de viaţă, pravila lui despre ce şi cum să facă.

II. Viaţa după pravile

Parţial, am văzut deja necesitatea acestor pravile. Nu trebuie să uităm că ea nu este doar mai bună decīt altele, ci este cu totul obligatorie. Pravila este īngrădirea cea mai neprimejdioasă a vieţii trăite īntru mīntuire. Fără pravile nu putem păstra continuitatea rīvnei, a tăriei hotărīrii, nici să dobīndim fermitatea voinţei. Duhul rīvnitor, ca o stihie, se ţine şi se īntăreşte prin exerciţiu; dacă exerciţiul este insuficient, atunci, inevitabil, duhul slăbeşte şi se vlăguieşte. Cīnd sīnt stabilite pravile, atunci, dacă sīnt rīnduite cum se cuvine, se găseşte īntotdeauna ca ocupaţie evlavioasă, ceva care să ne aducă aminte de viaţa cea nouă şi să ne ţină atenţia ocupată cu acest gīnd. Trecerea de la o īndeletnicire la alta este o continuă antrenare a duhului, pe un singur ton, după un singur plan. Astfel, focul rīvnei arde continuu. Īn lipsa pravilelor, vor apărea timpi morţi, īncetiniri, opriri, rătăciri, şi viaţa nu va fi unitară, īncordarea va slăbi, rīvna se va răci. De aceea, Sfīntul Isaac Sirul spune (īn Cuvīntul al optzeci şi cincilea, p. 534) că īntunecarea minţii, furtuna lăuntrică, lenevirea şi toate neregulile vieţii se produc cīnd nu a fost stabilită īn viaţă o anumită rīnduială. Īn caz contrar, totul va depinde de prezenţa de spirit, dar poate cineva conta pe aceasta? Ea este schimbătoare, ca o suflare de vīnt. Cīnd vrei, faci totul repede; cīnd cazi īn lenevire, nici puţin nu mai poţi face. Dar cīnd ai stabilit o pravilă, vrei, nu vrei, o faci şi o vei face necontenit. [...]

De altfel, şi pravilele trebuie alcătuite tot după pravile. Referitor la aceasta, este cazul să observăm:

1) Cel ce are un īndrumător, acesta īi alcătuieşte regulile. Ucenicul este un executant smerit, care nu pune nimic la īndoială. Cine este lipsit de această binefacere, aceluia īi revine să se adīncească, cu toată prudenţa, īn scrierile patristice, īn experienţele vieţilor Sfinţilor şi să-şi adopte drept pravilă din ceea ce găseşte acolo, după ce se sfătuieşte cu cine are posibilitatea.

2) La stabilirea pravilelor trebuie folosită toată prudenţa şi o severă judecată, pentru ca, īn loc de folos, să nu ne aducem pagubă şi īn loc de zidire, să nu ne pierdem: nu toate sīnt pentru toţi. Vīrsta, puterea, trecutul personal, educaţia, conjuncturile vieţii, nivelul aptitudinilor, caracterul şi celelalte, toate trebuie luate īn consideraţie şi, potrivit lor, trebuie stabilite pravilele. Nu la fel se comportă ucenicul şi militarul, tīrgoveţul şi funcţionarul.

3) De altfel, trebuie să ţinem minte că aceste pravile, cu toată aparenta lor varietate, īn ansamblul lor trebuie să īnfăţişeze, īntr-un fel sau altul, spiritul vieţii şi al ascezei. De pildă, pravilele trupeşti sīnt diferite, dar esenţa lor trebuie să conţină un singur lucru: īngrădirea trupului, strunirea lui. Nu exteriorul este de preţ, ci interiorul - duhul cu care se lucrează.

4) Pravila de care trebuie să se ţină seama īn aplicarea canoanelor este măsura, potrivirea sub toate aspectele cu puterile persoanei īn cauză. Iată lauda generală, adusă de toţi: lucrul făcut cu măsură este nepreţuit. Trebuie să le tocmeşti astfel īncīt să nu īncapă loc nici de vreo slăbire, nici de vreo severitate peste măsură. Ultima epuizează, fără să aducă folos, iar prima leneveşte şi stinge duhul rīvnitor. Pravila stabilită cu măsură cuprinde duhul īntr-o ardere bine temperată.

5) Din această pravilă decurge de la sine o alta şi anume trecerea treptată. Duhul se maturizează prin exerciţiu, se īntăreşte şi cere sarcini mai grele; īn aceeaşi măsură trebuie să crească şi nivelul pravilelor. Postirea, rugăciunea, nevoinţa cresc, treptat, din putere īn putere. O dată cu ele trebuie ridicată şi exigenţa pravilei. A bate pasul pe loc este aproape la fel de primejdios cu a merge īnapoi, care este primejdia cea mai mare.

6) De aceea, este limpede că cel mai bun īndrumător īn alcătuirea pravilei este experienţa. Experimentează şi păstrează ceea ce găseşti de folos. Astfel, din experienţă se cunoaşte măsura necesarului de mīncare, de rugăciune şi de toate celelalte. Nu trebuie să luăm hotărīri definitive pīnă cīnd nu stabilim din practică cum este mai bine: aşa este mai neprimejdios. Atunci nu va exista trufie şi inconsecvenţă faţă de viaţa reală, aşadar nu va exista nici nevoia depărtării de pravilă, care este foarte dăunătoare.

7) Trebuie doar să venim cu toată sinceritatea şi buna credinţă, avīnd īn faţa ochilor ţelul: nevoinţa īn vederea mīntuirii şi a bineplăcerii lui Dumnezeu, fără a ne īngădui nici o auto-compătimire. Trebuie să reţinem că orice privilegiu ţine de amăgire. Apreciind cum se cuvine o pravilă folositoare, vedem că ea este destul de anevoioasă. Ea trezeşte, īntăreşte şi menţine starea de vioiciune; dar, de permite īnlesniri, fugi ca de otravă de o asemenea pravilă.

8) De asemeni, nu trebuie să pierdem din vedere că pravila trebuie să īmbrăţişeze toate aspectele vieţii, īn toate manifestările ei: şi trupul, şi sufletul, şi spiritul, şi activitatea exterioară, şi pe cea din sīnul familiei, şi pe cea civică, personală şi publică. Omul, īn īntregime, trebuie să fie īnconjurat, īngrădit de pravile. Numai īn această condiţie va exista trebuincioasa armonie a dezvoltării, şi pravilele vor avea un spirit sau un ton adecvat.

9) Acum se vede deja de la sine ce legătură trebuie să fie īntre toate pravilele. Adică: cea trupească trebuie subordonată celei sufleteşti, cea sufletească să se supună celei duhovniceşti, iar pravila exterioară, tuturor acestora laolaltă. Aceste pravile trebuie să fie echilibrate şi să se favorizeze reciproc. Īn momentul cīnd pravilele unui nivel le deranjează pe altele, trebuie imediat să presupunem că ceva nu este la locul lui, deci sau trebuie eliminat, sau trebuie modificat. Īntr-adevăr, cel ce se va ridica la nivelul contemplării īntregii alcătuiri, rareori se poate īnşela īn alegerea regulilor şi īn potrivirea măsurii pentru fiecare. Cum pentru un arhitect sau pentru un pictor iscusit, măsura unei părţi slujeşte adesea ca model pentru construirea īntregului plan al casei sau al figurii umane, la fel este şi īn aceste pravile. Cel ce construieşte nu va permite ca ceva să iasă īn afară din planul general sau din stil. Īn aceasta stă toată iscusinţa celui care stabileşte pravilele. Căci ţelul tuturor este duhul, care trebuie să fie īn Dumnezeu.

10) Ansamblul tuturor pravilelor de acest fel va alcătui canonul lucrării de nevoinţa ascetică. După cum nevoinţa ascetică corespunde aspectelor vieţii creştine - căci viaţa creştină se prezintă sub două aspecte: obştească şi monahală - īn consecinţă, diferite vor fi şi canoanele: obştesc şi monahal. Unul ţine de traiul īn comun, iar altul, de cel pustnicesc.

11) Lucrarea după aceste pravile este nevoinţa ascetică ce presupune o īncordare a forţelor, un efort, o strădanie. Deprinderea cu aceasta reprezintă virtutea ascetică. Se īnţelege de aici că nu există viaţă creştină fără nevoinţa, nu există viaţă creştină neascetică, fără strădanie şi fără transpiraţie. Cine re­fuză nevoinţa, acela refuză viaţa. Această deprindere este scopul, īn ea este zidul de siguranţă al vieţii. Virtuţile ascetice sīnt un zid tare şi de nepătruns al vieţii autentic creştine. Se spune că pravilele sīnt temporare. Nu, sīrguinţa īn īmplinirea pravilelor este temporară, dar pravilele sīnt netrecătoare. Doar că, cu timpul, ele vor deveni nectar şi sīnge şi vor fi īmplinite cu hotărīre şi cu dragoste - ele, care la īnceput erau īmplinite ca obligaţie. Iată de ce trebuie să preţuim nevoinţele ascetice! Niciodată nu da cu piciorul īn ceea ce ai agonisit. Chiar de-i puţin, păstrează: te va conduce la mai mult. Dacă te-ai īntărit īn ceva, iată că eşti neprimejduit dintr-o parte.

Pentru ca pravilele alcătuite astfel să te călăuzească la fericirea dorită şi să-şi poată īmplini menirea, iată cum trebuie să te comporţi faţă de ele:

1) Cīnd se va definitiva īntregul plan de acţiune şi se va stabili ansamblul regulilor, cheamă-L pe Dumnezeu cu rugăciune puternică, ca să te binecuvīnteze să le īmplineşti neīncetat, cu folos şi īntr-un mod plăcut Lui. Respinge orice īngīmfare, părere de sine sau fantezie referitoare la desăvīrşirea pe care o vei atinge īn viitor, urmīndu-le. Roagă-te cu sfială şi īnfricoşare, ca să nu te ruşinezi prin īndepărtarea de la ele sau prin īncălcarea lor.

2) Pune legămīnt cu inima ta să nu abandonezi pravila stabilită, indiferent de greutate şi sacrificiu. De aceea, nu-ţi īngădui pe viitor nici măcar īn gīnd să abandonezi sau să schimbi vreuna dintre pravile: să rămīnă aşa cum sīnt.

3) Pentru aceasta, primeşte-le cu credinţa că sīnt plăcute lui Dumnezeu şi consideră-le, īn consecinţă, ca pe o lege a conştiinţei, ca fiind voia lui Dumnezeu īn privinţa ta; socoteşte deci drept crimă orice īncălcare a pravilelor. Mai bine să nu hotărăşti, decīt, hotărīnd, să le abandonezi. Altfel, se va forma un caracter instabil, gata oricīnd să procedeze cīnd īntr-un fel, cīnd īntr-altul.

4) De aceea, luptă-te cu ispitele care apar īmpotriva īmplinirii pravilelor. La īnceput, vrăjmaşul ne luptă mai ales prin ele. Şi imediat ce obţine o cīt de mică victorie, nădăjduieşte că va birui şi mai mult. Sfinţii Părinţi şi-au pus viaţa pentru ele. Rămīnerea īn ele īnseamnă respingerea vrăjmaşului, īnseamnă biruinţă. Este deja verificat prin experienţă că īn nici o pravilă cu adevărat folositoare nu te poţi īntări fără luptă. Fără luptă, pravila este nefolositoare, mincinoasă şi īnşelătoare.

III. Calea īngustă şi anevoioasă

[...] Īmpotriva luptei şi a nevoinţei lăuntrice se pun īntotdeauna piedici şi greutăţi din afară. „Voi nu sīnteţi din lume” - spune Domnul, „Eu v-am ales, v-am desprins din ea; din acest motiv lumea vă urăşte” [...]. Īn lume veţi suferi. Şi, cu siguranţă, „multe sīnt suferinţele drepţilor.” Oricine ar fi, puternic sau neputincios, dacă va īncepe să īmplinească voia lui Dumnezeu, din inimă curată, fără a căuta să placă oamenilor, ci ţintind numai spre slava lui Dumnezeu, imediat vor apărea duşmăniri, nevoi şi necazuri. De aceea, toţi Sfinţii - şi cu deosebire Isaac Sirul, consideră suferinţele ca semne deosebite ale virtuţii şi ale tuturor faptelor sufleteşti cu adevărat bune. Astfel īncīt, dacă faci un bine adevărat, te aşteaptă cu siguranţă suferinţa. Dar vrăjmaşul nu doarme. El ne īngreunează starea lăuntrică, dar ne apasă şi din afară şi ne īmpresoară cu piedici. Şi, pe deasupra - spun Sfinţii - se strecoară şi īnăuntrul nostru, ba cu năluciri şi vedenii, ba ne străbate ca o săgeată, năpustindu-se cu fel de fel de gīnduri īnfricoşătoare, ba ne arde ca un foc.

Astfel, imediat ce păşeşte cineva pe calea cea dreaptă, din toate părţile īl aşteaptă duşmani, şi dinăuntru şi din afară, şi văzuţi, şi nevăzuţi. Este ca un miel printre lupi. Aşa i se şi spune la īnceput: Multe sīnt necazurile drepţilor (Psalmi 33, 18), prin multe suferinţe va trebui să intrăm īn Īmpărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14, 22). Vor fi suferinţe, căci spre aceasta sīntem puşi (1 Tesaloniceni 3, 3); intraţi prin poarta cea strīmtă (Matei 7, 13). Citeşte şi: Matei 6, 24; Ioan 15, 20; 1 Petru 4, 12-13; Isus Sirah 2, 1; Matei 5, 10; Iacob 1, 12; 2 Corinteni 4, 8-17; 1 Petru 4, 1; Apocalipsa 7, 14; Matei 7, 13-17 şi altele. Cu toţii ne aflăm īn īntuneric şi īn umbra morţii, īn mīinile duşmanilor celor răi şi vicleni: scăparea nu poate fi uşoară. Chiar şi cei ce caută libertatea exterioară, cītă osteneală şi sudoare trebuie să jertfească! Cu atīt mai mult aici, cīte īmpiedicări şi īnfrīngeri, cīte temeri şi īnfricoşări! Va īntreba, poate, careva: „Dar ce face Dumnezeu?.” El este Cel ce īi īntocmeşte aceluia, parcă īnadins, o astfel de cale plină de suferinţe, ba pentru a-l deprinde cu suferinţele Sale, ba pentru a-l ascunde de el īnsuşi, cīnd se află īn această nefericită stare. Nu poate Domnul să-Şi exprime mai bine dragostea faţă de cei care-L caută - spune Sfīntul Isaac Sirul - decīt supunīndu-l la suferinţe. De aceea, ele sīnt chiar indiciul neīndoielnic al binevoirii lui Dumnezeu, semnul că El Şi-a plecat ochii, alegīndu-l pe acela care īncepe să sufere pentru adevăr, pentru numele Său. Omul acela trece parcă la curăţat, ca aurul īn creuzet. Cei străini de suferinţe, cei cărora totul le merge din plin, sīnt preacurvari, după cuvīntul Apostolului. Osteneala, lacrimile, suferinţele sīnt cea mai bună curăţare, sīnt ca bătutul cu maiul pentru rufărie.

De aceea, Apostolul ia la rīnd pe drepţii de la īnceputul lumii şi pīnă acum şi īi vede pe toţi, pīnă la unul, suferind, pătimind, īn osteneli. Patriarhii au suferit; Proorocii au suferit; Domnul - Īncepătorul nevoinţei - a suferit cel mai mult dintre toţi; Apostolii, de asemeni; apoi, mucenicii, asceţii şi toţi Sfinţii, aşa cum vede Ioan Teologul īn Apocalipsă: Aceştia [...] de unde au venit? [...] din strīmtorarea cea mare (Apocalipsa 7, 13-14); ei sīnt cei care, după cum se spune acolo, nu şi-au cruţat sufletele.

De aceea, cel ce īncepe să lucreze pentru Domnul trebuie să-şi pregătească sufletul pentru īncercări. Nici pace, nici īndulciri, nici īnlesniri să nu aştepţi, ci osteneală, batjocuri şi privaţiuni - chiar caută-le! Trebuie să ştii cu tărie că cel ce dobīndeşte virtuţi, dar fără osteneală, cel ce stă īn nevoinţe, dar cu īnlesniri, fără strīmtorări dureroase, acela se află īn amăgire. Ceva nu-i acolo īn regulă. Nu poţi avea pace printre oameni dacă rămīi īn dreptate. Duhul lumii este un uliu mīncător de carne: imediat se năpusteşte. De aceea, trebuie să fii pregătit la orice... Sfinţii Părinţi exprimă această pregătire simplu şi īn puţine cuvinte: du-te ca la moarte şi pune-ţi īn inimă legămīntul că eşti osīndit la moarte - moarte care ţi se pregăteşte īn fiece clipă, fără să ştii de unde şi cum. Numai acela va rezista neclintit - se spune - care va merge cu un asemenea legămīnt pe calea adevăratei vieţi creştine. Căci imediat ce va muri cu simţirea sau cu legămīntul inimii, atunci orice va īntīlni va fi mai slab decīt ceea ce se aştepta, adică mai slab decīt moartea. Pentru aceasta, ei aduc pilda Mīntuitorului despre īmpăratul care īşi face socoteala oastei īnainte de război, sau cea despre gospodarul care īncepe să-şi zidească o casă. Evaluează-ţi supărările pe care le aştepţi şi mori cu gīndul şi cu simţirea, pentru că numai moartea va aduce liniştea necesară, aşteptată pe calea lui Hristos. „Nu poate fi ucenicul Meu cel [...] ce nu-şi urăşte sufletul său” - spune Domnul. Să fii pregătit ca pentru moarte; Sfīntul Isaac Sirul explică cu precădere acest lucru şi īl repetă adesea: „Orice ai īntīlni - spune el - spune-ţi că ai murit şi te vei uşura; pacea şi traiul tihnit sīnt cele mai nesuferite lui Dumnezeu.”

Toate acestea le sīnt de trebuinţă nu numai celor ce s-au rupt de lume; cei ce trăiesc īn lume au şi mai mare nevoie de o astfel de stare. Pe toate acestea le īntīmpină adevăraţii rīvnitori ai evlaviei; celor falşi le este uşor. La acest legămīnt făcut cu inima trebuie să mai adaugi o fierbinte şi neclintită nădăjduire īn Dumnezeu Atotţiitorul, trebuie să īţi păstrezi credinţa că, īn pofida īntunecimii drumului, tu eşti al lui Dumnezeu, nu eşti respins, nu eşti dispreţuit, ci eşti vegheat de El; credinţa că El este cu tine, că El te ţine, īn timp ce eşti sfīşiat din toate părţile. Īnchipuieşte-ţi că eşti ţinut de mīna lui Dumnezeu, ca o basma murdărită, care este scuturată ca să se cureţe. Păstrează credinţa că, orice ispită ar veni, dinăuntru sau din afară, ai puterea să o depăşeşti, pentru că Domnul nu te va lăsa īn ispită mai mult decīt poţi să rezişti. El ne călăuzeşte şi ne formează cu adīncă īnţelepciune. Ţine minte, de asemeni, că ajutorul Său este aproape, că va apărea imediat ce īl vei chema şi că numai cu un asemenea ajutor vei putea depăşi ispita, fără să cazi; de aceea, să ştii că orice depăşire a ispitelor i-o datorezi Lui. Īncercările care au fost depăşite fără a-L chema pe Dumnezeu şi nepuse pe seama Lui, nu-I sīnt plăcute şi rămīn neroditoare, pentru că, īntotdeauna, lasă īn urmă īngīmfare şi părere de sine.

Nu trebuie īnsă nici să ne aruncăm cu capul īnainte īn năpaste: mīndra īncredere īn sine este neplăcută Domnului şi este īntotdeauna pedepsită. Fii gata de orice, chiar şi de moarte, dar aşteaptă totul cu fierbinte nădăjduire īn Dumnezeu şi predīndu-te Lui. Nu are decīt să te ducă unde şi cum binevoieşte. Nu te īmpotrivi, nu dori ba una, ba alta, nici īnlesniri, nici suferinţe. Să te ducă El; mergi cu faţa descoperită, aşteptīnd numai necazuri, nădăjduind īn Dumnezeu şi predīndu-te Lui. Fără o asemenea stare nu vei face un pas pe calea adevărată. Toţi cei ce se īntorc fac aceasta pentru că sīnt nepregătiţi pentru luptă şi nevoinţă, sau din pricina īncrederii īn forţele proprii. Propriul foc interior te poate ajuta, īnsă nu pentru mult timp. El se răceşte de la sine, şi omul rămīne fără nimic.

IV. Rīvna spre mīntuire

Se vede de aici că cel ce păşeşte pe calea vieţii creştine, fiind īncă slăbănog, bolnav, neorīnduit, trebuie să posede deja o mare forţă şi tărie. Altfel, va cădea sub povara suferinţelor şi a nevoinţelor, care i se pregătesc. Puterea care īl face rezistent şi care īi face roditoare toate ostenelile este rīvna, osīrdia, sīrguinţa, grija de a-I bineplăcea Domnului şi de a-şi mīntui sufletul. După cum cel ce caută o comoară adevărată nu se uită la greutăţi, nu pierde vremea şi nu se īnfricoşează de piedici, la fel şi creştinul, cīnd are rīvnă şi dorinţă de a căuta, va depăşi toate greutăţile şi va parcurge nevătămat īntregul drum. Cine caută găseşte tot ce caută; Domnul ne-a dat o făgăduinţă deosebită: caută şi vei găsi. Căutarea este duhul vieţii, prin stingerea ei, viaţa se stinge. Ea este focul adus de Mīntuitor pe pămīnt; este lumina şi viaţa Lui. Vaporul se opreşte cīnd aburul este eliminat; la fel, cel ce-L urmează pe Hristos cade sau se rostogoleşte īnapoi cīnd se răceşte (cu duhul). Iată cu ce trebuie să ne aprovizionăm, păşind pe calea plinirii poruncilor şi a curăţirii de patimi! Altfel, nici nu putem să īncepem această lucrare īntr-un duh adevărat; şi chiar de-ar īncepe-o careva, se va osteni fără rod, fără vlagă. Este o osteneală īn zadar. Există mulţi oameni trecuţi prin nevoinţe şi ispite, dar fără folos: roadele sīnt ale duhului, iar duhul lui Dumnezeu stă īn rīvnă.[...] De aceea, niciodată să nu-ţi spui: „Gata, m-am ostenit īndeajuns, pot să mă odihnesc.” O astfel de īnlesnire şi vlăguire este primul duşman. Gīndul, cu toate că este mic şi slab, este cel mai viclean trădător: el deschide porţile vrăjmaşilor. Cine se īmpacă cu el, acela cade. El a fost observat de Sfinţii Părinţi şi fiecărui īncepător i se repetă necontenit: vezi, să nu spui: „gata, acum pot s-o las mai moale”, ci īntreabă-te pentru ce eşti aici sau de ce nu faci nimic. Sau, adresīndu-te Domnului, roagă-te să te ajute ca să pui īnceput mīntuirii şi īncepe iarăşi şi iarăşi! Īncepe din nou şi osteneşte, dar la īnlesniri sau favoruri nici să nu te gīndeşti, ci păstrează-ţi īn inima ta gīndul că vei avea de dus greutatea şi strīmtorarea pīnă la moarte şi că nu te aşteaptă nici o uşurare, ci numai greutăţi. Iată adevărata alcătuire a duhului rīvnitor, care este neprimejdioasă, solidă, neīngăduind nici o fisură: nici īnfierbīntare nărăvaşă, nici īncredere īn sine, nici īngīmfare!

Trei cuvinte despre purtarea Crucii

[...] Crucea personală a fiecăruia, cīnd se uneşte cu Crucea lui Hristos, atunci puterea şi lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere şi orice dar desăvīrşit. Prin urmare, crucile personale ale fiecăruia sīnt la fel de necesare īn lucrarea mīntuirii pe cīt este şi Crucea lui Hristos. Nu veţi īntīlni nici un mīntuit care să nu fi fost purtător de cruce. De aceea, fiecare este īnconjurat din toate părţile de cruci, ca să nu se ostenească căutīndu-şi crucea şi ca să fie aproape de puterea mīntuitoare a Crucii lui Hristos. Putem spune şi aşa: uită-te īn jurul tău şi īnlăuntrul tău, descoperă-ţi crucea, poart-o cum se cuvine, unită cu Crucea lui Hristos şi vei fi mīntuit. Cu toate că fiecare īşi poartă crucea şi fără să vrea şi, de cele mai multe ori, crucea nu este uşoară, ci anevoie de purtat, totuşi nu fiecare o priveşte īn lumina Crucii lui Hristos; nu fiecare o pune īn slujba lucrării mīntuirii sale; de aceea, crucea nu este mīntuitoare pentru fiecare. Să luăm la rīnd toate crucile posibile şi să vedem cum trebuie să o purtăm pe fiecare dintre ele, pentru ca ea să capete putere mīntuitoare. Sīnt multe cruci, dar felurile lor sīnt trei: primele sīnt crucile exterioare, alcătuite din suferinţe şi necazuri şi, īn general, dintr-o nefericită soartă pămīntească; a doua categorie o reprezintă crucile interioare, născute din lupta cu patimile şi cu poftele; pentru a cīştiga virtuţile; a treia categorie o reprezintă crucile harice (de duh şi de har), care sīnt primite prin totala predare īn voia lui Dumnezeu.

Vă voi spune acum cīteva cuvinte, despre crucile exterioare. Acestea sīnt cele mai complexe şi mai diverse cruci. Ele sīnt răspīndite pe toate drumurile noastre şi se īntīlnesc aproape la fiece pas. Aici putem include supărările, necazurile, nenorocirile, bolile, pierderea celor apropiaţi, necazurile de la serviciu, tot felul de privaţiuni şi de pagube, neplăcerile familiale, relaţiile nefavorabile cu lumea, jignirile, supărările, pierderile şi, īn general, soarta pămīntească, mai mult sau mai puţin anevoioasă pentru fiecare. Cine nu are vreuna dintre aceste cruci? Nici nu se poate altfel. Nici celebritatea, nici bogăţia, nici slava, nici o mărire pămīntească nu ne scutesc de ele. Ele s-au īmpletit cu viaţa noastră pămīntească din clipa īn care s-a īnchis Raiul pămīntesc şi nu se vor desprinde de ea, pīnă cīnd nu se va deschide Raiul ceresc.

De vrei ca aceste cruci să-ţi fie mīntuitoare, foloseşte-te de ele aşa cum le-a rīnduit Dumnezeu pentru mīntuirea omului, īn general, şi a ta, īn particular. De ce a rīnduit Domnul ca nimeni să nu se afle pe pămīnt fără necazuri şi strīmtorări? Pentru ca omul să nu uite că este un exilat, ca să nu trăiască pe pămīnt ca un băştinaş īn patria sa, ci ca un călător şi ca un venetic īntr-o ţară străină şi să caute īntoarcerea īn adevărata sa patrie. Cīnd omul a păcătuit, a fost imediat izgonit din Rai şi, īn afara Raiului, a fost īnconjurat de necazuri şi de lipsuri şi de tot felul de greutăţi, ca să ţină minte că nu se află la locul său, ci este pedepsit, şi ca să se īngrijească să caute miluire şi revenire la rangul său. Astfel, nu te mira văzīnd necazuri, nenorociri şi lacrimi, ci rabdă fără să te necăjeşti. Nu īi şade bine criminalului şi neascultătorului deplina bunăstare şi fericire. Primeşte acest gīnd īn inimă şi poartă-ţi soarta cu seninătate.

„Dar de ce mie mi s-a dat mai mult, iar altuia mai puţin?”, vei spune. „De ce pe mine mă strīmtorează necazurile, iar altuia īi merge bine aproape īn toate? De ce eu mă frīng de durere, iar altul se mīngīie? Dacă aceasta este soarta tuturor măcar să se īmpartă īn mod egal fiecăruia, fără excepţii.” Dar chiar aşa se īmparte. Uită-te mai bine şi vei vedea. Ţie ţi-e greu acum, iar altuia i-a fost greu ieri sau īi va fi mīine, iar astăzi īi īngăduie Domnul să se odihnească. De ce te uiţi la ceasuri şi la zile? Priveşte īntreaga viaţă, de la īnceput pīnă la sfīrşit, şi vei vedea că tuturor le este greu, chiar foarte greu. Găseşte pe unul care să jubileze de bucurie īntreaga viaţă! Pīnă şi regii, adesea nu dorm nopţile din pricina greutăţii ce le apasă inima. Ţi-e greu acum, dar īnainte n-ai avut parte de zile de bucurie?! Dumnezeu īţi va mai da şi vei vedea şi alte zile de bucurie. Rabdă, deci! Cerul se va lumina şi deasupra ta. Īn viaţă este ca īn natură, sīnt ba zile īntunecoase, ba zile senine. S-a īntīmplat vreodată ca un nor de furtună să nu treacă?! Şi este cineva pe lume care să creadă că nu va trece? Gīndeşte şi tu la fel despre supărarea ta, şi te vei mīngīia de bună nădăjduire. Īţi este greu. Dar este, oare, aceasta o īntīmplare fără motiv? Pleacă-ţi cīt de cīt capul şi adu-ţi aminte că există Dumnezeu, care Se īngrijeşte de tine ca un părinte şi nu te scapă din ochi. De te-a ajuns nenorocirea, nu s-a īntīmplat decīt cu īngăduinţa şi cu voia Lui. Nimeni altul decīt El ţi-a trimis-o. Iar El ştie foarte bine ce, cui şi cīnd să-i trimită, şi cīnd trimite, trimite spre binele aceluia care primeşte suferinţa. Aşadar, uită-te īn jurul tău şi vei vedea, īn nenorocirea care te-a ajuns, planul cel bun al lui Dumnezeu pentru tine. Dumnezeu vrea să-ţi cureţe vreun păcat sau să te īndepărteze de vreo treabă păcătoasă sau, printr-un necaz mai mic, să te ferească de un altul mai mare, ori vrea să-ţi dea ocazia să-ţi arăţi răbdarea şi credinţa īn El, pentru ca apoi să-Şi arate īn tine slava milostivirii Sale. Desigur că ceva dintre acestea ţi se potriveşte. Caută deci ceea ce ţi se potriveşte şi oblojeşte-ţi cu aceea rana, aşa cum foloseşti un plasture, şi se va răcori arsura ei. De altfel, dacă nu vei vedea clar ce anume vrea să-ţi dăruiască Domnul prin nenorocirea care te-a ajuns, pune-ţi īn inimă credinţa generală şi neiscoditoare că tot ce vine de la Domnul este spre binele nostru, şi tīlcuieşte-i sufletului tulburat: aşa a binevoit Dumnezeu. Rabdă! Pe cine pedepseşte Dumnezeu, acela-I este ca un fiu!

Mai bine opreşte-ţi privirea la starea ta morală şi la starea din veşnicie care īi corespunde. Dacă eşti păcătos - cum eşti de altfel - bucură-te că a venit focul năpastei care-ţi va arde păcatele. Tu priveşti suferinţa numai dinspre pămīnt. Dar mută-te cu gīndul la cealaltă viaţă. Treci de partea Judecăţii. Priveşte focul cel veşnic, pregătit pentru păcatele noastre. Şi, de acolo, priveşte-ţi suferinţa. Dacă acolo vei fi osīndit, cīte necazuri nu ţi-ai dori să fi suportat aici, numai ca să nu fi căzut sub acea osīndire?! Spune-ţi īn sinea ta: „După păcatele mele īmi sīnt trimise aceste lovituri” şi mulţumeşte-I Domnului că bunătatea Lui te īndrumă spre pocăinţă. Apoi, īn loc să te īntristezi fără rost, află care-ţi este păcatul, pocăieşte-te şi nu mai păcătui. Cīnd vei cugeta astfel, vei spune, desigur: „Īncă este puţin ceea ce am primit! Căci, după păcatele mele, mult mai rău merit.”

Aşadar, indiferent de porţi soarta amară a tuturor, ori suferinţele şi necazurile personale, rabdă-le cu inima īmpăcată, primindu-le cu recunoştinţă din mīinile Domnului, ca pe un leac īmpotriva păcatelor, ori ca pe o cheie care deschide uşa īn Īmpărăţia Cerească. Nu cīrti, nu invidia pe altul şi nu te lăsa pradă tīnguirii zadarnice. Căci aşa se īntīmplă īn nenorocire: unul īncepe să se tīnguiască şi să cīrtească, altul se pierde de tot cu firea şi cade īn deznădejde, iar altul se cufundă īn necazul său şi doar suferă, fără a se mişca cu mintea şi fără să-şi īnalţe suferinţa inimii spre Dumnezeu. Toţi aceştia nu se folosesc cum se cuvine de crucile care le sīnt trimise şi pierd, astfel, momentul prielnic şi ziua mīntuirii.

Domnul le dă īn mīini conlucrarea mīntuirii, iar ei o resping. I-a ajuns necazul şi suferinţa. Oricum, īţi porţi deja crucea. Fă, aşadar, ca această purtare să-ţi fie spre mīntuire, iar nu spre pierzanie. Pentru aceasta nu trebuie să muţi munţii din loc, ci să aduci o mică schimbare īn mişcarea gīndurilor şi īn stările inimii tale. Deşteaptă-ţi recunoştinţa, smereşte-te sub mīna puternică, pocăieşte-te, īndreptează-ţi viaţa. Dacă te-a părăsit credinţa īn pronia lui Dumnezeu, readu-ţi-o īn suflet şi vei săruta dreapta lui Dumnezeu. Dacă ţi-ai pierdut simţul legăturii cu propriile păcate, ascute-ţi ochiul conştiinţei şi le vei vedea, īţi vei plăti păcatul şi vei umezi uscăciunea necazului cu lacrimile pocăinţei. Dacă ai uitat că amarul soartei pămīnteşti răscumpără şi mai amarnica soartă veşnică, viază-ţi īn minte acest gīnd şi, cu inimă īmpăcată īţi vei dori suferinţe, pentru ca, pentru micile suferinţe de aici, să te īntīmpine acolo milostivirea veşnică a Domnului. Este mult, oare? Este greu? Dar, īn acelaşi timp, aceste gīnduri şi sentimente sīnt legăturile care leagă crucea noastră de Crucea lui Hristos, din care se revarsă pentru noi puteri mīntuitoare. Fără acestea, crucea rămīne tot īn spatele nostru şi ne apasă, dar nu are putere mīntuitoare, fiind despărţită de Crucea lui Hristos. Atunci nu mai sīntem purtătorii de cruce care se mīntuiesc şi nu ne mai putem lăuda īn Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. [...]

Dintre cele trei feluri de cruci, v-am vorbit cīte ceva despre primul, despre crucile din afară: suferinţele, nenorocirile şi lipsurile. Acum vă voi spune cīte ceva despre cel de-al doilea fel, crucile lăuntrice. Pe acestea le īntīlnim īn timpul luptei cu patimile şi cu poftele. Spune Sfīntul Apostol: Iar cei ce sīnt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul īmpreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24). Şi l-au răstignit? Aşadar, este vorba de o cruce pe care şi-au răstignit aceste patimi şi pofte. Care este crucea aceasta? Este lupta cu ele. A răstigni patimile īnseamnă a le face neputincioase, a le strivi, a le dezrădăcina. De va īnfrīnge omul vreo patimă de cīteva ori, o va face neputincioasă; de o va mai īnfrīnge de cīteva ori, o va strivi; dacă īncă o va īnfrīnge atunci o va dezrădăcina cu totul, cu ajutorul lui Dumnezeu. Şi fiindcă această luptă este anevoioasă, amară şi dureroasă, ea este cu adevărat o cruce īmplīntată īnlăuntrul nostru. Cel ce luptă cu patimile, uneori parcă are mīinile ţintuite, parcă i se pune pe frunte cununa de spini, inima īi este străpunsă de vie. Atīt este de greu şi de dureros. Fără osteneală şi fără durere nu se poate, pentru că patimile, deşi, venind din afară, ne sīnt străine, aşa de tare s-au lipit de trupul şi de sufletul nostru, īncīt au pătruns cu rădăcinile īn toate mădularele sufleteşti şi īn toate puterile noastre. Dacă te vei apuca să le dezrădăcinezi, doare. Doare, dar este mīntuitor şi această izbăvire nu se obţine altfel decīt prin durere. [...] Care patimă nu este dureroasă? Mīnia arde, invidia usucă, pofta trupească vlăguieşte, zgīrcenia nu te lasă să mănīnci şi să dormi, mīndria jignită roade ucigător inima; şi orice altă patimă - ura, suspiciunea, gīlceava, dorinţa de a fi pe placul oamenilor, atracţia pentru anumite lucruri şi persoane - ne pricinuieşte fiecare, suferinţa ei, astfel īncīt a trăi īn patimi este acelaşi lucru cu a merge desculţ pe lame de cuţit sau pe cărbuni aprinşi, sau a fi īn situaţia omului căruia şerpii īi īnveninează sīngele. Şi iarăşi, cine nu este lipsit de patimi? Toată lumea le are. Cītă vreme există mīndrie, există toate patimile, căci aceasta este mama patimilor şi nu umblă fără fiicele ei. Dar că nu fiecare le are pe toate īn aceeaşi măsură: la unul precumpăneşte una, la altul alta, care le dă tonul celorlalte. Iar dacă fiecare are patimi, īnseamnă că se şi chinuieşte din pricina lor. Fiecare este chinuit şi răstignit de patimi, īnsă nu spre mīntuire, ci spre pierzanie. Astfel, purtīnd patimile, te sfīşii cu ele şi pieri. Nu este oare mai bine să-ţi produci singur suferinţă īnlăuntrul tău, tot din pricina patimilor, īnsă nu spre pierzanie, ci spre mīntuire? Este de ajuns să schimbi direcţia cuţitului şi īn loc să te tai pe tine cu el, spre satisfacţia patimilor, să tai cu el patimile, pornind la luptă cu ele şi īmpotrivindu-te lor īn toate. Şi aici va fi durere şi suferinţă a inimii, dar durerea va fi tămăduitoare, va fi imediat urmată de o liniştire īmbucurătoare, aşa cum se īntīmplă cīnd rana este acoperită cu un plasture tămăduitor. Dacă te supără, de pildă, cineva, este greu să-ţi depăşeşti mīnia şi nu-ţi place; dacă o biruieşti, te linişteşti, dar dacă īi dai satisfacţie, multă vreme te vei frămīnta. De a fost cineva jignit, greu īi este să se biruiască pe sine şi să ierte; dacă iartă, pace dobīndeşte, iar de se răzbună, nu va avea linişte. Dacă s-a aprins o pasiune, greu este de stins; de o stingi, vei vedea lumina lui Dumnezeu, iar de nu, vei umbla ca ucis. Aşa stau lucrurile cu orice patimă. Şi patima te chinuieşte, dar şi lupta cu ea īţi pricinuieşte suferinţă. Īnsă prima te ucide, iar a doua te vindecă şi te izbăveşte. Oricărui pătimaş trebuie să i se spună: „Mori pe crucea patimilor tale! Rupe această cruce construieşte-ţi o alta: crucea luptei cu ele. Şi īţi va fi răstignirea pe această cruce spre mīntuire!” Toate acestea sīnt limpezi ca lumina zilei şi alegerea ar trebui să fie foarte uşoară. Totuşi, faptele nu o īndreptăţesc īntotdeauna.

Trebuie să ne mirăm de orbirea noastră. Suferă unul de cīte o patimă, dar tot īi dă apă la moară. Vede că, dīndu-i satisfacţie, īşi face din ce īn ce mai rău, dar tot nu se lasă. Avem o duşmănie inexplicabilă faţă de noi īnşine! Altul chiar se pregăteşte de luptă cu patima, dar imediat ce patima se trezeşte cu cererile ei, o urmează numaidecīt. Iar porneşte şi iar īi cedează. Face de cīteva ori aşa şi rezultatul este acelaşi. Suferim de o inexplicabilă vlăguire a puterii morale! Īn ce constau amăgirea şi īnşelarea? Īn faptul că patima, prin satisfacerea ei, promite o grămadă de plăceri, iar lupta cu ea nu promite nimic. Dar de cīte ori nu s-a verificat, oare, că satisfacerea patimii aduce nu fericire şi linişte, ci chin şi īntristare? Ea promite multe, dar nu dă nimic; iar lupta nu promite nimic, dar dă totul. Dacă nu ai trăit această experienţă, trăieşte-o şi vei vedea. Dar aici este nenorocirea noastră, că nu ne hotărīm s-o trăim. Motivul ar fi că ne este milă de noi īnşine. Auto-compătimirea este cel mai linguşitor trădător şi cel mai mare duşman al nostru, este primul plod al mīndrei. Ne este milă de noi īnşine şi ne ucidem cu mīna noastră. Credem că ne facem bine, dar ne facem rău; şi cu cīt mai rău ne facem, cu atīt mai mult vrem să ne facem rău. Astfel, răul creşte şi ne apropie de pieirea finală. Să ne īnsufleţim, aşadar, fraţilor, şi să ne urcăm cu curaj pe crucea răstignirii de sine, prin răstignirea şi dezrădăcinarea patimilor şi a poftelor. Să respingem mila de noi īnşine şi să īncălzim rīvna trudirii de sine. Să avem o inimă de doctor, care şi celor pe care-i iubeşte, şi celor de vază, la nevoie, le administrează tăieturi şi arsuri dureroase. Nu vă voi indica metoda şi īntreaga desfăşurare a luptei. Apucaţi-vă de treabă, şi ea vă va arăta singură şi vă va īnvăţa totul. [...]

Ne-a mai rămas să lămurim cel de-al treilea fel al crucii mīntuitoare pentru noi, crucea predării de sine īn voia lui Dumnezeu. Vă voi spune şi despre ea vreo două vorbe, pentru că īnvăţătura īntreagă īmi depăşeşte puterile. Pe această cruce se ridică creştinii cei mai desăvīrşiţi. Ei sīnt cei ce o cunosc şi ar putea vorbi limpede despre ea, pe larg şi cu putere. Cum ar putea alţii să vorbească aşa? Dar nu se poate să o trecem cu vederea, ca nu cumva cineva dintre voi, biruind vreo două patimi şi liniştindu-se cīt de cīt de frămīntarea lor dinăuntru, să creadă că a făcut deja tot ce trebuie şi se aşteaptă de la creştini. Nu, nici īn această situaţie nu a făcut īncă totul. Chiar şi cel ce s-a curăţat pe deplin de patimi nu a făcut īncă cea mai importantă faptă creştină, ci doar s-a pregătit pentru ea. Dacă te-ai curăţat de patimi, predă-te, curat, ca jertfă curată şi neprihănită lui Dumnezeu, căci numai o astfel de jertfa I se cuvine Neprihănitului. [...]

Aceasta este culmea desăvīrşirii creştine, la care este omul īn stare să ajungă. Ea este īnceputul stării viitoare, de după īnviere, cīnd Dumnezeu va fi prezent pe de-a-ntregul īn toţi. De aceea, toţi cei ce s-au īnvrednicit să atingă această stare se pun adesea īn contradicţie cu toate rīnduielile vieţii pămīnteşti şi ori suferă prigoane şi chinuri, ori devin şi sīnt consideraţi nebuni īntru Hristos, ori se retrag īn pustie. Dar cu toate aceste aspecte ale vieţii lor exterioare, lăuntrul lor este unul: sīnt uniţi cu Dumnezeu, trăind īn inimă numai cu Dumnezeu. [...]

Nu mai am nimic să vă spun despre aceasta. Şi pe acestea vi le-am spus numai ca să vă sugerez unde se află sfīrşitul, unde trebuie să fim şi să ajungem şi pentru ca, ştiind, să īnţelegeţi cu toţii că, orice aţi avea sau aţi face bun, să-l socotiţi drept nimic, dacă nu aţi ajuns pīnă la această īnălţime a vieţii duhovniceşti care ne-a fost menită şi care este aşteptată de la noi. Mulţi cred că viaţa creştină este la fel ca şi alte feluri de a trăi; nu este aşa. Ea īncepe prin pocăinţă, se continuă prin lupta cu patimile şi se īncheie prin răstignirea īmpreună cu Hristos a omului lăuntric curăţit de patimi şi prin cufundarea īn Dumnezeu. Aţi murit - spune Apostolul - şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos īntru Dumnezeu (Coloseni 3, 3). Aici, totul se săvīrşeşte īnlăuntru, este nevăzut pentru ochii oamenilor, fiind cunoscut doar conştiinţei şi lui Dumnezeu. Cele din afară sīnt aici nimic. Desigur că ele sīnt un ambalaj cuviincios, dar nu sīnt un martor hotărītor şi cu atīt mai puţin, nu le nasc pe cele dinăuntru. Atīt de adesea, comportamentul exterior cuviincios nu este decīt superbul ambalaj al unui mormīnt plin de oase!

Ştiind acestea, să stăm, fraţilor, pe Golgota, īn faţa crucilor, şi să īncepem să ne măsurăm cu ele şi pe ele cu noi, fiecăruia care i se potriveşte. Simon Cirineul, cel ce a purtat Crucea Domnului (Marcu 15, 21), este modelul acelor purtători de cruce care suferă necazuri şi privaţiuni exterioare. Tocmai v-am spus īnainte pe cine reprezintă tīlharul cel īnţelept răstignit şi pe cine, Domnul pe Cruce: primul, pe cel ce se luptă cu patimile, iar Domnul, pe bărbaţii desăvīrşiţi, răstigniţi prin predarea īn voia lui Dumnezeu. Dar crucea tīlharului celui rău pe cine reprezintă? Pe aceia care lucrează patimilor. Patimile īi chinuiesc, īi sfīşie, īi răstignesc de moarte, nedīndu-le nici o bucurie şi nici un fel de speranţă. După aceste semnalmente, măsoară-te cu fiecare dintre aceste cruci şi, după ele, află cine eşti: Simon Cirineul, tīlharul cel īnţelept sau cel ce īl imită pe Domnul Hristos, sau tīlharul cel rău, din pricina patimilor ce te consumă?

Aşa cum te vei găsi, aşa să-ţi aştepţi sfīrşitul. Voi adăuga numai: scoateţi-vă afară din minte cum că am putea, pe calea unei vieţi tihnite, să devenim cei ce se cuvine să fim īntru Hristos! La creştinii adevăraţi, dacă au cīte o mīngīiere, aceasta este cu totul īntīmplătoare; trăsătura cea mai definitorie a vieţii lor o formează suferinţele şi durerile, lăuntrice şi din afară, de voie şi de nevoie. Prin multe suferinţe se cuvine să intrăm īn Īmpărăţie, inclusiv īn cea lăuntrică. Primul, pas făcut aici - frīngerea voii dinspre rău īnspre bine, alcătuind inima pocăinţei - se reflectă īntr-o durere de moarte pricinuită ranei produse de frīngerea voii, care va sīngera, apoi, pe toată perioada luptei cu patimile şi care se va īnchide abia după dobīndirea neprihănirii, care īl ridică pe creştin pe crucea īmpreună-răstignirii cu Hristos, īn voia lui Dumnezeu. Totul este suferinţă, durere, strīmtorare. Putem spune că tihna este semnul drumului greşit, iar suferinţa, cel al drumului drept.

Cugetīnd la aceasta, bucuraţi-vă, purtători ai crucii! Iar vouă ce vă pasă, cei se staţi īn tihnă şi īn mīngīieri? Cuvīntul lui Avraam către cel bogat este īn pilda despre Lazăr şi bogatul nemilostiv. Aici vă mīngīiaţi, iar alţii suferă pentru Hristos şi pentru sfīnta Sa Lege; iar īn cealaltă lume va fi invers: cei ce au mers pe drumul crucii se vor mīngīia, iar cei ce s-au mīngīiat vor suferi. Voi spuneţi, de obicei: „Ce, nu avem voie nici măcar să ne distrăm sau să ne permitem vreo plăcere?” Faceţi īntīi ce este mai important, iar apoi permiteţi-vă şi aceasta. Unii n-au alte treburi decīt: azi să meargă la un bal, mīine la teatru, poimīine la plimbări, apoi la lecturi şi la conversaţii mondene şi la fel de fel de alte distracţii, trecīnd de la unele plăceri la altele. Iar la ce este mai important, la cum să ajungă ceea ce trebuie să fie fiecare creştin, nici nu se gīndesc. Ce fel de roade să aştepţi de la o astfel de viaţă? Credeţi că raportarea noastră lăuntrică la Dumnezeu, prin Hristos, va creşte de la sine, indiferent de aceste neorīnduieli din afară?! Cum să crească? Arde oare lumīnarea īn vīnt? Se plineşte, oare, viaţa de la otravă? Nu. Dacă vrei să-ţi fie bine, lasă mīngīierile, porneşte pe drumul crucii şi al pocăinţei, mistuieşte-te īn focul răstignirii de sine, căleşte-te īn lacrimile frīngerii inimii şi vei deveni aur sau argint sau piatră preţioasă şi, la timpul potrivit, vei fi luat de Stăpīnul ceresc pentru īnfrumuseţarea prealuminoaselor şi prealiniştitelor Sale lăcaşuri. [...]

Cum şi cu ce să ne hrănim sufletul, ca să sporească duhovniceşte

[...] Este un adevăr dumnezeiesc, care este oferit din belşug īn Biserică, tuturor celor ce vor să asculte; este oferit şi prin citirea cuvīntului lui Dumnezeu, şi īn predici, şi īn cīntările bisericeşti, şi īn toate rīnduielile şi tipicurile Bisericii, şi īn scrierile Sfinţilor Părinţi, şi īntr-o mulţime de cărţi mīntuitoare. Doritorii se adapă de aici din belşug cu lumina adevărului dumnezeiesc şi se veselesc de strălucirea lui. Dar nu toţi fac aşa şi nu toţi cei ce par a fi purtători ai adevărului lui Dumnezeu īl cuprind cu adevărat īn sufletul lor. Există oameni care īşi pierd zilele şi nopţile studiind vreo ştiinţă - matematică, fizică, astronomie, istorie şi altele - crezīnd că-şi hrănesc sufletul cu adevărul, dar sufletul lor se vlăguieşte şi se chinuieşte. De ce? Din pricină că nu se află adevăr acolo unde ei īl caută! Nu spun că ştiinţele n-ar putea cuprinde adevărul, ci că adesea ele īl izgonesc, īnlocuindu-l cu iluzii sau cu presupuneri potrivnice adevărului. Dar sufletul nu-l poţi īnşela, cum nu poţi īnşela pe un om īnfometat, dīndu-i o piatră īn loc de pīine. De aceea sufletul se chinuieşte! Dar acestea - ştiinţele - īncă par preocupări serioase. Dar ce să mai zicem de cititorii īmpătimiţi ai publicaţiilor noastre periodice? Priviţi cu cītă strădanie se zbate un tīnăr, sau uneori chiar unul mai puţin tīnăr să obţină cīt mai repede banalul număr al vreunei reviste lunare, cu cītă nestăpīnire se aruncă să devoreze, cum se zice, prada obţinută! Nu-i mai arde nici de mīncare, uită uneori şi de somn... Şi care-i folosul?! Două-trei fraze reuşite, cīteva fantezii mincinoase, cīteva presupuneri īnşelătoare, şi atīt... Restul nu-i bun de nimic. Iar sufletul rămīne nemulţumit. Luăm o altă carte, apoi alta... mereu, acelaşi lucru... Te doare sufletul! Īncepem conversaţiile... Mereu, acelaşi lucru, pentru că atīt subiectele conversaţiilor, cīt şi modul lor de tratare sīnt preluate din aceleaşi cărţi... Adăugaţi la aceasta mediocritatea ocupaţiilor şi a relaţiilor de zi cu zi şi veţi īnţelege că, dacă am descoperi acel auz care aude vocea sufletului, am desluşi un strigăt amar: „Scoateţi-mă afară din această īnchisoare!... Mă īnăbuş aici! Daţi-mi să privesc măcar o clipă lumina lui Dumnezeu!” Aşa şi este. Dar cine-l ascultă?! Vedeţi, aici nu este de bon ton să hrăneşti sufletul cu adevărul lui Dumnezeu... Şi sufletul se chinuieşte. Şi măcar dac-ar trebui să meargă departe după acest adevăr! Dar nu, el este aici, īnsă nu vor să-şi deschidă ochii ca să-i primească lumina. Intră īn biserică, ascultă ce se cīntă, ce se citeşte şi se face aici şi vei vedea lumina adevărului lui Dumnezeu. Deschide Evanghelia sau măcar ţine īn mīini această carte dumnezeiască şi deja se va bucura sufletul tău. Iar scrierile Părinţilor, nu avem destule acum, īn traduceri accesibile tuturor? [...] Dar noi nu cunoaştem toate aceste comori ale adevărului dumnezeiesc, n-am auzit nici de titlurile lor! Fraţi şi părinţi! Ce fel de creştini sīntem, cīnd nici nu ne atingem de cărţile īn care este explicat creştinismul, īn schimb citim cine ştie ce aiureli? Şi ne chinuim sufletul īntr-un īntuneric īnăbuşitor, noi, fiii zilei şi ai luminii, cum ne numea Sfīntul Apostol! [...] Acela care nu ştie decīt de baluri şi de teatre, de plimbări la serate, tablouri, scamatorii şi altele asemenea, cīnd rămīne singur cu el īnsuşi, sufletul aceluia tīnjeşte şi suferă de dor. Şi sufletul īi spune atunci: „Mă sufoc... Ia-mă de aici şi du-mă acolo unde aerul este īntotdeauna curat şi cerul este senin”. [...] Iată de ce sīnt bolnave, suferinde şi tīnjesc sufletele celor cufundaţi numai īn griji lumeşti sau numai īn treburile de la serviciu sau, şi mai rău, īn lucruri pătimaşe, iar a face vreo faptă bună nici nu le trece prin minte. Cu toate că nu pierd nici o părticică hrănitoare pentru suflet, ea se ofileşte tot mai mult. Nu vreau să spun că treburile de la serviciu şi cele ale traiului zilnic - grijile de familie, negustoria, feluritele tranzacţii şi īntreprinderi ar fi păgubitoare de suflet... Nu. Nu ele īnsele sīnt păgubitoare, ci păgubitor este a ne ocupa numai de ele, neglijīnd faptele bune, cīt şi preocuparea cu ele nu īntru slava lui Dumnezeu, ci pentru anumite scopuri individualiste. Aşa cum sevele trupului nostru se transformă īn sīnge viu prin unirea cu oxigenul din aer, la fel toate treburile, şi cele de la serviciu, şi cele ale traiului zilnic se pot transforma īntr-o stihie hrănitoare de suflet, dacă le vom īnchina lui Dumnezeu! Iar cīnd nu facem aşa şi nici fapte bune nu avem, atunci cu ce să se hrănească sufletul?! [...] Asta-i tot dar, fraţilor, pe toate acestea le cunoaşteţi! Ştiţi că sufletul, luminat din belşug de lumina adevărului lui Dumnezeu, păstrat īn aerul curat şi ceresc al rugăciunilor şi al ierurgiilor Bisericii şi īntărit cu hrana bogată a faptelor bune, este asemeni unui copac răsădit līngă ape izvorītoare, care-şi va da rodul la timpul cuvenit, şi frunza nu-i va cădea. Iar un alt suflet, lipsit de toate acestea, se aseamănă cu o plantă nobilă ţinută cu cruzime, īntr-un loc fără lumină, fără aer curat şi fără umezeală, şi care se vlăguieşte! Le ştiţi pe toate acestea. Fericiţi sīnteţi, dacă le faceţi. De ce, omule, īţi tiranizezi sufletul, robindu-te, orb şi fără socotinţă, zbuciumului vieţii lumeşti?! Aceste gīnduri, pe care vi le-am expus acum, mi le-a sugerat ziua de astăzi, īnchinată Sfīntului Ioan Scărarul, care a trăit īn pustie şi a fost un īndrumător al vieţii pustniceşti. Mulţi cred că pustia sau lăcaşurile de īnsingurare sīnt locuri uscate, care nu oferă nimic hrănitor pentru suflet. Dar priviţi faptele Sfīntului Ioan, deschideţi Scara lui şi citiţi orice din ea şi veţi vedea cītă viaţă şi putere era īn el! Pustia epuizează numai trupul, dar sufletul īl hrăneşte din belşug cu felurite bunuri cereşti. Lumea vi se pare bogată, dar ea īngraşă numai trupul, dar sufletul īl epuizează prin īnfometare, neoferindu-i o cīt de mică părticică hrănitoare. Chivernisiţi-vă viaţa după această deosebire, toţi cei ce vreţi să vă creşteţi sufletul ca să devină un pom viu, vrednic de a fi răsădit īn Raiul ceresc. [...]

Fii asemenea Sfintei Maria Egipteanca īn pocăinţă şi īn autoīndreptare

[...] Dar va spune cineva: „Maria Egipteanca, model de urmat?! Oare chiar trebuie ca toată lumea să fugă īn pustie, īn locuri nelocuite, īn munţi?” Nu, nu toată lumea. Dar toţi trebuie să o aibă drept model īn truda ei de autoīndreptare, īn hotărīrea ei neclintită de a-şi schimba viaţa şi īn felul cum a ajuns la această hotărīre. Iată părţile care trebuie urmate! Cum a ajuns Cuvioasa Maria la hotărīrea de a-şi schimba viaţa? Domnul a adus-o. Pentru ce? Deoarece, īn pofida patimii năprasnice care o stăpīnea, ea nu se gīndise niciodată să rămīnă pentru totdeauna īn această amară robie. Ea a suferit silnicia cărnii şi a vrăjmaşului care lucra prin această carne şi s-a lăsat pradă pasiunii, dar nu pīnă la sfīrşit. Domnul S-a milostivit de suferinţele făpturii şi a venit s-o elibereze din legăturile care o chinuiau. Aceasta este īnvăţătura la care să luăm aminte din viaţa Sfintei Maria Egipteanca.

Aşadar, de are cineva nefericirea să se afle īn robia vreunei patimi trupeşti sau sufleteşti, să aibă măcar atīta tărie ca să nu se robească ei fără putinţă de īntoarcere, să nu se asemene acelora care, căzuţi pradă deznădejdii, se dedau preacurviei. Patima īl leagă pe om şi īl duce legat spre fapte pe placul ei; dar tu, fiind chiar īn lanţurile robiei, manifestă-ţi măcar dorinţa de a nu face asemenea lucruri, rămīi măcar nemulţumit de ele. Să nu spui: „Ei, nu-i nimic, probabil, ... Să rămīnă cum a fost sau să meargă lucrurile ca pīnă acum.” Ci, la fel ca cel ce este dus legat şi nu are putere să se īmpotrivească, dar măcar se propteşte cu picioarele, aşa şi tu, indiferent de tăria patimii care te stăpīneşte, arată-ţi măcar prin ceva revolta faţă de ea, şi spune: „E pentru ultima oară, nu mă mai las”; şi, de cazi iarăşi, spune la fel, şi tot aşa, dar spune nu doar cu limba, ci şi cu inima şi strigă după Domnul spre ajutor. Aşa cum cel ce a fost legat şi dus prizonier de vrăjmaş, avīnd, totuşi, posibilitatea de a striga, strigă, doar, doar l-o auzi cineva şi l-o elibera, la fel strigă şi tu către Domnul: „Doamne! Mai īnainte de a muri, izbăveşte-mă! Doamne, īnainte de obştescul sfīrşit, dăruieşte-mi pocăinţă!” şi vei fi auzit. După cum pruncul īnfăşat, culcat īn leagăn, care nu poate să-şi mişte nici mīinile, nici picioarele, īşi apucă, totuşi, mama de inimă prin ţipătul său şi o atrage, ca vrăjită spre el, dacă la fel vei striga şi tu, īl vei atrage pe Domnul, Cel ce a spus că mai degrabă mama īşi va uita pruncul, decīt īi va uita El pe cei care īl cheamă.

Cīnd, īn sfīrşit, Domnul va veni la tine, ia aminte, atunci, frate, să nu-ţi īngădui să nu te foloseşti cum se cuvine de această mare milostivire a lui Dumnezeu faţă de tine. Te vei asemăna atunci Sfintei Maria, pe cīnd era īn faţa intrării īn mormīntul Domnului şi fusese prinsă de judecata lui Dumnezeu. După cum ea, lovită de o putere nevăzută, nu stătu mult pe gīnduri, ci īnţelese imediat motivul, care era păcatul ei, şi luă imediat hotărīrea să părăsească acest păcat păgubitor şi să nu se mai īntoarcă la el niciodată, aşa trebuie să faci şi tu. Ia aminte deci! Atunci cīnd o puternică remuşcare a conştiinţei, sau frica de judecată şi de moarte, sau apropierea unui pericol atīrnīnd ca o sabie deasupra capului tău, sau sentimentul măreţiei lui Dumnezeu şi al marii Lui bunătăţi, sau orice altceva īţi va cutremura profund inima şi īţi va scutura toate īncheieturile, astfel īncīt vei simţi că ţi-au căzut toate lanţurile care te strīmtorau pīnă atunci - să ştii că s-a atins de tine harul lui Dumnezeu şi că te slobozeşte să calci pe calea binelui - slobozenie care pīnă atunci īţi lipsea. Ia aminte! Acest moment este foarte preţios! Ceea ce simţi atunci este lucrarea harului... Adaugă aici şi lucrarea ta, adică spune aşa: „Murdar am trăit, făcīnd pe plac patimilor... De acum nu voi mai face aşa.” Apoi, mărturisindu-te şi primind dezlegare, ţine-te de făgăduinţa făcută...

Aşa a făcut Sfīnta Maria. Nu şi-a amīnat pe mīine hotărīrea de a-şi schimba viaţa, ci s-a hotărīt imediat, şi aşa făcu. La fel trebuie să facă fiecare. Harul, cīnd vine, dezleagă imediat legăturile patimii, dar dacă cineva nu se hotărăşte imediat să părăsească faptele păcătoase, atunci se leagă din nou īn aceleaşi lanţuri. Cīnd Īngerul se arătă Apostolulul Petru īn īnchisoare, acestuia īi căzură lanţurile, dar dacă apoi nu l-ar fi urmat pe Īnger afară din temniţă, ci ar fi rămas īnăuntru, ar fi venit paznicul temniţei, l-ar fi pus iarăşi īn fiare şi ar fi īncuiat temniţa... Şi ar fi rămas Sfīntul Petru prizonier mai departe. Aşa īl leagă la loc lanţurile patimii pe acela care, simţind lucrarea harului lui Dumnezeu slobozindu-l din patimi, nu se hotărăşte imediat să-şi schimbe viaţa, ci amīnă pentru altă dată. Nu amīna, frate! Căci nu ştii de va mai veni vreodată un moment atīt de prielnic.

Luīnd hotărīrea neclintită de a te īndrepta, trebuie cu adevărat să īncepi imediat īndreptarea, aşa cum a făcut Sfīnta Maria. Lăsīndu-le pe toate, īntărită cu Sfintele Taine, călăuzită de sfaturile părintelui duhovnicesc, ea se īndreptă spre pustia de dincolo de Iordan, īn īnsingurare, post şi rugăciune, pentru a dezrădăcina deprinderile păcătoase īnsămīnţate īn ea şi cultivate de viaţa vicioasă. Apucă-te şi tu imediat de trudă şi de nevoinţe. Desigur, nu toţi au aceeaşi cale de īntoarcere. Unul se īndepărtează īn pustie şi trăieşte īn īnsingurare; altul se duce la mīnăstire şi se mīntuieşte printre fraţi; altul rămīne īn rīnduiala vieţii civile şi de familie, comune tuturor. Mulţi au parcurs deja toate aceste căi; pe fiecare dintre ele au mers cei care s-au mīntuit şi mulţi oameni mari. Ce cale să aleagă fiecare să hotărască fiecare, după īnclinaţia sa, după inspiraţia harului lui Dumnezeu şi după sfatul părintelui său duhovnicesc. Trebuie numai să ştii că fără muncă nu poţi face nimic. Pe toţi cei ce vor să biruie carnea ce se luptă cu ei īi aşteaptă un mare război. Cīte nu a răbdat Cuvioasa Maria!... Pe fiecare īl aşteaptă strădania! Trebuie, cum am spus mai īnainte, să īndepărtăm tot ceea ce poate să ne hrănească patimile; iar aceasta cere destul efort. Trebuie să lucrăm tot ceea ce poate hrăni şi īntări noua noastră viaţă; dar nici aceasta nu se face fără efort. Trebuie să ne povăţuim īn adevărul lui Dumnezeu, să ne aflăm cīt se poate de des sub lucrarea Sfintelor Taine, participīnd la sfintele slujbe ale Bisericii, să ne luptăm cu patimile şi să facem fapte bune, opuse deprinderilor păcătoase; dar toate acestea sīnt muncă. Iar, ceea ce este cel mai important: să nu rămīnem niciodată singuri... Lipeşte-te de părintele tău duhovnicesc, găseşte-ţi pe cineva de aceleaşi convingeri cu tine, adīnceşte-te īn povăţuirile Sfinţilor Părinţi şi nu īntreprinde nimic fără să te interesezi pe la toate aceste surse. Nu īncerca s-o copiezi īn toate pe Cuvioasa Maria. Ea a trăit singură, dar calea ei a fost special aleasă astfel de Dumnezeu. Nouă ne este mai bine să ne ţinem de rīnduiala generală a vieţii. Vulturul pluteşte singuratic īn īnalturi, atīt de sus, că se īntīmplă să nu-l vedem. Dar el este vultur... Aşadar, imită trudele de īndreptare ale Cuvioasei Maria, statornicia ei īn această luptă şi devotamentul ei neclintit faţă de făgăduinţa făcută... Iar īn celelalte, mergi pe calea obştească a celor ce se mīntuiesc. Īnsă fii tare, nu-ţi permite să te moleşeşti şi, după ce te-ai trudit puţin, să nu-ţi īnchipui că ai făcut totul, căci sfīrşitul īncununează opera. Īntipăreşte-ţi īn minte de pe acum acest sfīrşit fericit şi mergi spre el - după cuvīntul Apostolului - uitīndu-le pe cele vechi şi năzuind spre cele dinainte, pīnă cīnd vei ajunge la lăcaşul de odihnă, pregătit de Domnul tuturor truditorilor Săi. Amin.

Bibliografie: Sfīntul Teofan Zăvorītul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, Bucureşti, 2000


CUVĪNTUL SFĪNTULUI SIMEON NOUL TEOLOG - DESPRE DUHOVNICIE

Cuvīnt scris către cineva care era un fiu al său duhovnicesc despre mărturisire şi despre cine sīnt cei ce au primit puterea de a dezlega şi lega păcatele

[...] Căci noi credem că poruncile Iubitorului de oameni Dumnezeu sīnt păzite de către noi şi ne silim spre acestea neştiind că mai degrabă noi sīntem păziţi de acelea; căci cel ce păzeşte poruncile dumnezeieşti nu le păzeşte pe acelea, ci se păzeşte pe sine īnsuşi de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi despre care Pavel a arătat că sīnt nenumăraţi şi īnfricoşători zicīnd: Lupta noastră nu este īmpotriva sīngelui şi trupului, ci īmpotriva duhurilor răutăţii din cele cereşti (Efeseni 6, 12), adică cele din văzduh, care sīnt mereu gata de luptă īn chip nevăzut īmpotriva noastră.

Aşadar, cine păzeşte poruncile e de fapt păzit de ele şi nu pierde bogăţia īncredinţată lui de Dumnezeu; dar cel ce le dispreţuieşte se află gol, cade uşor īn mīinile vrăjmaşilor şi, pierzīnd toată bogăţia, ajunge, cum spuneam, datornic Īmpăratului şi Stăpīnului a toate pentru toate acelea, pentru care nu-i este cu putinţă omului să dea ceva īn schimb sau pe care nu-i este cu putinţă să le găsească; căci sīnt cereşti şi El a venit şi vine īn fiecare zi din ceruri dăruindu-le şi īmpărţindu-le credincioşilor; şi atunci iarăşi unde le vor putea găsi cei ce le-au primit şi le-au pierdut? Cu adevărat nicăieri! Īntrucīt nici Adam nici vreunul din fiii lui n-a fost īn stare să lucreze rechemarea lui īnsuşi sau a rudelor lui, decīt numai Domnul nostru Iisus Hristos Care, fiind Dumnezeu mai presus de fire, S-a făcut fiul lui (Adam) după trup şi venind l-a ridicat cu putere dumnezeiască din cădere şi pe acela şi pe noi. Iar cel ce crede că nu trebuie să păzească toate poruncile, ci doar unele, şi pe celelalte lăsīndu-le, să ştie că, dacă neglijează fie şi una singură, va pierde astfel toată bogăţia.

Īnchipuieşte-ţi poruncile ca pe doisprezece bărbaţi īnarmaţi stīnd īn cerc īn jurul tău şi păzindu-te pe tine, care stai gol īn mijlocul lor; īnchipuieşte-ţi apoi iarăşi alţi războinici potrivnici care-i īnconjoară din toate părţile pe aceştia (doisprezece) căutīnd să pună mīna pe tine şi să te īnjunghie numaidecīt. Dacă unul din cei doisprezece şi-ar lăsa din voie proprie postul, nu s-ar mai īngriji de strajă şi şi-ar lăsa locul său ca pe o uşă deschisă inamicului, care va fi folosul de la ceilalţi unsprezece bărbaţi atunci cīnd unul din aceia intră īn mijloc şi te taie īn bucăţi fără cruţare, dat fiind că aceia nu se pot īntoarce să vină īn ajutorul tău, căci chiar dacă ei īnşişi ar voi să se īntoarcă, vor fi omorīţi şi ei de inamici. Aşa va fi negreşit şi cu tine dacă nu păzeşti poruncile; căci, dacă ai fost rănit de vrăjmaşul tău şi ai căzut la pămīnt, toate poruncile se vor depărta de la tine şi după puţin timp puterea te va părăsi. [...]

De aceea, mai īntīi să fugim de păcat; şi chiar dacă am fost răniţi de săgeata lui, să nu zăbovim īndulcindu-ne de veninul lui ca de miere, nici să ne facem, ca ursoaica rănită, īncă şi mai mare rana prin făptuirea lui ci īndată să alergăm la doctorul duhovnicesc şi să vomităm veninul păcatului prin mărturisire scuipīnd otrava lui, şi să primim cu sīrguinţă epitimiile date de el ca pe un antidot al pocăinţei, să le săvīrşim mereu cu credinţă fierbinte şi să ne luptăm cu frica lui Dumnezeu. Căci toţi cei care au deşertat toată bogăţia īncredinţată lor şi şi-au mīncat averea părintească cu desfrīnatele şi cu vameşii (Luca 15), a căror conştiinţă e īncovoiată de multa lor ruşine şi nu pot să şi-o īndrepte fiindcă nu mai au īndrăznire (spre Dumnezeu), toţi aceştia caută pe drept cuvīnt un om al lui Dumnezeu care să se facă un sponsor al datoriei lor, ca prin acesta să se apropie de El; lucru care, pe cīt socot, e cu neputinţă fără pocăinţa sinceră şi ostenitoare a celui ce vrea să se īmpace cu Dumnezeu. Căci nu s-a auzit vreodată, nici nu stă scris īn dumnezeieştile Scripturi să primească cineva păcatele altuia şi să dea seamă pentru el fără ca acela care a păcătuit să fi arătat mai īntīi roade vrednice de pocăinţă proporţional cu felul păcatului şi să fi pus la baza ei ostenelile lui; căci zice glasul Inainte-mergătorului Cuvīntului: Faceţi roade vrednice de pocăinţă şi nu socotiţi să spuneţi īn voi īnşivă: Avem părinte pe Avraam! (Matei 3, 8-9), fiindcă Īnsuşi Domnul nostru a spus despre cei ce au o astfel de dispoziţie lipsită de minte, aşa: Amin zic vouă, chiar dacă Moise şi Samuil se vor ridica īn picioare ca să fie aleşi fiii şi fiicele lor, nu vor fi aleşi (Ieremia 15, 1). Deci ce vom face sau ce mod de iertare a datoriei şi rechemare din cădere vom inventa noi care vrem să ne pocăim? Ascultaţi şi, cu darul lui Dumnezeu, voi examina chestiunea pentru fiecare dintre voi!

Caută, dacă vrei, un mijlocitor, doctor şi sfătuitor bun, pentru ca să-ţi dea, ca un sfătuitor bun, moduri de pocăinţă potrivite cu sfatul bun, ca un doctor să-ţi dea leacul corespunzător fiecărei răni, iar ca un mijlocitor să ţi-L facă milostiv pe Dumnezeu, stīnd īnaintea Lui faţă către faţă prin rugăciune şi intervenţie la El pentru tine. Să nu te lupţi, aşadar, să-ţi afli un sfătuitor şi un aliat linguşitor şi rob al pīntecelui, ca nu cumva să te īnveţe, potrivindu-se cu voinţa ta, nu cele pe care le iubeşte Dumnezeu, ci cele pe care le primeşti tu şi aşa să rămīi iarăşi cu adevărat vrăjmaş neīmpăcat cu El; nici unul neexperimentat, ca nu cumva prin multa lui tăiere şi prin tăieturile şi arderile nelavremea lor să te arunce īn adīncul disperării, sau prin compătimirea lui peste măsură să te lase bolnav părīndu-ţi-se că eşti sănătos - lucrul cel mai cumplit - şi aşa să te predea osīndei veşnice cum nu speri, fiindcă acest lucru ni-l oferă boala care omoară īmpreună sufletul. Dar un mijlocitor īntre Dumnezeu şi om nu cred că e aşa de simplu de găsit, căci nu toţi cei ce coboară din Israel sīnt şi israeliţi (Romani 9, 6), ci cei ce ştiu limpede sensul acestui nume (Israel) şi au o minte care vede pe Dumnezeu (Facerii 32), şi nici toţi cei chemaţi cu numele lui Hristos nu sīnt cu adevărat creştini, căci nu tot cel ce-Mi spune: Doamne! Doamne! - zice Hristos - va intra īn Īmpărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu (Matei 7, 21); precum şi iarăşi: Mulţi īmi vor zice īn ziua aceea: Doamne, īn numele Tău am scos demoni! şi Eu le voi zice: Amin, zic vouă, nu vă cunosc pe voi. Duceţi-vă de la Mine voi, lucrătorii fărădelegii! (Matei 7, 22-23; 25, 12).

De aceea, deci, noi toţi, atīt cei ce mijlocesc, cīt şi cei ce au păcătuit şi vor să se īmpace cu Dumnezeu, trebuie să luăm aminte, fraţilor, ca nici cei ce mijlocesc să nu-şi atragă mīnie īn loc de răsplată, nici cei ce am jignit şi sīrguim să ne īmpăcăm să nu īntīlnim un sfătuitor vrăjmaş, ucigaş şi rău īn loc de un mijlocitor; căci unii ca aceştia vor auzi cu ameninţare īnfricoşătoare: Cine v-a pus pe voi stăpīnitori şi judecători ai poporului Meu (Ieşirea 2, 14) şi iarăşi: Făţarnice, scoate mai īntīi bīrna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău (Matei 7, 5); iar „bīrn㔠e aici o patimă sau o poftă care īntunecă ochiul sufletului; şi iarăşi: Doctore, vindecă-te pe tine īnsuţi! (Luca 4, 23); şi iarăşi: Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce istoriseşti tu dreptăţile Mele şi iei legămīntul Meu īn gura Ta? Căci tu ai urīt povăţuirea şi ai aruncat cuvintele Mele īnapoia Ta (Psalmi 49, 16-17); şi Pavel zice: Cine eşti tu care judeci pe sluga altuia? Pentru stăpīnul ei stă sau cade ea; dar Dumnezeu are putere să o facă să stea (Romani 14, 4) prin robul Său credincios.

De aceea, fraţi şi părinţi ai mei, mă īnfiorez şi tremur şi vă rog pe voi toţi, asigurīndu-mă şi pe mine īnsumi prin chemarea mea adresată vouă, să nu fiţi cu dispreţ faţă de aceste taine dumnezeieşti şi īnfricoşătoare pentru toţi, să nu vă jucaţi cu cele care nu sīnt de joacă, nici să nu lucraţi īmpotriva sufletului vostru din pricina slavei deşarte, a iubirii de slavă, a iubirii de cīştig sau a nesimţirii; căci din pricina faptului că sīnteţi numiţi „rabi” şi „părinţi” se īntīmplă să primiţi gīnduri străine. Să nu răpim - rogu-vă! - fără ruşine aşa, pur şi simplu, demnitatea Apostolilor, lăsīndu-ne povăţuiţi de acest exemplu din lume: căci dacă ar cuteza cineva cu īndrăzneală să se asemene reprezentantului īmpăratului pămīntesc şi ar fi prins că ţine şi face īn ascuns cele īncredinţate aceluia, ori va vesti şi va face acestea īn public, acesta şi părtaşii şi supuşii lui vor fi supuşi unor pedepse extreme spre īnfricoşarea altora şi vor fi de rīs la toţi ca unii lipsiţi de minte şi simţire, ce vor păţi atunci īn viitor cei ce răpesc cu nevrednicie vrednicia [demnitatea] Apostolilor?

Căci nu trebuie să vreţi să vă faceţi mijlocitori ai celorlalţi īnainte de a vă fi umplut voi īnşivă de Duhul Sfīnt şi īnainte de a fi cunoscut īn simţirea sufletului că sīnteţi iubiţi ca nişte prieteni de Īmpăratul a toate, căci nu toţi cei ce cunosc pe īmpăratul pămīntesc pot să mijlocească la el pentru alţii; foarte puţini pot face aceasta: numai cei care au cīştigat īndrăznire către el prin virtutea, sudorile şi slujirile lor şi n-au nevoie de un mijlocitor, ci grăiesc cu īmpăratul gură către gură. Dar la Dumnezeu, părinţilor şi fraţilor, nu vom păzi oare această rīnduială? Nu vom cinsti pe Īmpăratul ceresc măcar la fel cu cel pămīntesc? Ne vom dărui nouă īnşine tronurile de-a dreapta şi de-a stānga răpindu-le īnainte de a le cere şi a le primi? O, ce īndrăzneală! Ce ruşine ne va cuprinde! Căci dacă nu vom fi īnvinuiţi pentru altceva, atunci chiar şi numai pentru aceasta vom fi lipsiţi cu necinste de şederea pe tronurile din faţă şi vom fi azvīrliţi īn focul cel nestins ca nişte dispreţuitori. Dar acestea sīnt de ajuns spre povăţuirea celor ce vor să ia seama la ei īnşişi, căci din această pricină am făcut acest cuvīnt extins, măcar că el ne-a abătut de la tema noastră. Să spunem īnsă acum, copile, ceea ce ne-ai cerut să afli.

Că e īngăduit unui monah care nu are preoţie să ne mărturisească, acest lucru īl vei afla făcīndu-se de toţi de cīnd a fost dată de Dumnezeu moştenirii Lui haina şi ţinuta pocăinţei şi s-au numit monahi precum stă scris īn de Dumnezeu insuflatele scrieri ale Părinţilor, peste care aplecīndu-te vei găsi drept adevărate cele zise. Īnaintea acestora īnsă numai arhiereii au primit puterea [autoritatea] de a dezlega şi lega prin succesiune de la dumnezeieştii Apostoli; odată cu trecerea timpului arhiereii devenind netrebnici, această īnfricoşătoare īntreprindere a trecut la preoţi care aveau o viaţă neprihănită şi s-au īnvrednicit de harul dumnezeiesc; după care şi aceştia ajungīnd amestecaţi şi atīt arhiereii, cīt şi preoţii asemănīndu-se restului poporului şi celor mulţi care cad, ca şi acum, īn duhul rătăcirii şi al grăirii deşarte şi pier, ea a trecut, precum s-a zis, la poporul ales al lui Dumnezeu, adică la monahi, nu fiindcă ar fi fost luată de la preoţi sau arhierei, ci fiindcă aceştia s-au īnstrăinat pe ei īnşişi de ea; căci orice preot e pus mijlocitor īntre Dumnezeu şi oameni către Dumnezeu - cum zice Pavel - şi trebuie să aducă jertfă pentru popor ca şi pentru el īnsuşi (Evrei 5, 1-3).

Dar să īncepem cuvīntul de mai sus şi să vedem de unde, cum şi cui i-a fost dată dintru īnceput această putere [autoritate] de a sluji cele sfinte şi de a dezlega şi lega, şi īn această ordine, aşa cum ai īntrebat, aşa şi dezlegarea [problemei] se va face limpede nu numai pentru tine, ci şi pentru toţi oame­nii. Cīnd Domnul şi Dumnezeul şi Mīntuitorul nostru a spus omului care avea mīna uscată: „Iertate īţi sīnt păcatele”, evreii care au auzit aceasta au spus: Acesta huleşte, căci cine poate ierta păcatele decīt Unul Dumnezeu? (Matei 9, 3). Căci iertarea păcatelor nu fusese dată īncă nici de profeţi, nici de preoţi, nici de vreunul din patriarhii din vremea de pe atunci; drept pentru care cărturarii au avut dificultăţi īntrucīt, li se vestea o īnvăţătură nouă şi un lucru uimitor [paradoxal]. Din această pricină, Domnul nu le-a făcut reproşuri, ci mai degrabă i-a īnvăţat dăruindu-le iertarea păcatelor ceea ce nu ştiau, arătīndu-Se pe Sine Īnsuşi ca Dumnezeu şi nu ca om; căci acestora le zice: Dar ca ştiţi că Fiul Omului are putere [autoritate] să ierte păcatele (Matei 9, 6) iar celui cu mīna uscată īi spune: īntinde mīna ta şi el a īntins-o şi ea s-a făcut din nou sănătoasă ca şi cealaltă (Matei 12, 13), īncredinţīnd prin minunea văzută lucrul mai mare şi nevăzut (Dumnezeirea Lui). Tot aşa i-a făcut şi lui Zaheu (Luca 19, 1), tot aşa şi desfrīnatei (Luca 7, 36), tot aşa şi lui Matei vameşul (Matei 9, 9), lui Petru care L-a tăgăduit de trei ori (Ioan 18, 17), ologului (Ioan 5, 5), căruia vindecīndu-l i-a zis: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătu­ieşti, ca să nu-ţi fie şi mai rău (Ioan 5, 14). Spunīnd aceasta, a arătat că acela a căzut īn boală prin păcat şi, izbăvit fiind de aceasta, a luat şi iertarea păcatelor sale nu pentru că s-a rugat multă vreme, nu din pricina postului sau a culcării pe jos, ci numai din pricina īntoarcerii lui, a credinţei lui neşovăielnice, a retezării răului, a pocăinţei adevărate şi a multelor lacrimi, ca desfrīnata (Luca 7, 38-44) şi ca Petru care a plīns cu amar (Matei 26, 75).

De aici s-a făcut īnceputul acestui mare dar cuvenit lui Dumnezeu Singur, Care l-a şi avut El Singur. Vrīnd apoi să urce la cer, a lăsat ucenicilor īn locul Lui această harismă. Dar cum le-a dat această demnitate şi autoritate? Să aflăm şi cui, şi cītor şi cīnd? Cei unsprezece ucenici mai de seamă fiind adunaţi īmpreună şi uşile fiind īncuiate, El a intrat şi stīnd īn mijlocul lor, a suflat aspra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfīnt, cărora le iertaţi păcatele, iertate să fie, iar cărora le ţineţi, ţinute să fie (Ioan 20, 22-23). Nu le porunceşte nimic despre epitimii pentru că aveau să fie īnvăţaţi de Duhul Sfīnt.

Deci, precum s-a zis, Sfinţii Apostoli au transmis prin succesiune această autoritate celor ce deţineau scaunele lor, dat fiind că nimeni dintre ceilalţi nu īndrăznea nici măcar să se gīndească la aşa ceva. Astfel, ucenicii Domnului au păzit cu exactitate această autoritate. Dar, cum am spus, o dată cu trecerea timpului, cei vrednici s-au amestecat cu cei nevrednici şi au fost acoperiţi de mulţime, unul ambiţionīnd să aibă īnaintea altuia prezidarea [adunărilor bisericeşti] făţărnicind ipocrit virtutea. Căci de cīnd cei ce deţineau scaunele Apostolilor s-au arătat trupeşti şi iubitori de plăcere şi de slavă şi au īnclinat spre erezii, harul dumnezeiesc i-a părăsit şi această autoritate a fost luată de la ei. De aceea, lăsīnd ei şi toate celelalte pe care trebuie să le aibă cei ce slujesc cele sfinte, li s-a cerut numai să fie ortodocşi. Dar eu cred că nu erau nici măcar aceasta; căci ortodox e nu numai cel ce nu introduce dogme noi īn Biserica lui Dumnezeu, ci şi cei ce şi-au agonisit o viaţă īn acord cu cuvīntul drept [al īnvăţăturii]. Pe unul ca acesta patriarhii şi mitropoliţii din diverse timpuri fie l-au căutat, dar nu l-au găsit, fie găsindu-l, l-au preferat īn locul lui pe cel nevrednic, cerīndu-i numai să expună īn scris simbolul credinţei şi acceptīnd numai acest lucru: ca el să nu fie nici un zelos pentru bine, nici să se lupte cu cineva din pricina răului, pretinzīnd că aşa se menţine pacea īn Biserică - lucru care īnsă e mai rău decīt orice duşmănie şi pricină de mare neaşezare.

Din această pricină deci, preoţii s-au făcut netrebnici şi au ajuns ca poporul, căci nefiind sare [a pămīntului], cum a zis Domnul (Matei 5, 13), ca să strīngă şi să reţină prin mustrări viaţa destrămată a altora, ci, mai mult, cunoscīndu-şi şi acoperindu-şi unii altora patimile, au ajuns mai răi decīt poporul, iar poporul mai rău decīt ei. Dar unii din popor s-au arătat mai buni chiar decīt mulţi preoţi, luminīnd īn acea beznă lipsită de lumină ca nişte cărbuni; căci dacă aceia ar fi luminat, potrivit cuvīntului Domnului (Matei 5, 16) prin viaţa lor ca soarele, atunci aceşti cărbuni nu s-ar fi arătat scīnteind, ci ar fi fost arătaţi negri de lumina mai limpede. Dar, fiindcă īntre oameni a rămas numai ţinuta şi haina preoţiei, darul Duhului a trecut la monahi ca la unii care au venit prin fapte la viaţa Apostolilor şi s-a făcut cunoscut prin semne. Dar şi aici diavolul a lucrat cele ale sale, căci văzīnd că aceştia s-au arătat ca nişte noi ucenici ai lui Hristos īn lume şi că străluceau prin viaţa şi minunile lor, introducīnd īntre ei pe fraţii mincinoşi, vasele lui, i-a amestecat cu aceştia şi după puţin timp aceştia īnmulţindu-se, aşa cum vezi, şi monahii au ajuns netrebnici şi s-au făcut cu totul nemonahi.

Aşadar, nici monahilor numai cu haina, nici celor hirotoniţi şi īnscrişi īn treapta preoţiei, nici celor cinstiţi cu demnitatea arhieriei, adică patriarhilor, mitropoliţilor şi episcopilor nu li s-a dat de la Dumnezeu pur şi simplu aşa şi numai din pricina hirotoniei şi a demnităţii ei şi puterea de a ierta păcatele - să nu fie! - ci li s-a īngăduit numai să slujească cele sfinte, şi socot că multora din aceştia nici măcar aceasta - ca nu cumva, iarbă fiind, să fie arşi! - ci numai acelora care īntre preoţi, arhierei şi monahi se numără prin curăţie īmpreună cu corurile ucenicilor lui Hristos.

Deci de unde vor īnţelege aceştia că sīnt īnscrişi īmpreună cu cei de care s-a vorbit şi de unde īi vor recunoaşte cu exactitate pe aceştia cei care-i caută? După ceea ce a īnvăţat Domnul zicīnd astfel: „Iar celor ce cred le vor urma aceste semne: īn Numele Meu demoni vor izgoni, īn limbi noi vor grăi” - ceea ce este īnvăţătura de Dumnezeu insuflată şi folositoare a Cuvīntului, şerpi vor lua, şi chiar băutură de moarte de vor bea, nu-i va vătăma (Marcu 16, 17-18); şi iarăşi: Oile Mele ascultă glasul Meu (Ioan 10, 27); şi iarăşi: După roadele lor īi veţi cunoaşte (Matei 7, 16). După care roade? După cele a căror mulţime o enumera Pavel zicīnd: Iar roadă Duhului e iubirea, pacea, mărinimia, bunătatea, credinţa, blīndeţea, īnfrīnarea (Galateni 5, 22), şi īmpreună cu ele: milostivirea, iubirea de fraţi, milostenia şi cele ce urmează acestora; la care se adaugă: Cuvīntul īnţelepciunii, cuvīntul cunoaşterii, darurile minunilor şi celelalte multe pe care le lucrează unul şi acelaşi Duh īmpărţind fiecăruia după cum vrea El (1 Corinteni 12, 8-11). Deci cei ce au ajuns la īmpărtăşirea acestor harisme - fie a tuturor, fie īn parte după cum le era de folos - s-au īnscris īn corul Apostolilor, iar cei ce ajung aşa şi acum sīnt īnscrişi tot acolo. De aceea, şi aceştia sīnt lumina lumii, cum zice Hristos Īnsuşi: Nimeni aprinzīnd lumina nu o pune sub obroc sau sub pat, ci īn sfeşnic, ca să lumineze tuturor celor din casă (Matei 5, 14-15). Dar unii ca aceştia se recunosc nu numai după acestea, ci şi din purtarea vieţii lor. Căci exact aşa īi vor recunoaşte cei care-i caută şi se vor recunoaşte fiecare din ei pe sine īnsuşi, dacă, după asemănarea Domnului nostru Iisus Hristos, nu numai n-au socotit ca o ruşine, ci drept cea mai mare slavă umilinţa şi smerenia; dacă au arătat, ca şi Acela, ascultare nefăţarnică faţă de părinţii şi călăuzitorii săi, īncă şi faţă de cei ce le poruncesc duhovniceşte; dacă au iubit necinstirea, ocările, bīrfelile şi defăimările şi i-au primit pe cei care li le-au adus ca pe unii care le-au făcut cel mai mare bine şi s-au rugat din suflet cu lacrimi pentru ei; dacă au scuipat pe toată slava din lume şi au socotit ca nişte gunoaie desfătările din ea - dar ce să mai lungesc cuvīntul spunīnd altele multe şi vădite? Dacă fiecare din cei zişi se găseşte pe sine īnsuşi realizīnd toată virtutea pe care o auzim citindu-se īn Sfintele Scripturi şi a străbătut de asemenea toată făptuirea celor bune, a cunoscut īn fiecare din acestea progresul, schim­barea, treapta şi a fost luat spre īnălţimea slavei dumnezeieşti, atunci poate cineva să se cunoască pe sine īnsuşi ca ajuns şi părtaş al lui Dumnezeu şi al harismelor Lui şi va fi cunoscut aşa şi de cei ce văd bine, ba chiar şi de cei cu vedere slabă; şi aşa unii ca aceştia ar putea spune cu īndrăzneală tuturor: Pentru Hristos facem solie ca şi cum Dumnezeu v-ar īndemna prin noi: īmpăcaţi-vă cu Dumnezeu! (2 Corinteni 5, 20). Căci toţi cei care au păzit aşa poruncile lui Dumnezeu pīnă la moarte, care şi-au vīndut averile lor şi le-au īmpărţit săracilor, aceştia şi-au pierdut īn lume sufletele lor din pricina iubirii lui Dumnezeu şi le-au găsit īn viaţa veşnică; iar găsindu-şi sufletele lor, le-au găsit īn lumina gīndită cu mintea (inteligibilă) şi aşa īn această lumină au văzut Lumina cea neapropiată, pe Dumnezeu Īnsuşi, după cum stă scris: īntru lumina Ta vom vedea lumină (Psalmi 35, 9). Deci cum anume va putea găsi cineva cele pe care le are sufletul? Ia aminte! Sufletul fiecăruia e o drahmă pe care a pierdut-o nu Dumnezeu, ci fiecare din noi (Luca 15, 8) cufundīndu-se īn īntunericul păcatului. Hristos īnsă, Lumina cea adevărată, venind şi īntīlnindu-i pe cei ce-L caută cum ştie numai El Īnsuşi, le-a dăruit harul de a-L vedea pe El Īnsuşi. Aceasta īnseamnă a-ţi găsi sufletul: a vedea pe Dumnezeu, a ajunge īn Lumina Lui mai īnalt decīt toată creatura văzută şi a-L avea Păstor şi Īnvăţător pe Dumnezeu, de la care va cunoaşte, dacă vrei, şi puterea (autoritatea) de a dezlega şi lega şi, cunoscīnd-o exact, se va īnchina Celui ce i-a dat-o şi o va comunica celor ce au nevoie de ea. Unora ca acestora ştiu, copile, că li se dă puterea (autoritatea) de a dezlega şi lega de către Dumnezeu Tatăl şi Domnul nostru Iisus Hristos prin Duhul Sfīnt: celor ce sīnt fii ai Lui prin īnfiere, Sfinţi şi robi ai Lui. Unui părinte ca acesta (lui Simeon Evlaviosul) i-am fost ucenic şi eu; el n-avea hirotonia de la oameni, dar m-a īnscris īn ucenicie cu mīna sau cu Duhul lui Dumnezeu şi mi-a poruncit mie, celui pus de mult īn mişcare spre aceasta cu dorinţă tare de Duhul Sfīnt, să primesc frumos hirotonia de la oameni după modelul ur­mat de obicei.

Prin urmare, fraţilor şi părinţilor, să ne rugăm mai īntīi să ajungem astfel şi aşa numai să vorbim cu alţii despre eliberarea de patimi şi primirea gīndurilor şi să căutăm un asemenea duhovnic. Să căutăm deci mai bine cu osteneală astfel de bărbaţi, care sīnt ucenici ai lui Hristos şi cu chinul inimii şi lacrimi multe să-L rugăm zile īntregi ca să dea jos vălul de pe ochii inimilor noastre ca să-i recunoască, īn cazul īn care se va găsi unul ca acesta īn această generaţie rea şi vicleană, pentru ca, găsindu-l, să primim prin el iertarea păcatelor noastre, supunīndu-ne poruncilor şi rīnduielilor lui din tot sufletul, aşa cum şi acela ascultīnd cuvintele lui Hristos s-a făcut părtaş al harului şi darurilor Lui şi a primit de la El puterea [autoritatea] de a dezlega şi lega păcatele aprins fiind de Duhul Sfīnt, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi īnchinăciunea, īmpreună cu Tatăl şi cu Fiul Său Unul-Născut īn veci. Amin. [...]

Către unul din ucenicii lui cu privire la modul īn care poate cineva să recunoască un bărbat sfīnt şi despre cum sau făcīnd ce anume īl va găsi şi, după ce a dat de unul ca acesta, cum trebuie să fie faţă de el

[...] De aceea avem nevoie de multă rīvnă şi purtare de grijă, de multă luare-aminte, de multă priveghere şi multe rugăciuni ca să nu cădem īn nici o rătăcire, minciună, apostol mincinos sau prooroc mincinos, īn cazul īn care nu vom dobīndi un călăuzitor adevărat şi iubitor de Dumnezeu şi care să aibă pe Hristos īn el şi să cunoască cuprinzător propovăduirea Apostolilor, canoanele şi poruncile lor şi dogmele Sfinţilor Părinţi, sau, ca să spun mai bine, care să cunoască voile şi tainele Stăpīnului şi Īnvăţătorului Apostolilor, Hristos. Un asemenea īnvăţător trebuie să căutăm şi să găsim, care mai īntīi să le fi auzit şi īnvăţat cu cuvīntul, iar mai apoi să fi fost īnvăţat şi īn chip tainic şi īn adevăr de Īnsuşi Duhul Mīngīietorul prin făptuire şi experienţă, ca să se īnvrednicească şi el să audă de la Hristos Īnsuşi Care i-a īnvăţat pe Apostoli: Taina Mea e pentru Mine şi pentru cei ai Mei şi: Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele Īmpărăţiei Cerurilor (Matei 13, 11). Căci dacă vom căuta, vom găsi negreşit, pentru că Dumnezeu nu e nedrept, nici nu se bucură de pierzania oamenilor, ci precum este scris: Aşa a iubit Dumnezeu lumea că pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede īn El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16). Deci, dacă L-a dat morţii pe Fiul Său Unul-Născut ca să ne mīntuim prin El, cum e cu pu­tinţă oare atunci cīnd īl rugăm să ne trimită sau, ca să spun mai bine, să ne arate un rob al Lui sfīnt şi adevărat ca să ne călăuzească spre mīntuire şi să ne īnveţe căile Lui; cum e cu putinţă, zic, să ascundă un asemenea om de noi şi să ne lipsească de un călăuzitor? Nu, nu! Nu e cu putinţă. Iar acest lucru trebuie să-l credem din ceea ce s-a făcut cu sutaşul Corneliu care, deşi era păgīn, dar temător de Dumnezeu cu toată casa lui, pentru .că făcea multe milostenii poporului şi chema mereu pe Dumnezeu, de aceea la ceasul al nouălea al zilei i s-a arătat īn chip vădit Īngerul lui Dumnezeu care a venit la el şi i-a spus: Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit spre pomenire īnaintea lui Dumnezeu. Şi acum trimite bărbaţi la Ioppe şi cheamă să vină un oarecare Simon care se numeşte Petru. El este găzduit la un oarecare Simon, tăbăcar, a cărui casă e līngă mare (Faptele Apostolilor 10, 4-6). Vezi că bine am spus că avem nevoie de multă rīvnă şi purtare de grijă ca să găsim un adevărat ucenic al lui Hristos? Şi gīndeşte-te ce spune Scriptura: Iar Corneliu era bărbat cucernic şi temător de Dumnezeu cu toată casa lui (Faptele Apostolilor 10, 2), fiindcă nu numai pe sine īnsuşi, ci şi pe toţi casnicii lui i-a īnvăţat să se teamă de Dumnezeu. Şi e lucru frumos şi lăudabil īnaintea lui Dumnezeu ca să ne īngrijim nu numai de folosul nostru, ci şi de toţi cei ce sīnt īmpreună cu noi. Lucru pe care acel sutaş īl făcea şi īnainte de a fi fost īnvăţat de Apostoli şi poruncile Apostolilor care hotărăsc ca nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare ale altuia (1 Corinteni 10, 24) le īmplinea şi făcea multe milostenii şi chema pe Dumnezeu ziua şi noaptea; şi īnainte de a crede īn Dumnezeu săvīrşea īn chip vădit porunca Stăpīnului nostru Dumnezeu Care hotărăşte: Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi īn ispită (Matei 26, 41) şi: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide (Matei 7, 7). Ai văzut necredinciosul, păgīnul care n-a auzit cīndva cuvīntul lui Dumnezeu şi făcea poruncile Evangheliei cu rīvnă īnainte de a fi fost īnvăţat de altul? Cerea cu evlavie şi primea; căuta cu milostenie şi afla; bătea cu postul şi rugăciunea şi i s-a deschis. A trimis, spune (Scriptura), la Ioppe după Simon cel numit şi Petru - o, dar minunat! o, binefacere uimitoare!, care era găzduit de un oarecare Petru tăbăcarul, a cărui casă era līngă mare. Vezi că Īngerul i-a descoperit nu numai numele lui, dar şi numele celui ce-l primea şi locul unde era găzduit? Iar Īngerul a făcut acest lucru, ca să nu se īnşele Corneliu şi să cheme pe altcineva īn locul lui Petru şi să dea peste un lup īn loc de un păstor.

Dacă vrei şi tu să primeşti pe adevăratul, credinciosul şi alesul ucenic al lui Hristos, du şi tu o asemenea viaţă, fă şi tu fapte asemănătoare, cazi şi cheamă şi tu la fel pe Dumnezeu prin milostenie, post şi rugăciune şi vei deschide ochii sufletului tău să vezi un asemenea om şi tu, aşa cum l-a văzut Corneliu pe Īnger. Imită-l pe el, cel necredincios, şi tu cel ce spui că eşti credincios; pe el, păgīnul şi neīnvăţatul şi tu cel ce te numeşti creştin din pruncie, cel ce spui că ai fost hrănit cu īnvăţăturile Apostolilor şi te īnalţi cu cugetul ascultīnd flecărelile celor mai neīnvăţaţi. Imită pe sutaşul, tu, care-ţi conduci numai casa ta şi īn tot felul şi purtarea de grijă te īndreptezi pe tine īnsuţi şi pe cei ce sīnt sub puterea ta. Dacă dispreţuieşti lucrurile ce se găsesc īn puterea ta şi īn voinţa ta, precum şi poruncile lui Dumnezeu pe care le cunoşti, nu le faci, ci eşti nepăsător faţă de ele şi nu te īndrepţi nici pe tine īnsuţi, nici pe cei pe care-i ai īn stăpīnirea ta, spune-mi cum vrei atunci să-ţi arate Dumnezeu un īnvăţător care să te īnveţe cele mai desăvīrşite şi mai īnalte? Şi dacă Dumnezeu nu ţi-l arată, cum e cu putinţă să-l găseşti şi să-l recunoşti? Sau cum īl vei primi fără şovăială ca sfīnt? Sau cum vei primi de la Dumnezeu plată de sfīnt şi drept? Nu! Nu! Nu va avea loc aceasta. De aceea, celor ce erau rīvnitori şi purtau de grijă de mīntuirea lor şi īncepeau de la ei īnşişi cele ce privesc mīntuirea, celor care, pe cīt le era cu putinţă, căutau pe Dumnezeu şi lucrau binele, acestora Dumnezeu le-a descoperit şi atunci şi le descoperă şi acum Apostoli, Prooroci, Drepţi şi Sfinţi, li i-a făcut cunoscuţi iar ei i-au primit, i-au cinstit ca pe nişte īnvăţători ai evlaviei, ca pe nişte mijlocitori ai lui Dumnezeu. De aceea au păzit şi cuvintele lor ca pe nişte legi dumnezeieşti şi au primit şi ei plata pe care le-a dat-o acelora şi chiar şi acum, dacă se găsesc unii ca aceia, vor primi plată ca şi aceia. Dar pe cei ce dispreţuiesc pe ceilalţi şi se socotesc pe ei īnşişi īnţelepţi şi se află īn negrijă şi nepăsare şi nu cheamă pe Dumnezeu ca sutaşul Corneliu şi cei asemenea lui, cu toată rīvna, cu milostenie, cu post şi cu rugăciune, mai ales acum cīnd aproape toţi sīntem īnvăţaţi din copilărie de către Prooroci şi Apostoli voia lui Dumnezeu şi cele de folos nouă, pe unii ca aceştia, spun, Dumnezeu īi lasă să se găsească īn rătăcirile īn care au căzut ei singuri, care, īntunecaţi fiind de īntunericul patimilor, poftelor şi voilor lor şi umblīnd īntru ele ca īntr-o noapte adīncă, īşi găsesc şi asemenea īnvăţători. Şi pe drept cuvīnt, căci stăpīnitorul īntunericului are īntotdeauna şi slujitorii şi ucenicii lui care umblă īn īntuneric, pe care unii ca aceia īi găsesc şi-i primesc cu bucurie ca pe unii de un gīnd cu ei şi sīnt īnvăţaţi de aceştia aceleaşi lucruri pe care şi le-au ales mai īnainte şi au preferat să le facă ei īnşişi spre pierzania lor. Căci cine nu ştie că dintru īnceput diavolul a ridicat īmpotriva Proorocilor - prooroci mincinoşi, īmpotriva Apostolilor - apostoli mincinoşi, īmpotriva īnvăţătorilor sfinţi - sfinţi mincinoşi şi īnvăţători mincinoşi şi se luptă īn diferite chipuri să-i īnşele pe cei nepăsători cu cuvinte mincinoase şi să-i arunce īn prăpastia pierzaniei? Pe aceştia i-a descoperit Apostolul zicīnd: Vă rog, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi scandaluri īmpotriva īnvăţăturii pe care aţi primit-o şi depărtaţi-vă de la ei. Căci unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pīntecului lor, şi prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare īnşeală inimile celui fără de răutate (Romani 16, 17-18). Deci cei ce vor să fugă de unii ca aceştia cum sfătuieşte Apostolul, trebuie să se separe de faptele īntunericului, căci īntrucīt vor să fie robi acestora şi să umble īn īntuneric, nu pot să fugă de asemenea īnvăţători, nici să vină la lumina adevăraţilor īnvăţători.

Tu deci, copilul meu duhovnicesc īn Domnul, auzind dumnezeiasca Scriptură care spune: Vai celor īnţelepţi pentru ei īnşişi şi ştiutori īnaintea lor (Isaia 5, 21), ia seama cu frică şi cutremur la cele spuse. Căci cuvīntul acesta este despre mīntuirea sufletească şi dacă vrei să-ţi agoniseşti un bărbat duhovnicesc şi sfīnt şi un īnvăţător adevărat, nu socoti că ai putea să-l recunoşti tu īnsuţi după ştiinţa ta, fiindcă acest lucru e cu neputinţă, dacă nu te lupţi īnainte de toate celelalte, precum spuneam, cu fapte bune, cu milostenie, cu post, cu rugăciune şi cu cerere necontenită, ca Dumnezeu să-ţi fie īmpreună-lucrător şi ajutor spre aceasta. Şi dacă te-ai īnvrednicit să-l găseşti cu ajutorul şi harul lui Dumnezeu, atunci arată-i cea mai mare purtare de grijă şi rīvnă, multă smerenie, multă evlavie, cinste covīrşitoare, credinţă curată şi neşovăielnică. De ce? Ca să nu-ţi cīştigi osīndă şi pedeapsă īn loc de răsplată, fiindcă despre unii ca aceştia a spus Mīntuitorul nostru şi Dumnezeu: Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine vă nesocoteşte, pe Mine Mă nesocoteşte (Matei 10, 40; Luca 10, 16). Se cade, aşadar, fraţilor, să-i primim pe unii ca aceştia ca pe Hristos Īnsuşi, pentru că toate cele făcute lor se raportează la Īnsuşi Stăpīnul Hristos şi Dumnezeul nostru, iar El şi le īmpropriază şi le socoteşte ca şi cum le-ar pătimi El Īnsuşi; precum, iarăşi, cele ce se fac īnvăţătorilor mincinoşi se raportează la antihrist şi cei care-i primesc, īl primesc pe acesta şi pe īnsuşi diavolul. Şi să nu pretexteze unii că nu-i cunoaşte zicīnd: „De unde aş putea să-i cunosc pe unii ca aceştia? Şi eu sīnt om şi nimeni nu cunoaşte gīndurile altui om decīt duhul care locuieşte īn el.” Nimeni să nu ia acest cuvīnt drept un pretext īntemeiat. Căci dacă ar fi cu neputinţă să fie recunoscut, n-ar mai fi poruncit Domnul: Feriţi-vă de prooroci mincinoşi, adică de īnvăţători mincinoşi care vin la voi īn blană de oaie, dar pe dinăuntru sīnt lupi răpitori. După roadele lor īi veţi cunoaşte! (Matei 7, 15-16). Deci, dacă Stăpīnul Hristos spune adevărul, cum şi spune, ne este cu putinţă să-i recunoaştem după cele ce le fac şi le spun. Să spunem mai īntīi care sīnt roadele adevărului, ale Duhului Sfīnt, iar apoi ni se vor arăta şi roadele celui potrivnic şi rău, şi din aceste roade veţi cunoaşte foarte bine cum sīnt vădiţi cei adevăraţi, drepţi şi sfinţi şi aceia care nu sīnt aşa şi făţarnici; şi eu nu spun nimic de la mine, ci din cuvintele Mīntuitorului şi ale Sfinţilor Lui Apostoli cu care voi īncerca să īncredinţez şi iubirea voastră. Ascultă deci ce spune Domnul nostru Iisus Hristos: Fericiţi cei săraci cu duhul. Fericiţi cei ce plīng. Fericiţi cei blīnzi (Matei 5, 3-5). Şi iarăşi: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi, rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi prigonesc (Matei 5, 44). Cuvīnt deşert să nu iasă din gura voastră. Amin, zic vouă, pentru orice cuvīnt deşert oamenii vor da socoteală īn ziua judecăţii (Matei 12, 36). Şi iarăşi: Dacă nu vă īntoarceţi şi vă faceţi ca nişte prunci, nu veţi intra īn Īmpărăţia Cerurilor (Matei 18, 3). Şi īn altă parte spune: Īn aceasta vor cunoaşte toţi că sīnteţi ucenici ai Mei, de veţi avea iubire unii faţă de alţii (Ioan 13, 35). Şi iarăşi: Cum puteţi crede, cīnd primiţi slavă de la oameni, şi slava de la Stăpīnul Dumnezeu n-o căutaţi? (Ioan 5, 44). Căci oricine se īnalţă pe sine īnsuşi va fi smerit, şi cine se smereşte pe sine īnsuşi va fi īnălţat (Matei 23, 12). Şi nu spune că va fi īnălţat īn slava lumească, ci se subīnţelege că va fi īnălţat tainic īntru schimbare duhovnicească. Acestea Domnul şi Stăpīnul nostru Hristos le strigă īn chip vădit īn fiecare zi. Ascultă-l īnsă şi pe Apostolul Pavel care spune: Roadă Duhului este iubirea, bucuria, pacea, mărinimia, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blīndeţea, īnfrīnarea, curăţia (Galateni 5, 22-23); şi iarăşi: Iubirea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, [...] toate le suferă, toate le rabdă; iubirea nu cade niciodată (1 Corinteni 13, 4-5, 7). Ascultă-l şi pe Ioan Teologul care spune: Copilaşilor, nu iubiţi lumea nici cele din lume (1 Ioan 2, 15). Căci iubirea lumii e vrăjmaşă faţă de Dumnezeu. Astfel īncīt, fraţii mei, cine iubeşte lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu (Iacob 4, 4). Cine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni n-are parte de Īmpărăţia Domnului nostru şi Dumnezeu (1 Ioan 3, 15; 1 Corinteni 6, 9-10). Īn aceasta se recunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului, după iubire şi după ură (1 Ioan 3, 10). Căci cine iubeşte pe Dumnezeu iubeşte şi pe cei făcuţi de El, adică pe fraţii săi. Iar cine urăşte pe vreunul din fraţii săi, acesta e născut din diavolul şi iubirea lui Dumnezeu nu este īn el (1 Ioan 3, 8; 4, 20-21). Deci cei ce au discernămīnt, ştiu īn acest mod cine sīnt fiii lui Dumnezeu şi cine sīnt fiii diavolului. Iar roadele Preasfīntului şi bunului Duh sīnt cele pe care le-am spus mai sus. Se cade, aşadar, să vădim şi roadele duhului celui rău, ca să le recunoaşteţi şi să distingeţi, cum spuneam, lumina de īntuneric, dulcele de amar şi binele de rău. Luaţi aminte deci la Stăpīnul şi Dumnezeul nostru iarăşi Care zice: Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune (Matei 7, 17); şi iarăşi: Omul bun din comoara lui bună scoate afară cele bune, pe cīnd omul rău din comoara lui cea rea scoate afară cele rele (Matei 12, 35); şi iarăşi: Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici şi va īnvăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema īn Īmpărăţia Cerurilor (Matei 5, 19); şi ce spune, iarăşi, despre cărturari şi farisei? Leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor să le mişte nici măcar cu degetul. Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni, căci īşi lăţesc filacteriile şi măresc ciucurii de la poalele veşmintelor şi le place să stea īn capul mesei la ospeţe şi īn băncile dintīi īn sinagogi şi să li se plece lumea īn pieţe şi să fie numiţi de oameni: Rabi! (Matei 23, 4-7). Aşadar, cīnd vezi pe cineva care face ceva din toate acestea şi caută cu trudă slava omenească, şi calcă poruncile lui Dumnezeu ca să placă oamenilor, să ştii că e un rătăcit şi nu spune adevărul. Fiindcă zice Apostolul: Cītă vreme īntre voi este pizmă şi ceartă şi dezbinări, nu sīnteţi oare trupeşti? (1 Corinteni 3, 3). Iar omul trupesc şi sufletesc nu cuprinde, nu primeşte cele ale Duhului, căci pentru el sīnt nebunie (1 Corinteni 2, 14). Dar cine nu cuprinde cele ale Duhului, e vădit că n-are īn el nici pe Duhul; şi cine n-are īn el Duhul Sfint, acela nu este al lui Hristos, precum īntăreşte Pavel zicīnd: Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Romani 8, 9).

Ai auzit acum care sīnt ai lui Hristos şi care sīnt ai lui antihrist. De aici ai cunoscut foarte sigur că aceia care sīnt atenţi īi recunosc uşor şi pe cei buni şi pe cei răi; fiindcă cei ce nu sīnt atenţi nu-i recunosc nu numai pe ceilalţi oameni, dar nu se recunosc nici măcar pe ei īnşişi. Pentru că atunci cīnd cineva are griji şi īmprăştieri, ca şi cum ar fi nemuritor īn lumea aceasta, şi-şi petrece zi şi noapte numai īn lucrurile lumeşti şi născoceşte feluri cum să cīştige, să-şi facă case frumoase, īşi strīnge mulţime de dobitoace, animale şi sclavi şi-şi agoniseşte vase, haine şi covoare scumpe, şi-şi face orice alt capriciu şi desfătare trupească, unul ca acesta - spune-mi! - se recunoaşte pe sine īnsuşi? Nu. Nu se recunoaşte, desigur, nici pe sine īnsuşi, nici cele făcute de el. Se cunoaşte pe sine numai că e acelaşi, dar prin cele ce face arată că nu se cunoaşte pe sine īnsuşi şi starea lui, nici nu ştie ce face. Căci vieţuieşte ca şi cum ar fi nemuritor, şi cu gura spune că azi sīntem iar mīine nu mai sīntem, dar prin lucrurile pe care le face pregăteşte cele pentru al căror sfīrşit bun e nevoie de mulţi ani. Mărturiseşte că lucrurile lumii sīnt nimic şi trecătoare, dar se sfădeşte şi luptă cu fratele său pentru ele. Spune cu īnţelepciune: „Sīnt pulbere şi cenuşă” şi se găteşte cu podoabe şi prin aceasta arată că e mai presus decīt ceilalţi oameni. Ascultă dumnezeieştile Scripturi care spun: „Vai!” celor ce trăiesc īn desfătări tolăniţi pe cuverturi delicate (Amos 6, 4) şi depune orice străduinţă ca să-şi facă patul din camera sa mai strălucitor, cuverturile lui mai delicate şi masa lui mai bogată şi gătită, iar acest lucru īl arată nu numai mirenilor asemenea lui, dar şi monahilor care vin pe la el, care nu numai nu admiră aceste lucruri, dar se şi īntristează pentru cei ce le au şi-i plīng pentru neştiinţa lor. Căci pentru cele de care s-ar cădea să se ruşineze cīnd atīţia fraţi sau, mai bine zis, Hristos, flămīnzesc, ei se laudă şi se trufesc socotindu-le podoabă şi nu simt că prin cele ce fac dau mărturie despre ei īnşişi că sīnt lacomi, nedrepţi cu săracii şi nemilostivi. Aşadar, - spune-mi! - unul ca acesta cum se va cunoaşte pe sine īnsuşi? Īn ce stare se găseşte şi căror patimi e īnrobit? Cu adevărat nu se cunoaşte pe sine īnsuşi, chiar dacă i se pare că se cunoaşte. Iar cel care nu se cunoaşte pe sine īnsuşi şi starea lui, cum va putea să-l cunoască pe altul şi patimile altuia? Cum poate orbul să-l distingă pe altul şi să recunoască dacă e orb sau vede? Nu, nu e cu putinţă. Deci, precum spuneam, copilul şi fratele meu, dacă n-ajunge cineva să se cunoască mai īntīi pe sine īnsuşi şi neputinţa lui prin milostenie, prin post, prin priveghere şi rugăciune necontenită, acela nu poate să cunoască nici că fără un părinte duhovnicesc, o călăuză şi un īnvăţător, e cu neputinţă ca omul să păzească poruncile lui Dumnezeu şi să vieţuiască virtuos şi să nu fie prins de cursele diavolului. Şi cel care nu ştie aceasta, e de presupus că acesta n-are nevoie de īnvăţătură, sfat, povăţuire sau ajutor de la alţii şi e plin de mīndrie, fără ca măcar să simtă că nu ştie nimic şi se găseşte īn adīncul neştiinţei sau, mai bine zis, al pierzaniei, şi nu poate īnţelege nici măcar că se află īmpreună cu cei pierduţi. Fiindcă această neştiinţă e ca o albeaţă pe ochii spirituali ai sufletului şi nu ne lasă să privim limpede, ca să iubim lumea şi lucrurile lumii. Căci pe cīt se depărtează mintea noastră de amintirea lui Dumnezeu, de moarte şi de judecata viitoare, şi nu socoteşte cele bune ce sīnt păstrate pentru drepţi, nici chinurile focului veşnic, īntunericului, scrīşnirii dinţilor, pe care le vor primi păcătoşii care se cufundă cu totul īn griji şi īn īnchipuirile lumii, adică īn bogăţie, slavă şi desfătare şi īn toate celelalte lucruri lumeşti pe care oamenii le socotesc slăvite şi strălucite, pe cīt zic, se predă mintea noastră acestora, pe atīt se īnvīrtoşează mai mult şi īncetul cu īncetul se tulbură şi īntunecă şi īntreaga minte ajunge ca acoperită de un văl, iar atunci vin neştiinţa desăvīrşită şi uitarea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea, cīnd David a păcătuit şi a păţit acelaşi lucru, a chemat pe Dumnezeu şi a zis: Descoperă ochii mei şi voi īnţelege minunile din Legea Ta (Psalmi 118, 18). Ai văzut că ochii īi erau acoperiţi? Ai văzut că a strigat lui Dumnezeu să i-i descopere? Acelaşi lucru fă-l şi tu, copilul meu şi Dumnezeu nu va trece cu vederea chemarea pe care o faci din tot sufletul.

Dacă vei asculta şi-ţi vei deschide ochii sufletului, atunci oriunde ai privi, mai īntīi te vei cunoaşte pe tine īnsuţi şi starea ta, apoi şi toate cele pe care ţi le-am spus mai sus şi-i vei socoti din toată inima ta drept sfinţi şi mai presus decīt tine nu numai pe cei evlavioşi şi virtuoşi, dar şi pe orice om, mic şi mare, drept şi păcătos, ba chiar şi pe cei ce păcătuiesc īn chip vădit. Şi acest lucru īţi va fi semn vădit atīt pentru tine, cīt şi pentru oricare altul, că ai primit iertarea păcatelor tale, cīnd vei ajunge la aceste măsuri şi la această stare bună; fiindcă sfīnta smerenie care se găseşte īn aceste măsuri şi īn cel care a ajuns la ele, īi dăruieşte mai īntīi harisma de a gīndi că nu e nimeni dintre toţi oamenii mai păcătos decīt el sau mai josnic şi de nimic decīt el, şi de a se socoti pe sine īnsuşi păcătos cu toată simţirea sufletului său şi cu toată certitudinea şi că el singur va pieri şi va fi predat osīndei (iadului). Deci, dragul meu copil şi frate, luptă să dobīndeşti această smerenie şi nu spune „acest lucru e cu neputinţă pentru mine”; nici, iarăşi, „acest lucru e potrivit monahilor şi nu celor ce se găsesc īn lume”; fiindcă Hristos a dat poruncile Lui comune tuturor şi nu le-a poruncit separat pe unele monahilor, iar pe altele mirenilor. Şi acestea le-au realizat şi strămoşii dinainte de Legea lui Moise şi cei de după ea. Ascultă-l pe Iov care spune: Sīnt pămīnt şi cenuşă (Iov 30, 19; Facerea 18, 27), şi pe David care zice: Iar eu vierme sīnt şi nu om (Psalmi 21, 6). Ai văzut cuvinte de smerenie? Ai văzut suflet care se socoteşte pe sine īnsuşi mai dispreţuit decīt orice om, mic şi mare? Imită, aşadar, şi tu pocăinţa lui David şi atunci vei dobīndi smerenia lui. Căci prin smerenie se risipeşte pīcla neştiinţei care a acoperit mintea şi se scutură acoperămīntul ei; iar cīnd mintea s-a descoperit, atunci ne cunoaştem şi pe noi īnşine şi vedem şi starea noastră care e, vedem şi rănile şi īntinăciunile sufletului nostru. Şi atunci nu numai că gīndim şi vorbim smerit, dar ne ruşinăm şi de soare şi de stele şi de toate făpturile lui Dumnezeu care au fost făcute pentru noi, iar noi L-am mīniat pe Dumnezeu Care le-a făcut şi am călcat nu numai o poruncă, ci pe toate şi nu mai īndrăznim nici măcar să ne ridicăm ochii şi să privim şi nu ne mai socotim vrednici nici măcar să mīncăm din roadele pămīntului, ci noi īnşine spunem că e drept să murim de foame şi de sete. Şi nu mai putem nici măcar să ne uităm la icoanele lui Hristos şi ale Sfinţilor Lui, īntrucīt sīntem īntinaţi, īmpuţiţi şi păcătoşi, ci ni se pare că sfintele icoane ne īnghit şi pe noi şi faptele noastre. De aceea nici nu mai īndrăznim să ne apropiem de ele şi să le sărutăm şi socotim o mare ruşine să apropiem buzele noastre necurate şi īntinate de cele curate şi sfinte. Iar cīnd vrem să intrăm īn biserica lui Dumnezeu, ne cuprinde frică şi cutremur, ca unii care intrăm cu nevrednicie, ca nu cumva să nu se rupă īn două podeaua bisericii şi să cădem de vii īn iad. Acestea şi altele mai multe ne īnvaţă sfīnta smerenie şi ea ne preface, ne schimbă şi oarecum ne creează şi ne face smeriţi, astfel īncīt de acum īncolo, dacă vom vrea, să nu mai putem gīndi sau să spunem despre noi īnşine vreun lucru mare şi īnalt, ci să rămīnem īnlemniţi şi inscripţionaţi ca nişte statui. Această sfīntă smerenie ne īnvaţă că nu putem īnvăţa nimic bun fără īnvăţător, iar celor ce ne īntreabă şi ne spun: „Oare ştii ce citeşti?”, ea ne īnvaţă să le răspundem: „Cum putem īnţelege cele ce le citim, dacă nu ne va călăuzi cineva?” (Faptele Apostolilor 8, 30-31). Ea ne īnvaţă să nu umblăm pe calea pe care n-o cunoaştem fără călăuză; ea ne porunceşte ca atunci cīnd vrem să ne pocăim, să nu ne apropiem de Dumnezeu fără un mijlocitor şi călăuzitor. Căci dacă ne īndeamnă să ne ruşinăm de cer, de pămīnt şi de făpturile lui Dumnezeu şi să avem frică de icoana Mīntuitorului şi a Sfinţilor Lui şi să nu ne apropiem de ele şi să le sărutăm, cu atāt mai mult ne va face să nu ne apropiem fără mijlocitor de Īnsuşi Făcătorul, Stăpīnul şi Dumnezeul a toate. Căci chiar dacă este foarte iubitor de oameni, El se bucură īnsă mult de smerenia şi mīhnirea noastră şi laudă mult faptul de a ne socoti pe noi īnşine nevrednici să ne apropiem de El singuri, fără un mijlocitor. Vrīnd Stăpīnul nostru şi Dumnezeul să ne arate şi īntr-un alt mod că de Dumnezeu se cade să ne apropiem printr-un mijlocitor, aşa cum şi īn toate celelalte ni S-a făcut model şi exemplu, aşa şi aici El Īnsuşi S-a făcut cel dintīi Mijlocitor al firii noastre şi a adus-o la Tatăl Său şi Dumnezeu; după care a hirotonit slujitori ai acestei mijlociri şi apropieri pe Sfinţii Săi Apostoli, iar aceştia, la rīndul lor, au adus la Stăpīnul Hristos pe toţi cei care au crezut īn El. Aceştia au ales şi au hirotonit şi urmaşi ai lor, slujitori ai mijlocirii lor, aceştia pe alţii, aceştia iarăşi pe alţii şi acest lucru se păstrează prin succesiune pīnă astăzi. Şi Dumnezeu nu vrea să călcăm această poruncă şi predanie specială a Lui, ci să rămīnem īn cele pe care ni le-a hotărīt; de aceea spune: Nimeni nu vine la Tatăl decīt numai prin Mine (Ioan 14, 6). Astfel, nimeni nu vine la credinţa īn Sfīnta Treime cea de-o fiinţă, dacă nu e īnvăţat de un īnvăţător dogmele credinţei; şi nimeni nu e botezat fără preot şi nu se īmpărtăşeşte el īnsuşi cu Dumnezeieştile Taine, iar cine nu e botezat şi nu se īmpărtăşeşte din Preacuratele Taine nu va dobīndi viaţa veşnică, cum spune El Īnsuşi: Ci­ne crede şi se botează se va mīntui, iar cel ce nu crede se va osīndi (Marcu 16, 16); şi iarăşi: Dacă nu veţi mīnca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sīngele Lui nu veţi avea viaţă īntru voi (Ioan 6, 53-54). Aşadar, īntrucīt fără Botez şi fără īmpărtăşirea dumnezeieştilor Taine nici un creştin nu se poate īnvrednici de viaţa veşnică, şi aceste Taine nu ni se dau prin intermediul Sfinţilor Apostoli, nici al Sfinţilor noştri Părinţi care au fost după Sfinţii Apostoli, ci ni se dau prin intermediul celor ce sīnt şi trăiesc acum şi petrec īmpreună cu noi, e vădit atunci că acelea pe care aceia le-au īmpărtăşit celor ce erau atunci īn lume aceleaşi ni le dau şi aceştia nouă; şi aşa cum aceia botezau cu apă şi cu Duh Sfīnt, aşa fac şi ei astăzi; aceia dădeau Trupul şi Sīngele lui Hristos, aceleaşi ni le dau şi ei nouă; şi nici cei, ce se botezau sau īmpărtăşeau atunci n-aveau nimic mai mult decīt noi, nici noi care ne bo­tezăm şi ne īmpărtăşim acum n-avem nimic mai puţin decīt ei. Aceia īnvăţau credinţa īn Hristos şi Sfīnta Treime cea de-o fiinţă şi nedespărţită, adică īn Tatăl, Fiul şi Duhul Sfīnt, aceleaşi ne īnvaţă şi acum părinţii noştri. Aşadar, din acestea a devenit evident pe scurt - căci nu scriu toate, ca să nu īntind prea mult cuvīntul - că orice au făcut credincioşilor atunci Apostolii şi orice i-au īnvăţat, aceleaşi ni le fac acum şi nouă părinţii noştri duhovniceşti, adică arhiereii şi preoţii, īn mod identic şi fără să lipsească ceva; ne īnvaţă şi povăţuiesc ca şi aceia. Şi fiindcă nu se deosebesc cu nimic de Apostoli, sīnt şi ei fii ai Apostolilor şi Apostoli. Şi aceia care nu-i primesc, nici nu ascultă cuvintele lor vor auzi de la Domnul nostru Iisus Hristos zicīndu-le: Amin, zic vouă: mai uşor va fi locuitorilor Sodomei şi Gomorei decīt vouă (Matei 10, 15), fiindcă a spus Apostolilor: Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă. Cine vă nesocoteşte pe voi, pe Mine Mă nesocoteşte. Iar cine Mă nesocoteşte pe Mine, nesocoteşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10, 40; Luca 10, 14, 16). E vădit că aceleaşi lucruri le spune şi celor ce sīnt acum şi celor ce vor fi după aceea asemenea acelora şi aceia care nu-i primesc nici nu-i ascultă, ci-i nesocotesc, nu-L primesc pe Īnsuşi Hristos, nici nu-L ascultă, ci-L nesocotesc şi prin această nesocotire nesocotesc pe Dumnezeu şi Tatăl Care L-a trimis. Să ştii, deci, copilul meu iubit, că īn aceste vremuri nimeni dintre mireni, nimeni dintre monahi, dintre preoţi sau arhierei nu mai cinsteşte, nu mai iubeşte, nu se mai teme sau primeşte pe cineva ca Apostol al lui Hristos şi ucenic al lui Hristos numai pentru iubirea lui Hristos sau porunca Lui sau bunurile veşnice pe care le va dărui El lor, ci toţi ne dispreţuim şi defăimăm unii pe alţii: monahii īnvinuiesc pe monahi, preoţii pe arhierei, mirenii pe toţi şi unii pe alţii şi nimeni nu se mai gīndeşte cum a fost vechea Biserică a lui Dumnezeu. Şi aşa cum a hotărīt Dumnezeu īn ea mai īntīi Apostoli, īn al doilea rīnd Prooroci, īn al treilea rīnd īnvăţători şi ceilalţi pe care-i enumera Apostolul Pavel; (1 Corinteni 12, 28), tot aşa īn chip asemănător e Biserica lui Dumnezeu şi astăzi şi de aceea cei care o prezidează trebuie să-i primească pe unii ca Apostoli, pe alţii ca Prooroci şi pe alţii ca īnvăţători.

Dar noi am uitat cu desăvīrşire toate acestea şi ne trufim unul īmpotriva altuia şi pe cel care ieri m-a botezat şi m-a eliberat de moarte şi de stricăciunea sufletului şi m-a umplut de harul Duhului Sfīnt şi m-a dezlegat de păcat şi m-a cuminecat cu preacuratul Trup şi mīntuitorul Sīnge al Domnului nostru Iisus Hristos şi m-a făcut fiu al lui Dumnezeu - şi ce altceva mai mult le făceau odinioară creştinilor Apostolii? -, pe acesta mīine nu-l mai primesc nici nu-l mai salut, fiindcă socotesc acest lucru o ruşine pentru mine, nici nu vreau să ies īn īntīmpinarea lui cīnd vine la mine şi să-l cinstesc şi să-l primesc cu toată deferenţa; ci spun slujitorului meu cu iritare: „Ce mai vrea? Dă-i răspuns că stăpīnul are de lucru şi nu poate să-l primească”; şi nu mai spun altele īncă şi mai rele decīt acestea şi mai de necinste pe care aceştia le fac nu numai monahilor, dar şi preoţilor şi chiar celor ce-i mărturisesc şi-şi īnchină acestora sufletele lor. Chiar şi pe cel pe care azi şi l-a ales să-l aibă părinte duhovnicesc şi īnvăţător prin mărturisire, nu după puţin timp, ci chiar īn acelaşi timp cīnd spune că e fiul său duhovnicesc, se şi trufeşte faţă de părintele său duhovnicesc şi īn loc să fie fiul său duhovnicesc şi ucenicul său, devine el părinte duhovnicesc şi īnvăţător al lui şi-l contrazice şi-l nesocoteşte, dacă se īntīmplă să-i spună ceva ce nu e după voia lui; şi cu trecerea timpului, unul ca acesta nici nu mai ştie că are părinte duhovnicesc sau īnvăţător. Şi dacă duhovnicul nu se duce la el şi nu-i face voile lui, nici nu consimte la cele pe care le vrea sau, mai bine zis, dacă nu cade la īnvoială să piară īmpreună cu el, atunci īl lasă şi caută pe altul care să-l urmeze īn voile lui trupeşti. Şi aşa toate cele duhovniceşti - cum le vezi şi le ştii şi tu - sīnt astăzi amestecate şi tulburate, şi a dispărut orice rīnduială şi predanie a Apostolilor şi s-au desfiinţat toate poruncile lui Hristos. Şi tot acest rău şi această surpare se face īn generaţia de acum, fiindcă toţi īşi īnchipuie că au īnvăţat cele dumnezeieşti şi ştiu poruncile lui Dumnezeu şi pot discerne cele ce le sīnt de folos; şi, pe līngă aceasta, fiindcă socotesc că toţi preoţii sīnt păcătoşi şi nevrednici, dar sīnt convinşi că harul lui Dumnezeu lucrează şi prin cei nevrednici, şi cred că primesc darurile harului care se lucrează īn noi prin Duhul Sfīnt şi arvuna lucrurilor veşnice care ni se vor da, dar preotului prin care i se dau acestea īi īntorc spatele şi-l urăsc ca pe un păcătos şi nevrednic de preoţie; la fel şi despre duhovnici īşi īnchipuie aceleaşi lucruri: că prin mărturisirea pe care le-o fac primesc iertarea păcatelor lor, dar pe duhovnicii lor īi socotesc că n-au nici o virtute sau īndrăznire la Dumnezeu şi-i consideră la fel ca şi pe ceilalţi oameni. Şi mai cred că toate cele ce se găsesc īntr-o asemenea stare le primesc şi ei sau, mai bine zis, răpesc toate darurile duhovniceşti ale harului pe care Dumnezeu le-a dat Apostolilor, iar Apostolii le-au dat celor ce au crezut prin ei īn Hristos, fără să dea cinstea şi credinţa cuvenită celor ce le dau aceste daruri ale harului, cinste pe care au dat-o mai īntīi Apostolii Stăpīnului Hristos, Apostolilor le-au dat-o ucenicii lor, iar acestora cei ce au fost supuşi lor. Şi īndrăznesc să spună că Dumnezeu nu le cere să dea aceeaşi cinste şi acum arhiereilor, preoţilor, egumenilor şi părinţilor noştri duhovniceşti, ci, pentru că au fost botezaţi de prunci, cred prin aceasta că sīnt dezvinovăţiţi pentru că n-au cinstit mai apoi pe cel care i-a botezat, nici n-au avut evlavie faţă de el ca un părinte al lor. Şi-şi īnchipuie că, īntrucīt au īnvăţat literatura sacră de copii, aceasta e de-ajuns pentru evlavie şi că nu vor fi cercetaţi de Dumnezeu pentru că au dispreţuit pe īnvăţătorii evlaviei şi n-au vrut să se lase īnvăţaţi de ei; ci, īntrucīt li se pare că sīnt evlavioşi şi vieţuiesc īncă şi mai evlavios decīt toţi ceilalţi, nădăjduiesc că se vor īndrepta numai prin aceasta. De asemenea şi faptul că-şi spun numai păcatele, şi le mărturisesc şi că primesc iertare de la părinţii lor duhovniceşti, li se pare că e de ajuns pentru mīntuirea lor şi nu mai au nevoie să aibă credinţă īn ei, nici să le aducă cinstea şi evlavia care li se cuvine duhovnicilor ca unii ce sīnt apostoli ai lui Dumnezeu, şi mijlocitori şi rugători la El pentru ei. Astfel, toată lumea e plină acum de o astfel de rătăcire şi de un asemenea rău, şi călcarea şi dispreţuirea unei singure porunci a răsturnat toată Biserica lui Dumnezeu; fiindcă Biserica a ajuns la o asemenea neorīnduială şi tulburare, că aproape nu se mai vede deloc structura ei, nici nu se mai recunoaşte īn noi drept o alcătuire a Trupului Stăpīnului, ci e ca şi cum n-am avea drept Cap al nostru pe Hristos, nici n-am fi legaţi şi lipiţi unii de alţii de Duhul de viaţă făcător, nici nu mai acceptăm să ne lăsăm zidiţi fiecare īn cinul lui de către īntīiul Arhitect al Bi­sericii. Drept pentru care sīntem risipiţi ca o materie neīnsufleţită, atīt de mult ne-am făcut robi voilor noastre şi sīntem stăpīniţi de poftele plăcerilor şi am fost amăgiţi şi risipiţi de ele; ura şi mīndria pe care le avem ne-au separat şi rupt unii de alţii şi am pierdut semnul distinctiv al credinţei noastre, adică iubirea despre care Domnul a zis: Īntru aceasta vor cunoaşte toţi că sīnteţi ucenici ai Mei, de veţi avea iubire unii faţă de alţii (Ioan 13, 35); căci atunci cīnd o pierdem, īn zadar ne mai numim creştini. De aceea, spune-mi - rogu-te! -, atunci cīnd nu-i iubim pe părinţii noştri duhovniceşti care ne-au dat atīt de mari lucruri bune, prin care Dumnezeu ne face fii ai Lui după har, moştenitori ai slavei Lui şi copărtaşi ai tuturor celor de care am vorbit; dacă, spun, nu-i iubim, nici nu-i cinstim şi slăvim cum se cuvine şi cum trebuie să fie cinstit un om al lui Dumnezeu trimis la noi de El, cine ne va īncredinţa că avem iubire desăvīrşită faţă de semeni şi ceilalţi fraţi ai noştri? Şi, afară de aceasta, dacă pe cei pe care-i avem mijlocitori şi rugători la Dumnezeu, care au primit putere de la Dumnezeu să ne dea iertarea păcatelor şi să ne facă prieteni cu El, dacă pe aceştia nu-i primim cu toată certitudinea şi credinţa ca pe nişte sfinţi, ci-i socotim ca nişte păcătoşi, cum mai nădăjduim că ni se va da iertarea desăvīrşită a păcatelor noastre? Căci zice Domnul: Fie ţie după credinţa ta (Matei 9, 29). Şi cu siguranţă după măsura credinţei tale şi precum crezi īn ei, aşa vei primi şi iertarea păcatelor tale. Şi dacă e adevărat cuvīntul Domnului care spune: Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte şi cine vă nesocoteşte pe voi pe Mine Mă nesocoteşte (Matei 10, 40; Luca 10, 16), mă mir atunci - cum spuneam mai sus - de cei care nu-şi pun īn mintea lor că noi se cade nu numai să-i iubim pe toţi oamenii şi mai cu seamă pe fraţii noştri după duh, dar şi pe unul din bărbaţii duhovniceşti de acum se cade să-l primim ca pe un apostol al lui Hristos ca să primim prin el pe Hristos şi se cade să facem toate cuvintele lui ca şi cum ar ieşi din gura lui Hristos, cum oare atunci - zic - sau īn ce alt chip vor putea credincioşii să-L vadă pe Hristos sau să-L dobīndească īn ei īnşişi? Căci cei mai mulţi dintre noi nu-l cunoaştem pe preotul care ne-a botezat şi dacă l-am cunoaşte, l-am trece cu vederea şi l-am dispreţui, precum spuneam; iar unii dintre noi nu ştim nici măcar dacă am fost botezaţi, iar dacă nu o ştim, cum anume sau din ce cauză am putea avea credinţă? Sau cum să socotim că sīntem botezaţi? Nu pot să īnţeleg. Părinte duhovnicesc n-am cunoscut şi dacă l-am cunoscut nu l-am cinstit deloc ca pe un părinte. Īnvăţător care să ne īnveţe evlavia n-am dobīndit şi chiar dacă am vrea să dobīndim, n-am face ceea ce el ne-ar īnvăţa. Ce să mai spun nu ştiu. Fiindcă nu găsesc de unde anume sau de la care realizare a virtuţii să vă numesc creştini. Om nenorocit şi ticălos! Pentru ce nu-l cinsteşti pe părintele tău duhovnicesc ca pe un apostol al lui Hristos? „Fiindcă - spune el - nu-l văd să păzească poruncile lui Dumnezeu de aceea nu-l cinstesc.” Asta e un pretext zadarnic. Fiindcă - spune-mi! - le păzeşti tu oare mai bine decīt acela şi de aceea īl dispreţuieşti şi-l judeci? Şi chiar dacă ai păzi toate poruncile, nici aşa nu s-ar fi cuvenit să-l judeci, nici să-i īntorci spatele sau să-l defaimi şi īnvinuieşti pentru nepăsarea lui, ci s-ar fi cuvenit, mai degrabă, să-l cinsteşti pentru lucrurile bune pe care ţi le-a dat Dumnezeu prin el şi să-l faci părtaş la cele trupeşti şi să-l răsplăteşti pe cīt poţi pentru cele bune pe care ţi le-a dăruit, ca nu numai să păzeşti cele ce ţi-au fost dăruite de Dumnezeu prin el, dar şi să le īnmulţeşti prin asemenea fapte. Acum īnsă, prin necredinţa, nerecunoştinţa şi nesocotirea pe care le arăţi faţă de părintele tău duhovnicesc şi īnvăţătorul tău, nu numai că ai pierdut ce ai primit, dar ai şters din tine īnsuţi şi īnsuşi faptul că eşti creştin şi ai păgubit pe Hristos. [...]

Despre cei ce se autohirotonesc īnvăţători şi se investesc ei īnşişi īn demnitatea apostolică fără harul de sus; şi că, īnainte de a fi fost născut şi luminat de un părinte duhovnicesc, nu trebuie să-i călăuzim sau să-i īnvăţăm pe alţii

[...] Dar, vai mie! Căci spunīnd acestea şi vestind calea mīntuirii care duce īn chip nerătăcit īn Īmpărăţia Cerurilor, sīnt judecat de toţi oamenii, nu numai de mireni, ci şi de monahi, preoţi şi arhierei şi sīnt osīndit şi īnvinuit şi sīnt urīt fără motiv numai pentru bănuiala şi lucrarea diavolească ce se lucrează prin fiii necredinţei spre pierzania lor. Şi, iată, spun ceea ce am īnvăţat din experienţă: dacă demonii n-ar avea pe oameni īmpreună-lucrători la răutatea lor, cu siguranţă n-ar putea deloc - īndrăznesc să spun - să separe de poruncile lui Dumnezeu pe nimeni din cei renăscuţi tainic prin Sfīntul Botez şi deveniţi fii ai lui Dumnezeu după har. Căci cred că pruncii care sīnt botezaţi sīnt sfinţiţi şi păziţi de acoperămīntul Prea Sfīntului Duh şi sīnt oi ale staulului duhovnicesc al lui Hristos şi miei aleşi pentru că au fost pecetluiţi cu semnul de viaţă făcătoarei Cruci şi au fost eliberaţi īn chip desăvīrşit de tirania diavolului; şi dacă diavolul nu găseşte instrumente potrivite răutăţii lui ca să facă ceea ce doreşte - ca odinioară şarpele pe femeie - fie pe părinţii copiilor, fie pe doicile lor, sau pe cei care-i cresc, cu siguranţă n-ar putea fura sau răpi pe nici unul din ei. Căci aşa cum mărturisesc lucrurile, cei de care am vorbit īi īnvaţă pe copii orice răutate, viclenie, vorbă de ruşine, lăcomie a pīntecelui, īmbuibare, găteală a veşmintelor şi orice altă necurăţie sau iubire de arginţi, slavă deşartă şi trufie şi īn aceste rele īi obişnuiesc şi cresc de copii. De aceea şi īnainte de a ajunge copiii la cunoaştere şi discernămīnt, aceia īi aduc prin asemenea rele diavolului şi-i ţintuiesc de el, ca şi cum ar fi slugi ale lui, şi-i lipsesc, nenorociţii, de harul īnfierii şi sfinţirii pe care l-au primit, fără să ştie ce fac, ca nişte lipsiţi de minte. Căci fiecare din părinţii veacului de acum nu-şi creşte, nici educă copiii cu educarea şi povăţuirea Domnului, ci cu obiceiuri lumeşti şi năravuri păgīneşti şi de aceea nu spune ca Iov ca nu cumva să gīndească rele fiii mei īn inimile lor (Iov 1, 5), nici nu se teme sau tremură ca nu cumva fiii lor să facă ceva nelalocul lui şi să cadă din slujirea şi īnfierea lui Hristos Care S-a junghiat pentru mīntuirea noastră şi se fac iarăşi robi ai vrăjmaşului şi tiranului satan şi se osīndesc la moartea şi focul veşnic al iadului. Ci o singură temere īi stăpīneşte cu privire la copiii lor şi o singură grijă au pentru ei: cum să-i facă să arate slăviţi şi strălucitori tuturor oa­menilor nu prin virtuţi şi cuminţenie, nici prin dispreţul tuturor lucrurilor strălucitoare şi văzute ale lumii, ci arătīndu-se slăviţi prin cai cu frīie de aur, cu haine strălucitoare şi cu slugile care merg īnaintea sau īn urma lor. Şi de la unele ca acestea se obişnuiesc şi cu iubirea de slavă şi bogăţia, cu iubirea de arginţi şi īnălţarea. Şi īn acest chip plecīnd de la părinţii lor nenorociţi vin la orice fel de răutate chiar şi fără ispita demonilor, şi de multe ori ajung din vina lor la fapte de ruşine vīrīndu-l īn sinea lor pe diavol, tatăl răutăţii, prin călcarea făgăduinţelor pe care le-au făcut la Sfīntul Botez. De aceea, crescīnd şi făcīndu-se mari īn asemenea rele, dobīndesc īn sufletul lor o obişnuinţă cu anevoie de şters cu acestea, obişnuinţă care cu timpul devine ca o (a doua) natură şi de neīndreptat. Pornind de aici, rămīn īn răutăţi pīnă la moarte şi nu se mai pot despărţi de poftele, patimile şi plăcerile trupului, ci mor īn ele. Şi chiar dacă īşi vin puţin īn simţire şi recunosc relele care-i stăpīnesc şi se grăbesc să se elibereze de ele, dacă nu se despart cu totul de răii lor īnvăţători - căci aşa se cuvine să-i numească cineva, nu părinţi - nu e cu putinţă să se elibereze de răul obicei care-i stăpīneşte. Ştiind dinainte acestea, Dumnezeu strigă nouă tuturor: Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl lui pe mama sa şi pe fraţii lui, nu poate să fie ucenic al Meu (Luca 14, 26). Fiindcă īn alt chip nu poate cineva să-şi urască părinţii, decīt dacă ajunge să recunoască vătămarea sufletească pe care le-o aduc aceştia; căci cine simte această vătămare nu-i mai priveşte drept rude sau prieteni, ci-i urăşte ca pe nişte uneltitori īmpotriva sufletului său şi fuge de petrecerea īmpreună cu ei, grăbindu-se să se despartă o clipă mai devreme de cei care i s-au făcut pricini ai unor rele atīt de mari. După care se luptă să elibereze şi sufletul său de aceste vechi obiceiuri rele, de aceste pofte, patimi şi prejudecăţi, şi īnainte de toate se sīrguieşte să-şi uşureze conştiinţa de povara păcatelor lui.

Ascultă, aşadar, cinstite părinte, cele ce vreau să-ţi spun. Cīţi dintre aceştia s-au lepădat de lume şi o tăgăduiesc şi n-au părinţi duhovniceşti, aceştia cu siguranţă nu s-au făcut copiii duhovniceşti ai cuiva. Iar cei ce nu s-au făcut copii, nu s-au născut; iar cei ce nu s-au născut, n-au venit la existenţă; iar cei ce n-au venit la existenţă, n-au ajuns īn lumea gīndită cu mintea (inteligibilă). Ci aşa cum cei care nu s-au născut trupeşte, nu se găsesc īn această lume văzută, la fel şi cīţi nu s-au născut duhovniceşte nu se găsesc īn acea lume gīndită cu mintea (inteligibilă), nici nu intră īn acea lumină minunată īn care-i duce Dumnezeu pe cei ce cred īn El. Şi aşa cum cei ce nu s-au născut trupeşte nici măcar nu există, aşa şi cei ce nu s-au născut duhovniceşte, fiindcă pe cei ce s-au născut trupeşte şi nu s-au născut duhovniceşte īi aşteaptă īntunericul, focul şi osīnda veşnică, potrivit hotărīrii Domnului şi Dumnezeul şi Mīntuitorului nostru Iisus Hristos Care spune: De nu se va naşte cineva de sus, nu va intra īn Īmpărăţia Cerurilor (Ioan 3, 3); iar naştere numeşte Domnul harul Sfīntului Duh, cum El Īnsuşi a spus Apostolului Lui: Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duh Sfīnt (Faptele Apostolilor 1, 5); deci acesta este botezul duhovnicesc şi naşterea duhovnicească şi nu se poate să fie altfel. De aceea, se cade să īnvăţăm pricina pentru care n-au cunoscut unii ca aceştia că s-au născut duhovniceşte. Care e această cauză? E neştiinţa şi orbirea ochilor sufletului lor. Ia seama īntocmai. Aşa cum copiii care se nasc nu se pot īnsămīnţa şi naşte fără tată, tot aşa nu poate să se nască de sus, adică să primească harul Duhului Sfīnt, nici cel ce n-are un părinte duhovnicesc care să fie născut de sus. Şi aşa cum tatăl trupesc īi face trupeşti şi pe copiii lui, tot aşa şi părintele duhovnicesc īi face pe copiii pe care-i naşte copii duhovniceşti. Dar cel ce nu s-a născut īncă sau s-a născut, dar e īncă prunc, adică nedesăvīrşit, cum poate să se facă părinte al altora? Nu e cu putinţă. Şi cel ce nu s-a făcut fiu al luminii īn simţire, cunoaştere, experienţă şi vedere duhovnicească, cum va putea cunoaşte sau vedea vreodată pe Părintele luminilor? Şi cum poate să-i conducă şi pe alţii la lumină sau să-i īnveţe că există o Lumină Care a venit īn lume să lumineze pe cei ce şed īn īntuneric? Acesta e orb şi nu vede; cum ar putea să arate altora drumul? Căci cel ce nu vede lumina, e vădit că umblă īn īntuneric şi se īmpiedică īn fiecare clipă şi are nevoie de călăuză şi cum īi va putea conduce el pe alţii? Iar dacă-i va conduce, atunci cu siguranţă li se va face pricină de pierzanie; căci zice Domnul: Orb pe orb de călăuzeşte, amīndoi vor cădea īn groapă (Matei 15, 14) neştiinţei sau pierzaniei. Deci toţi cei ce văd numai cu ochii lor trupeşti această lumină simţită, sīnt orbi şi nu se cuvine să se gīndească la nimic altceva decīt cum să-şi deschidă ochii sufletului lor şi să vadă Lumina cea neīnserată. Şi aşa cum orbul nu poate să vadă nici unul din lucrurile acestei lumi, nici să deosebească aurul de argint, sau monezile false, ci, deşi se află īnaintea lui nu le vede, şi de multe ori pietrele preţioase şi mărgăritarele aruncate la pămīnt le calcă īn picioare ca pe un lut şi nu simte, nici nu ştie dacă haina pe care o poartă e albă sau neagră, murdară sau curată, tot aşa şi cel orb la ochii minţii nu poate să se cunoască pe sine īnsuşi, nici starea lui, cu atīt mai mult nu poate să vadă ori să cunoască pe Dumnezeu - aşa cum nimeni din Sfinţii din veac n-a cunoscut pe Dumnezeu, nici nu s-a făcut sfīnt, rob şi prieten al lui Dumnezeu, dacă nu i-a fost mai īntīi luminată mintea de Duhul Sfīnt şi nu a primit de la El cunoaştere, cuvīnt şi putere, şi a fost călăuzit să cunoască voile şi poruncile lui Dumnezeu - şi cel ce n-a fost luminat de Duhul Sfīnt nu numai nu se cu­noaşte pe sine īnsuşi şi pe toţi semenii lui, dar şi poruncile lui Dumnezeu, care sīnt ca nişte mărgăritare şi pietre scumpe şi cuvintele lui de-viaţă-dătătoare, care sīnt ca nişte monede care au preacuratul Său chip (icoană), le calcă īn picioare pe toate şi le socoteşte ca pe un lut nefolositor, şi nu le simte deloc pentru că nu le poate simţi. Nici unul dintre voi să nu se amă­gească, fraţii mei, spunīnd că vede cele de care vorbeam, acela care n-a fost luminat īn ochii sufletului său de Lumina dumnezeiască.

Deci dacă orice ucenic e un copil duhovnicesc al īnvăţătorului său, atunci cel ce caută un părinte duhovnicesc are nevoie să caute un om care să fie născut duhovniceşte şi să cunoască īn chip conştient pe Dumnezeu şi Tatăl său, ca să-l nască duhovniceşte şi pe el şi să-l facă cu adevărat fiu al lui Dumnezeu. Aşadar, dacă acel ucenic are nevoie şi caută un asemenea părinte duhovnicesc - căci spune proverbul: īnvăţătorii buni dau şi īnvăţături bune, iar seminţele rele nasc plante rele -, şi īn viaţa de acum se găsesc īnvăţători buni şi părinţi duhovniceşti aşa cum spuneam mai sus; iar pe līngă ei sīnt şi cei care īncă nu s-au născut de sus şi nu s-au cunoscut nici pe ei īnşişi, nici pe Dumnezeu, care s-au făcut īnvăţătorii lor şi părinţi ai altora şi se sīrguiesc īn tot chipul să atragă la ei pe cel ce s-a lepădat de lume şi caută un părinte duhovnicesc, precum spuneam. Şi dacă-l aud că laudă pe unul din adevăraţii părinţi duhovniceşti, īndată nenorociţii aceştia īl īnvinuiesc pe cel duhovnicesc că smintesc sufletul tīnărului şi-l īmpiedică să se ducă la acela. Dacă - spun - unul ca acesta se lasă amăgit şi se duce la cei care-l amăgesc şi-şi pierde folosul pe care-l putea primi de la acel părinte duhovnicesc, care va fi osīnda lui şi a tuturor celor ce sīnt lipsiţi īn acest fel de folosul părinţilor şi īnvăţătorilor duhovniceşti ca unii care se smintesc de ei din cuvintele lor? Oare nu au osīnda celor care-i īnşală şi se fac pe ei īnşişi călăuzitori şi părinţi şi-i despart de īnvăţătorii cei buni şi nu-i lasă să se ducă la aceştia ca să fie călăuziţi şi să intre īn Īmpărăţia cea cerească? Cu siguranţă īşi au osīnda lor şi din mīinile lor se va cere sīngele lor, precum spune Domnul (Facerea 9, 5), fiindcă aceştia fiind stăpīniţi de slavă deşartă şi trufie se cred mari pe ei īnşişi, deşi nu sīnt nimic, se fac părinţi, īnvăţători şi apostoli hirotonindu-se pe ei īnşişi; şi n-au primit nici harul Duhului Sfīnt, ca Apostolii, nici n-au fost luminaţi cu lumina cunoaşterii (Osea 10, 12), nici n-au văzut pe Dumnezeu cīnd propovăduiesc că li s-a descoperit precum a făgăduit El zicīnd: De Mă iubeşte cineva va păzi poruncile Mele şi Eu īl voi iubi şi Mă voi arăta lui (Ioan 14, 21); şi iarăşi: Eu şi Tatăl Meu vom veni şi Ne vom face la el sălaş (Ioan 14, 23); şi iarăşi: Cine mănīncă Trupul Meu şi bea Sīngele Meu are viaţă veşnică, şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă (Ioan 5, 24; 6, 54); şi iarăşi altundeva: Cine mănīncă Trupul Meu şi bea Sīngele Meu rămīne īn Mine şi Eu īn el (Ioan 6, 56); şi iarăşi: Cel ce īnsetează să vină la Mine şi să bea, căci cine va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai īnseta vreodată, ci ea i se va face izvor de apă ce ţīşneşte spre viaţă veşnică (Ioan 4, 14; 7, 37); şi iarăşi: Celui ce crede īn Mine īi vor curge din pīntec rīuri de apă vie (Ioan 7, 38). Aşadar, cine nu vede īn chip vădit că toate acestea s-au făcut şi desăvīrşit īn mod real īn el īnsuşi, cu fapta, acela e īncă orb. Căci cine n-a păzit poruncile dumnezeieşti, nici n-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu arătīndu-i-se, nici nu L-a iubit cum se cuvine, nici n-a cunoscut cu simţirea sufletului său că Tatăl şi Fiul īn Duhul Sfīnt S-au sălăşluit īn el, acela a păţit una din două: sau are sufletul său nepăsător, sau demonul care a fost izgonit din el la Botez s-a īntors iarăşi la el prin păcat, fie īnainte de a se face monah, fie după ce s-a făcut monah, şi cele din urmă s-au făcut mai rele decīt cele dintīi (Matei 12, 45). Pentru că acela care a izgonit pe cel rău din sufletul său prin nevoinţă (asceză) multă, prin smerită-cugetare şi osteneli multe, prin lacrimi şi tīnguiri, după care iarăşi a fost amăgit de el şi, īnainte de a se sălăşlui īn chip conştient īn el Hristos şi īnainte de a dobīndi smerenie adevărată, l-a primit iarăşi pe demonul care intră īn el fără să o ştie prin părere de sine şi trufie, acela nu mai poate să-şi vină īn simţire şi să-şi cunoască răutăţile şi păcatele lui, pentru că diavolul acoperă ochii sufletului său şi nu-l lasă să se despartă de mīndria care-l stăpīneşte; fiindcă atunci vicleanul diavol nu-l sileşte spre plăceri trupeşti, nici spre lăcomia pīntecelui, iubire de arginţi şi multa avuţie - pentru că aceste patimi sīnt oarecum mai josnice şi produc ruşine, şi cel biruit de ele are conştiinţa lipsită de īndrăzneală, chiar dacă e lăudat şi slăvit de lume ca un sfīnt - ci-l īndeamnă spre post, priveghere, stare īn picioare toată noaptea, neagoniseală, culcare pe jos, nespălare şi orice altceva ştie că face să crească patima mīndriei. Pentru că, dacă nu sīnt zidite pe temelia smereniei imitatoare a lui Hristos, aceste fapte īnalţă sufletul pīnă la cer şi-l prăvălesc pīnă īn adīnc; şi el crede că se īnalţă, ca apa aceasta simţită, dar pe cīt se īnalţă, pe atīt cade jos şi se prăvăleşte fără să īnţeleagă. Căci aşa cum e cu neputinţă ca o casă să stea īn picioare fără temelie, aşa nici virtuţile nu se pot zidi fără să aibă drept temelie smerenia; fiindcă dacă nu o pun drept temelie mai īntīi pe aceasta sau, chiar dacă o pun, mai apoi sīnt tīrīţi de duhurile răutăţii, īndată toată zidirea virtuţilor clădită cu multă sudoare şi osteneală cade şi dispare; pentru că Domnul celor mīndri le stă īmpotrivă, dar celor smeriţi le dă har (Iacob 4, 6), şi necurat este la Domnul tot cel ce are inimă īnaltă (Proverbele lui Solomon 10, 5). Aşadar, cel ce şi-a agonisit īn el īnsuşi izvorul şi rădăcina tuturor patimilor sufleteşti, acela se socoteşte mai presus şi mai nepătimitor decīt toţi oamenii şi nu e convins că este altcineva mai activ, mai contemplativ şi mai nepătimitor decīt el, drept pentru care īi dispreţuieşte pe ceilalţi şi nu crede īn darurile harului care li se dau de la Dumnezeu şi-i pizmuieşte şi īnvinuieşte şi afirmă că unele din acelea sīnt minciuni, iar altele cu neputinţă, şi īn acest fel īi tīrăşte īmpreună cu el şi pe alţii şi-i aruncă īn adīncul invidiei, necredinţei şi pierzaniei. Şi acela care mănīncă Trupul Fiului lui Dumnezeu şi bea Sīngele Lui, dacă nu cunoaşte īn simţirea şi cunoaşterea sufletului că rămīne īn Dumnezeu şi Dumnezeu īn el, acela cu siguranţă nu s-a cuminecat īn chip vrednic cu Preacuratele Taine; căci cum e cu putinţă ca acela care e unit cu Dumnezeu să nu ştie aceasta, afară dacă nu e foarte nesimţit? Şi dacă acela care mănīncă Trupul şi bea Sīngele lui Hristos, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă, e vădit că acela care nu ştie că are viaţă veşnică şi a trecut de la moarte la viaţă ca acela care trece dintr-o cameră īntunecată īntr-una luminoasă şi strălucită, unul ca acesta n-a cunoscut taina iconomiei lui Dumnezeu, nici nu s-a desfătat de viaţa veşnică. Iar dacă Domnul nostru a făgăduit să dea celor ce cred īn El Duh Sfīnt să fie īn el un izvor de apă ţīşnitoare şi ca nişte rīuri care curg din pīntecele lui, acela care nu vede făcīndu-se īn el īnsuşi īn fiecare zi acestea şi toate celelalte pe care Domnul a zis că le va da şi le va face celor ce cred īn El, cum se va mai numi unul ca acesta pe sine īnsuşi credincios desăvīrşit? Dar pe cel care crede că aceste lucruri se potrivesc numai Apostolilor şi Părinţilor din vechime şi care spune că, oricīt ne-am lupta, nu mai e cu putinţă să ne asemănăm cu Sfinţii din vechime nici n-avem nădejde să ne facem asemenea lor, cine avīnd cunoaşterea lui Dum­nezeu şi compătimire nu-l va plīnge pe unul ca acesta din tot sufletul lui? Căci dacă Dumnezeu strigă īn chip vădit: Fiţi sfinţi, pentru că Eu Sfīnt sīnt (1 Petru 1, 16), şi altundeva: Fiţi asemenea Tatălui vostru din ceruri! (Matei 5, 48), şi Pavel spune: Fiţi imitatorii mei, precum eu sīnt imitatorul lui Hristos (1 Corinteni 12, 8-11), iar el stabileşte drept lege cele contrare acestora, acela este cu siguranţă antihrist şi teomah, fiindcă el spune: „Aceia erau una, iar noi sīntem alta. Īntr-un fel i-a iubit pe ei Dumnezeu Care i-a īnvrednicit de mari daruri ale harului Duhului Sfint, şi altfel ne socoteşte pe noi: pe noi numai să ne miluiască, se ne ierte doar păcatele şi să ne mīntuiască, dacă ne vom pocăi, vom pătimi cele rele şi vom plīnge. Căci e cu neputinţă ca noi să ajungem acum ca Apostolii sau Sfinţii din vechime.” Iar pe cei ce spun că este cu putinţă īi numeşte trufaşi şi hulitori pe care nu se cade să-i ascultăm deloc, ci să fugim de ei. O, nenorocirea lor! ca să nu spun nesimţirea şi necredinţa lor! Căci cei ce spun şi gīndesc unele ca acestea nădăjduiesc să se mīntuiască fără să primească harul Duhului, ca şi Apostolii; şi cred că sīnt fii ai lui Dumnezeu fără să aibă īn mod conştient pe Duhul Sfint care-i face fii ai lui Dumnezeu; şi-L numesc pe Dumnezeu Tată al lor, dar spun că nu L-au văzut vreodată, şi cred că-L iubesc fără să-L vadă; şi auzindu-l pe Apostolul Ioan care spune: Cine nu iubeşte pe fratele lui pe care-l vede, pe Dumnezeu pe Care nu l-a văzut cum poate să-L iubească? (1 Ioan 4, 20), nu vin la simţirea şi īnţelegerea stării īn care se află, ci-i invidiază şi urăsc pe fraţii lor şi se folosesc de asemenea raţionamente probabile pe care nici diavolului, care e tatăl minciunii şi al invidiei, nu i-ar fi trecut prin minte să le născocească. Şi faţă de unii se fac că spun unele ca acestea cu intenţie dumnezeiască şi iubitoare de fraţi vīrīnd īn toţi oamenii o rea bănuială faţă de toţi Sfinţii, dar nu simt că le spun şi īmpotriva lor īnşişi; pentru că dacă acela care nu este nepătimaş nu este nici sfīnt, cu siguranţă nici tu, care spui acestea, nu eşti aşa ceva. Căci cineva rosteşte cele rele scoţīndu-le din reaua vistierie a inimii lui. De aceea, cei ce sīnt pătimaşi cred că toţi ceilalţi sīnt pătimaşi. Pentru că nu ştiu că Dumnezeu a zis: Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi! (Matei 7, 1) şi că El va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Faptele Apostolilor 2, 23), ei se află īntr-o asemenea slavă deşartă şi aroganţă că īi bīrfesc şi osīndesc pe fraţi şi nu ştiu că unii ca aceştia n-au īngăduinţa de-a citi dumnezeieştile Scripturi. Căci zice Dumnezeu prin gura lui David: De ce spui īndreptările Mele şi iei legămīntul Meu īn gura ta? şi adăugīnd pricina spune mai departe: şi şezīnd īl bīrfeşti pe fratele tău (Psalmi 49, 16, 20). Iar dacă unul ca acesta e īmpiedicat să citească dumnezeieştile Scripturi, cu atīt mai mult e īmpiedicat să intre īn biserica Domnului şi să stea īmpreună cu credincioşii, măcar că se face pe sine īnsuşi cu mare trufie īnvăţător şi urcă cu aroganţă īn scaunul Apostolilor - pentru că demnitatea Apostolilor e cu siguranţă īnvăţătura care se face īn Duhul Sfīnt -, de ce pedepse şi osīndă nu va fi vrednic unul ca acesta? Pentru că acela care nu s-a făcut īncă nici măcar ucenic cum se cuvine, dar īncearcă să dobīndească o demnitate apostolică, va primi osīndă mai mare decīt zeci de mii de tīlhari şi ucigaşi; fiindcă aceia omoară numai trupuri, iar el omoară suflete. Şi aşa cum acela care ia de la īmpăratul o piatră scumpă sau un mărgăritar ca să īnfăţişeze pe el chipul īmpăratului şi să le şlefuiască şi să le bată pe coroana sau veşmīntul īmpăratului, dacă nu īnfăţişează pe ele un chip asemănător īmpăratului, nu numai nu va primi răsplată de la īmpăratul, ci va fi pedepsit mult, īn acelaşi chip va trebui să facă şi fiecare īnvăţător şi să se gīndească la toţi cei īnvăţaţi de el că, dacă din nepăsarea, neştiinţa sau neīnvăţătura sa strică gīndurile, cugetele şi faptele unui frate şi nu-l face pe fiecare din ascultătorii săi īnţelept şi desăvīrşit cu multă ştiinţă, cunoaştere, īnţelepciune şi discernămīnt modelīnd īn ei, pe cīt e cu putinţă, pe Hristos care să ia formă (Galateni 4, 19) şi să strălucească īn el, nici nu-l duce la statura de bărbat desăvīrşit, la măsura vīrstei plinătăţii lui Hristos (Efeseni 4, 13), īn aşa fel īncīt sufletul fiecăruia din ucenicii lui de care nu e vrednică lumea īntreagă să ajungă netrebnic, şi-l face neīncercat pe cel īncercat şi necinstit pe cel cinstit, unul ca acesta e vădit că nu va primi plata ostenelii lui, ci pedeapsă şi osīndă pentru cei pe care i-a făcut netrebnici prin īnvăţătura sa, fie dacă prin īnvăţătura sa l-a lipsit pe cineva de ceva din cele ce privesc mīntuirea lui, fie dacă n-a putut să ajungă la desăvīrşire, putīnd să o dobīndească prin īnvăţătura altor īnvăţători.

Se cade, aşadar, părinte duhovnicesc, ca mai īntīi să te faci ucenic al lui Hristos şi să fi īnvăţat bine poruncile şi tainele Lui şi īn acest chip să īncerci să īnveţi pe alţii; se cade ca mai īntīi să fii supus şi să urmezi unui părinte duhovnicesc care să te conducă pe calea care duce la Hristos şi să ajungi la Hristos sau, mai bine zis, să te găsească Hristos, şi să bagi de seamă modurile şi semnele căii care te duce acolo şi să vezi pe Hristos prin harul Duhului Sfīnt fără să rătăceşti şi atunci să-i conduci şi pe alţii la Hristos. Se cade să fii luminat mai īntīi de Lumina cea adevărată, după care abia să-i duci pe alţii la această Lumină. Se cade să fii eliberat mai īntīi tu īnsuţi şi aşa să īncerci să-i eliberezi pe alţii, fiindcă e cu totul lipsit de minte şi nebun cel care e rob şi īncearcă să-i elibereze pe cei robi īmpreună cu el, răpind autoritatea stăpīnului său.

Dar īn ce fel ne facem ucenici ai lui Hristos? Să-L ascultăm pe Hristos Īnsuşi care spune: Cine vrea să vină după Mine, să se tăgăduiască pe sine īnsuşi, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie (Matei 16, 24). Iar a urma lui Hristos īnseamnă a-L imita pe Hristos īn faptele Lui, aşa ca să vieţuim şi noi cum a vieţuit pe pămīnt Domnul nostru şi să suportăm cu bucurie īncercările şi īnvinuirile, ca să primim harul Duhului Sfīnt; fiindcă nici privegherea, nici isihia, nici postul, nici neagoniseala, nici osteneala trupească, nici orice altă virtute nu poate să ne dea fără Duhul Sfīnt cuvīnt de īnţelepciune, cunoaştere sau discernămīnt (1 Corinteni 12, 8); fiindcă toate acestea pe care le-am spus sīnt o cale spre Lumină, nu Lumina. Deci dacă voi umbla pe această cale mii de ani şi nu voi ajunge la Lumină - care e Duhul Sfīnt Care de la Tatăl purcede (Ioan 15, 26) şi luminează prin Fiul pe tot omul ce vine īn lume (Ioan 1, 9), iar la sfirşitul vieţii mele mă aflu īncă īn īntuneric, ce folos am din ele? Fiindcă atunci cīnd Apostolul Pavel zice c㠄unuia i se dă prin Duhul Sfīnt cuvīnt de īnţelepciune, altuia prin acelaşi Duh cuvīnt de cunoaştere, altuia facere de minuni” şi celelalte, spune după aceasta: şi pe toate le lucrează Unul şi Acelaşi Duh (1 Corinteni 12, 8-11). Vezi cum fără Duhul nu e cu putinţă nici ca cineva să fie īnvăţat, nici să īnveţe pe alţii? Aşadar, cine īnainte de a primi Duhul adevărului pe Care lumea nu poate să-L primească pentru că nu-L vede nici nu-L ştie (Ioan 14, 17) īndrăzneşte şi īncearcă, fiind īncă din lume şi īn lume, să primească o poziţie şi o demnitate de īnvăţător, şi să se facă părinte duhovnicesc şi să mijlo­cească pentru alţii la Dumnezeu, unul ca acesta nu este oare vrednic de zeci de mii de lovituri şi pedepse? Şi ca să īnţelegi că nu spun nimic afară de dumnezeieştile Scripturi, ascultă-l pe Apostolul Pavel care zice: Cine n-are Duhul lui Hristos nu este al Lui (Romani 8, 9). Vezi cum celui ce n-are pe Duhul Sfīnt nu numai că nu-i este īngăduit să īnveţe pe alţii, dar nici măcar nu e cu putinţă să fie de partea lui Hristos? Pentru că harul Duhului Sfīnt uneşte pe om cu Hristos şi cine n-are Duhul Sfīnt locuind īn el īn chip conştient nu poate să aibă comuniune cu Hristos sau să vadă īn chip conştient slava lui Hristos? Nu poate nici măcar să vadă īn chip spiritual (inteligibil) Dumnezeieştile Taine, ca să vadă īn ele pe Īnsuşi Hristos ca Dumnezeu, ci vede numai īn chip sensibil pīinea şi vinul puse pe sfīnta masă şi care se văd īn chip simţit. Şi pe drept cuvīnt păţesc aceasta, fiindcă aceia care n-au primit harul Duhului Sfīnt nu pot să-L vadă, nici să-L cunoască pe Hristos ca Dumnezeu; iar cei ce n-au īncercat şi pătimit aceasta nu se fac nici rude ale lui Dumnezeu. Căci pe Cel ce este mai presus de orice minte şi īnţelegere cum īl poate īnţelege mintea noastră făcută de Acela, dacă nu va fi luminată de El şi nu va fi unită cu El? Şi aşa cum de la Acela a primit existenţa, īn acelaşi chip tot de la Acela se va īnvrednici şi să-L vadă şi cunoască cu o cunoaştere necunoscută şi o vedere nevăzută. Dar cei care nu s-au făcut aşa nici nu-L au pe Duhul Sfint, nici nu sīnt ai lui Hristos, să nu se amăgească. Iar cīnd primesc pe Duhul Sfīnt şi se fac ai lui Hristos, se va face atunci cu ei un semn sigur şi neamăgitor: ceea ce spune dumnezeiescul Apostol: Unde e Duhul Domnului acolo e libertate (2 Corinteni 3, 17), iar libertatea e izbăvirea desăvīrşită de toate patimile şi poftele lumeşti şi trupeşti; de aceea după aceasta adaugă: Iar cīţi sīnt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul īmpreună cu patimile şi poftele lui (Galateni 5, 24), şi iarăşi altundeva spune: Iar dacă Hristos e īn voi, atunci trupul e mort pentru păcat, iar duhul e viaţă pentru dreptate (Romani 8, 10). Deci cine nu ştie că acestea şi cīte le-am spus mai sus se fac īn chip vădit īn el, acela să şadă singur şi să plīngă pentru sine, pentru că nu s-a făcut īncă rob al lui Hristos, nu s-a făcut īncă părtaş al slavei şi Dumnezeirii lui Hristos şi starea lui e īncă neclară; de aceea, să se īngrijească mai cu seamă de sine īnsuşi iar nu de ceilalţi, pentru că nu e cu putinţă ca cel pătimaş să judece īn chip nepătimaş faptele fraţilor lui, precum nici orbul nu poate vedea lucrurile simţite chiar dacă le poartă īn mīinile lui.

Ci te rog, părinte, să te rogi lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul, care sīnt urīt pentru iubirea lui Hristos; care sīnt osīndit de toţi fiindcă vreau să-mi cinstesc părintele şi īnvăţătorul meu duhovnicesc; care sīnt proclamat de ei eretic fiindcă īnvăţ pe toţi să caute harul de sus şi venirea/prezenţa īn chip conştient a Duhului Sfīnt şi că fără ea nu se face iertarea păcatelor, nici nu poate cineva să se elibereze de patimi şi de poftele iraţionale, nici să se facă fiu al lui Dumnezeu, nici să se sfinţească desăvīrşit fără harul Duhului Sfīnt; şi că cei care se īmpărtăşesc de aceste daruri ale harului Duhului nu numai că se eliberează de toate poftele şi patimile şi gīndurile necuviincioase, dar se fac şi dumnezei prin har şi rămīn la Dumnezeu şi ajung īn afară de trup şi de lume; şi nu numai că ei īnşişi sīnt sfinţi şi ca unii netrupeşti īn lume, dar şi pe ceilalţi credincioşi īi văd ca pe nişte sfinţi, şi nu numai ca pe nişte sfinţi, dar şi ca pe unii īmbrăcaţi īn Hristos şi ajunşi ei īnşişi hristoşi; şi că acela care nu şi-a făcut aşa ochii sufleteşti, e limpede că n-a ajuns īncă la Lumina lui Hristos, nici n-a fost luminat de ea; că Lumina lui Hristos e dăruită ca să fie văzută de toţi cei care s-au īnvrednicit să intre la ei prin pocăinţă; deci cel ce a ajuns la această măsură īi iubeşte şi cinsteşte pe toţi ca pe Hristos şi nu dispreţuieşte pe nimeni din cei ce nouă ni se par josnici şi umili şi nici nu urăşte, insultă, bīrfeşte sau īnvinuieşte pe cineva, nici nu suportă să-i audă pe alţii făcīnd acestea. Aşa să ne facem şi noi, fraţilor, căci dacă nu ne facem aşa, e cu neputinţă să intrăm īn Īmpărăţia Cerurilor. Dar pentru că spun acestea şi vestesc că aşa s-a făcut părintele meu duhovnicesc, de aceea sīnt īnvinuit de toţi ca un trufaş şi hulitor. Şi diavolul şi-a sculat asupra mea slugile lui şi duce război cu mine ca să īncetez a mai vesti īn cuvinte şi a face cu fapta poruncile Evangheliei şi ale Apostolilor şi a mă strădui să īnnoiesc vieţuirea evanghelică care s-a īnvechit oarecum şi a ajuns dispreţuită, ca oamenii să nu mai aibă īndrăzneală că pot să se mīntuiască fără să primească harul Duhului Sfīnt şi fără nepătimire, şi să se amăgească fără să-L primească şi să piară. Pentru acestea, īn loc să-mi datoreze multă recunoştinţă pentru că le spun şi-i īndemn să vină la desăvīrşirea virtuţii, aceştia mă īnvinuiesc, mă urăsc şi-şi īntorc spatele la mine şi m-au predat foamei, setei şi morţii, fiindcă nu-i amăgesc şi nu le spun: „Īndrăzniţi! Toţi ne vom mīntui fără osteneală sau chinuri şi fără pocăinţă şi paza exactă a poruncilor lui Dumnezeu. Cei ce spun acestea răstoarnă toată īnvăţătura lui Hristos şi a Apostolilor Lui.” Noi īnsă fie să nu cugetăm şi să nu spunem unele ca acestea, ci să spunem aşa: „Īntrucīt credem īn Hristos ca Dumnezeu adevărat şi-i primim pe Apostoli ca pe nişte ucenici ai Lui, avem datoria de a păzi īntotdeauna şi poruncile Lui, de a ne pocăi şi a plīnge cu chinul inimii pentru fiecare neascultare şi călcare a poruncilor Lui, dacă dorim să fim creştini adevăraţi şi dacă vrem să ne desfătăm de lucrurile bune pe care ni le-a făgăduit Dumnezeu.” De care fie să ne īnvrednicim şi să ne desfătăm cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, īmpreună cu Care se cuvine slavă Tatălui īmpreună şi Duhului Sfīnt, acum şi pururea şi īn vecii vecilor. Amin.

Bibliografie: Sfīntul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole şi Capitole, Scrieri, volumul III, Editura Deisis, 2001, Sibiu


CUVĪNTUL SFĪNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV - DESPRE ADEVĂRATA ASCULTARE

XII O viaţă de ascultare pe līngă un bătrīn

Ceea ce am spus despre pustnicie şi īnsingurare trebuie să spunem şi despre ascultarea faţă de un bătrīn, aşa cum se făcea īn monahismul de odinioară: o asemenea ascultare nu mai este dată vremii noastre!

Sfīntul Ioan Casian spune că Părinţii din Egipt, a căror viaţă mănăstirească era deosebit de īnfloritoare şi dădea naştere la roade duhovniceşti uimitoare, ziceau c㠄e bine să fii povăţuit duhovniceşte de cei ce sīnt cu adevărat īnţelepţi”, arătīnd că acest lucru este „un mare dar al Sfīntului Duh.” Condiţia de căpetenie pentru o asemenea supunere este prezenţa unui dascăl purtător de Duh care să fie īn stare, prin voia Sfīntului Duh, să īndrepte voinţa căzută a celui ce īi este supus īntru Domnul şi, īmpreună cu această voinţă căzută, toate patimile. Există īn voinţa căzută şi coruptă a omului o īnclinare spre toate patimile. Este vădit că voinţa căzută, care se poate īndrepta prin voia Duhului Sfint, nu poate fi īndreptată de către un dascăl care el īnsuşi este rob patimilor.

„Dacă vrei să renunţi la lume - zice Sfīntul Simeon Noul Teolog călugărilor din timpul său - şi să īnveţi a trăi după Evanghelie, nu te da pe mīna unui dascăl fără experienţă sau robit de patimi, ca nu cumva să deprinzi de la el, īn locul vieţii evanghelice, o viaţă drăcească. Căci īnvăţătura dascălilor buni este bună, iar a dascălilor răi este rea. Seminţele rele vor avea cu siguranţă roade rele. Un orb care vrea să-i călăuzească pe alţii este un amăgitor şi īi aruncă pe cei ce-l urmează īn prăpastia pierzării, după cuvīntul Domnului: Dacă orb pe orb va călăuzi, amīndoi vor cădea īn groapă (Matei 15, 14)”.

Īntr-o altă īmprejurare, acest mare slujitor a lui Dumnezeu, după ce l-a sfătuit pe un călugăr să trăiască după poveţele părintelui său duhovnicesc, adaugă: „Negreşit, ucenicul trebuie să fie īncredinţat că părintele său duhovnicesc este insuflat de Duhul Sfint şi că nu va spune nimic īmpotriva voii lui Dumnezeu, ci va propovădui, după darul pe care l-a primit şi după puterea de a īnţelege a ucenicului, ceea ce-i place lui Dumnezeu şi ceea ce este folositor sufletului. Altfel, se va afla īn reaua stare a celor ce ascultă de oameni, iar nu de Dumnezeu.” Despre aceasta, Apostolul porunceşte: Nu vă faceţi robi oamenilor! (1 Corinteni 7, 23). El le cere slujitorilor să-şi īmplinească lucrarea īntr-un chip duhovnicesc, nu asemenea celor ce caută să placă oamenilor, ci ca slugi ale lui Hristos, făcīnd din suflet voia lui Dumnezeu (Efeseni 6, 6). Căci acum - zice Apostolul - caut să īnduplec oamenii sau pe Dumnezeu! Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos! (Galateni 1, 10). Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi (adică unui om cu īnţelepciune trupească sau lui Dumnezeu) sīnteţi robi aceluia căruia vă supuneţi: fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate? (Romani 6, 16). Ascultarea īl preschimbă pe cel care ascultă după chipul celui ce-l povăţuieşte: Şi zămisleau oile cum erau nuielele şi fătau oile miei pestriţi, tărcaţi şi negri (Facere 30, 39).

Bătrīnii care-şi iau asupra lor sarcina sfinţilor stareţi de odinioară, dar fără a avea darurile lor duhovniceşti, trebuie să īnţeleagă că dorinţele lor, gīndurile lor şi judecăţile lor asupra marii lucrări călugăreşti, adică ascultarea, sīnt greşite. Să ştie limpede: felul lor de a gīndi, īnţelepciunea şi ştiinţa lor nu sīnt decīt orbire şi nălucire drăcească, ce nu vor īntīrzia să dea acelaşi fel de roade īn cei pe care-i conduc. Dorinţa lor fără măsură nu va putea trece nedescoperită decīt o oarecare vreme pentru īncepătorul neexperimentat ce se află sub povăţuirea lor, dacă acesta are puţină inteligenţă şi se ocupă de citirea cărţilor sfinte cu dorinţa sinceră de a se mīntui. Mai devreme sau mai tīrziu, această amăgire se va descoperi cu putere, ducīnd la o ruptură foarte stīnjenitoare īntre bătrīn şi ucenic, pricinuindu-le şi unuia şi altuia mari tulburări ale minţii.

Este īnfricoşător să ai asupra ta, din pricina īngīmfării şi a voii proprii, sarcini care nu pot fi duse decīt cu ajutorul Sfīntului Duh. Este īnfricoşător să te arăţi ca un purtător de Duh Sfīnt cītă vreme legăturile cu satan nu sīnt rupte şi eşti īncă īntinat de el. O asemenea comedie şi īnşelătorie sīnt īnspăimīntătoare. Ele sīnt dezastruoase atīt pentru tine īnsuţi, cīt şi pentru semenul tău. Sīnt o crimă şi o hulă.

Este de prisos să aducem aici pilda Avvei Zaharia care, fiind supus unui bătrīn fără experienţă, Carion, tatăl său după trup, a atins totuşi desăvīrşirea monahală; sau pilda Sfīntului Accaciu, care şi-a cīştigat mīntuirea pe līngă un bătrīn ce l-a condus fără de vreme īn mormīnt, bătīndu-l cu bastonul cu o cruzime neomenească. Amīndoi erau cu siguranţă supuşi unor bătrīni nepricepuţi, dar se conduceau de īnvăţăturile Părinţilor purtători de Duh, cīt şi de pildele deosebit de lămuritoare pe care le aveau sub ochii lor. Din această pricină, au putut face o ascultare formală de bătrīnii lor. Aceste cazuri sīnt īn afara rīnduielii comune şi a regulei generale. „Felul de a lucra al Proniei - spune Sfīntul Isaac Sirul - este total diferit de rīnduiala omenească obişnuită. Īn ce te priveşte, ţine-te de rīnduiala obişnuită!”

Poate ni se va răspunde: „Credinţa ucenicului poate īmplini lipsurile bătrīnului.” Acest lucru nu este adevărat. Doar īncrederea īn adevăr te mīntuieşte, alăturarea credinţei la minciună şi la nălucirile drăceşti duce la ruină, după īnvăţătura Apostolului: „N-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mīntuiască. Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciunii” - zice el referitor la cei ce se pierd de bună voie. Ca să fie osīndiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut minciuna (2 Tesaloniceni 2, 10-12). După credinţa voastră, fie vouă! (Matei 9, 29), le-a spus Domnul, Adevărul īntrupat, la doi orbi, iar aceştia s-au vindecat de orbire. Minciuna şi īnşelăciunea n-au dreptul să repete cuvintele Adevărului īntrupat, pentru a-şi īndreptăţi purtarea ucigaşă prin care īl pierd pe aproapele lor.

Sīnt īmprejurări, dar foarte rare, īn care credinţa, prin deosebita purtare de grijă a lui Dumnezeu, a putut lucra prin mijlocirea păcătoşilor şi chiar să ducă la mīntuirea lor. Īn Egipt, Flavian, căpetenia unei cete de tīlhari, avea de gīnd să jefuiască o mănăstire de maici. Pentru a-şi atinge scopul, el a īmbrăcat haina monahală şi a intrat īn mănăstire. Maicile l-au primit ca pe un sfīnt părinte, l-au dus la biserică şi i-au cerut să se roage la Dumnezeu pentru ele. Īmpotriva voinţei lui, şi spre propria sa uimire, Flavian a făcut-o. Apoi i-au pus masa. După masă, maicile i-au spălat picioarele. Una dintre surori era surdă şi mută. Maicile au adus-o şi i-au dat să bea din apa cu care au spălat picioarele străinului. Bolnava s-a tămăduit numaidecīt. Maicile l-au preamărit pe Dumnezeu şi viaţa sfīntă a acelui călugăr străin şi au făcut cunoscută minunea petrecută. Harul lui Dumnezeu s-a coborīt asupra căpeteniei tīlharilor, acesta a făcut pocăinţă, şi a ajuns călugăr făcător de minuni.

Īn Viaţa Sfīntului Teodor, episcopul Edesei, citim că o desfrīnată, silită de Adera, tovarăşa sa deznădăjduită, s-a rugat pentru fiul acesteia ce murise şi mortul a īnviat la rugăciunile curvei. Uimită de acest lucru, aceasta s-a lepădat de viaţa sa păcătoasă, a intrat īntr-o mănăstire şi, printr-o viaţă de nevoinţă, a ajuns la sfinţenie. Pildele de acest fel sīnt ieşite din rīnduiala. Cugetīnd la ele, ne minunăm cīt de nepătrunse sīnt judecăţile lui Dumnezeu şi ne īntărim īn credinţă şi īn nădejde; dar ne vom īnşela amarnic dacă vom lua aceste cazuri drept modele de urmat. Pentru a ne călăuzi, Domnul ne-a dat Legea Sa, adică Sfīnta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Sfīntul Pavel ne cere cu toată tăria: Fraţilor, vă poruncim īn numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de orice frate care umblă fără rīnduială, iar nu după predania pe care aţi primit-o de la noi (2 Tesaloniceni 3, 6), prin „predanie” īnţelegīnd tradiţia Bisericii, cuprinsă īn Sfīnta Scriptură şi īn scrierile Sfinţilor Părinţi.

Avva Pimen ne cere să rupem cu un bătrīn dacă petrecerea cu el se arată vătămătoare pentru suflet, aceasta īnsemnīnd negreşit că bătrīnul īn cauză īncalcă tradiţia Bisericii. [...] Ascultarea mănăstirească, aşa cum era săvīrşită de către călugării de odinioară, este o taină duhovnicească īnaltă. Nouă ne este cu neputinţă de a o urma īntrutotul, o putem doar privi cu evlavie şi cu mare băgare de seamă, īnsuşindu-ne-o īn duh. Vom da dovadă de o judecată dreaptă şi de o īnţelepciune mīntuitoare dacă, citind vieţile şi rīnduielile Părinţilor din vechime, [...] vom băga de seamă căderea obştească a creştinismului din vremea noastră. Atunci, va trebui să recunoaştem că nu sīntem īn stare să moştenim īn īntregime lucrările Părinţilor, dar că este o mare binecuvīntare a lui Dumnezeu şi o mare fericire să ne putem hrăni cu farīmiturile ce cad de la masa Părinţilor. Aceste fărīmituri nu sīnt o hrană īndestulătoare, dar ele pot, nu fără a ne lăsa un simţămīnt de lipsă, să ne scape de moartea duhovnicească.

XIII Viaţa dusă urmărind sfaturile duhovniceşti

Īn capitolul dinainte, noi am īnţeles prin „fărīmituri” viaţa duhovnicească aşa cum este ea īngăduită de Pronia lui Dumnezeu īn vremea noastră. Īn lucrarea de mīntuire, ea este īntemeiată pe principiile primite din Sfīnta Scriptură şi din scrierile Sfinţilor Părinţi; aceste principii trebuie să fie īnsoţite de sfaturi primite de la părinţii şi fraţii vremii noastre. De bună seamă, este vorba de aceeaşi ascultare de altădată, dar īntr-o formă deosebită, măsurată cu slăbiciunea noastră, care mai īntīi de toate este de natură duhovnicească. Īn vremurile străvechi, dascălii purtători de Duh lucrau de-a dreptul sub īnrīurirea voii lui Dumnezeu, astfel īncīt ucenicii lor sporeau duhovniceşte foarte repede. Astăzi, călugării trebuie să caute ei īnşişi voia lui Dumnezeu īn Scriptură şi de aceea sīnt adesea expuşi ezitărilor şi greşelilor prelungite, iar sporirea lor se face cu īntīrziere. Aceasta este voia lui Dumnezeu īn ce ne priveşte. Noi trebuie să ne supunem ei şi să o urmăm cu mulţumire.

Viaţa noastră mănăstirească de azi, dusă īn lumina Scripturilor şi a sfaturilor părinţilor şi fraţilor noştri, este īntărită prin pilda īncepătorului monahismului, Sfīntul Antonie cel Mare. El nu era legat prin ascultare de vreun bătrīn anume. Īn timpul primelor sale īnsingurări, el trăia izolat şi-şi căuta īnvăţătura īn Scripturi şi alături de diferiţi părinţi şi fraţi: de la unul a īnvăţat īnfrīnarea; de la altul, blīndeţea, răbdarea şi umilinţa; de la un al treilea, vegherea grijulie asupra lui īnsuşi şi liniştea lăuntrică. El se străduia să-şi īnsuşească practica fiecărui monah, fiind, pe cīt era cu putinţă, ascultător faţă de toţi, smerindu-se īn faţa tuturor şi rugīndu-se lui Dumnezeu neīncetat. Aşa fă şi tu, fiind īncepător! Fii ascultător faţă de cei mai mari, fără făţărnicie şi slugărnicie. Īncearcă o ascultare liberă de orice lin­­gu­şire: fii ascultător din dragoste de Dumnezeu. Fii gata să faci ascultare de toţi părinţii şi fraţii cīnd ei īţi cer lucruri care nu sīnt potrivnice legii lui Dumnezeu, nici regulei şi ordinii mănăstirii, nici sfaturilor părinţilor ce conduc. Dar īn nici un caz să nu asculţi de ce este rău, chiar dacă ar trebui să suferi din pricină că nu vrei să placi oamenilor. Cere sfatul părinţilor şi fraţilor bogaţi īn fapte bune şi īn īnţelepciune, dar nu-l urma decīt cu cea mai mare grijă. Nu te entuziasma de un sfat lăsīndu-te dus de primul gīnd. Din cauza firii tale pătimaşe şi a orbirii tale, un sfat vătămător şi insuflat de o patimă īţi poate plăcea datorită neştiinţei şi lipsei de experienţă şi pentru că el răspunde unei patimi ascunse īn sinea ta. Cu lacrimi şi suspine cere-I lui Dumnezeu să nu-ţi īngăduie să aluneci de la voia Sa sfīntă pentru a urma o voinţă omenească căzută, a ta sau a aproapelui tău, a sfătuitorului tău. Cu ajutorul Evangheliei cercetează-ţi gīndurile tale şi pe ale aproapelui tău şi sfaturile lui. Oamenilor mīndri şi īnchipuiţi le place să īnveţe şi să dea sfaturi. Nu le pasă de valoarea sfaturilor lor. Nu-şi dau seama că le pot pricinui celorlalţi suferinţe de nereparat prin sfaturile lor fără noimă, dacă un īncepător fără experienţă le acceptă cu īncredere oarbă, cu entuziasmul ca­pului şi sīngelui. Ei doresc izbīnzi, oricare ar fi natura acestora, oricare le-ar fi originea. Vor să-i impresioneze pe īncepători şi să şi-i supună moral. Au nevoie de laudele oamenilor. Vor să fie socotiţi sfinţi, buni sfătuitori, stareţi, dascăli cu daruri discernămāntului. Au nevoie să-şi hrănească mīndria nesă­tulă, orgoliul. Rugăciunea Proorocului a fost totdeauna actuală, dar īn chip deosebit astăzi: Mīntuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a īmpu­ţi­nat adevărul de la fiii oamenilor! Deşertăciuni a grăit fiecare către aproa­pele său, buze viclene īn inimă şi īn inimă rele au grăit (Psalmi 11, 1-2).

O cuvīntare mincinoasă şi făţarnică este īn acelaşi timp rea şi nenorocită. Pentru a te feri, este de neapărată trebuinţă să-ţi iei măsuri de prevenire. „Cercetează Sfīntă Scriptură - zice Sfīntul Simeon Noul Teolog - şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, īn chip deosebit ale celor ce s-au ocupat de viaţa īn nevoinţe şi, comparīnd īnvăţătura lor cu poveţele şi purtarea dascălului tău, vei putea vedea ca īntr-o oglindă cum trebuie vieţuieşti. Dacă poveţele lui se potrivesc cu Sfīnta Scriptură, le poţi primi şi păstra īn suflet, dar dacă ele sīnt greşite şi rele, trebuie să le respingi ca să nu cazi īn greşeală. Căci trebuie să ştii că sīnt numeroşi amăgitorii şi dascălii mincinoşi care au apărut īn zilele noastre.”

Sfīntul Simeon trăia īn veacul al zecelea după Hristos; īncă īn vremea aceea se ridica īn Sfīnta Biserică glasul unui drept care deplīngea lipsa adevăraţilor povăţuitori, purtători de Duh, şi marele număr de īnvăţători mincinoşi. Cu trecerea veacurilor, īnvăţătorii pricepuţi ai monahismului au ajuns din ce īn ce mai rari. Sfinţii Părinţi tind tot mai mult să recomande ca povăţuitor Sfīnta Scriptură şi scrierile patristice. Sfīntul Nil Sorski, vorbind de părinţii ce au trăit īnaintea lui, scrie: „Nu-i un lucru neīnsemnat să-ţi găseşti un dascăl de nădejde, care să-ţi poată sluji de călăuză pentru această lucrare minunată. Poate fi numit de nădejde cel ale cărei fapte şi gīnduri se potrivesc cu Sfīnta Scriptură şi care au dobīndit dreapta măsură duhovnicească. Dar atunci, după cum zic Sfinţii Părinţi, este neīnchipuit de greu să găseşti un adevărat povăţuitor care să te īnveţe aceste lucruri. Dar acum, cīnd numărul lor s-a īmpuţinat foarte tare, trebuie să-l cauţi cu toată sīrguinţa. Īn acelaşi timp, dacă nu l-ai găsit, Sfinţii Părinţi ne poruncesc să ne punem sub ascultarea şcolii Sfintei Scripturi, ascultīnd de Domnul Īnsuşi, Care ne zice: Cercetaţi Scripturile, căci voi socotiţi că īn ele aveţi viaţă veşnică (Ioan 5, 39). Căci toate cīte s-au scris mai īnainte, s-au scris spre īnvăţătura noastră (Romani 15, 4).

Sfīntul Nil Sorski trăia īn veacul al cinsprezecelea. El a īntemeiat un schit nu departe de Lacul Alb, unde s-a īnchinat rugăciunii īntr-o adīncă singurătate. Este bine pentru părinţii duhovniceşti de astăzi să asculte cu cītă umilinţă şi sfială vorbeşte Sfīntul Nil despre sfaturile pe care le da fraţilor. „Nimeni nu trebuie, din lipsă de grijă, să ţină ascunse cuvintele lui Dumnezeu, ci trebuie să-şi mărturisească slăbiciunea; īn acelaşi timp nu trebuie să ascundă adevărul lui Dumnezeu, pentru că altfel va īncălca poruncile Lui. Să nu ascundem cuvintele lui Dumnezeu, ci să le facem cunoscute. Sfintele Scripturi şi cuvintele Sfinţilor Părinţi sīnt aşa de numeroase ca şi firicelele de nisip īn mare; cercetīndu-le fără osteneală, noi īi vom īnvăţa pe cei ce vin la noi şi au nevoie de ele. Mai bine zis, nu sīntem noi cei ce īnvăţăm, căci nu sīntem vrednici de a face acest lucru, ci sīnt Sfinţii Părinţi care-l fac, plecīnd de la Sfīnta Scriptură.”

Avem aici modelul cel mai potrivit pentru īndrumarea duhovnicească din vremurile noastre. El este cu totul mīntuitor, şi pentru dascăl şi pentru ucenic. El este arătarea unei sporiri duhovniceşti măsurate. El nu primeşte īnchipuirile, obrăznicia şi īndrăznelile nebuneşti īn care cad cei ce caută să-i urmeze formal pe Varsanufie cel Mare sau pe alţi părinţi vestiţi, fără să fi primit harul pe care l-au primit aceia. Ceea ce la Părinţi era arătarea unei prezenţe īmbelşugate a Sfīntului Duh, vădeşte la aceşti imitatori nechibzuiţi şi făţarnici o adīncă neştiinţă, orbire, mīndrie şi īncredere īn ei īnşişi.

Fraţi prea-iubiţi, să vestim cuvīntul lui Dumnezeu cu toată umilinţa şi cu toată cucernicia, ferindu-ne de mīndria care-i atacă violent pe oamenii supuşi patimilor, atunci cīnd aceştia īi īnvaţă pe fraţii lor. Gīndiţi-vă la aceasta: că vom da răspuns pentru orice cuvīnt nefolositor ce ne iese din gură (Matei 12, 36). Va fi īnfricoşător să dăm socoteală de cuvīntul lui Dumnezeu propovăduit cu mīndrie şi din slavă deşartă! Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene şi limba cea plină de mīndrie. Pe cei ce au zis: Cu limba noastră ne vom mări; căci buzele noastre la noi sīnt; cine ne este Domn? (Psalmi 11, 3-4).

Domnul va pierde pe cei ce caută propria lor mărire şi nu mărirea lui Dumnezeu. Să ne temem de ameninţarea lui Dumnezeu! Să spunem un cuvīnt ziditor cīnd este de neapărată trebuinţă, nu ca nişte īnvăţători, ci ca oameni care au ei īnşişi nevoie să fie īnvăţaţi şi care se străduiesc să se lase pătrunşi de īnvăţătura dată de către Dumnezeu īn cuvīntul său prea-sfīnt. După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu. Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca īntru toate Dumnezeu să se slăvească prin Iisus Hristos, Căruia Īi este slava şi stăpīnirea īn vecii vecilor. Amin. (1 Petru 4, 10-11).

Cine lucrează īn numele său propriu lucrează pentru propria sa faimă. El se dă pe sine şi pe cei ce īl ascultă ca jertfa a lui satan. Cine lucrează īn numele Domnului lucrează pentru mărirea lui Dumnezeu; el cīştigă mīntuirea sa şi a semenului său prin Domnul, singurul Mīntuitor al oamenilor. Să ne fie teamă a da unui īncepător īnvăţături negīndite, neīntemeiate pe cuvīntul lui Dumnezeu şi pe o īnţelegere duhovnicească a acestui cuvīnt. Este mai bine să-ţi recunoşti propria neştiinţă decīt să răspīndeşti o īnvăţătură vătămătoare sufletelor. Să ne ferim de o mare nenorocire: a-l face pe un slujitor a lui Dumnezeu (un īncepător īncrezător) slugă a oamenilor (1 Corinteni 7, 27), īmpingīndu-l să īmplinească voia căzută a unui om, īn locul voii prea-sfinte a lui Dumnezeu.

Legătura simplă dintre cel ce dă sfaturi şi ucenicul care le primeşte este cu totul alta decīt aceea dintre un bătrīn şi un ucenic care īmplineşte o ascultare necondiţionată, care s-a făcut rob īn numele Domnului. Un simplu sfat nu trebuie să ducă la īmplinirea lui necondiţionată: poţi să-l urmezi sau nu. Sfătuitorul nu-şi ia nici o responsabilitate pentru un sfat, dacă l-a dat cu frică de Dumnezeu şi cu smerenie, nu din propria sa iniţiativă, ci la cererea insistentă a celuilalt. La fel, cel ce a primit un sfat nu-i legat de el; el are libertatea de a hotărī dacă urmează sau nu sfatul primit. Este limpede că sfătuirea, care corespunde īn toate Sfintei Scripturi răspunde īntrutotul nevoilor vremurilor noastre de cădere.

Să subliniem faptul că Părinţii opresc să dai sfaturi altora din proprie dorinţă, fără să-ţi fie cerut; a te apuca să dai sfaturi altora este semn că-ţi atribui o cunoştinţă şi o demnitate duhovnicească, ceea ce este probă vădită de orgoliu şi orbire. Sigur că nu vorbim aici de conducători, nici de cei ce au răspunderea de a īnvăţa tot timpul. Fiind nevoie ca ei să facă acest lucru cu fraţii care le-au fost īncredinţaţi, fără a fi īntrebaţi (2 Timotei 4, 2). Dar dacă aceştia vizitează alte mănăstiri, ei trebuie să urmeze sfatul dat de Sfīntul Macarie al Alexandriei Sfīntului Pahomie cel Mare. Pahomie īl īntrebase pe Macarie despre felul de a īnvăţa şi a judeca pe fraţi, iar Avva Macarie i-a răspuns: „īnvaţă-i şi judecă-i pe cei ce īţi sīnt supuşi, dar nu-i judeca pe cei dinafară!” Toţi stareţii care doresc să placă lui Dumnezeu au păstrat şi continuă să păstreze acest sfat.

Bibliografie: Sfāntul Ignatie Brancianinov, Fărīmiturile ospăţului, Episcopia Ortodoxă Romānă, Alba Iulia, 1996


CUVĪNTUL SFĪNTULUI TEOFAN ZĂVORĀTUL - DESPRE RUGĂCIUNE

Cum trebuie să ne rugăm

Lecţia īntāi

Lucrarea rugăciunii este cea dintāi īn viaţa creştină. Dacă şi īn ceea ce priveşte rānduiala lucrurilor obişnuite este valabilă zicătoarea: „Omul, cāt trăieşte, īnvaţă”, cu atāt mai valabilă este ea īn privinţa ru­gă­ciunii, a cărei lucrare trebuie să fie necon­te­nită şi ale cărei trepte nu au hotar.

Cānd se īntālneau, Sfinţii Părinţi din vechime, obişnuiau să se salute īntrebānd nu de sănătate şi nici de altceva, ci de rugăciune: „Cum merge, cum lu­crează rugăciunea?” Lucra­rea rugăciunii era pentru ei semnul vieţii duhovniceşti, şi o numeau „respiraţia duhului”. Trupul respiră, deci trăieşte; dacă respiraţia īncetează, nu mai este īn trup nici viaţă.

Dar nu oricare săvārşire a rugăciunii este rugăciune ade­vărată. A sta īnaintea icoanei īn biserică sau acasă şi a face metanii īncă nu este rugăciune, ci doar ceva ce ţine de rugă­ciune. A spune rugăciuni pe dinafară, a le citi sau a asculta pe cineva care le citeşte tot nu e rugăciune, ci doar unealtă a rugăciunii, altfel spus un mijloc de a face să apară şi de a-i da imbold. Iar rugăciune propriu-zisă avem atunci cānd īn inima noastră se ivesc unul după altul simţăminte evlavioase faţă de Dumnezeu: simţămāntul defăimării de sine, al dra­gostei, mulţumirii, slavosloviei, al căderii cu osārdie īnain­tea Lui, al umilinţei, supunerii faţă de voia lui Dumnezeu şi aşa mai departe. Toată grija noastră trebuie să aibă drept scop ca īn timpul rugăciunilor pe care le facem aceste simţă­minte şi altele asemenea lor să umple sufletul nostru īn aşa fel īncāt atunci cānd limba spune rugăciuni ori urechea le ascultă şi trupul face metanii, inima să nu rămānă pustie, ci şi īn ea să fie un oarecare simţămānt năzuitor către Dumne­zeu. Doar cānd aceste simţăminte există este rugăciunea noastră rugăciune adevărată.

S-ar părea că nimic nu este mai simplu şi mai firesc pen­tru noi decāt rugăciunea, altfel spus decāt năzuinţa inimii către Dumnezeu. Şi totuşi, ea nu se află la toţi şi īntotdea­una. Ea trebuie trezită şi apoi īntărită, altfel spus trebuie să edu­căm īn noi duhul rugăciunii. Primul mijloc pentru atin­gerea acestui scop este rugăciunea rostită sau ascultată. Săvārşeşte-o aşa cum trebuie, şi negreşit vei trezi şi vei īn­tări suiş către Dumnezeu īn inima ta, altfel spus vei intra īn duhul rugăciunii.

Īn cărţile noastre de rugăciuni se află rugăciuni ale Sfin­ţilor Părinţi Efrem Sirul, Macarie Egip­teanul, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur şi ale altor mari rugători. Fiind plini de duhul rugăciunii, ei au īnfăţişat īn cuvinte cele insu­flate lor de acest duh şi ne-au lăsat moştenire nouă rezulta­tul. Īn rugăciunile lor se mişcă o mare putere, şi cine se va adānci īn ele va gusta negreşit, īn virtutea legii acţiunii şi reacţiunii, din puterea rugăciunii, pe măsură ce aşezarea sa lăuntrică se apropie de conţinutul rugăciunii.

Ca rugăciunea noastră să devină mijloc eficace de a educa īn noi rugăciunea, trebuie să o săvār­şim īn aşa fel ca şi gāndul, şi inima să primească conţinutul rugăciunilor ce o alcătuiesc. Iată trei me­to­de foarte simple: să nu purcezi la rugăciune fără a te pregăti, măcar puţină vreme, pentru aceasta; să nu o săvārşeşti la nimereală, ci cu luare-aminte şi cu simţire; după īncheierea rugăciunii să nu treci īndată la īndeletnicirile tale obişnuite.

Lecţia a doua

Să presupunem că ne-am obişnuit cu rugăciunea; nu se poate spune īnsă nicidecum că ea nu ne-ar cere pregătire. De pildă, ce este mai obişnuit decāt cititul şi scrisul pentru cei ce ştiu să citească şi să scrie? Şi totuşi, aşezāndu-ne la birou ca să citim ori să scriem, nu īncepem deodată treaba, ci cu oarecare īntārziere atāt cāt trebuie ca să luăm poziţia potrivită. Cu atāt mai mult sunt indispensabile īnaintea ru­găciunii lucrările care pregătesc pentru rugăciune, şi mai ales atunci cānd īndeletnicirea dinainte ţinea de o cu totul altă sferă decāt cea căreia īi aparţine rugăciunea.

Aşadar, purcezānd la rugăciune dimineaţa ori seara, stai puţintel īn picioare, sau şezi, sau um­blă, şi străduieşte-te īn acest răstimp să-ţi trez­veşti gāndul, rupāndu-l de toate cele pămānteşti. După aceea, gāndeşte-te cine este Cel Căruia I te adresezi īn rugăciune şi cine eşti tu, care urmează să īn­cepi acum, şi stārneşte-ţi īn suflet starea corespunzătoare - de stare īnaintea lui Dumnezeu pătrunsă de frică evlavioasă şi defăimare de sine. Asta este toată esenţa pregătirii: a sta īnaintea lui Dumnezeu. Pregătire mică, īnsă de mare īnsem­nătate. Aici se pune īnceputul rugăciunii, iar īnceputul este jumătate din lucrare. După ce ai dobāndit această aşezare lăuntrică, stai īnaintea icoanei şi, după ce vei fi făcut cāteva metanii, zi rugăciunile īncepătoare: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie..., Īmpărate Ceresc şi aşa mai departe. Spune-le fără grabă, pătrunzānd īn miezul fiecărui cuvānt, aducānd īnţelesul lui la inimă şi făcānd totodată metanii. Īn asta constă de fapt spunerea plăcută lui Dumnezeu şi roditoare a rugăciunilor. Am zis să pătrunzi īn miezul fiecărui cuvānt şi să aduci īnţelesul lui la inimă. Asta īnseamnă să īnţelegi ceea ce spui şi să simţi ceea ce īnţelegi. De alte reguli nu-i nevoie. Aceste două principii (a īnţelege şi a simţi), dacă sunt īmplinite cum se cuvine, īmpodobesc cu preţ deplin orice rugăciune şi īi īmpărtăşesc toată lucrarea cea roditoare. Să zicem că spui: şi ne curăţeşte pre noi de toată īntinăciunea: să īţi simţi īntinarea, să doreşti curăţia şi să o ceri de la Domnul, nădăjduind īn El. Spui: şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri? Īn sufletul tău să-i ierţi pe toţi, şi cu inimă care a iertat pe toţi şi toate să-ţi ceri iertare de la Domnul. Spui: facă-se voia Ta! Īn inima ta să-ţi pui cu totul soarta īn māinile Domnului şi să arăţi că eşti gata să īntāmpini fără cārtire, cu inimă bună, tot ce va place Domnului să trimită asupra ta. Dacă vei gāndi, vei simţi şi vei face aşa la fiecare stih al rugă­ciunii tale, vei avea o rugăciune adevărată.

Lecţia a treia

Pentru a săvārşi cu mai mult spor rugăciunea, iată ce tre­buie să faci:

1) să ai pravilă de rugăciune, cu binecuvān­tarea părinte­lui tău duhovnicesc, nu mare, ci atāta cāt poţi īmplini fără grabă īn condiţiile īn care treburile tale obişnuite decurg normal;

2) īnainte de a te ruga, cānd ai timp liber, citeşte rugăciu­nile care intră īn pravila ta şi adānceşte-te īn īnţelesul lor. Să prinzi deplin noi­ma fiecărui cuvānt şi să o simţi, ca să ştii dinainte ce trebuie să ai īn suflet cānd citeşti fiecare cuvānt. Dacă vei īnvăţa pe dinafară rugăciunile pravilei tale, cu atāt mai bine. Dacă vei face aşa, īn timpul rugăciunii īţi va fi mai lesne să le pricepi şi să le simţi. Rămāne o singură difi­cultate: gāndul va fugi tot timpul la alte lucruri. Iată care este soluţia:

3) ştiind dinainte că gāndul o să-ţi fugă, trebuie să te īn­cordezi pentru a-ţi păstra luarea-aminte. Cānd va fugi īn timpul rugăciunii, adu-l īnapoi; iar va fugi - adu-l iar īnapoi, şi tot aşa de fiecare dată. Īnsă de fiecare dată să nu uiţi a re­citi ceea ce ai citit īn răstimpul cāt īţi fugea gāndul (prin urmare, fără īnţelegere şi simţire). Dacă īţi tot fuge gāndul cānd citeşti un anume loc, citeşte-l de mai multe ori, pānă ce vei reuşi să īl citeşti cu īnţelegere şi cu simţire. Dacă vei bi­rui o dată această piedică, poate că a doua oară n-ai să te mai ciocneşti de ea, şi chiar dacă te vei ciocni, nu te vei mai ciocni atāt de tare. Se poate īntāmpla īnsă şi ca un anumit cuvānt să aibă o lucrare atāt de puternică asupra sufletului, īncāt acesta să nu vrea să mai rostească rugăciunea īn conti­nuare, şi cu toate că limba continuă să spună cuvinte, gāndul se reīntoarce mereu la locul care s-a īntipărit īn el. Dacă se īntāmplă una ca asta,

4) opreşte-te şi nu mai zi nimic, ci stăruie cu luarea-a­minte şi cu simţirea asupra locului cu pricina, „īmbib㔠su­fletul tău cu el sau cu acele cugetări cărora le va da naştere şi nu te grăbi să ieşi din starea aceasta. Dacă vremea ţi-o īngă­duie, mai bine să laşi pravila neterminată decāt să strici starea aceasta. Poate că ea te va adumbri, ca un Īnger păzi­tor, īntreaga zi. Lucrările harice de acest fel asupra su­fletului īn timpul rugăciunii īnseamnă că duhul rugăciunii īncepe să se sălăş­luiască īn om, şi ca atare starea aceasta trebuie păzită, fiindcă ea este mijlocul cel mai de nădejde pentru educarea şi īntărirea duhului de rugăciune īn noi.

După ce ţi-ai īncheiat rugăciunea, să nu treci imediat la alte īndeletniciri, ci stai şi cugetă măcar puţin ce īnseamnă ceea ce ai săvārşit şi cu ce te īndatorează, străduindu-te să păstrezi şi după rugăciune ceea ce ţi s-a dat - dacă ţi s-a dat - să simţi īn vremea rugăciunii. De altfel, dacă cineva săvār­şeşte rugăciunea sa cum se cuvine, nici nu va vrea să se īn­grijească de lucrurile din afară. Aşa este natura rugăciunii! Cu oricine se roagă bine se īntāmplă ceea ce obişnuiau să zică strămoşii noştri cānd se īntorceau de la Constantinopol: „Cine a gustat dulce nu mai vrea amar”. Tocmai gustarea dulceţii rugăciunii e scopul pravilei noastre, şi dacă ea educă duhul rugăciunii, o face tocmai prin această gustare.

Lecţia a patra

 Nu trebuie să ne oprim īnsă la metoda de īnceput a edu­cării duhului de rugăciune īn noi, adică la săvārşirea pravilei potrivit cu menirea ei: trebuie să mergem mai departe. Amintiţi-vă cum se īnvaţă, de pildă, limbile străine. La īnce­put elevii īnvaţă cuvintele şi regulile gramaticale după cărţi, dar nu se opresc aici, ci se străduiesc să ajungă, şi chiar o fac, la stadiul īn care fără ajutorul cărţilor pot să vorbească corect vreme īndelungată īn limba studiată. La fel trebuie să facem şi īn lucrarea rugăciunii. Ne deprindem să ne rugăm după cărţile de rugăciune, adică după rugăciuni gata făcute, lăsate nouă moştenire de către Domnul şi de către Sfinţii Pă­rinţi, care erau sporiţi īn rugăciune, dar nu trebuie să ne oprim aici. Trebuie să mergem mai departe şi, după ce ne-am deprins să ne īntoarcem mintea şi inima spre Dumnezeu cu ajutor din afară, să īncercăm să ne īnălţăm şi singuri către El, să ajungem la stadiul īn care sufletul să vorbească īn rugăciune cu Dumnezeu folosind propriile cuvinte, să se īnalţe singur către El, să I se deschidă singur şi să-I mărturi­sească ce e īn el şi ce doreşte. Trebuie să ne īnvăţăm sufletul şi cu asta, şi voi arăta pe scurt cum propăşim īn această ştiinţă.

Şi deprinderea de a ne ruga cu evlavie, cu luare-aminte şi cu simţire după cărţile de rugăciuni duce tot acolo. Dintr-un vas prea plin se varsă apa singură: din inima care prin pra­vila de rugăciune s-a umplut cu prisosinţă de lumina simţămintelor īncep să ţāşnească de la sine rugăciuni către Dum­nezeu. Există īnsă şi mijloace aparte, īndrep­tate exclusiv către acest scop, pe care trebuie să le folosească oricine do­reşte să sporească īn rugăciune.

Veţi spune: „De ce unii se roagă atāţia ani după cărţile de rugăciuni, dar īncă n-au rugăciunea īn inimă?” Eu cred că deoarece ei se īncordează īntrucātva să se īnalţe spre Dum­nezeu numai atunci cānd săvārşesc pravila de rugăciune, iar apoi, īn restul zilei, nu-şi amintesc de Dumnezeu. De pildă, ei sfārşesc rugăciunile de dimineaţă şi cred că au făcut totul faţă de Dumnezeu; după aceea, īntreaga zi - treabă după treabă, grijă după grijă, iar de Dumnezeu nici vorbă, nici pomenire; poate doar spre seară (şi asta slavă lui Dumnezeu dacă se īntāmplă!) le vine īn gānd că, iată, īn curānd vor tre­bui să se roage iarăşi. Prin urmare, chiar dacă Domnul le dă vreun simţămānt bun dimineaţa, īl īnăbuşă deşertăciunea şi grija de multe din timpul zilei. De aceea nici nu au chef să se roage seara: nu reuşesc deloc să-şi īnmoaie măcar puţin sufletul, şi rugăciunea, īndeobşte, li se maturizează prost. Tocmai această greşeală aproape generală trebuie corectată, adică trebuie să facem īn aşa fel ca sufletul să nu se īntoarcă spre Dumnezeu numai atunci cānd stă omul la rugăciune, ci de-a lungul īntregii zile să se īnalţe către El şi să rămānă cu El. Cum se poate face asta, veţi vedea īn cele ce urmează.

Lecţia a cincea

 Ca sufletul să se īnalţe către Dumnezeu şi să rămānă cu El necontenit, trebuie īn primul rānd ca, de-a lungul īntre­gii zile, să strigăm cāt mai des spre Domnul cu fraze scurte, potrivit nevoii sufletului şi īmprejurărilor īn care ne aflăm. De pildă, cānd īncepi ceva, zi: „Binecuvāntează, Doamne”; cānd sfārşeşti o treabă, zi: „Slavă Ţie, Doamne!” - şi nu nu­mai cu limba, ci şi cu simţă­māntul inimii. Scoate capul vreo patimă? Zi: „Māntuieşte, Doamne, că pier”; vine īntuneric de gānduri tulburătoare? Strigă: „Scoate din temniţă sufletul meu”. Te trage păcatul spre nedreptate? Roagă-te: „Ara­tă-mi, Doamne, calea” sau „Nu da spre tulburare picioarele mele”. Păcatele te apasă şi te mānă la deznădejde? Strigă cu glasul vameşului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcă­tosu­lui!” Şi tot aşa, potrivit fiecărei situaţii. Sau pur şi simplu zi mai des: „Doamne, miluieşte; Stăpānă de Dumnezeu Născă­toare, miluieşte-mă; Īngere al lui Dumnezeu, păzitorul meu cel sfānt, apără-m㔠sau strigă lăuntric cu oarecare alte gra­iuri de rugăciune. Străduieşte-te doar să strigi astfel cāt mai des, făcānd tot ce e cu putinţă ca strigătele acestea să iasă din inimă, ca rupte din ea. Dacă vom face aşa, vom avea dese īnălţări gāndite spre Dumnezeu din inimă, dese īntoar­ceri spre Dumnezeu, deasă rugăciune, iar această īndesire ne va īmpărtăşi deprinderea de a vorbi cu Dumnezeu.

Pentru ca sufletul să īnceapă a striga astfel trebuie să-l silim īnsă mai īnainte a īntoarce īntru slava lui Dumnezeu totul, orice lucrare a sa, de la cea mai mare la cea mai mică. Acesta e al doilea mijloc prin care īnvăţăm sufletul să se īn­toarcă mai des īn timpul zilei spre Dumnezeu - căci dacă ne vom face lege din porunca apostolică de a face totul īntru slava lui Dumnezeu, chiar cānd māncăm sau bem (1 Corinteni 10, 31), negreşit ne vom aminti de Dumnezeu orice am face, şi ne vom aminti de El nu oricum, cu teama de a face vreun lucru nedrept şi de a-L jigni pe Dumnezeu cu gāndul, cu cu­vāntul sau cu fapta. Asta ne va şi face să ne īntoarcem spre Dumnezeu cu frică şi să cerem de la El ajutor şi īnţelepţire.

Dar ca sufletul să facă toate īntru slava lui Dumnezeu, el trebuie dispus spre asta de dimineaţa devreme, chiar de la īnceputul zilei, cānd omul iese la lucru şi la lucrarea sa pānă seara. Această dispoziţie se face prin cugetarea la cele dumnezeieşti. Acesta este al treilea mijloc de a deprinde su­fletul cu deasa īntoar­cere către Dumnezeu: cugetarea evla­vioasă la īnsuşirile şi la lucrările dumnezeieşti, la scopul cu­noaşterii lor şi la īndatoririle pe care le aşază ele asupra noastră, cugeta­rea la bunătatea, dreapta judecată, atotpu­ter­nicia, omni­prezenţa, atotştiinţa lui Dumnezeu, la faptul că El este Ziditorul şi Purtătorul nostru de grijă, la iconomia māntuirii īntru Domnul Iisus Hristos, la harul şi la cuvāntul lui Dumnezeu, la Sfin­tele Taine, la Īmpărăţia Cerurilor. La oricare dintre aceste lucruri ai īncepe să le cugeţi, cuge­tarea va umple negreşit sufletul de un simţămānt evlavios faţă de Dumnezeu. De pildă, dacă vei īncepe să cugeţi la bunătatea lui Dumnezeu, vei vedea că eşti īnconjurat de milele dum­nezeieşti atāt trupeşte cāt şi duhovniceşte, şi vei cădea īnain­tea lui Dumnezeu revărsāndu-ţi umilele simţăminte de recunoştinţă. Dacă vei īncepe să cugeţi la atotştiinţa lui Dumne­zeu, vei afla că nimic din tine nu este ascuns de ochii lui Dumnezeu, şi negreşit vei lua hotărārea de a priveghea cu asprime asupra mişcărilor inimii şi minţii tale, ca să nu īl jigneşti cumva pe Atotvăzătorul Dumnezeu. Dacă vei īnce­pe să cugeţi la dreptatea dum­nezeiască, te vei īncredinţa că nici un lucru rău nu rămāne nepedepsit şi te vei hotărī ne­greşit să cureţi toate păcatele tale prin frāngerea inimii īna­intea lui Dumnezeu şi prin pocăinţă. Astfel, la orice īnsuşire şi lucrare dumnezeiască ai cugeta, orice cugetare de acest fel va umple sufletul tău de simţăminte şi dispoziţii evlavi­oase faţă de Dumnezeu. Ea va face să năzuiască drept către Dumnezeu toată fiinţa omului, şi este ca atare mijlocul cel mai simplu de a deprinde sufletul să suie către Dumnezeu. Vremea cea mai bună şi mai potrivită pentru aceasta e dimi­neaţa, cānd sufletul īncă nu e īmpovărat de mulţimea impre­siilor şi grijilor lumeşti, şi anume după rugăciunea de dimi­neaţă. După ce vei īncheia rugăciunea, aşază-te, şi cu gān­dire sfinţită prin rugăciune īncepe să cugeţi la o īnsuşire şi lucrare dumne­zeiască, māine la alta, şi dă sufletului tău aşe­zarea potrivită. Osteneala nu este multă - se cere doar do­rinţă şi hotărāre, iar roadă este multă.

Bibliografie: Sfāntul Teofan Zăvorātul, Răspunsuri la probleme ale intelectualilor, volumul 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2005


CUVĪNTUL SFĪNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV - DESPRE RUGĂCIUNE

[...] Calea spre Dumnezeu este rugăciunea. Măsurarea drumului stră­bătut se face după feluritele stări de rugăciune īn care intră treptat cel ce se roagă aşa cum trebuie şi īn chip statornic. Īnvaţă să te rogi lui Dumnezeu aşa cum trebuie. După ce ai īnvăţat să te rogi cum trebuie, roagă-te mereu şi lesne vei moşteni māntuirea. Māntuirea apare de la Dumnezeu la vremea ei, īnsoţită de o vestire de netă­găduit a inimii, celui ce se roagă aşa cum trebuie şi īn chip statornic. Pentru ca rugăciunea să fie fără gre­şeală trebuie ca ea să fie adusă dintr-o inimă plină de sără­cie cu duhul, din inimă īnfrāntă şi smerită. Toate celelalte stări ale inimii, pānă la īnnoirea ei de către Duhul Sfānt, să le socoţi - cum şi sunt ele cu adevărat - nepotri­vite păcă­tosului care se pocăieşte şi Īl roagă pe Dumnezeu pentru iertarea păcatelor sale şi pentru slobozirea - ca dintr-o temniţă şi din obezi - din robia patimilor. [...]

Cānd te trezeşti din somn, primul tău gānd să fie la Dumnezeu; adu lui Dumnezeu īnsăşi īncepătura gān­durilor tale, īncă nepecetluită cu nici o īntipărire deşartă. Cānd mergi spre somn, cānd te pregăteşti să te cufunzi īn acest chip al morţii, cele din urmă gānduri ale tale să fie la veşnicie şi la Dumnezeu, Care īmpărăţeşte īn ea. Un īnger i-a descoperit unui călugăr sfānt următoarea rāndu­ială bine plăcută lui Dumnezeu a gāndurilor la rugăciune: „Īnceputul rugăciunii se cuvine să fie alcătuit din slavos­lovirea lui Dumnezeu, din mul­ţu­mită adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale cele fără de număr; după aceea, datori suntem să aducem lui Dumnezeu mărturisirea fără nici o făţărnicie a păcatelor noastre, cu duh īnfrānt; iar īn īncheiere putem īnfăţişa Domnului - cu mare sme­renie, totuşi - cereri pentru nevoile noastre sufleteşti şi trupeşti, lăsānd cu evlavie īmplinirea sau neīmplinirea acestor cereri īn seama voii Lui”.[...]

Rugăciunea este īn sine, ca īmpreună-vorbire cu Dumnezeu, un bun foarte īnalt, adeseori cu mult mai īnalt decāt ceea ce cere omul, şi Milos­tivul Dumnezeu, neīm­plinind cererea omului, īl ţine pe acesta la rugă­ciu­ne ca să n-o piardă, să nu lase acest bun īnalt al rugăciunii după primirea lucrului cerut, cu mult mai puţin bun. Cere­rile a căror īmplinire au urmări vătămă­toare Dumnezeu nu le īmplineşte; El nu īmplineşte nici cererile potrivnice sfintei Lui voi, potrivnice preaīn­ţe­leptelor şi neurma­telor Sale judecăţi. Īmpotriva hotărārii lui Dumnezeu a cerut marele Moise, văzătorul de Dumnezeu, să i se dăruiască a intra īn pămāntul făgăduinţei, şi n-a fost ascultat (Deuteromonul 3, 26); īmpotriva hotărārii lui Dumnezeu s-a rugat Sfāntul David, īnaripāndu-şi rugăciunea prin postire, cenuşă şi lacrimi, pentru păstrarea vieţii fiului său bolnav şi n-a fost ascultat (2 Regi 12). Şi tu, dacă Dumnezeu nu īmplineşte cererea ta, pleacă-te cu evlavie īnaintea voii Atotsfāntului Dumnezeu, Care, din nepătrunse pricini, a lăsat cererea ta neīmpli­nită. Fiilor lumii, care cer de la Dumnezeu bunuri pămānteşti pentru īndestularea poftelor trupeşti, Sfāntul Apostol Iacov le vesteşte: Cereţi şi nu primiţi fiindcă rău cereţi, ca īntru dezmierdările voastre să cheltuiţi (Iacov 4, 3) [...] Omul caută la faţă, iar Dumnezeu caută la inimă (1 Regi 16, 7); īnsă īn om aşezarea lăuntrică a inimii se potriveşte mult cu atitudinea sa din afară. Drept aceea, atunci cānd stai la rugăciune dă trupului poziţia cea mai evlavioasă cu putinţă. Stai, ca un osāndit, cu capul plecat, fără a īndrăzni să priveşti la cer, cu māinile lăsate īn jos sau īmpreunate la spate, ca şi cum ar fi legate, aşa cum sunt legaţi de obicei răufăcătorii prinşi la locul faptei. Sunetul glasului tău să fie sunet jalnic de tānguire, ca glasul unui om rănit de o armă ucigaşă sau sfāşiat de o boală cumplită. [...]

Dacă te-ai hotărāt să-i aduci lui Dumnezeu prinos de rugăciune, leapădă toate cugetările şi grijile lumeşti. Nu te īndeletnici cu gāndurile care īţi vor veni atunci, oricāt īţi vor părea de īnsemnate, strălucitoare, trebuincioase. Dă lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, iar cele tre­buin­cioase pentru viaţa vremelnică vei reuşi să le dai la vremea potrivită. Nu este cu putinţă să slujeşti lui Dumnezeu cu rugăciunea şi totodată să-ţi umpli mintea cu gānduri şi griji lăturalnice. [...] Iertarea tuturor greşelilor aproapelui - a tuturor, pānă la una, chiar şi a celor mai grele - este condiţia de neīnlăturat a reuşitei la rugăciune. Şi cānd staţi de vă rugaţi, porunceşte Māntuitorul, iertaţi tot ce aveţi īmpotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşalele voastre; iar dacă voi nu veţi ierta, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşalele voastre (Marcu 11, 25-26). „Rugăciunea celor ce pomenesc răul e ca semă­natul pe piatră”, a zis Preacuviosul Isaac Sirul. [...] Cantitatea rugăciunii se hotărăşte pentru fiecare īn parte după felul lui de viaţă şi măsura puterilor sale sufleteşti şi trupeşti. Cei doi bănuţi ai văduvei, aduşi de către ea īn templu şi care alcătuiau toată averea ei, s-au arătat īn cumpăna Dreptului Judecător mai mari decāt prinoasele īnsemnate aduse de bogaţi din prisosurile lor. Aşa să judeci şi cu privire la rugăciune: cantitatea ei să ţi-o stabi­leşti după puterile tale, amintindu-ţi īnţeleapta povaţă a marelui povăţuitor al monahismului: „De sileşti trupul tău neputincios la fapte ce īntrec puterile lui, prin asta bagi īn sufletul tău īntu­necare şi īi aduci tulburare, iar nu folos”. De la o consti­tuţie sănătoasă şi viguroasă se cere rugăciune pe potrivă. „Toată rugăciunea īn care trupul nu se osteneşte, iar inima nu vine la străpungere, a zis acelaşi mare Părinte, se socoate ca roadă necoaptă, fiindcă această rugăciune e fără suflet”. Cānd eşti prins cu datoriile mireneşti sau, dacă eşti monah, cu ascultările şi nu-ţi este cu putinţă să-ţi faci timp cāt ai vrea pentru rugăciune, oricāt ţi-ai dori-o, nu te tulbura: slujirea legiuită şi făcută īn conglăsuire cu conştiinţa īl pregăteşte pe om pentru rugăciunea cea cu deadinsul şi īnlocuieşte cantitatea prin calitate. Nimic nu ajută sporirea īn rugăciune, cum o ajută conştiinţa īmpăcată, prin făptuirea cea plăcută lui Dumnezeu. [...]

Sufletul rugăciunii este luarea-aminte. Trupul fără suflet e mort, iar rugăciunea fără luare-aminte e, aşij­derea, moartă. Fără luare-aminte, rugăciu­nea rostită se preface īn vorbire deşartă, iar cel ce se roagă astfel se numără cu cei ce iau numele Lui Dumnezeu īn deşert. Cuvintele rugăciunii să le rosteşti fără grăbire; nu īngădui minţii să rătă­ceas­că peste tot, ci zăvorăşte-o īn cuvintele rugăciunii. Strāmtă şi māhnicioasă este această cale pentru minte, ce s-a obişnuit să vagabondeze slobod prin lume; īnsă această cale duce la luarea-aminte. Cine va gusta din marea bunătate a luării-aminte, acela va iubi să-şi strām­toreze mintea pe calea care duce la fericita luare-aminte. Luarea-aminte este cel dintāi dar al harului dumnezeiesc, trimis de sus celui care se osteneşte şi cu răbdare pătimeşte īn nevoinţa rugăciunii. Haricei luări-aminte trebuie să-i premeargă silinţa omului spre luarea-aminte: aceasta din urmă trebuie să fie martorul lucrător al nemincinoasei dorinţe de a o primi pe cea dintāi. Luarea-aminte a omului este īnviforată de gānduri şi visări, se clatină din pricina lor; luarea-aminte harică e neclintită şi plină de tărie. Nu-ţi īngădui să te īmprăştii cu gāndurile la rugăciune, să urăşti visarea, să lepezi grijile cu puterea credinţei, să baţi īn inimă cu frica de Dumnezeu - şi lesne vei deprinde luarea-aminte. Mintea care se roagă trebuie să se afle īn stare de adevăr deplin. Visarea, oricāt ar fi de ademe­ni­toa­re şi frumoasă la arătare, pentru simplul fapt că e o alcătuire proprie şi samavolnică (arbitrară) a minţii, scoate mintea din starea de adevăr dumnezeiesc, o aduce īn starea de amăgire de sine şi īnşelare, drept care şi trebuie lepădată la rugă­ciune. Īn vremea rugăciunii, mintea trebuie să o avem şi cu toată osārdia să o păzim fără īnchipuiri, lepădānd toate chipurile care ni se zugrăvesc īn ea prin virtutea īnchipuirii: fiindcă la rugăciune mintea stă īnaintea Dumnezeului Nevăzut, Care nu poate fi īnchipuit īn nici un chip material. Chipurile, dacă mintea le va īngădui la rugăciune, se vor face un văl, un zid de nepătruns īntre minte şi Dumnezeu. „Cei ce nu văd nimic īn rugăciunile lor Īl văd pe Dumnezeu”, a grăit Sfāntul Meletie Mărtu­ri­sitorul.

Dacă īn vremea rugăciunii tale ţi se īnfăţişează īn chip simţit sau se zugrăveşte īn tine de la sine, īn chip gāndit, chipul lui Hristos sau vreunui īnger sau vreunui sfānt - īntr-un cuvānt, orişice fel de chip - nicicum să nu iei această arătare drept ade­vărată, nu o băga de loc īn seamă, nu sta de vorbă cu ea. Altminteri, negreşit te vei supune unei īnşe­lări şi foarte puternice vătămări sufleteşti, precum s-a şi īntāmplat cu mulţi. Mai īnainte de a fi īnnoit de către Sfāntul Duh, omul nu e īn stare să aibă īmpărtăşire cu duhurile sfinte. Aflāndu-se īncă īn tărāmul duhurilor căzute, īn robia lor, nu e īn stare să le vadă decāt pe ele, şi acestea, văzānd la om īnaltă părere despre sine şi amăgire de sine i se arată īn chip de īngeri luminaţi, īn chipul lui Hristos Īnsuşi, pentru a pierde sufletul lui. Sfintele icoane sunt primite de către Biserică pentru īncălzirea amintirilor şi simţămintelor evlavioase, iar nicide­cum pentru īntărātarea īnchipuirii. Stānd īnaintea icoanei Māntuitorului, să stai ca īnaintea Domnului Iisus Hristos Īnsuşi, Care e pretutindenea fiitor după dumnezeire, şi prin icoana Sa este de faţă īn acel loc unde se află ea. Stānd īnaintea icoanei Maicii lui Dumnezeu, să stai ca īnaintea Īnsăşi Sfintei Fe­ci­o­are, dar mintea ta păstreaz-o fără chipuri: este o mare deosebire īntre a fi īn prezenţa Domnului şi īnaintea Lui şi a ţi-L īnchipui pe Domnul. Sim­ţă­mān­tul că Domnul este de faţă aduce īn inimă frica māntuitoare, bagă īn ea māntuitorul simţă­mānt al evlaviei, iar īnchipuirea Domnului şi a Sfin­ţilor īmpărtăşeşte minţii o anu­mită materia­li­ta­te, o aduce īn mincinoasa şi trufaşa părere de sine, aduce sufletul īntr-o stare minci­noa­să, īn starea amăgirii de sine. Īnaltă stare este a simţi că Dumnezeu e de faţă! Ea īnfrānează mintea de la īmpre­ună-vorbirile cu gāndurile stră­ine care unel­tesc īmpotriva rugăciunii; ea īi aduce omului din belşug simţirea nimicniciei sale; ea īl face pe om priveghetor asupră-şi, păzindu-l de greşeli, chiar şi de cele mai mărunte. Simţirea că Dumnezeu este de faţă se dobāndeşte prin ru­gă­ciune cu luare-aminte. Mult ajută la dobān­di­rea ei şi starea cu evlavie īnaintea sfintelor icoane. Cu­vin­tele rugă­ciu­nii, īnsufleţite de luarea-aminte, pă­trund adānc īn suflet, străpung, ca să zic aşa, ini­ma, şi nasc īn ea străpungerea. Cuvintele rugă­ciu­nii săvārşite cu īmprăş­tiere se ating de suflet numai pe deasupra, fără a lăsa īn ele nici o īntipărire. […]

Īn nevoitorul rugăciunii, sporirea īn rugăciune īncepe să se arate printr-o osebită lucrare a luării-aminte: din vreme īn vreme, aceasta cuprinde fără veste mintea, īnchizānd-o īn cuvintele rugăciunii. După aceea, ea se face mult mai statornică şi mai dăinuitoare: mintea se lipeşte, parcă, de cuvintele rugăciunii, este trasă de ele spre unirea cu inima. Īn cele din urmă, cu luarea-aminte se uneşte pe neaşteptate străpungerea, şi īl face pe om biserică a rugăciunii, biserică a lui Dumnezeu. [...] Sim­ţămintele născute prin rugăciune şi pocăinţă sunt: uşurarea conştiinţei, pacea sufletească, īmpăcarea cu aproapele şi cu īmprejurările vieţii, mila şi īmpreună-pătimirea faţă omenire, īnfrānarea de la patimi, răceala faţă de lume, supunerea faţă de Dumnezeu, puterea īn lupta cu gāndurile şi īnclină­rile păcătoase. Să te mul­ţumeşti cu aceste simţiri īn care guşti, totuşi, nădejdea māntuirii. Nu căuta mai īnainte de vreme īnalte stări duhovniceşti şi extaze īn rugăciune. Acestea nu sunt deloc aşa cum se īnfăţişează īnchipuirii noastre: lucrarea Sfāntului Duh, din care apar īnaltele stări ale rugăciunii, sunt neajunse pentru mintea trupească. Īnvaţă-te să te rogi din tot cugetul tău, din tot sufletul tău, din toată vārtutea ta. Vei īntreba: „Cum adică?” Aceasta nu o poţi afla decāt īncercānd. Sileşte-te să te īndeletniceşti necontenit cu rugă­ciu­nea īntru luare-aminte: rugăciunea īntru luare-aminte īţi va răspunde la īntrebare prin fericita cunoaştere din cercare. [...]

Cel care caută īn rugăciunea sa bunuri stri­că­cioase pămānteşti stār­neşte īmpotrivă-i nemulţu­mirea Īmpă­ra­tu­lui Ceresc. Īngerii şi Arhan­ghelii - aceste căpetenii ale Lui - caută spre tine īn vremea rugăciunii tale, să vadă ce vei cere de la Dumnezeu. Ei se minunează şi se bucură cānd văd pe cel pămāntesc că părăseşte pămāntul şi aduce prinos de cerere pentru primirea uneia dintre bunătăţile cereşti; dimpotrivă, se supără pe cel ce trece cu vederea cele cereşti şi cere lucruri de ale sale, pămānteşti şi stricăcioase. [...] Multa vorbărie (Matei 6, 7-8), osāndită de Domnul īn rugăciunile păgānilor, stă īn numeroasele cereri de bunătăţi vremelnice care umplu rugăciunile păgā­nilor, īn acea īmpletire ritoricească īn care sunt īn­făţişate ele, de parcă podoabele retorice, sonori­tatea materială şi puterea stilului L-ar putea īnrāuri pe Dumnezeu aşa cum īnrāuresc auzul şi nervii oamenilor trupeşti. Osāndind această multă vorbă­rie, Domnul n-a osāndit nicicum rugăciunile pre­lungite, aşa cum li s-a părut unor eretici: El Īnsuşi a sfinţit rugă­ciunea prelungită, rămānānd timp īnde­lung la rugăciune. Şi a petrecut noaptea īn rugă­ciune către Dumnezeu (Luca 6, 12), isto­riseşte despre Domnul Evanghelia. Lungimea rugăciunii la plăcuţii lui Dumnezeu vine nu din multa vorbărie, ci din belşugul simţămintelor duhovniceşti care apar īn ei la vremea rugăciunii. Prin īmbelşugarea şi puterea acestor simţăminte se desfiinţează, ca să zic aşa, timpul, prefăcāndu-se īn veşnicie pentru sfinţii lui Dumnezeu. Atunci cānd lucrătorul rugăciunii ajunge la sporire īn fericita sa nevoinţă, felurimea gāndurilor din psalmi şi din alte rugăciuni devine nepotrivită cu aşe­zarea lor lăuntrică. Rugă­ciunea vameşului şi alte rugă­ciuni foarte scurte rostesc cel mai bine nerostita, cuprinzătoarea do­rinţă a inimii, şi plăcuţii lui Dumnezeu au petrecut adeseori īn astfel de rugăciune multe ceasuri, zile şi ani, fără a simţi nevoie de felurime a gāndurilor pentru rugăciunea lor puternică şi concentrată. Rugăciu­nile alcătuite de eretici sunt foarte asemănătoare cu rugăciunile păgānilor: īn ele e multă vorbărie; īn ele este frumuseţea pămān­tească a cuvāntului; īn ele e īnfierbān­tarea sāngelui; īn ele nu e pocăinţă īndes­tu­lă­toare; īn ele este năzuinţă către nunta Mielului de-a dreptul din casa de desfrānare a patimilor; īn ele este amăgire de sine. Ele sunt străine de Duhul Sfānt: adie din ele suflarea molipsitoare a duhului īntunecat, a duhului viclean, a duhului minciunii şi pierzării. […] Tu, care vo­ieşti să te aproprii de Dumnezeu şi să te īmpropriezi Lui prin adăstarea statornică īn rugăciune, ia seama! Cercetează cu luare-aminte felul tău de a gāndi: nu eşti, cumva, molipsit de vreo īnvăţătură mincinoasă? Urmezi īntru totul şi fără nici o abatere īnvăţătura Bi­se­ricii de Răsărit, sin­gura adevărată, sfāntă, aposto­leas­că? Dacă cineva nu ascultă de Biserică, a zis Domnul uce­nicului Său, să-ţi fie ca un păgān şi ca un vameş (Matei 18, 17), care sunt străini de Dumnezeu, vrăjmaşi lui Dumnezeu. Şi ce īnsemnătate poate avea rugăciunea celui care se află īn vrajbă cu Dumnezeu, īn īnstrăinare faţă de El?

Recunoaşterea propriei păcătoşenii, a propriei nepu­tinţe, a propriei nimicnicii este condiţia de ne­īn­lăturat pentru ca Dumnezeu să primească şi să asculte cu milostivire rugăciunea. Toţi Sfinţii au pus la temelia rugă­ciunii recunoaşterea şi mărturisirea păcătoşeniei lor şi a păcătoşeniei īntregii omeniri. Sfinţenia omului atārnă de recunoaşterea şi mărturisirea acestei păcătoşenii. Cel ce dăruieşte oamenilor sfinţenie pentru pocăinţa lor a grăit: Nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13). Tu, care voieşti să te īndeletniceşti cu nevoinţa rugăciunii! Mai īnainte de a purcede la această nevoinţă, sileşte-te să ierţi pe oricine te-a amărāt, te-a clevetit, te-a batjocorit, pe oricine ţi-a pricinuit vreun rău, oricare ar fi acest rău. Cel īnaintea Căruia voieşti să stai prin rugă­ciune a poruncit: De īţi vei aduce darul rugăciunii tale la altarul cel de sus al Īmpăratului Regilor, şi acolo īţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva īmpotriva ta, lasă acolo darul tău īnaintea altarului şi mergi mai īntāi de te īmpacă cu fratele tău, şi atunci venind adu darul tău (Matei 5, 23-24). [...] Dacă rabzi sărăcie, ori te strāmtorează īmprejurări māhnicioase, ori unelteşte īmpotriva ta şi te pri­go­neşte vrăjmaşul tău, nu lua aminte, pentru ca la rugăciune luarea ta aminte să nu fie clintită de nici o īmprăştiere, de nici o tulburare; nu lua aminte la amintirile şi gāndurile care ţi se īnfă­ţi­şea­ză, privi­toare la sărăcia ta, la īmprejurările grele īn care te afli, la vrăjmaşul tău. Cel sub a Cărui deplină stăpānire vă aflaţi şi tu, şi īmpre­ju­ră­rile īn care te afli, şi vrăjmaşul tău, grăieşte către cei preaiubiţi ai Săi: Să nu se tulbure inima voastră; credeţi īn Dumnezeu, şi īn Mine credeţi (Ioan 14, 1).[...]

Nu admira natura văzută, nu te lăsa prins de contemplarea frumuseţilor ei; nu pierde vremea atāt de preţioasă şi puterile sufletului cu dobān­direa cunoştinţelor aduse de ştiinţele lumeşti. Atāt puterile, cāt şi timpul să le īntrebuinţezi pentru dobāndirea rugăciunii care săvār­şeşte sfānta sluj­bă īn cămara ta cea lăuntrică. Acolo, īn tine īnsuţi, rugăciunea īţi va descoperi o privelişte care va atrage īntreaga ta luare-aminte: ea īţi va aduce cunoştinţe pe care lumea nu poate să le īncapă şi de care nici nu are habar. Acolo, īn adāncul inimii, vei vedea căderea ome­nirii, vei vedea sufletul tău omorāt de păcat, vei ve­dea mormāntul, vei vedea iadul, vei vedea demonii, vei vedea legăturile şi obezile, vei vedea sabia de foc a heruvimului care străjuieşte calea spre viaţa veşnică, care īngră­deşte omului intrarea īn locaşul Raiului vei vedea multe alte taine ascunse de lume şi de fiii lumii. Cānd ţi se va descoperi această privelişte, privirile tale se vor lipi de ea; te vei răci faţă de toate cele vremelnice şi strică­cioase, care ţi-au fost pe plac pānă īn ceasul acela.[...]

Demonii le insuflă oamenilor să se oştească īmpotriva lucrătorului rugăciunii, să-l osāndească pentru ciudăţenia purtării sale, pentru puţinătatea faptelor lui folositoare, să-i scoată vină că e leneş, făţarnic şi face pe sfāntul, să pună pe seama lui gānduri rele şi viclene, fapte stricate, să strice şi să tulbure liniştirea lui, să-l silească la īndeletniciri potrivinice vieţuirii lui, tovarăşe cu abaterea minţii de la rugăciune, cu īmprăştierea, cu stricarea păcii sufleteşti. Cunoscānd pricina īncepătoare a acestor ispite, să ne rugăm, precum ne porunceşte Evanghelia şi ne predanisesc Sfinţii Părinţi, pentru cei de aproape ai noştri, care păcătuiesc īntru ne­cu­noştinţă şi din īndemn străin; măiestriile de­mo­nilor le va strica Dumnezeu. Ispitindu-ne din afară, demonii se ţin de ticăloşii şi īnlăuntrul nostru. Cānd ne depărtăm īn īnsingurare şi īncepem a ne īndeletnici cu rugăciunea, stārnesc īn noi felurite dorinţe păcătoase pe care nu le simţeam mai īnainte, īnvăluiesc inima noastră cu nenumărate gānduri şi visări păcătoase, care pānă atunci nu se arătaseră niciodată minţii noastre şi fac acestea cu scopul ca noi, aduşi īntr-o stare de nedumerire şi descurajare şi nevăzānd nici un folos de la ne­vo­inţa rugăciunii şi de la īnsingurare, să ne lăsăm de ele. Această lucrare a demonilor se īnfăţişează nevoito­rilor noi īn nevoinţă ca o lucrare a sufletului lor: vrăjmaşii noştri cei nevăzuţi şi vicleni, săvār­şindu-şi fărădelegile, vor totodată să se ascundă, ca omul să nu poată ieşi din cursele pe care ei i le-au īntins, să meargă la destrămare lăuntrică şi la pierzanie sigură.

Dat fiind că pentru demoni este un lucru foarte īn­sem­nat să se ascundă de om, pentru om este un lucru foarte īnsemnat să īnţeleagă că ei sunt lucrătorii īnce­pători ai păcatului, izvorul ispitelor noastre, şi nici­de­cum cei de aproape ai noştri, nici noi - atunci cānd ne petrecem viaţa slujind lui Dumnezeu - şi nici vreo oarecare īntām­pla­re. Privind cum lucrează vrăjmaşii, ne deprindem trep­tat, sub călăuzirea cuvāntului lui Dumnezeu, să priveghem cu trez­vie asupra lor şi asupra noastră şi să ne īmpotrivim lor cu tărie. Smeriţi-vă, ne povăţuieşte Apostolul verhovnic, sub māna tare a lui Dumnezeu, ca să vă īnalţe pe voi la vremea potrivită, toată grija aruncānd spre Dānsul - că El Se īngrijeşte pentru voi. Fiţi treji, privegheaţi - că vrăj­maşul vostru, diavolul, umblă ca un leu răc­nind, căutānd pe cine să īnghită: căruia staţi īm­potrivă īntăriţi fiind prin credinţă (1 Petru 5, 6-9). [...]

Este de neapărată trebuinţă ca mai īntāi să ne desfacem de avuţia materială, să ne despărţim de lume, să ne lepădăm de ea: numai după săvār­şirea acestei lepădări poate creştinul să-şi vadă lăuntrica īnrobire şi temniţă, lăuntricele legături şi răni, lăuntrica omorāre a sufletului. Lupta cu moartea care trăieşte īn inimă, săvār­şită prin rugă­ciune, sub călăuzirea Cuvāntului lui Dumnezeu, e răstignire, este pieire a sufletului pentru māntuirea sufletului (Marcu 8, 35). [...] Cel ce īmpreunează rugăciunea cu plānsul se nevoieşte după rānduiala arătată de Īnsuşi Dumnezeu, se nevoieşte după cuviinţă, īn chip legiuit. La vremea sa, el va da roadă īmbelşugată: bucuria māntuirii neīndoielnice. Cel ce a īnstrăinat plānsul de rugăciunea sa se osteneşte īmpotriva rānduielii lăsate de Dumnezeu şi nu va culege nici un fel de roade sau, mai bine zis, va culege spinii părerii de sine, amăgirii de sine, pierzării. Fraţilor! Să nu ne īngăduim a ne amăgi cu gān­dul mincinos, caraghios, nechibzuit, pierzător; să nu ne repezim a căuta desfătări īn rugăciunea noastră! Nu este dată păcătoşilor desfătarea harică; acestora li se cuvine plānsul: pe acesta să-l căutăm cu toată osārdia, să căutăm această comoară, cheia tuturor comorilor duhov­niceşti. Cel ce nu are plāns se află īntr-o stare min­cinoasă: el este īnşelat de trufia sa. Sfinţii Părinţi numesc plānsul „călăuză īn nevoinţa duhov­nicească”. El trebuie să meargă īnaintea tuturor cugetărilor noastre evlavioase, să le īndrepteze spre ţelul cel adevărat. Cu­ge­tarea care nu este pătrunsă şi călăuzită de plāns este o cugetare rătăcită. [...] Dată fiind cumplita sărăcie a vremii noastre īn povăţuitori ai adevăratei rugăciuni, să ne alegem ca povă­ţuitor şi călăuzitor plānsul. El ne va īnvăţa rugă­ciu­nea, iar de īnşelarea de sine ne va păzi. Toţi cāţi au lepădat plān­sul au căzut īn īnşelare de sine. Aceasta o spun cu tărie toţi Sfinţii Părinţi […] Este cu neputinţă, bagă de seamă Sfāntul Ioan Scărarul, ca cel ce doreşte să īnveţe a se ruga să poată īnvăţa asta numai din vorbe. Dascălii ei sunt cercarea (experienţa) şi plānsul. Īn stră­pungerea şi smerirea duhului să īncepem nevoinţa rugă­ciunii, să intrăm sub acoperămāntul plānsului: Dumnezeu Īnsuşi, Care dă rugăciune celui ce se roagă (1 Regi 2, 9), se va face nouă Dascăl al rugăciunii. [...].

Bibliografie: Sfāntul Ignatie Brian­cianinov, Experienţe ascetice, volumul I, Editura Sophia, Bucureşti, 2000


CUVĪNTUL SFĪNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV - DESPRE POST

Capul virtuţilor este rugăciunea; temelia lor este postul. Postirea īnseamnă a mānca īntotdeauna cu măsură, alegānd cu luare-aminte bucatele pe care le māncăm. Om trufaş! Visezi aşa de mult şi aşa de semeţ cu privire la mintea ta, iar ea atārnă cu desăvārşire şi fără contenire de stomac. Legea postului, ce pare o lege pentru pāntece, este de fapt o lege pentru minte. Min­­tea, care īmpărăţeşte īn om, dacă voieşte să intre īn drepturile sale de stăpā­nitoare şi să le păstreze, trebuie mai īnainte de orice să se supună legii pos­tului. Numai atunci va fi ea mereu priveghetoare şi luminată; numai atunci va putea să stăpānească dorinţele inimii şi trupului; numai prin trezvie necon­tenită poate ea să cugete la poruncile evanghelice şi să le urmeze. Temelia virtuţilor este postul. Omului nou zidit, cānd a fost pus īn Rai, i s-a dat o sin­gură poruncă: po­run­ca postului. Fireşte, ea a fost dată fiindcă era īnde­ajuns pentru a-l păstra īn neprihănirea lui pe cel īntāi-zidit. Porunca nu privea mulţimea mān­cării, ci felul ei. Aşadar, să tacă cei ce recunosc postul doar īn privinţa mulţimii, iar nu a felului māncării. Adāncindu-se īn cerce­tarea prin cercare a postului, vor vedea ce īnsemnătate are felul māncării. Aşa de īnsemnată este porunca postului, dată omului īn Rai de către Dumnezeu, īncāt o dată cu porunca, a fost rostită şi ameninţarea cu pedeapsa dacă po­run­ca avea să fie īncălcată. Pedeapsa era īmbol­nă­virea omului de moartea veş­nică. Şi acum continuă moartea păcatului să-i īmbolnăvească pe călcătorii sfintei porunci a postului. Cel care nu păzeşte măsura şi alegerea cu grijă a māncării nu poate să-şi păstreze nici fe­cio­ria, nici īntreaga īnţelepciune, nu-şi poate īnfrā­na mānia, se dedă leneviei, trāndăviei şi īntristării, se face rob al slavei deşarte, sălaş al trufiei, pe care o bagă īn om starea lui trupească, ce apare cel mai adeseori din pricina mesei bogate şi ospătarii pānă la saţ. […]

Vai vouă, celor ce sunteţi sătui acum, că veţi fi flămānzi! (Luca 6, 26). Aşa a grăit Cuvāntul lui Dumnezeu despre călcătorii poruncii sfāntului post. Cu ce vă veţi hrăni īn veşnicie, dacă aici nu aţi deprins decāt ghiftuirea cu mān­căruri materialnice şi desfătări materialnice, care nu se găsesc īn cer? Cu ce vă veţi hrăni īn veşnicie, dacă aici nu aţi gustat nici una din bunătăţile ce­reşti? Cum veţi putea să vă hrăniţi cu bunătăţile cereşti şi să vă īndulciţi de ele, cānd n-aţi agonisit nici o iubire faţă de ele, ci numai scārbă? Ade­vă­rata pāine a creş­tinului este Hristos. Săturarea ce nu cunoaşte saţ cu această pāine, iat㠄īmbuibarea" şi desfătarea cea māntuitoare la care sunt chemaţi toţi creş­ti­nii. Fără saţ „ghiftuieşte-te” cu Cuvāntul lui Dumnezeu; fără saţ „ghif­tu­ieşte-te” cu plinirea porun­cilor lui Hristos; fără saţ „ghiftuieşte-te” cu masa cea gătită īm­potriva celor ce te necăjesc şi „īmbată-te” cu paharul cel puternic (Psalmi 22, 6-7). [...] Postul īl desface pe om de patimile trupeşti, iar rugă­­ciu­nea se luptă cu pa­ti­mile sufleteşti, şi după ce le-a biruit, pătrunde īntreaga al­că­tuire a omului, īl curăţeşte; īn biserica cea cuvān­tă­toare curăţită, ea īl aduce pe Dum­ne­zeu. Cel ce seamănă pămāntul fără să-l fi lucrat pierde sămānţa, şi īn loc de grāu culege mărăcini. La fel şi noi: dacă vom semăna se­min­ţele ru­gă­ciunii fără să fi subţiat trupul, īn loc de dreptate vom culege roada pă­ca­tului. Rugăciunea va fi nimicită şi răpită de feluritele gānduri şi vi­sări deşarte şi pă­cătoase, va fi spurcată cu simţăminte ale īmpătimirii de plă­ceri. Trupul nostru a luat fiinţă din pămānt, şi dacă nu-l lucrăm aşa cum se lucrează pămāntul, nicicānd nu poate să aducă roadă dreptăţii. Dimpotrivă, dacă cineva lucrea­ză pămāntul cu mare sārguinţă şi cheltuieli, dar īl lasă nese­mănat, pămāntul se va acoperi cu neghină deasă. La fel şi cu trupul: cānd este subţiat prin post, dar sufletul nu e lucrat prin rugăciune, citire, smerită cugetare, atunci postul devine părinte al unor neghine de multe feluri, pa­ti­mi­le sufleteşti: cugetarea semeaţă, slava deşartă, dis­pre­ţul. Ce este patima īmbuibării şi beţiei? Pofta firească de māncare şi băutură care şi-a pierdut dreapta rāndu­ială, care le pretinde māncare şi băutură mult mai multă şi mai felurită decāt este nevoie pentru sprijinirea vieţii şi a pute­rilor trupeşti, asupra cărora māncarea, cānd priso­seşte, lucrează īn chip cu totul potrivnic rostului său firesc, lu­crează īn chip vătămător, slăbindu-le şi nimi­cin­du-le. Pofta de māncare se īndreptează prin mese simple şi īnfrānarea de la ghif­tuire şi de la desfătarea cu gustul māncării. Pentru īnceput, trebuie părăsită ghiftu­irea şi des­fătarea cu gustul māncării; prin aceasta, pofta de māncare se ascute şi se īndrep­tează, iar cānd se īndrep­tează, atunci se mulţu­meşte cu māncare simplă. [...]

Cea mai bună postire o socot Sfinţii Părinţi a mānca o dată pe zi fără a ne sătura. Un astfel de post nu slăbeşte trupul prin nemāncare şi nu-l īngreunează cu prisosul māncării, ci īl păstrează bun de lucrarea cea māntu­i­toare. Un astfel de post nu străluceşte prin nimic şi, ca atare, postitorul nu are pricină de trufie, către care omul este atāt de īnclinat săvārşind fapta bună, mai ales cānd aceasta iese din hotarele obişnuitului. Cine are muncă trupească grea sau e aşa de slab trupeşte că nu se poate īndestula cu o masă pe zi, acela trebuie să mă­nānce de două ori. Postul e pentru om, nu omul pentru post, īnsă oricum am īntrebuinţa māncarea, des sau rar, ghiftuirea este oprită cu desăvārşire: ea īl face pe om incapabil de nevoinţele duhovniceşti şi deschide uşa altor patimi trupeşti. Postul fără măsură, adică īnfrā­narea prisositoare şi prelungită de la māncare, nu e īncuviinţată de Sfinţii Părinţi: din īnfrānarea cea fără de măsură şi slăbănogirea ce ia naştere din aceasta omul īşi pierde puterea de a mai săvārşi nevoinţele cele duhovniceşti, adeseori cade īn ghiftuire, adeseori cade īn patima semeţirii şi trufiei. [...].

Bibliografie: Sfāntul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, volumul I, Editura Sophia, Bucureşti, 2000


Partea a II-a - Despre păcate

CUVĪNTUL AVVEI DOROTEI - DESPRE SMERENIE ŞI ALTE ĪNVĂŢĂTURI FOLOSITOARE DE SUFLET

Cuvīntul 1

Pentru supunere (ascultare)

[...] Am lăsat lumea, să lăsăm şi poftele ei; pentru că acestea, precum am zis, prin nebăgare de seamă, iarăşi ne īmpreună şi ne leagă de lume. De voim să scăpăm desăvīrşit, să ne īnvăţăm a ne tăia voia şi aşa, puţin cīte puţin, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporim şi ajungem la nepătimire, că nimic alta nu foloseşte pe om atīt de mult ca tăierea voii. Īn adevăr, mai mult sporeşte cineva prin aceasta decīt prin toate faptele cele bune. Că īn ce chip cineva mergīnd pe cale se odihneşte la un loc de popas şi īntărindu-se merge multă cale, aşa şi cel ce umblă pe calea tăierii voii īşi cīştigă prin aceasta nepătimire şi poate īn puţină vreme a tăia şi zece voinţe. Īn ce chip, ascultă: mergīnd pe drum, vede ceva, iar cugetul īi spune: „Uită-te acolo!” El īi răspunde: „Nu vreau, īşi taie voia şi nu se uită”. Sau găseşte oameni vorbind şi cugetul īi zice: „Spune şi tu cutare cuvīnt”, şi el īşi taie voia şi nu zice. Īi zice gīndul să meargă la bucătar să vadă ce bucate găteşte, el īnsă īşi taie voia şi nu merge; vede ceva şi cugetul īl īndeamnă a īntreba cine l-a adus, totuşi īşi taie voia şi nu īntreabă. Astfel, puţin cīte puţin, deprinzīndu-se, se obişnuieşte desăvīrşit a-şi tăia voia. Din cele mici se īnvaţă a tăia şi cele mari fără osteneală şi puţin cīte puţin se deprinde a nu avea nici o voie. Şi aşa, orice face se odihneşte: căci nevrīnd vreodată să-şi facă voia, totdeauna se află īn linişte. Pentru că cel ce nu are voia sa, orice face īl mulţumeşte, pe toate socotindu-le ca fiind după voia sa, ori aşa, precum am zis, se află īntru nepătimire: că toată turburarea şi ispita, prigonirea şi bīntuiala nu ne vin din altă parte, fără numai că voim să se facă voia noastră. [...]

Cuvīntul 2

Pentru smerenie

Un bătrīn a zis „că mai mult decīt orice avem trebuinţă de smerenie. La tot cuvīntul ce auzim să zicem: Iartă!” Căci smerenia strică toate meşteşugurile vrăjmaşului. Să cercăm şi noi şi să vedem ce putere are cuvīntul bătrīnului. Pentru ce mai īntīi de toate trebuie să avem smerenie şi nu īnfrīnare, mai ales că şi Apostolul zice: Cel ce se sīrguieşte spre toate, are īnfrīnare. Sau pentru ce să nu avem frică de Dumnezeu, căci zice Scriptura: īnceputul īnţelepciunii este frica Domnului; şi īn altă parte: Cu frică de Dumnezeu ne īndepărtăm de la răutate. Pentru ce n-a zis să avem īn primul rīnd milostenia sau credinţa, căci zice: cu milostenia şi cu credinţa se curăţesc toate păcatele. Iar Apostolul zice: Fără credinţă, nu poate cineva să placă lui Dumnezeu. Dacă pentru milostenie, credinţă, frica lui Dumnezeu şi īnfrīnare se spun cele de mai sus, pentru ce, lăsīndu-le pe acelea, a zis să avem smerenie īnainte de orice? Bătrīnul vrea să ne arate că nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinţa, nici postul, nici altă faptă bună nu se pot săvīrşi fără smerenie. De aceea zice să avem īnainte de orice smerenie, adică gīnd şi cuget smerit, să fim gata la tot cuvīntul ce auzim să zicem: „Iartă!” fiindcă prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrăjmaşului.

Vedeţi, fraţilor, cītă putere are smerenia? Diavolul, īnsă este şi se numeşte īmpotrivitor. Este vrăjmaş pentru că nu iubeşte pe om şi binele; este īmpotrivnic pentru că se īmpotriveşte la toată fapta bună. Vrea cineva să se roage? El meşteşugeşte īn tot chipul să-l oprească cu poftele cele rele, cu robirea minţii şi cu trīndăvia. Vrea să facă milostenie cineva? El īl opreşte prin īndărătnicire şi scumpete. Aşa se īmpotriveşte la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numeşte nu numai vrăjmaş, ci şi īmpotrivitor. Prin smerenie īnsă, se strică toate īmpotrivirile lui, că mare lucru este smerenia! Toţi Sfinţii Părinţi prin smerenie s-au īndreptat şi cu osteneala ei au săvīrşit calea mīntuirii. Precum zice: „Vezi smerenia şi osteneala mea şi lasă toate păcatele mele.” Numai smerenia poate singură să povăţuiască spre Īmpărăţia Cerurilor; şi precum zicea Avva Ioan: „numai smerenia nu are zăticnire şi poticnire.”

Să ne smerim dar, şi noi puţin, şi ne vom mīntui. De nu putem să ne ostenim ca nişte neputincioşi ce sīntem, măcar să ne sīrguim a ne smeri. Şi cred milei lui Dumnezeu că pentru oricīt de mică faptă ce o vom săvīrşi cu smerenie, ne vom folosi şi ne vom īmpărtăşi de sălăşluirea Sfinţilor celor ce s-au ostenit, desăvīrşit şi mult s-au ostenit pentru Dumnezeu. Dacă găsim pricină că din slăbiciune nu ne putem osteni pentru a ne smeri, ce pricină avem, fraţilor! Fericit este cel ce are smerenie. De aceea, un sfīnt bătrīn a lăudat mai mult pe un frate smerit decīt pe alţii, zicīnd că smerenia nu se mīnie, nici face pe cineva să se mīnie. Smerenia este mare, că singură se īmpotriveşte trufiei şi păzeşte pe om de dīnsa. Nimeni nu se mīnie fără numai pentru avere, pentru bucate şi pentru altele, pe cīnd smerenia nu se mīnie, nici face pe cineva să se mīnie. De aceea, precum am zis, mare este smerenia şi puternică a trage darurile lui Dumnezeu asupra omului. Iar dacă vine acest dar, acoperă pe om şi de celelalte două patimi care sīnt foarte grozave: că ce este mai rău decīt a te mīnia şi a face şi pe altul să se mīnie, precum a zis sfīntul acela. Căci nicidecum nu se cuvine călugărului a se mīnia, nici a face pe altul să se mīnie. Adevărul vă spun că cel ce este cīrtitor, de nu se va acoperi mai curīnd de darul lui Dumnezeu, puţin cīte puţin īşi iese din minte şi se īndrăceşte, tulburīndu-se şi pre sine şi pre alţii. De aceea, zice că smerenia nu se mīnie, nici face pe cineva să se mīnie, ci mai vīrtos păzeşte pe suflet de toată patima şi ispita.

Sfīntul Antonie, cīnd a văzut cursele diavolului īntinse pe faţa pămīntului şi oftīnd a īntrebat pe Dumnezeu: „Doamne, oare cine va putea scăpa de acestea?”, a primit răspuns că numai smerenia; ba mai mult, nu numai că scapă, ci nici nu este prinsă de ele. Vezi putere, frate? Vezi darul acestei fapte? Cu adevărat nu este alt lucru mai tare decīt smerenia, nimic nu o biruieşte. Orice īntristare i s-ar īntīmpla smeritului, īndată se defăimă şi se osīndeşte că vrednic este de această īntristare: nu-i place niciodată să defaime pe altul; nu aruncă niciodată vină asupra altuia. Astfel petrecīnd fără tulburare şi fără īntristare cu toată odihna, niciodată nu se mīnie, nici face pe altul să se mīnie. Drept aceea bine a zis sfīntul că mai īnainte de toate se cade a avea smerenie.

Īnsă sīnt două feluri de smerenie, precum sīnt şi două trufii. Prima mīndrie este aceea cīnd cineva necinsteşte pe fratele său şi-i zice cuvinte urīte, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezīndu-se. Unul ca acesta de nu se va īntoarce īndată şi de nu se va nevoi să se īndrepte, puţin cīte puţin cade īn cea de a doua mīndrie: mīndria īmpotriva lui Dumnezeu, socotind că tot lucrul bun ce a săvīrşit singur el l-a lucrat, cu mintea şi cu īnţelepciunea lui şi nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Am văzut fraţilor, pe cineva odată īntru această ticăloasă stare, căruia de-i zicea cineva din fraţi vreun cuvīnt, īl scuipa şi-i zicea: „Cine eşti tu? Nu cunosc decīt pe Zosima şi pe Macarie.” Apoi a īnceput să-i defaime şi pe aceştia şi să zică: „Nu ştiu decīt pe Vasile şi Grigorie”; iar peste puţină vreme şi pe aceştia a īnceput a-i defăima zicīnd: „Nu ştiu decīt numai pe Petru şi pe Pavel.” Acestuia i-am zis: „Frate, curīnd o să te văd că-i defaimi şi pe aceştia.” Şi credeţi-mă; peste puţină vreme a īnceput să zică: „Şi cine este Petru şi Pavel? Nu sīnt nici aceştia nimic, afară de Sfīnta Treime”, iar mai pe urmă s-a mīndrit şi asupra lui Dumnezeu şi aşa s-a īndrăcit. De aceea, sīntem datori fraţilor, să ne nevoim din toată puterea noastră, să nu primim mīndria cea dintīi. Să ştiţi şi aceasta că este o mīndrie mirenească şi este o mīndrie călugărească. Mīndria mirenească īnseamnă a te mīndri asupra fratelui tău că eşti mai bogat decīt el, mai frumos, mai puternic, că porţi haine mai bune şi altele asemenea. Cīnd vezi pe cineva fălindu-se cu acestea, sau că mănăstirea lor este mai mare şi mai bogată, că are fraţi mulţi, să ştii că toţi aceştia se află īn mīndria cea lumească. Tot aşa şi cei ce se trufesc cu cele fireşti, că are glas frumos şi cīntă bine, că este blīnd şi slujeşte cu credinţă şi fără vicleşug, cu toate că acestea par mai vrednice de laudă decīt cele dintīi, tot ale mīndriei lumeşti sīnt. Are mīndrie călugărească cel ce se trufeşte că priveghează, că posteşte, īnşirīnd şi alte fapte bune ce face. Şi de nu putem nicidecum să nu ne mīndrim, să ne mīndrim cu cele călugăreşti, iar nu cu cele lumeşti. Iată, v-am spus ce este mīndria cea dintīi şi ce este cea de a doua, care este mīndria lumească şi care cea călugărească. Deci să venim acum şi la cele două smerenii.

Smerenia cea dintīi este a socoti pe fratele tău mai cu minte şi la toate mai bun decīt tine şi, fără a lungi cuvīntul, cīnd cineva se socoate mai prejos decīt toţi. Aceasta este cea dintīi smerenie, adică īncepătoare, căci te smereşti, socotindu-te mai mic decīt altul, fără ca totuşi să te socoţi de nimic, ci tot ţi se pare a fi ceva. Cea de-a doua şi desăvīrşită smerenie este cīnd nu numai pe tine te socoteşti de nimic, ci şi toate faptele tale le crezi că sīnt din mila lui Dumnezeu, iar nu din hărnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevărată a Sfinţilor, care se naşte īn suflet din lucrarea poruncilor. [...]

Ceea ce pricinuieşte smerenia, īnsă, ne-au spus-o Părinţii, căci zice la Pateric: un frate a īntrebat pe un bătrīn zicīnd: „Ce este smerenia?.” Şi a răspuns bătrīnul: „Smerenia este o mare şi dumnezeiască faptă, iar calea smereniei sīnt ostenelile cele trupeşti ce se fac cu mintea şi cugetarea cea cu prostimea de a se socoti pe sine īntru toate mai mic decīt toţi, precum şi rugăciunea cea neīncetată.” Aceasta este calea smereniei, dar smerenia īn sine este dumnezeiască şi nepricepută. Dar oare de ce a zis că ostenelile trupeşti duc sufletul la smerenie? Căci, īn cugetarea despre prostimea sa, a se socoti pe sine, adică, mai nevrednic decīt toţi, am spus-o mai sus că se īmpotriveşte mīndriei şi este smerenia cea dintīi; căci, cum ar putea să se socotească mai mare decīt fratele său, să se semeţească īn ceva, să defaime sau să hulească pe cineva cel ce se socoteşte mai prejos decīt toţi? Am arătat de asemenea că rugăciunea necontenită se īmpotriveşte mīndriei celei de-a doua. Pentru că cel cucernic şi smerit, cunoscīnd că nu este cu putinţă a face vreo faptă bună fără ajutorul lui Dumnezeu, neīncetat se roagă ca să facă Domnul milă cu dīnsul şi să-i ajute a face binele. Şi orice lucru săvīrşeşte, crede că din darul lui Dumnezeu l-a făcut şi nu se mīndreşte ci īntotdeauna se roagă să nu se lipsească de acest ajutor, ca să nu se vădească neputinţa lui. Astfel, necontenit cu cīt se sileşte spre fapte bune, cu atīt se smereşte şi cu cīt se smereşte cu atīt sporeşte īntru smerenia sa. Īn ce chip şi ostenelile trupului pleacă sufletul spre smerenie şi cum se face această lucrare, să vă spun acum.

După ce a căzut sufletul īn călcarea poruncii, s-a robit ticălosul, precum zice Sfīntul Grigorie, de pofta trupească şi s-a supus patimilor şi neīnfrīnării. Oarecum s-a smintit şi s-a făcut sufletul ca un trup, pentru care zice şi Scriptura: „Nu va rămīnea Duhul Meu īntru aceşti oameni, pentru că sīnt trupuri.” Īmpreună cu trupul pătimeşte şi sufletul şi se pleacă cu voinţa ticălosul, la săvīrşirea păcatelor ce se fac cu trupul, pentru aceea a zis bătrīnul că şi ostenelile trupeşti aduc pe om la smerenie. Că īntr-un fel se află sufletul celui sănătos şi īn altul al celui bolnav; īntr-un fel al celui sătul şi īn alt fel al celui flămīnd. Şi iarăşi, īntr-un fel este sufletul celui călare şi īn altul al celui ce umblă pe jos; altfel al celui ce şade īn scaun, altfel al celui ce şade jos pe pămīnt, altfel al celui dezbrăcat şi altfel al celui īmpodobit cu haine luminoase. Din acestea, smerindu-şi trupul, īmpreună se smereşte şi sufletul. Pentru aceasta a petrecut bătrīnul afară patruzeci de nopţi şi n-a intrat sub acoperămīnt pīnă ce n-a făcut trupul lui coşit ca fiarele cele sălbatice. Īnsă osteneala, atunci foloseşte, cīnd nu se face prin cīrtire, ci spre smerenie. Deci, bine a zis bătrīnul că şi ostenelile trupeşti aduc smerenie. Sfīntul Dumnezeu să ne dăruiască şi nouă smerenie, că din mari răutăţi izbăveşte pe om şi-l acoperă de multe ispite. [...]

Cuvīntul 3

Pentru conştiinţă

Dumnezeu cīnd a făcut pe om a sădit īntr-īnsul o dumnezeiască scīnteie de luminare, ca un cuget mai călduros şi ca un cuvīnt povăţuitor minţii omeneşti, ca să deosebească binele de rău. Aceasta este legea cea firească, ce se numeşte conştiinţă. Aşa Isaac săpa puţurile pe care le astupau filistenii; acestei legi supunīndu-se patriarhii şi toţi Sfinţii, īnainte de a se fi dat legea cea scrisă au plăcut lui Dumnezeu. Iar cīnd s-a īntunecat aceasta pentru păcatele neascultării, atunci ne-a trebuit Legea cea scrisă, ne-au trebuit Sfinţii Prooroci, ne-a trebuit īnsăşi venirea Mīntuitorului nostru Hristos ca să o lumineze şi să o īnvieze, ca să aprindă iarăşi scīnteia īntunecată din nepăzirea poruncilor.

Acum īn mīna noastră stă, fie să oprim această conştiinţă, fie să o lăsăm să strălucească şi să ne lumineze de o vom asculta; pentru că de ne zice: „fă aceasta” şi nu o ascultăm şi de ne mai īndeamnă să nu o băgăm īn seamă, ci o trecem cu vederea, o īnnecăm şi nu mai poate să ne povăţuiască din greutatea ce este asupră-ne. Că, fiind lipsiţi de luminarea ei, īncepem a vedea lucrurile toate īntunecate, iar ea ajunge ca o apă tulbure īn care nu-ţi mai poţi vedea faţa, iar noi, nemaisimţind ce ne īnvaţă ea, ajungem să credem că nici nu o mai avem, ceea ce nu este cu putinţă, căci nu există cineva să nu o aibă, fiind lucru dumnezeiesc, precum am zis. Conştiinţa niciodată nu piere, ci pururea ne aduce aminte de ceea ce se cuvine să facem, chiar dacă noi nu o simţim, pentru că nu o băgăm īn seamă şi o călcăm, precum am zis. [...] Să ne sīrguim dar, o fraţilor, să ne īmpăcăm cu conştiinţa, pīnă sīntem īn această lume! Să nu o lăsăm să ne mustre cu ceva, ci să o ascultăm şi la cel mai mic lucru, pentru că să ştiţi, de la cele mai mici lucruri, cu nebăgarea de seamă şi cu călcarea, ajungi şi la cele mari. Cīnd va īncepe cineva a zice: „Ce este de voi grăi acest cuvīnt? Ce este de voi gusta această mīncare? Ce este de voi vedea acest lucru?” Din ce este aceasta şi din ce este aceea ia obicei rău, ajungīnd să defaime şi cele mai mari, şi cele mai grele şi calcă ştiinţa lui. Astfel, puţin cīte puţin, sporind cu răutatea, se primejduieşte şi vine īntru nesimţirea cea desăvīrşită. Drept aceea, să luăm aminte, fraţilor, să nu defăimăm nici faptele cele mici, ca să nu se facă īntru noi rea deprindere. Să luăm aminte să păzim faptele cele mici pīnă sīnt uşurele, ca să nu se īngreueze; că şi faptele bune, ca şi păcatele, īncep de mici ca să se facă mari. De aceea, ne porunceşte Domnul să nu ne īmpo­trivim conştiinţei noastre, ci să ne īmpăcăm cu ea, zicīndu-ne ca şi cum ne-ar deştepta: „Vezi ce faci, ticăloase, caută de te īmpacă cu pīrīşul tău cīt eşti pe cale cu dīnsul”, arătīndu-ne şi primejdia īntru care ne poate aduce, zicīnd: „Ca să nu te dea judecăţii, iar judecătorul te va da slugilor şi te vor pune īn temniţă, de unde adevărul īţi zic, nu vei scăpa pīnă ce nu vei plăti toată datoria.” Conştiinţa, precum am zis, şi acum ne mustră, ori la bine ori la rău, şi ne arată ce trebuie să facem şi ce să nu facem. Dar tot ea ne va fi pīrīş īn veacul cel viitor. De aceea zice: „ca să nu te dea judecătorului” şi celelalte.

Paza conştiinţei este de trei feluri: faţă de Dumnezeu, faţă de vecinul său şi faţă de cele materialnice. Faţă de Dumnezeu, nedefăimīnd poruncile Lui şi a te păzi să nu faci nimic din cele ce nu te vede nimeni sau nu te opreşte cineva a face şi nici a face pe ascuns ceva īmpotrivă, numai din conştiinţa ta faţă de Dumnezeu. Faţă de vecin o păzim cīnd nici facem, nici grăim, nici cu chipul īnsemnăm, nici cu vederea pricinuim ceva din cele ce ştim că scīrbesc sau smintesc pe vecin, că şi chipul şi vederea de multe ori sminteşte pe vecin. Chiar şi de cele ce ştii că pot să dea bănuială că le faci īnadins ca să pricinuiască sminteală şi scīrbă vecinului să te păzeşti a le face. Aceasta este a păzi conştiinţa către vecin. Iar paza conştiinţei faţă de cele materiale o avem cīnd chiar lucrurile noastre nu le īntrebuinţăm rău, adică nu lăsăm să se risipească ceva īn zadar, nici să se cheltuiască īn deşert şi nici să se strice din nebăgare de seamă, ci purtăm grijă de ele cu luare aminte ca să le păstrăm şi să le ferim; precum a zice de pildă: poate cineva să poarte cămaşă nespălată două săptămīni sau trei sau şi o lună, iar el o spală adesea şi mai īnainte de vreme; sau īntinde haina sa la soare şi nu mai poartă grijă să o ia, ci o arde soarele şi īn loc să-i ţină alte cinci luni sau şi mai mult, se strică curīnd. De asemenea şi la aşternut. Cineva poate să-şi īmplinească trebuinţa şi cu un acoperămīnt de rīnd, totuşi nu se mulţumeşte, ci caută să aibă aşternut mai bun; sau are vreun covoraş de līnă şi caută să-l schimbe ca să ia unul mai nou sau mai frumos; īşi poate īmplini nevoia şi cu un acoperămīnt cum s-ar īntīmpla, dar nu se mulţumeşte cu acela, ci cere mai bun şi se gīlceveşte dacă nu i se dă, īncepīnd a răbufni către fratele său şi a zice: „Pentru ce cutare are aceasta şi eu n-am?” (unul ca acesta este departe de vieţuirea călugărească). Tot aşa şi la bucate. Poate cineva trăi şi cu puţină varză, cu legume sau puţine măsline; totuşi nu vrea, ci cere alte bucate mai dulci sau mai scumpe. [...]

Cuvīntul 4

Pentru frica de Dumnezeu

[...] Părinţii au zis că frica de Dumnezeu se cīştigă din aducerea-aminte de moarte şi de muncile viitoare; din cercetarea īn fiecare seară a felului cum ai petrecut ziua, şi iarăşi dimineaţa a felului cum ai petrecut noaptea; din neīndrăznire şi din locuirea īmpreună cu un om temător de Dumnezeu, precum se zice că un frate a īntrebat pe un bătrīn: „Ce voi face, părinte, ca să mă tem de Dumnezeu?” La care a răspuns bătrīnul: „Mergi de locuieşte cu un om temător de Dumnezeu şi acesta te va īnvăţa.” Cele īmpotriva acestora gonesc de la noi frica de Dumnezeu, adică: neaducerea aminte de moarte şi munci, neluarea aminte de noi īnşine, necercetarea felului cum petrecem şi trăirea fără de grijă, locuirea cu oameni fără frică de Dumnezeu şi mai vīrtos īndrăznirea, adică neruşinarea de oameni, care este mai rea decīt toate. Aceasta este adevărata pierzare, că nimic nu goneşte mai repede din suflet frica de Dumnezeu ca neruşinarea. De aceea, Avva Agaton, cīnd a fost īntrebat pentru īndrăznire, adică pentru neruşinare, a spus că se aseamănă cu o mare văpaie de foc, care cīnd se aprinde, fug toţi de dīnsa, fiindcă arde şi mistuie toate. Auziţi fraţilor, greutatea patimii, vedeţi urgia, vedeţi răutatea ei! Şi fiind īntrebat mai cu dinadinsul Avva, de este cu adevărat aşa de rea īndrăznirea, a răspuns: „Nu este altă patimă mai rea decīt neruşinarea, care este maică a tuturor răutăţilor”. Foarte bine şi cu īnţelep­ciune a zis: „Pentru că dacă izgoneşte din suflet frica de Dumnezeu care ne depărtează de la rău, e limpede că unde nu este frică de Dumnezeu, acolo sīnt toate patimile. Dumnezeu să ne izbăvească de această fiară otrăvitoare!”

Īndrăznirea este de multe feluri: prin pipăire, cu cuvīntul, cu vederea. Din neruşinare ajungi la vorbă deşartă, la cuvinte urīte, la desfrīnare, īndemnīnd şi pe alţii la rīs neruşinat. Īndrăznire este şi de a te apropia de altul fără trebuinţă, a-l apuca şi a īntinde mīna la ceva cu netrebnicie; a īmpinge pe cineva, a răpi cu sila ceva sau a te uita la altul cu neruşinare. Pe toate acestea le face īndrăznirea, care se sălăşluieşte īn sufletul lipsit de frica de Dumnezeu, şi din ea, puţin cīte puţin, ajungi la defăimare. Pentru aceea, Dumnezeu, cīnd a dat poruncile legii a zis: „Faceţi cucernici pe fiii lui Israil!” Pentru că din neevlavie, din desfrīnare şi din neruşinare ajungi să nu cinsteşti chiar pe Dumnezeu şi să defaimi poruncile Lui. De aceea, nu este rău mai mare decīt īndrăznirea, pentru că ea pierde evlavia, goneşte frica de Dumnezeu şi naşte hula. Avīnd īndrăznire unul către altul, ne desfrīnăm unul pe altul, nu ne băgăm īn seamă, ne grăim de rău şi ne ocărīm şi de vedem ceva spre care a căuta nouă īnşine nu ne este de folos, alergăm īndată şi bīrfim, īl aruncăm şi īn inima altui frate, stricīndu-ne nu numai pe noi, ci şi pe el smintindu-l, punīnd īn sufletul lui otravă omorītoare. Avīnd el adesea mintea spre rugăciune sau spre alt lucru bun, mergem şi-l tulburăm, şi nu numai īl zăticnim de la acel bine, ci īl aducem şi īn ispită. Şi nu este lucru mai greu decīt acesta, adică, nu numai pe sine a se strica, ci şi pe fratele său.

Să luăm aminte, dar, fraţilor! Să fim cu evlavie, să ne temem de stricăciunea noastră ca şi de a fraţilor noştri; să ne cinstim unul pe altul, sīrguindu-ne să nu căutăm fără ruşine unul īn obrazul altuia. Că şi acesta (precum au zis oarecare din Sfinţii cei bătrīni) este un chip al īndrăznirii. De se va īntīmpla să vezi pe fratele tău păcătuind, nici să nu-l treci cu vederea tăcīnd şi lăsīndu-l să se piardă, dar nici să nu-l mustri cu cuvinte proaste, ci cu īntristare şi cu frică de Dumnezeu să o spui celui ce poate să-l īndrepteze sau īnsuşi cu dragoste şi cu smerenie să-i zici: Iartă-mă, frate, precum văd nu umblăm cu buna rīnduială şi cutare lucru nu-l facem bine. Iar de nu te va asculta, spune celui către care ştii că fratele are evlavie, bătrīnului său sau egumenului, ca după greşeală să-l īndrepteze. Īnsă, cum am spus, numai cu scop de īndreptare a fratelui - să faci aceasta - şi nu cu ponosire, nu cu grăire de rău, nu spre necinste, nu ca să-l ruşinezi, nu ca să-l osīndeşti. Nu cumva cu pricină de īndreptare să ai īn inimă vreuna din cele de mai sus; că īn adevăr īţi spun, chiar şi duhovnicului tău de vei spune o greşeală a fratelui, īnsă nu cu gīnd de īndreptare, ci cu defăimare şi īnfruntare şi este păcat. Cercetează-ţi, de aceea, bine inima. Şi de vezi īntr-īnsă vreo mişcare de patimă, mai bine să taci şi să nu zici nimic. Iar dacă nu ai nici o meteahnă asupra fratelui, ci pentru folos vrei să spui (te supără, adică, cugetul īnlăuntru) spune cu smerenie egumenului atīt cugetul tău cīt şi greşeala fratelui zicīnd: „Ştiinţa mea mărturiseşte că pentru īndreptarea fratelui vreau să-ţi spun, dar simt īnlăuntru un gīnd amestecat, poate pentru că am avut odată mīnie asupra lui, sau este de la vrăjmaşul să mă oprească, să nu se facă īndreptare, nu ştiu.” Iar egumenul īi va spune ce este de trebuinţă să-i spună sau să nu-i spună. Să ştii īnsă şi aceasta. Se īntīmplă uneori de greşeşte cineva, nu pentru folosul fratelui şi nici pentru stricăciune sau vreo pizmă, ci numai din simplă vorbă. Iar fratele aflīnd că a fost defăimat se scandalizează, din aceasta se face scīrbă şi se adaugă şi altă stricăciune. Aşadar, la ce foloseşte bīrfirea? Căci cīnd va grăi cineva pentru folosul fratelui, nu lasă Dumnezeu să se aţīţe tulburare sau sminteală, sau să se pricinuiască vreo stricăciune.

De aceea, să ne sīrguim fraţilor, a ne păzi limba să nu grăiască ceva rău despre fratele nostru, nici să-l smintim cu cuvīntul, cu chipul sau prin altceva, nici să nu fim lesne porniţi la orice; ba chiar şi cīnd se va īntīmplă să auzim pe cineva grăind de rău pe fratele nostru, să nu ne īnsoţim şi noi la cuvīntul lui, nici să nu ne unim la grăirea de rău şi nici să nu ne pornim asupra fratelui cu mīnie sau cu urīciune. Acestea nu sīnt urmări ale celor ce vor să se mīntuiască, nici ale celor ce se sīrguiesc să-şi cīştige frica de Dumnezeu. Ci mai vīrtos să ne īntīmpinăm unii pe alţii cu evlavie şi smerenie, plecīndu-ne capetele unul altuia, atīt pentru īnchinăciune cīt şi pentru smerenie. Că ni se cuvine nu numai īnaintea lui Dumnezeu să ne smerim, ci şi faţă de fratele nostru, ceea ce cu lesnire putem face cīnd nu vom fi supuşi voii noastre.

Fraţilor! De va face cineva vreun bine şi va vedea că fratele său rīvneşte fie să-l facă şi el, fie să se fălească că el l-a făcut, să nu se īndărătnicească, ci să lase pe fratele său să-şi facă voia sa şi mai mult folos va avea cu aceasta, decīt dacă el īnsuşi ar face acel bine. Nu ştiu ca eu īn viaţă să fi făcut vreodată alt bine, decīt numai că am păzit aceasta: totdeauna, īn toată viaţa, şi la orice, am dat īntīietate fratelui meu, nesocotindu-mă pe mine mai vrednic sau mai de cinste decīt el, ci pururea punīndu-l pe el īnaintea mea. Īn vremea cīnd eram īncă la mănăstirea Avvei Seridon, s-a īmbolnăvit sluga bătrīnului Avvă, Ioan, care era cu Avva Varsanufie şi mi-a poruncit egumenul să slujesc eu bătrīnului. Cu atīta bucurie am primit porunca, īncīt să mă credeţi fraţilor, că apropiindu-mă de locuinţa bătrīnului, mă īnchinam la uşa chiliei lui ca īnaintea cinstitei Cruci şi cu mare osīrdie slujeam; că cine n-ar fi dorit să slujească unui astfel de bătrīn, care avea şi viaţă sfīntă şi cuvīnt minunat! Şi īn toate zilele, cīnd īi făceam metanie ca să iau blagoslovenie să mă duc, īmi zicea cīte ceva, din patru cuvinte, cum avea obicei de a grăi. Şi zicea aşa: „Īţi spun odată frate (că aşa obişnuia să grăiască la tot cuvīntul: īţi spun odată frate): Dumnezeu să păzească dragostea! Că păzindu-se cineva să nu smintească cu nimic pe fratele său, cīştigă smerenia.” Īn alt rīnd īmi zicea: „Odată, īţi spun frate! Dumnezeu să păzească dragostea! Părinţii au zis că nu putem niciodată să punem voia noastră īnaintea fratelui nostru”. Alteori iar zicea: „Zicu-ţi odată frate! Dumnezeu să păzească dragostea! Fugi de cele omeneşti şi te mīntuieşte. Unul altuia purtaţi greutăţile şi aşa īmpliniţi legea lui Hristos.” Aşa, īntotdeauna, bătrīnul īmi da cīte o poruncă din cele patru, cīnd ieşeam de la dīnsul, ca o merinde, pe care cu multă luare aminte o păzeam. Şi cu toate că eram legat cu atīta dragoste de acel bătrīn sfīnt şi mult mai bucuros de acea slujbă, dar cīnd simţeam că vreunul din fraţi rīvneşte ca el să-l slujească, mergeam la egumenul şi mă rugam zicīndu-i: „Cutărui frate se cuvine de vei porunci, părinte, să slujească bătrīnului.” Deşi nu mă slobozea egumenul şi nici bătrīnul, totuşi mă nevoiam pe cīt īmi era cu putinţă să fac voia fratelui meu şi īn cei nouă ani cīt am stat acolo, nu ştiu să fi grăit cuiva cuvīnt de scīrbă sau de mīhnire. Să mă credeţi şi aceasta. Odată a venit după mine un frate, īnjurīndu-mă, de la spital pīnă la biserică şi nicidecum nu i-am răspuns cuvīnt. Ba şi cīnd a aflat egumenul (nu ştiu cine īi va fi spus) şi a voit să-l canonisească, am alergat şi am căzut la picioarele lui, rugīndu-l, zicīnd: „Nu-l mīhni pentru Domnul, eu am greşit, nu-i vinovat fratele.” Un altul, iarăşi, fie din īndemnul vrăjmaşului, fie din prostime (Dumnezeu ştie), vreme de un an de zile, īn toate nopţile īşi făcea udul la căpătīiul meu, īncīt ajunsese umezeala pīnă la aşternut, iar alţi fraţi veneau īn toate zilele de-şi scuturau rogojinele de ploşniţi īnaintea chiliei mele. Şi atīt de multe intrau īn chilia mea, că nici vremea nu-mi ajungea să le omor de mulţime, iar cīnd mergeam să mă culc, toate se adunau pe mine. De osteneală multă, adormeam şi nu le simţeam, numai cīnd mă sculam găseam tot trupul vărgat de mīncărimea lor. Īnsă niciodată nu am zis cuiva pentru aceasta: „Frate, pentru ce faci aşa?” Nici nu ştiu să fi grăit vreodinioară cuvīnt ca să smintesc sau să īntristez pe cineva dintre fraţi.

De aceea īnvăţaţi-vă şi voi, iubiţilor, să purtaţi greutatea unul altuia, īnvăţaţi-vă să vă ruşinaţi unul de altul. Iar dacă cineva dintre voi se va īntīmpla a auzi cuvīnt care să nu-i placă sau de va suferi vreo īmpotrivire de la cineva, să nu se mīnie īndată, nici să se tulbure sau să se scīrbească, ca să nu-şi piardă osteneala şi folosul, avīndu-şi inima tulburată şi neīnstare a suferi puţină ispită. [...]

De aceea iată vă spun, chiar eu de voi trimite pe cineva la vreo slujbă şi va vedea că se face tulburare sau că pricinuieşte vreo sminteală, mai bine să lase ascultarea şi să se lipsească de slujbă, decīt să se pricinuiască vătămare, fie luişi sau fratelui său. Altfel, precum am zis, mult vă păgubiţi, aceasta e adevărata pierzare.

Vi le spun acestea nu ca să găsiţi pricină de sfială şi lenevire, să părăsiţi ascultarea şi să lăsaţi lucrurile să se strice, călcīndu-vă īnsăşi conştiinţa voastră, numai pentru ca să fiţi fără de grijă; nici iarăşi vi le grăiesc pentru ca să cădeţi īn osīnda neascultării şi să īncepeţi a zice fiecare din voi: „Eu nu pot face aceasta, că mă smintesc.” Căci cu acest cuvīnt de pricină, nu veţi face nici o ascultare, nici nu veţi putea īmplini vreo poruncă a lui Dumnezeu; ci mai vīrtos să vă sīrguiţi şi să depuneţi toată silinţa ca să faceţi orice ascultare, īngăduindu-vă īntre voi cu dragoste, plecīndu-vă unul altuia, cinstind şi smerindu-vă unul altuia, că nimic nu este mai tare ca smerenia. Iar de va vedea cineva pe fratele său mīhnit, sau īnsuşi se va simţi tulburat, atunci să rămīnă jos acea slujbă care aduce poticnire. De asemenea, vă zic să vă smeriţi unul altuia, nelăsīnd să ajungă lucrul la mai mare vătămare, că mai bine este, precum am zis de mai multe ori, să nu se facă slujba precum voiţi, ci după īntīmplarea trebuinţei, decīt să vă tulburaţi pe voi şi pe fratele vostru, unul pe altul să vă smintiţi şi să vă păgubiţi mult pentru puţin, din neīnţelegere de cuvinte. Căci, cu gīlcevirea se păgubeşte omul dintr-amīndouă părţile şi nimic nu cīştigă. Toate lucrurile să le facem ca să ne folosim. Dar ce folos putem cīştiga de nu ne vom smeri unul altuia, ba dimpotrivă ne vom şi tulbura şi sminti unul pe altul? Nu ştiţi ce zic bătrīnii că de la vecin este şi viaţa şi moartea?

Acestea se cuvine fraţilor, să le socotiţi pururea īntre voi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Sfinţilor bătrīni. Să vă nevoiţi cu dragoste şi cu frică de Dumnezeu, ca să urmaţi folosul şi al vostru şi al fraţilor voştri. [...]

Cuvīntul 5

Nu trebuie a se īncrede cineva īn īnţelepciunea sa

[...] Mīntuirea se săvīrşeşte cu mult sfat. Nu zice să se sfătuiască cu mulţi, ci că la toate lucrurile se cade să se sfătuiască. Īnsă de la īnceput se ia sfat de la cel īn care are credinţă şi īncredere. Să nu spună numai unele, iar pe altele să le tăinuiască, ci pe toate să le mărturisească şi pentru toate să se sfătuiască. Unora ca acestora mīntuirea se săvīrşeşte īntru mare sfat. De nu vă va spune cineva toate gīndurile sale şi mai ales de nu va descoperi deprinderea cea rea şi strīmba sa alcătuire, diavolul, aflīnd īntr-īnsul vreo voie ascunsă, vreun dreptar de viaţă de sine izvodit, unindu-se cu acesta, īl strică desăvīrşit. Căci diavolul, cīnd vede pe cineva că de sine nu voieşte să păcătuiască, nici nu are pornire firească să creadă că face vreun rău, ca la acea pornire să adauge şi el īndemn spre păcat, nici el nu-l supără sau sileşte către cele ce omul nu are pornire. Nu-i zice adică, „du-te de curveşte”, nici „mergi de fură”, dacă pricepe că omul nu vrea şi nu primeşte să le facă; că nu-şi bate capul diavolul să ne īndemne spre cele ce nu vrem. Dar dacă află vreo voie de a noastră, īnclinată spre păcat sau vreo rīnduială de sine īntru noi, cu acestea ne strică, găsind cale uşoară. De aceea se zice: „Vicleanul atunci face rău, cīnd se va alcătui cu īndreptarea noastră.” Diavolul este viclean şi atunci face rău cīnd se uneşte cu īndreptarea noastră; fiindcă atunci sporeşte mai mult, atunci mai rău strică, atunci lucrează cu mai multă prisosire. Fiindcă de sīntem stăpīniţi de voia noastră şi urmăm īndreptărilor noastre, şi răul pe care-l facem īl socotim drept lucru bun.

Astfel, ne primejduim, fără să ne dăm seama că ne stricăm, pentru că nu pricepem nici voia lui Dumnezeu şi nici nu voim a cerceta să o aflăm, deoarece ne īncredem īn noi īnşine şi urmăm voii noastre. De aceea, zicea Avva Pimen, că voia noastră este zid de aramă īntre noi şi Dumnezeu. Pricepeţi puterea cuvīntului? Şi iarăşi a adăugat: Voia noastră este o piatră ce se īmpotriveşte voii lui Dumnezeu. De se va lepăda omul de această voie, poate zice şi el: īntru Dumnezeul meu voi trece peste zid. Dumnezeul meu, fără prihană e calea ta! Foarte minunat a zis! Căci dacă am trecut peste acel zid de aramă al voii noastre, precum a zis Sfīntul Pimen, atunci vedem că nu are prihană calea lui Dumnezeu. Apoi bătrīnul zice şi pentru īndreptare: Cīnd se va uni īndreptarea cu voia noastră, atunci omul se īndărătniceşte cu totul. O, ce minunată alcătuire au cuvintele Sfinţilor! Moarte vădită este īnsoţirea voii cu īndreptarea, mare primejdie, mare cutremur! Acel ticălos piere desăvīrşit! Căci cine īl poate face să creadă că un altul ştie mai bine folosul său? Atunci cu totul se robeşte şi urmează gīndului său şi aşa diavolul īi surpă. De aceea, zice că vicleanul atunci face rău, cīnd se alcătuieşte cu īndreptarea noastră. Diavolul urăşte glasul sfătuirii. Nu numai sfatul īl urăşte, dar nici īnsuşi glasul sfătuirii nu-l poate suferi. Chiar īnainte de a īncepe a face ceva din lucrul īntrebat, chiar īnainte de a vedea vrăjmaşul de păzeşti sau nu ceea ce ai auzit, urăşte īnsăşi īntrebarea ce o faci pentru folosul tău. De ce oare nu suferă nici sunetul īntrebării? Fiindcă ştie că prin īntrebare şi prin cercetare se vădesc meşteşugirile lui; de aceea, se īntristează mai mult decīt orice cīnd i se descoperă vicleniile, pentru că nu mai poate să īnşele după cum pofteşte, fiindcă cu īntrebarea se īndreptează sufletul. Mărturisindu-ţi adesea toate gīndurile, afli de la cel mai iscusit care ştie: aceasta s-o faci, iar aceasta nu; aceasta este rea, iar aceasta este bună; aceasta este īndreptare, iar aceea voie. Auzi de asemenea: acum nu e vreme pentru cutare lucru; altă dată: acum e vreme potrivită. Iar diavolul nu găseşte vreme să te strice sau să te prindă īn cursă, căci te vede pururea povăţuit de altul, fiind din toate părţile īntărit. Aşa se săvīrşeşte, precum am zis, mīntuirea, cu mare sfat. Pe cīt de mult vicleanul nu voieşte şi urăşte sfatul, pentru că pofteşte să facă rău, pe atīt se bucură de cei ce n-au povăţuire. Pentru ce? Pentru că asemenea frunzelor cad. [...]

Pricepeţi acum pentru ce urăşte vrăjmaşul sunetul īndreptării? Pentru că pururea se sileşte spre pierzarea noastră. Văzut-aţi pentru ce iubeşte pe cei ce urmează voii lui? Pentru că se supun diavolului şi singuri se dau robi lui. Nu cunosc la călugăr cădere din altceva, fără numai din crezămīntul inimii sale. Unii zic că dintr-aceasta cad, alţii din altă pricină. Īnsă eu, precum am zis, altă cădere nu ştiu să fie la cineva fără numai din pricina sfaturilor inimii sale. Că nu este altă greşeală mai rea decīt aceasta. De care m-a ferit Dumnezeu, că totdeauna m-am temut de această primejdie. Văzut-ai pe cineva că a căzut? Să ştii că a crezut cugetelor sale. Nu este alt lucru mai greu, nu este altceva mai rău, decīt a crede gīndurilor sale.

Cīnd eram īn obşte, spuneam toate gīndurile mele bătrīnului părinte Ioan, că īn viaţa mea, precum am zis, nu voiam să fac ceva fără voia lui. Şi de multe ori īmi zicea gīndul: „Cutare lucru o să-ţi zică bătrīnul, pentru ce să-l mai superi?” Dar eu ziceam cugetului meu: „Anatema ţie şi īnvăţăturii tale şi minţii tale şi īnţelepciunii tale, că orice ştii, de la dracul este.” Şi aşa mergeam de īntrebam pe bătrīn. Uneori se īntīmpla de-mi zicea acelaşi cuvīnt ce-mi spusese gīndul. De aceea mă tulbura cugetul, zicīndu-mi: „Iată că s-a īntīmplat ce ţi-am spus, pentru ce ai mai supărat pe bătrīn?” Iar eu īi răspundeam gīndului: „Acum este bine, acum este din Duhul Sfīnt, iar a ta socoteală este rea, este de la diavolul şi de la starea cea pătimaşă.” Astfel, niciodată nu mă īncredeam gīndurilor mele, fără īntrebare. Şi credeţi-mă, fraţilor, că eram la mare odihnă şi la multă negrijire, cum v-am mai spus şi altădată. Fiindcă auzeam că, cu multe scīrbe trebuie să intre cineva īntru Īmpărăţia Cerurilor, iar eu mă vedeam că nu am nici o scīrbă şi mă temeam şi eram la mare bănuială, neştiind pricina acestei odihne, pīnă ce mi-a spus bătrīnul să nu mă īntristez că tot cel ce se dă pe sine īn ascultarea părinţilor are acest fel de odihnă şi este fără de grijă. [...]

Poate va zice cineva că, de nu va avea pe cine să īntrebe, ce să facă? Adevărul vă zic: de va vrea cineva din toată inima să facă voia lui Dumnezeu nu-l va părăsi Dumnezeu, ci pururea īl va povăţui după vrerea sa. Iar de nu va vrea să facă voia lui Dumnezeu, iar vă zic adevărul, că şi la prooroc de va merge, după inima lui cea răzvrătită va primi răspuns de la prooroc, precum zice Scriptura: de va greşi, prooroc grăind, eu am rătăcit pe proorocul, zice Domnul. [...]

Cuvīntul 6

Pentru neosīndirea aproapelui

[...] Mare păcat este osīndirea aproapelui! Nu urăşte Dumnezeu altceva mai mult şi nici nu este alt păcat mai rău decīt osīndirea, īntru care răutate nu cade cineva decīt numai din nebăgarea de seamă a celor mici, cum am zis mai sus. Că, obişnuindu-te a primi cea mai mică meteahnă asupra vecinului şi a zice: „Ce este de voi auzi ce grăieşte acest frate? sau ce este de voi zice şi eu un cuvīnt? şi ce este de voi iscodi ce merge să facă acest frate sau acel străin?” īncepe mintea să-şi lase păcatele sale şi cercetează pe ale altora. Din aceasta se naşte clevetirea, osīnda, defăimarea şi apoi, din părăsirea lui Dumnezeu, īnsuţi cazi īn cele ce ai osīndit pe altul. Iar necercetīnd cineva răutăţile sale, nici plīngīndu-şi mortul său, (precum au zis Părinţii), nici odinioară nu se va putea īndrepta pe sine īntru ceva, fiindcă īşi pierde vremea iscodind lucrurile vecinului său. Şi alt nimic nu aţīţă atīta mīnia lui Dumnezeu şi nici nu despoaie pe om de darul lui Dumnezeu ca să cază īn părăsire decīt grăirea şi osīndirea aproapelui. Să ştiţi şi aceasta că alta este a cleveti, alta a osīndi şi alta a defăima.

A cleveti este cīnd cineva zice că cutare a spus minciuni sau s-a mīniat sau a curvit sau altceva asemenea a făcut. Acesta a grăit rău īmpotriva aproapelui, adică a vestit păcatul aceluia cu patimă. Iar a osīndi este cīnd cineva zice că cutare este mincinos sau beţiv sau curvar. Unul ca acesta a osīndit toată starea sufletului aceluia şi a hotărīt pentru toată viaţa lui că īntr-acest chip este, īncredinţat că este aşa. Şi greu lucru este! Că alta este a zice că s-a mīniat şi alta că este mīnios şi a hotărī, precum am zis, asupra īntregii lui vieţi. Iar osīnda este cu atīt mai grea decīt tot păcatul, cu cīt Īnsuşi Hristos zice: Făţarnice, scoate mai īntīi bīrna din ochiul tău şi atunci să cauţi să scoţi şi gunoiul din ochiul fratelui tău. Luaţi seama că păcatul vecinului l-a asemănat cu gunoiul, iar păcatul osīnditorului l-a asemănat cu bīrna, atīt este de rea osīnda că īntrece tot păcatul. Pentru aceea şi fariseul acela, cīnd se ruga şi spunea faptele sale cele bune mulţumind lui Dumnezeu, nu spunea minciuni, ci adevărul spunea. Nu pentru aceasta s-a osīndit, că avem datoria să mulţumim lui Dumnezeu cīnd ne īnvrednicim să facem vreun bine, fiindcă El ne ajută. Că, pentru că mulţumea lui Dumnezeu şi īşi spunea faptele sale şi pentru că a zis „nu sīnt ca ceilalţi oameni”, nu s-a osīndit, ci numai pentru că, īntorcīndu-se către vameş, a zis: nu sīnt nici ca acest vameş. Atunci s-a mīniat Dumnezeu că l-a osīndit īn faţă şi i-a hulit īnsăşi starea sufletului aceluia şi, īn scurt, i-a defăimat toată viaţa. Pentru aceea zice: Vameşul s-a pogorīt mai īndreptat decīt acela. Nu este, dar, alt păcat mai greu şi nici mai rău, precum de multe ori am zis, decīt a osīndi şi a defăima şi a necinsti pe aproapele. [...]

Adevărat, se īntīmplă de greşeşte vreun frate din prostime, dar are şi o faptă bună, cu care place lui Dumnezeu īn toată viaţa sa, iar tu şezi şi osīndeşti şi-ţi pierzi sufletul. Că, deşi se īntīmplă de greşeşte ceva ca un om, dar ce ştii cīt s-a nevoit şi s-a silit luptīndu-se ca să nu cadă. Iar pentru că nu i s-a īntīmplat căderea din lenevire, ci din slăbiciunea firii sau din biruinţa războiului celui mare, pe care l-a suferit īnainte de a se īmpila, să ştii că greşeala unuia ca acestuia poate afla oarecare īndreptare īnaintea lui Dumnezeu. Că Dumnezeu a văzut osteneala şi scīrba ce a avut pīnă a căzut şi-i este milă de dīnsul şi-l iartă. Aşa că Dumnezeu īl iartă, iar tu īl osīndeşti şi-ţi pierzi sufletul. Dar oare ştii tu cīte lacrimi a vărsat el īnaintea lui Dumnezeu pentru acea greşeală? Tu īi ştii păcatul, dar pocăinţa nu i-o ştii. Şi de multe ori nu numai osīndim, ci şi defăimăm; că alta este osīndirea, precum am zis, şi alta defăimarea. Defăimarea este cīnd nu numai osīndeşti pe altul, ci te şi scīrbeşti de el şi-l urăşti ca pe un spurcat. Iar aceasta este mult mai rea decīt osīnda.

Deci cei ce vor să se mīntuiască, nici odată să nu iscodească, nici să nu osīndească greşalele fraţior şi ale vecinilor lor, ci mai degrabă din greşeala altora să se īnţelepţească şi, nedefăimīnd pe cel greşit, să se folosească pe sine, ca acel care, văzīnd pe fratele său păcătuind, suspina zicīnd: „Vai mie, ticălosul! Astăzi greşeşte acesta, iar mīine cu adevărat eu.” Vezi īntărire? Vezi fericire? Cum īndată a aflat mijloc să fugă de osīndirea fratelui său? Că zicīnd: „Căci cu adevărat şi eu mīine voi cădea”, şi-a luat lui şi frică şi grijă spre cele ce putea să greşească. Şi aşa a scăpat de a osīndi pe vecin! Şi n-a stătut acolo cu cuvīntul, ci şi pe sine s-a socotit mult mai prost decīt acela, căci a adăugat zicīnd: „Acesta cred că se va pocăi de păcatul său, iar eu poate nu voi avea vreme, sau nu voi vrea, sau nu voi putea a mă pocăi.” Vezi lumina luminatului suflet? Care nu numai că a putut a fugi de osīnda vecinului, ci şi pe sine s-a smerit desăvīrşit, socotindu-se mai neputincios decīt acela. Noi, īnsă, ticăloşii, cu defăimare osīndim pe fratele nostru şi-l socotim cu totul pierdut şi de orice vedem sau auzim sau gīndim ne scīrbim. Dar nu ne oprim numai la stricăciunea noastră, ci īntīlnim şi pe alt frate şi-l smintim, povestindu-i şi lui că aceasta sau aceea s-a īntīmplat; īl stricăm şi pe acela, vărsīnd şi īn inima lui otravă, netemīndu-ne de cel ce a zis: „Vai de cel ce adapă pe fratele său cu apă tulbure!” Facem slujba dracilor şi, ca nişte orbi, nu cunoaştem că, īn ce chip vrăjmaşul de obşte nu face niciodată bine, ci numai tulbură, se sminteşte şi se strică, aşa şi noi aflăm ajutorul lui spre pierzarea noastră şi a vecinului: că cel ce sminteşte suflet este diavol şi ajută dracilor. După cum, dimpotrivă, cel ce foloseşte este ajutor Īngerilor.

Din ce pătimim noi oare aceasta? Desigur, nu din altceva, fără numai pentru că nu avem dragoste. Că de am avea dragoste, am trece cu vederea toate marile greşeli ale fratelui nostru, precum zice, că dragostea acoperă mulţime de păcate. Şi iar: dragostea nu socoteşte răutate, toate le suferă şi celelalte. Dacă am avea şi noi dragoste, precum am zis, această dragoste ar acoperi toate păcatele fratelui nostru. Au doară Sfinţii sīnt orbi şi nu văd păcatele oamenilor? Şi cine urăşte păcatul mai mult decīt Sfinţii? Dar nu urăsc pe păcătos, nici nu se scīrbesc de el, ci se īntristează şi le este milă; īl mīngīie şi-l sfătuiesc, silindu-se īn tot chipul să-l vindece ca pe un mădular stricat şi fac toată mijlocirea ca să-l mīntuiască, precum fac pescarii cīnd aruncă undiţa īn mare, că după ce simt că s-a prins vreun peşte mare şi īncepe a se arunca şi a sări, nu-l trag īndată īn silă, ca să nu se rupă aţa şi să-l scape, ci lasă aţa slobodă şi merge unde voieşte, pīnă cīnd pricep că a ostenit şi s-a domolit din zvīrcolirea lui şi atunci īncep a-l trage puţin cīte puţin. Aşa şi Sfinţii, cu īndelungă răbdare şi cu dragoste trag pe frate spre īndreptare şi nu-l gonesc nici nu se scīrbesc de dīnsul, ci īntocmai ca o mamă, care, oricīt de urīt i-ar fi copilul, nu se scīrbeşte de dīnsul, ci-l īmpodobeşte cu bucurie şi se sileşte cu tot felul de mijloace să-l īnfrumuseţeze. Aşa şi cu Sfinţii, totdeauna acoperă, ocrotesc şi ajută păcătosului şi aşteaptă cu īndelungă răbdare īntoarcerea lui, silindu-se ca şi pe cel greşit să-l īndrepteze şi pe alţii să-i ferească să nu se smintească şi ei īnşişi mai mult să sporească şi să procopsească spre dragostea lui Dumnezeu. [...]

Cuvīntul 7

Trebuie să ne defăimăm pe noi īnşine

[...] Dar cea mai mare pricină a oricărei tulburări, de vom cerceta cu de-amănuntul, nu este alta decīt pentru că nu ne defăimăm pe noi īnşine. Din aceasta nu aflăm niciodată odihna, din aceasta se pricinuieşte toată tulburarea şi scīrba. Nu-i de mirare dacă pătimim noi aceasta; cīnd auzim pe toţi Sfinţii grăind cu un glas că nu este alt drum decīt acesta şi vedem că nimeni n-a putut să-şi afle odihna pe altă cale, cum noi, nedefăimīndu-ne şi socotind că mergem bine, nădăjduim repaos? Īn adevăr vă zic că, de ar face cineva mii de bunătăţi şi nu va ţine drumul acesta, niciodată nu va scăpa de īntristare, nici nu se va putea păzi să nu scīrbească pe altul, ci īn zadar īi sīnt toate ostenelile. Iar cel ce se defăima pe sine, oriunde s-ar afla, totdeauna este vesel şi liniştit, precum a zis şi Avva Pimen: „Cel ce se defăima pe sine, orice i s-ar īntīmpla, sau pagubă, sau scīrbă, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, niciodată nu se tulbură.” Oare este altceva mai fără de grijă decīt aceasta? Poate va să zică cineva: „Cum voi putea să mă defaim pe mine īnsumi, cīnd mă mīhneşte vreun frate, dacă cercetīndu-mă, aflu că nu i-am dat nici o pricină pentru aceasta?” Adevărul vă zic, că de se va ispiti cineva cu de-amănuntul şi cu frică de Dumnezeu, se află pe sine vinovat şi că el a dat prilej acestui frate, ori cu fapta, ori cu cuvīntul, ori şi cu chipul. Iar de i se va părea că cu nimic din toate acestea nu l-a mīhnit, atunci trebuie să se socotească cum că poate altă dată l-a īntristat, īn alte īmprejurări sau poate că a īntristat pe alt frate şi i se cădea de atunci să se scīrbească, sau pentru vreun păcat ce a făcut şi nu i s-a īntīmplat atunci scīrbă, se cuvenea a fi gata a primi īntristarea. De aceea, īn scurt zic, de se va cerceta cineva cu frica de Dumnezeu, totdeauna se găseşte vinovat. Chiar dacă uneori ni s-ar părea că sīntem liniştiţi şi că de nu ne-ar fi zis cutare frate cuvīnt de īntristare nu ne-am fi tulburat şi aşa ne socotim că, cu dreptate ne tulburăm asupra aceluia zicīnd că de n-ar fi venit cutare să mă tulbure cu vorba, nu m-aş fi smintit. Şi aceasta este mare īnşelăciune diavolească; oare cel ce ne-a grăit cuvīntul a sădit patima īn inima noastră? Nu, nicidecum. Acela n-a făcut altceva decīt că a dezgolit patima noastră ce o avem īn suflet şi putem să ne folosim, de vom vrea, din acest cuvīnt. Putem să ne īndreptăm de acel ponos, de vom primi mustrarea cu gīnd liniştit. Dar pentru că (precum de multe ori v-am grăit) nu ne defăimăm pe noi īnşine la orice, ba adesea găsim acest fel de īndreptăţiri, ne asemănăm cu un vas foarte curat pe dinafară, iar īnlăuntru plin de īmpuţiciune, din care, dīnd cineva cu o pietricică şi spărgīndu-l, iese afară toată putoarea. Deci vă īntreb: acea pietricică a pricinuit putoarea īn vas sau numai i-a dat prilej să iasă afară? Asemenea este şi cel ce se īndreptăţeşte şi zice: „Eu şedeam cu pace şi cutare cuvīnt al fratelui m-a tulburat.” [...]

Pentru aceea, īntorcīndu-ne la īnceputul cuvīntului, zicem că mare folos şi neclătită odihnă ne pricinuieşte defăimarea ce ne-o vom face ori la ce ni s-ar īntīmpla, mai vīrtos socotind că nimic nu se clinteşte fără pronia dumnezeiască. Dar va zice cineva: „Cum pot să nu mă scīrbesc, cīnd am trebuinţă de ceva şi cerīnd nu mi se dă?” Cu adevărat, nici atunci nu se va mīhni cineva cīnd va zice că Ziditorul meu ştie mai bine ce-mi este de folos şi poate darul să-mi fie drept īmplinirea cererii mele. [...]

Pentru aceea, īntru toate şi pentru toate să avem ochii noştri sus şi de pătimim ori bine ori rău, să mulţumim lui Dumnezeu de toate cīte ni se īntīmplă şi pururea să ne defăimăm pe noi. Cīnd ni se va īntīmpla vreun bine, să zicem ca părinţii noştri, că iconomia lui Dumnezeu este; iar de ni se va īntīmpla vreun rău, să zicem că pentru păcatele noastre. Că orice vom pătimi, adevărat este că pentru păcatele noastre pătimim. Fiindcă Sfinţii, deşi se ispiteau de vrăjmaşi, sufereau sau din dragostea de Dumnezeu sau pentru ca să se proslăvească numele Lui cel Sfīnt, prin strălucirea faptelor lor celor bune spre folosul multora sau pentru ca să li se adauge cununile şi răsplătirea de la Dumnezeu. Iar pentru noi, ticăloşii, care īn toate zilele păcătuim şi urmăm voii patimilor noastre, nu putem zice altceva decīt că pe dreptate pătimim, fiindcă am lăsat calea cea dreaptă ce ne-au arătat-o părinţii şi umblăm pe drum strīmt şi rătăcit, defăimīnd pe vecin, iar nu pe noi īnşine, fiecare din noi aruncīnd pricina asupra fratelui său la orice lucru şi īnsărcinīnd greutate asupra aceluia. Fiecare din noi se trīndăveşte şi nu păzeşte măcar o poruncă, iar de la vecin cerem īmplinirea tuturora.

Să luăm aminte, fraţilor, ca să nu ne īnşelăm să osīndim pe alţii, pentru că foarte rea deprindere se face. Şi de multe ori, fiind īntunecaţi cu totul şi fără de nici o faptă bună (măcar cīt de mică) ba şi obişnuiţi cu păcate grozave şi legaţi de patimi cumplite, pentru care s-ar cădea ziua şi noaptea să plīngem cu amar şi să ne tīnguim cu toată smerenia crezīnd īntru inimile noastre că nu este altul mai spurcat decīt noi şi mai īntinat, şedem şi iscodim vorbele şi faptele şi mişcările altora, cărora nu sīntem vrednici nici curelele īncălţămintei să le dezlegăm, după cum zice cuvīntul. Şi, măcar că ştim că aceia au multe fapte bune, īi osīndim pentru că nu fac cutare lucru aşa şi pentru că nu săvīrşesc cutare facere de bine mai cu alt chip (după socoteala noastră), ca să fie desăvīrşiţi. Şi zicem: „Bun este cutare, smerit, blīnd, are milostenie şi altele, dar este făţarnic ori iubitor de argint ori īnşelător.” Şi mult atragem urgia lui Dumnezeu asupra noastră. Pentru că, neavīnd noi nici o faptă bună din cele care mărturisim că au aceia, īi osīndim pe ei pentru cele ce le lipsesc ca şi cum noi am fi desăvīrşiţi. De voim să ne folosim, fraţilor, pe noi să ne osīndim, pe noi să ne defăimăm şi de orice pe noi să ne socotim vinovaţi şi greşiţi, iar nu pe fratele nostru.

Odinioară au venit la mine doi fraţi scīrbiţi unul asupra altuia. Cel mai mare zicea despre cel mai mic c㠄īi poruncesc cīte ceva şi se mīhneşte şi mă īntristez şi eu, aducīndu-mi aminte de cuvīntul părinţilor că de ar avea credinţă ar primi cuvīntul cu bucurie.” Iar cel mai mic zicea: „Iartă-mă, părinte, că nu-mi zice cu frica lui Dumnezeu, ci cu poruncă şi socotesc că de aceea nu se īncredinţează inima mea, precum zic Părinţii.” Luaţi aminte şi vedeţi că amīndoi s-au defăimat unul pe altul.

Alţi doi fraţi, gīlcevindu-se īntre ei, şi-au pus apoi metanie unul altuia, cerīndu-şi iertăciune, dar nu s-au īmpăcat sufletele lor pentru că unul zicea că nu i-a făcut metania din toată inima, de aceea nu s-a liniştit sufletul său, că aşa au zis Părinţii. Iar celălalt zicea dimpotrivă: „Pentru că n-a fost gătit şi alcătuit mai īnainte acela cu dragoste către mine, īnainte de a mă pleca eu lui, pentru aceea nici eu nu m-am īncredinţat iertăciunii lui.” Vedeţi, fraţilor, īnşelăciune, vedeţi răzvrătire de socotinţe omeneşti? Dumnezeu ştie cīt mă spăimīntez cīnd văd că īnsăşi sfaturile Sfinţilor Părinţi le īntoarcem după voia noastră cea rea, spre pierzarea sufletelor noastre, iar nu spre folos. Cei doi despre care v-am povestit acum, īn loc să zică unul: „Pentru că eu nu am pus metanie fratelui cu plecăciune din inimă, pentru aceea nu a alcătuit Dumnezeu adevărata dragoste către mine”, iar celălalt să răspundă: „Pentru că eu n-am fost cu rīvnă de dragoste către fratele, pentru aceasta nu mi s-a liniştit sufletul meu” şi fiecare să se defaime pe sine ca să se īndrepteze; ei amīndoi s-au īndreptat īn cuvinte şi au aruncat vina unul asupra altuia. Precum şi cei doi dintīi. De unde se cuvenea să zică unul: „Pentru că eu spun fratelui cu poruncă, de aceea nu se smereşte să facă ceea ce īi zic”, iar celălalt să zică: „Măcar că fratele cu blīndeţe īmi porunceşte, dar eu sīnt nesupus şi neascultător, neavīnd frică de Dumnezeu şi de aceea īl tulbur”, ei amīndoi se făceau buni, īnvinovăţind unul pe celălalt. Aceasta este, dar, precum am zis, pricina că nu sporim spre bine, nici nu ne folosim. Că nu ne defăimăm pe noi īnşine şi rămīnem smintiţi şi īntru tulburare neīncetată totdeauna, osīndind pe fratele nostru că nu este desăvīrşit īntru bunătăţi. Iar a noastră nevrednicie, prostime şi mişelie nu o socotim, ca să ne dojenim şi ca să ne mustrăm pentru ce facem cele necuviincioase şi netrebnice. Pentru aceea, bătrīnul acela, cīnd l-a īntrebat un frate zicīndu-i: „Ce ai aflat mai de folos īn călătoria aceasta a mīntuirii”, a răspuns: „Nimic alta decīt a se defăima cineva pe sine.” Şi l-a lăudat foarte, fiindcă adevărat a grăit bātrīnul, că aceasta este calea cea adevărată a mīntuirii. [...]

Cuvīntul 8

Pentru ţinerea de minte a răului

[...] Mult mă mir cum de nu pricepem ceea ce cīntăm īn toate zilele: că ne blestemăm pe noi īnşine şi nu luăm aminte īnţelesul cīntărilor. Fiindcă zicem: „De am răsplătit celor ce mi-au făcut rele, să cad de la vrăjmaşii mei īn deşert.” Ce va să zică: să cad? Cītă vreme cineva stă pe picioarele sale se poate īmpotrivi vrăjmaşului său, dă război şi este lovit, se luptă să biruiască chiar dacă este biruit, pentru că īncă stă. Iar de se va īntīmpla să cadă, nu se mai poate lupta cu vrăjmaşul. Deci noi ne blestemăm singuri - nu numai să cădem īn faţa vrăjmaşilor noştri, ci să cădem şi deşerţi. Şi ce va să zică a cădea deşert īn faţa vrăjmaşului? A cădea, am zis, īnseamnă a nu mai avea putere să stai īmpotrivă, zăcīnd pe pămīnt. Iar īn deşert īnseamnă a nu mai avea nici o putere ca să te scoli măcar de la pămīnt; căci cel ce poate să se scoale, poate iarăşi să se ajutoreze şi să vină iarăşi la război, cu orice mijloc. Mai pe urmă zicem: „Să gonească vrăjmaşul sufletul meu şi să-l prindă”, adică să-l apuce īn mīinile lui şi să-l supună īntru toate. Toate acestea ne blestemăm a le pătimi de vom răsplăti rău pentru rău. Dar nu zicem numai acestea, ci īncă adăugăm: „Să calce jos pe pămīnt viaţa noastră.” Ce este viaţa noastră - faptele cele bune. Cerem să fie călcată pe pămīnt, adică să ne facem cu totul pămīnteşti, avīnd tot gīndul nostru īmpilat pe pămīnt. Apoi zicem: „Slava mea īn ţarină să locuiască”, adică mintea şi ştiinţa ce se nasc īn suflet din paza sfintelor porunci să le īngroape īn pămīnt. Aşadar zicem să facă slava noastră spre ruşinarea noastră, adică să o arunce īn ţărīnă şi să se facă pămīntească viaţa şi slava noastră ca să nu mai socotească nici un lucru dumnezeiesc, ci toate cele trupeşti; asemenea celor pentru care zice Dumnezeu: „Nu va rămīne Duhul meu īntru ei, fiindcă sīnt trupeşti.”

Acestea toate cīntīnd, ne blestemăm pe noi de vom răsplăti rău pentru rău. Dar cīte rele nu răsplătim pentru rele şi nu vrem să ştim, nici să le băgăm īn seamă? Căci a răsplăti rău pentru rău nu se face numai cu fapta, ci şi cu cuvīntul şi cu chipul. Să nu gīndească cineva că este īndreptat pentru că n-a răsplătit rău cu rău cu fapta; că poate face răsplătire precum am zis şi cu cuvīntul, şi cu chipul şi cu privirea, supărīnd pe fratele său. Că şi cu privirea şi cu orice altă mişcare poţi tulbura pe fratele tău. Toate acestea sīnt răsplătiri cu rău pentru rău. Dar chiar şi cīnd se nevoieşte cineva să nu răsplătească rău pentru rău, nici cu fapta, nici cu cuvīntul, nici cu chipul, nici cu mişcarea, dar de va avea scīrbă īn inima sa asupra fratelui şi se va mīhni asupra lui, tot e vinovat ca şi cum ar răsplăti rău pentru rău. Luaţi aminte că sīnt multe stări şi deosebiri ale acestui lucru: că şi de nu se scīrbeşte, nici nu se mīhneşte cineva asupra fratelui său, īnsă auzind că altcineva l-a scīrbit pe acela, sau l-a hulit ori l-a ocărīt, se va bucura şi cu aceasta se află īn vina răsplătirii cu rău. Şi iarăşi: de este cineva care nici īn inimă nu este mīhnit asupra fratelui, nici nu se bucură de necinstea lui, ba īncă se şi scīrbeşte, īnsă nu-i pare bine cīnd īl va vedea sporind īn vreo bunătate, slavă sau odihnă, ci se mīhneşte, şi aceasta este patimă, măcar că este mai uşoară.

La īnceputul cuvīntului am zis că este cineva care face metania fratelui, dar pe urmă rămīne totuşi scīrbit asupra lui şi zicem că a tămăduit mīnia făcīnd metanie, īnsă nu s-a nevoit a face tămăduire şi ţinerii de minte a răului; altul, īntīmplīndu-se să fie scīrbit de cineva, făcīnd metanie se īmpacă cu acela şi nici ţinere de minte a răului nu are īn inima sa, dar, de se va īntīmpla mai pe urmă să-i zică un cuvīnt atingător, iarăşi īşi aduce aminte de cel dintīi şi se tulbură. Unul ca acesta se aseamănă cu omul care a avut rană şi punānd alifie s-a īnchis, dar numai pe dinafară, iar īnlăuntru īncă este slab locul, şi oricīnd se va lovi la acel loc, fiind mai slab se răneşte mai curīnd decīt dacă s-ar lovi īn altă parte a trupului şi īndată īncepe a curge sīnge. Aşa pătimeşte şi acesta: a avut rană, a pus alifie, adică metania, şi deocamdată rana, adică mīnia s-a vindecat, īnsă nu s-a tămăduit de tot, ci īncă mai are semn de vătămare, din care acea rană īndată se īntărītă, cīnd se va īntīmpla vreo cīt de mică lovitură. De aceea, trebuie să se nevoiască omul cu tot dinadinsul şi să tămăduiască desăvīrşit acea rană, īncīt să crească, ca mai īnainte şi păr pe locul acela, să nu mai rămīnă nici un semn, nici măcar să nu se cunoască că a fost rană īn acel loc. Dar aceasta nu o poate face altfel decīt numai rugīndu-se lui Dumnezeu din toată inima pentru cel ce l-a īntristat, zicīnd: „Dumnezeule, ajută fratelui meu şi mie pentru rugăciunile lui.” Să nu īnceteze rugīndu-se pentru fratele său pīnă cīnd nu i se va linişti desăvīrşit inima. Fiindcă este un semn de milostivire şi de dragoste, ba şi de smerenie a cere ajutor pentru rugăciunile lui şi oriunde este milostivire, dragoste şi smerenie, ce poate face mīnia, ţinerea de minte a răului sau altă patimă? Precum a zis Avva Zosima: „De va īntinde diavolul toate cursele răutăţii lui, de va mijloci cu toate uneltele lui, cu toţi dracii lui, toate rămīn zadarnice şi se biruiesc cu smerenia poruncii lui Hristos.” Iar alt sfīnt zice: „Cel ce se roagă pentru vrăjmaşii lui, numai acela nu are ţinerea de minte a răului.”

Lucraţi, dar şi pricepeţi cele ce auziţi. Adevărul vă zic: dacă nu le veţi face cu fapta, nu le puteţi pricepe cu cuvīntul. Cine poate să īnveţe vreun meşteşug numai din cuvīnt? Au nu īntīi se osteneşte lucrīnd şi stricīnd, silindu-se şi de multe ori neizbutind, pīnă cīnd, puţin cīte puţin, ostenindu-se şi avīnd răbdare, īnvaţă acel meşteşug. Pentru că văzīnd Domnul, cugetul şi osteneala lui īi ajută. Dar noi, voind să īnvăţăm meşteşugul meşteşugurilor, cum vom putea să-l deprindem numai cu cuvīntul fără a ne sili cu fapta? [...]

Cuvīntul 9

Pentru minciună

[...] Aşadar, de voim să ne mīntuim cu adevărat, trebuie să iubim adevărul cu toată silinţa şi cu toată puterea noastră, păzindu-ne de toată minciuna, ca să nu ne despărţim de adevăr şi de viaţă.

De trei feluri este minciuna: unul minte cu cugetul, altul minte cu cuvīntul, iar altul minte cu toată viaţa lui. Cel ce minte cu cugetul este cel ce are bănuială. Unul ca acesta, văzīnd pe cineva vorbind cu vreun frate, bănuieşte şi zice: „Despre mine vorbeşte acela.” Iar de va vedea că a contenit a vorbi, iar bănuieşte că din pricina lui a tăcut. De-i va zice cineva vreun cuvīnt, bănuieşte că pentru ca să-l īntristeze i-a zis. Īn scurt, la tot lucrul are bănuire asupra vecinului, zicīnd c㠄Pentru mine a făcut aceasta, pentru mine a zis aceea şi pentru aceasta a făcut aceea.” Acesta este cel ce minte cu cugetul. Fiindcă nici un adevăr nu gīndeşte, ci la toate are bănuială. Din aceasta se nasc iscodirile, grăirea de rău, neascultarea, vrajba şi osīndirea. Unuia ca acesta de se va īntīmpla vreodată să i se adeverească bănuiala īn vreun lucru, zice, ca şi cum s-ar īndrepta īn cuvīnt: „De aceea iscodesc orice, ca, aflīnd greşeala pentru care sīnt defăimat, să mă folosesc, părăsindu-mă de ea.” Deci īntīi această īncepere este de le diavolul, căci de la minciună a īnceput: că, neştiind, a bănuit ceea ce nu ştia. Cum ar putea omul rău să facă roadă bună? Iar de voieşte cineva cu adevărat să se īndrepteze, cīnd īi zice fratele: „Nu face aceasta!” sau „De ce ai făcut aceasta!”, să nu se tulbure, ci să-i facă metanie şi să-i mulţumească şi aşa se va īndrepta. Căci, de va vedea Dumnezeu că īn acest chip este cugetul lui, nu-l va lăsa niciodată să se amăgească, ci va trimite pe cel ce poate să-l īndrepteze. Iar a zice: „Pentru a mă īndrepta cred bănuielilor mele”, aceasta este o īndreptare a diavolului, care voieşte să-l īnşele. [...]

Iată, aceasta este minciuna cu cugetul. Iar cel ce minte cu cuvīntul este asemenea, de pildă, cu cel ce lenevindu-se a se scula la priveghere nu zice: „Iartă-mă, că m-am lenevit să mă scol”, ci zice că a fost răcit sau slăbit de osteneală şi alte feluri de minciuni adaugă, ca să nu facă o metanie şi să se smerească să ceară iertăciune. Şi, de-l va īnfrunta cineva de vreun lucru, se priceşte şi se gīlceveşte ca să-şi acopere ruşinea. Tot asemenea, şi cīnd va avea discuţie şi zicīnd: „Tu ai zis aceasta, tu ai făcut aceasta, eu n-am zis.” Şi cutare a făcut sau a zis aceasta şi aceasta, numai ca să nu se smerească. Iarăşi, de va dori vreun lucru, nu vrea să zică adevărul c㠄Doresc cutare”, ci pune pricină de īndreptare zicīnd că are cutare neputinţă şi-i trebuie acel lucru şi spune atītea minciuni ca să-şi īmplinească pofta. Că, precum tot păcatul, sau din poftă, sau din iubirea de argint, sau din trufie se face, tot aşa şi minciuna din aceste trei se face, adică: sau pentru ca să nu se necinstească şi să se smerească, sau pentru ca să-şi īmplinească pofta, sau pentru ca să cīştige ceva. Şi nu se linişteşte la un loc, ci neīncetat īnconjoară şi totdeauna se găteşte ce să grăiască, numai să-şi īmplinească scopul. Pe unul ca acesta, chiar şi adevărul de ar spune, nu-l crede nimeni, că şi adevărul lui este cu bănuială. Se īntīmplă īnsă uneori să fie trebuincioasă şi iconomia cuvīntului, cīnd, de nu se va ascunde cineva, lucrul se face pricină de şi mai multă tulburare, scīrbă şi primejdie. Precum a zis Avva Amona Avvei Agaton spre pildă: īntre doi oameni s-a făcut moarte īnaintea ta şi unul a intrat īn chilie la tine. Şi fiind el căutat de judecători, te īntreabă zicīnd: „La tine s-a făcut uciderea?” Deci, de nu vei iconomisi, īl dai pe om spre moarte. La o nevoie mare ca aceasta, de va grăi cineva minciună este iertat. Numai şi atunci să nu fie fără de grijă, ci să se pocăiască şi să plīngă īnaintea lui Dumnezeu, şi să o socotească şi pe aceasta ca pe o īntīmplare de ispită. Īncă nici aceasta să nu o facă adesea, ci, cum am zis, la o foarte mare nevoie. Că precum leacul pentru nervi şi pentru curăţenie de-l va lua cineva adesea, īi strică, iar de-l va īntrebuinţa rar, numai la vreme de trebuinţă īi foloseşte, aşa şi tăinuirea adevărului, īn mulţi ani odată să o facă cineva, cīnd se va vedea la mare nevoie, īncă şi atunci cu frică şi cu cutremur, descoperind lui Dumnezeu şi cugetul şi nevoia şi aşa i se poate ierta, că īntr-alt chip se strică şi cu aceasta. Iată, v-am spus cine este cel ce minte cu cugetul şi cine cu cuvīntul. Deci, să spunem acum şi despre cel ce minte cu vieţuirea sa.

Acela minte cu vieţuirea sa, care altul este pe dinlăuntru şi altul pe dinafară; adică cel ce, fiind lacom, se arată a fi postitor; sau, fiind asupritor, grăieşte despre milostenie şi laudă milosīrdia; sau, fiind mīndru, fericeşte smerenia. Şi nu face aceasta vrīnd să laude fapta cea bună: că de ar grăi cu acest fel de scop ar mărturisi cu smerenie mai īnainte neputinţa lui, zicīnd: „Vai mie, ticălosului, că sīnt lipsit de toată bunătatea.” Şi numai după ce-şi va mărturisi neputinţa lui să laude fapta cea bună; şi nici ferindu-se să nu smintească pe cineva, pentru aceea o laudă. Că se cuvine să zică: eu sīnt păcătos şi ticălos, pentru ce dar, să smintesc şi alt suflet, să am şi această greutate? Că de ar face aşa, măcar că păcătuieşte ascuns, cel puţin la arătare s-ar vedea că face bine, pentru că nu sminteşte pe alţii. Că a se osīndi pe sine este o faptă a smereniei şi a-ţi fi milă de fratele tău ca să nu-l sminteşti este un semn de dragoste. Dar unul ca acesta nu laudă fapta cea bună cu vreun scop din aceste ce am zis, ci numai ca să-şi acopere ruşinea. Fericeşte numele faptei celei bune şi grăieşte de dīnsa ca şi cum şi el ar fi aşa sau şi de multe ori ca să īnşele pe altul şi să-l strice. Că nici o răutate sau eres, nici īnsuşi diavolul nu poate să amăgească pe cineva, de nu se va făţarnici că are faptă bună. Precum zice Apostolul: că şi diavolul se preface īnger luminat. Deci de se schimbă stăpīnitorul, nu-i de mirare că se vor preface şi slugile lui. Aşadar, mincinosul sau temīndu-se de ruşine ca să nu se smerească, sau, precum am zis, vrīnd să īnşele pe cineva ca să-l strice, grăieşte de fapta cea bună şi o laudă şi se minunează de dīnsa, ca şi cum şi el ar fi aşa şi o ştie. Acesta este cel ce minte cu vieţuirea sa. Unul ca acesta nu este cum se vede, ci viclean. Altul se arată īn faţă, şi altul este īn ascuns. Toată vieţuirea lui este făţarnică şi mincinoasă. [...]

Cuvīntul 10

Pentru ca să umblăm pe calea lui Dumnezeu cu luare-aminte

Să ne sīrguim, fraţilor, pentru mīntuirea noastră şi să fim cu luare-aminte ca să nu pierdem vremea īn zadar, căci cu adevărat mult vom căuta zilele acestea şi nu le vom afla. Avva Arsenie zicea totdeauna către sine: Arsenie, nevoieşte-te să-ţi cīştigi ceea ce ai cugetat cīnd ai ieşit din lume! Iar noi ne aflăm īn mare lenevire şi nici pentru ce am lăsat lumea nu ştim, nici ce lucru este ceea ce am hotărīt să săvīrşim. Pentru aceea nu numai că nu sporim, ci şi pururea ne scīrbim. Aceasta ni se pricinuieşte că nu sīntem cu luare-aminte şi cu pază īn inima noastră. Că de am vrea cu tot dinadinsul să ne nevoim puţin, nu ne-am scīrbi atīt de mult, nici nu ne-am obosi foarte. Pentru că, deşi are cineva osteneală la īnceput, dar puţin cīte puţin sporeşte īnainte şi apoi cu odihnă săvīrşeşte faptele cele bune, că, văzīnd Dumnezeu osteneala lui, īi dă ajutor. Deci să ne silim pe noi īnşine, să punem īncepere, să voim binele. Căci cu toate că n-am ajuns la faptă, dar şi voinţa aceasta este īnceputul mīntuirii. Fiindcă din voinţă ajungem cu ajutorul lui Dumnezeu şi spre osīrdie şi apoi cu osīrdia cīştigăm faptele cele bune. De aceea zicea oarecare dintre Părinţi: „dă sīnge şi primeşte duh”, adică nevoieşte-te şi vei dobīndi fapta cea bună. [...] Deci şi din voi, cel ce vrea să cīştige fapta cea bună, nu trebuie să se lenevească şi să glumească. Căci, precum cel ce vrea să īnveţe zidăria sau alt meşteşug nu se mai īndeletniceşte şi cu altceva decīt cu acel meşteşug, aşa şi cei ce voiesc să īnveţe lucrarea cea duhovnicească, nu trebuie să mai gīndească alt lucru, ci ziua şi noaptea să se nevoiască la aceasta, ca să se deprindă şi să se folosească. Fiindcă, dimpotrivă, cei ce nu se sīrguiesc la dīnsa aşa, nu numai că nu sporesc, ci se şi turbură totdeauna şi se nevoiesc īn zadar, fără nici o chibzuire, iar ostenindu-se cineva fără luare aminte, pe nesimţite se abate din drumul faptelor celor bune, care sīnt totdeauna īn mijloc şi greşeşte. [...] Pentru aceea am zis că faptele bune sīnt la mijloc, adică: smerenia este īn mijlocul mīndriei şi al făţărniciei; tot aşa şi cucernicia este īn mijlocul ruşinii şi al obrăzniciei, aşa şi celelalte fapte bune. Deci, cīnd se va īnvrednici cineva de aceste fapte bune, atunci este cinstit, este aproape de Dumnezeu şi măcar că īl vezi mīncīnd, bīnd, dormind şi el ca şi ceilalţi oameni, unul ca acesta, păzind cumpăna măsurii, este cinstit pentru acele fapte bune. Iar cīnd nu va lua aminte cineva, nici nu se va păzi, lesne se abate din cale la dreapta sau la stīnga, adică spre prisos sau spre lipsă şi i se pricinuieşte boală, care, precum am zis, este răutatea [...]

Īn trei stări se poate afla omul: unul este cel ce nu īncetează a păcătui, altul care părăseşte păcatul şi altul care īl dezrădăcinează. Cel ce lucrează păcatul este cel care se află păcătuind; cel ce se opreşte este cel ce nici nu īl face neīntrerupt, dar nici nu īncetează cu totul; ci se luptă puţin şi iarăşi se supune patimii. Iar cel ce dezrădăcinează patima este cel ce se nevoieşte īmpotriva patimii pīnă o biruieşte şi se izbăveşte de ea. Īnsă aceste trei stări au multă lăţime de cercetare. Spre pildă, spuneţi-mi ce patimă voiţi să cercetăm. Voiţi să grăim despre mīndrie? Sau despre curvie? Sau mai bine să vorbim despre trufie, fiindcă mai mult sīntem biruiţi de dīnsa? Cel ce se află īntru această patimă nu poate suferi nici un cuvīnt al fratelui său, ci de aude un cuvīnt se turbură şi-i zice cinci sau zece cuvinte pentru unul, iar după ce īncetează războiul, stă socotind pentru ce să-i zică acela ceea ce i-a zis, se scīrbeşte asupră-i şi, cuprins fiind de pizmă, īi pare rău că nu i-a zis şi mai multe decīt cele ce i-a grăit; găseşte cuvinte şi mai amare ca să-i răspundă şi zice: „Fiindcă nu i-am zis cutare vorbă, pentru ce să-mi zică el aceasta? Deci am să-i zic şi eu aceasta.” Mereu se luptă cu acest fel de cuget, nepotolindu-şi mīnia. Aceasta este o stare a răutăţii din īndelungat obicei īntărită. Dumnezeu să ne izbăvească de acest fel de răutate: că o stare ca aceasta este hotărītă de munca iadului, fiindcă păcatul ce se face cu neīncetată lucrare este osīndit muncii celei veşnice. Unul ca acesta de va vrea să se īndrepteze, nu poate singur să-şi biruiască patima sa de nu va avea ajutorul Sfinţilor. Drept aceea se cade să ne nevoim a dezrădăcina patimile īnainte de a le obişnui. Este un altul care, de asemenea, auzind un cuvīnt, se turbură şi zice şi el cinci sau zece pentru unul şi se scīrbeşte asemenea celui dintīi că nu i-a zis şi altele mai rele şi ţine şi mīnie, dar puţine zile şi apoi se īntoarce; unul ţine numai o zi mīnie şi se īmpacă, iar un altul īndată se turbură, ocărăşte, zice cīte īi vine la gură, dar iarăşi īn grabă se potoleşte şi se linişteşte. Toţi aceştia, ca şi cei dintīi, cītă vreme sīnt cuprinşi de aceste porniri, sīnt īn osīndă de muncă (asemenea celor ce se află făcīnd păcatul, cum am zis mai sus), dar cu oarecare deosebire īntre ei.

Să spunem şi despre cei ce īncetează patima. Unul aude un cuvīnt şi se īntristează īntru sine şi se scīrbeşte, nu pentru că a fost necinstit, ci pentru că n-a suferit. Altul, măcar că e biruit de greutatea patimii, īnsă nu lenevindu-se, ci silindu-se şi ostenindu-se. Altul, nevrīnd să răspundă cuvīnt, este răpit de obicei. Altul se nevoieşte ca nici să nu grăiască cuvīnt prost, dar se īntristează pentru că a fost necinstit, īnsă se defăima pe sine pentru ce să se mīhnească şi-i pare rău de aceasta. Iată, aceştia sīnt dintre acei ce se sīrguiesc să īnceteze patima, dar se află īncă īn frica primejdiei, măcar că şi īntre dīnşii este deosebire (adică cel ce este biruit ostenindu-se, iar nu lenevindu-se, cel ce este răpit de obicei şi cel ce se osīndeşte pe sine că n-a suferit ocara cu mulţumită); şi mai mare deosebire au decīt cei ce se află īntru lucrarea păcatului, căci toţi aceştia despre care am zis mai sus, sīnt dintre acei ce se silesc să īnceteze patima, fiindcă nu voiesc să facă rău, ci se īntristează. Pentru care şi zic Părinţii. Că tot lucrul pe care nu-l voieşte sufletul nu ţine multă vreme. Īnsă au datoria să se cerceteze pe sine dacă nu cumva, deşi nu răsplătesc pentru ceea ce au pătimit, dar poate cu altceva se īmpotrivesc şi de aceea se biruiesc şi se rănesc. Sīnt şi unii care se sīrguiesc să īnceteze vreo patimă, īnsă pentru altă patimă: ca cel ce tace şi nu răspunde din trufie sau din plăcerea oamenilor sau din altă patimă oarecare: aceştia vor să tămăduiască răutatea cu altă răutate. Pentru aceasta Avva Pimen a zis că niciodată vicleşugul nu strică pe vicleşug. Aceştia se numără cu cei ce lucrează păcatul şi īn zadar se īnşeală pe sineşi.

Acum să grăim şi despre cei ce dezrădăcinează patima. Este unul care se bucură dacă va fi necinstit, īnsă ca să aibă plată. Unul ca acesta este dintre cei ce dezrădăcinează patima, dar nu cu cunoştinţă. Altul se bucură fiind batjocorit, īnsă pentru că se socoteşte vrednic a fi batjocorit şi cum că el este vinovat. Acesta dezrădăcinează patima cu pricepere. Căci a fi necin­stit şi a te īnvinui pe sineţi şi a primi cele ce ţi se īntīmplă ca şi cum ţi s-ar cuveni, cuminte faci lucrul: căci tot cel ce se roagă lui Dumnezeu să-i dea smerenie trebuie să ştie că aceasta este ceea ce cere, adică să-i vină vreo ne­cin­ste. Şi, cīnd va fi batjocorit de cineva, se cuvine ca şi el īnsuşi pe sine să se defăimeze şi să se necinstească īn gīndul său. Este şi altul mai cu īnaltă īnţelepciune, care nu numai că se bucură cīnd este batjocorit de cineva şi se socoteşte vinovat, ci se īntristează şi-i pare rău pentru ce să fie el pricină de tulburare celui ce l-a ocărīt. Dumnezeu să ne īnvrednicească de această stare.

Vedeţi cītă lăţime au aceste trei stări? Deci fiecare dintre noi, precum am zis, să vedem īn ce stare sīntem. Dacă săvīrşeşte cineva cele ale patimii sale din voie sau nu voieşte să facă rău, dar, fiind biruit de obicei şi răpindu-se, īl face şi apoi īndată se scīrbeşte şi se īntristează că a greşit; sau dacă se nevoieşte să īnceteze patima cu priceperea sau cu altă patimă, precum am zis că este atunci cīnd cineva tace din trufie sau din plăcerea oamenilor sau pentru vreun cuget omenesc sau a īnceput a dezrădăcina patima şi o dezrădăcinează cu pricepere. Fiecare să ştie unde se află şi la ce milă de loc a ajuns: că nu numai īn toate zilele se cuvine să ne cercetăm pe noi, ci şi īntr-un an să facem cercare şi īntr-o săptămīnă să ne ispitim şi īntru o lună să iscodim starea noastră şi să zicem: „Īn săptămīnă cealaltă nu eram īngreuiat de cutare patimă, oare acum cum mă aflu?” Şi iar: „Anul trecut eram biruit de cutare patimă, oare acum cum sīnt?” Şi aşa să ne cercetăm de am sporit ceva sau tot īn aceeaşi stare ne aflăm sau spre mai rău mergem. Dumnezeu să ne īnvrednicească ca, dacă nu vom dezrădăcina deodată de tot patima, măcar să ne oprim de la lucrarea păcatului şi să īncetăm patima. Īn adevăr, greu lucru este a se afla cineva făptuind păcatul şi nesilindu-se să oprească patima. Să vă spun cum se aseamănă aceste trei stări, ca să pricepeţi. Cel ce face păcatul se aseamănă cu cel ce fiind săgetat de vrăjmaşi, el īnsuşi cu mīna sa īmpinge săgeata īn inima sa. Cel ce opreşte patima se aseamănă cu cel ce este săgetat de vrăjmaşi, īnsă, fiind īmbrăcat cu cămaşă de fier, nu-l pătrunde săgeata. Iar cel ce dezrădăcinează patima se aseamănă cu cel ce prinde săgeţile vrăjmaşului său şi le frīnge sau le aruncă īnapoi īn inima vrăjmaşului său, precum zice psalmul: sabia lor să intre īn inima lor, iar arcurile lor să se sfărīme. Deci, fraţilor, şi noi să ne silim şi, de nu putem să īntoarcem sabia lor īn inima lor, măcar să nu primim săgeţile lor şi să le īnfigem noi īnşine īn inima noastră; ci să ne īmbrăcăm īn cămaşa de fier a smereniei ca să nu fim răniţi de vrăjmaşul, [...]

Cuvīntul 11

Să tăiem patimile degrabă pīnă nu ne obişnuim cu ele

[...] Cu adevărat va veni vremea să căutăm un ceas al vremii acesteia şi să nu-l găsim. Oare cīţi doresc să asculte cuvīntul lui Dumnezeu şi nu se īnvrednicesc? Iar noi auzind atītea īnvăţături, nu le băgăm īn seamă ca să ne sīrguim. Dumnezeu ştie cīt mă mir de nesimţirea sufletelor noastre: că, putīnd să ne mīntuim, noi nu voim. Putem să ne tăiem patimile noastre cīt sīnt mici şi nu ne silim, ci le lăsăm de se īntemeiază şi se īntăresc asupra noastră, poate pentru ca să ne ostenim pe urmă foarte mult şi să nu putem să le tăiem. Că, precum v-am zis de multe ori, alta este a dezrădăcina o buruiană mică, care lesne se smulge şi alta este a dezrădăcina un copac mare īntemeiat. [...]

Drept aceea, să ne silim, fraţilor, ca să cīştigăm milă. Părinţii au zis că trebuie să-şi curăţească cineva ştiinţa īn tot ceasul, cercetīndu-se seara cum a petrecut ziua, iar dimineaţa cum a petrecut noaptea şi să arate pocăinţă către Dumnezeu pentru tot ce a greşit. Iar noi, cei ce sīntem mai mult greşiţi, se cuvine a nu aştepta pīnă seara, ci să ne cercetăm şi la al şaselea ceas din zi cum am petrecut şi ce am greşit şi să ne iscodim pe noi, nu cumva am zis vreun cuvīnt spre sminteala vecinului nostru? Oare nu am văzut pe fratele meu făcīnd ceva şi l-am osīndit sau m-am scīrbit de el sau l-am grăit de rău? [...] Dar să venim iarăşi la cuvīntul ce vi-l grăiam ca să vă cercetaţi cum aţi trecut ziua şi noaptea. Dacă aţi stat la biserică cu luare aminte şi cu gīndul la rugăciune sau vi s-au robit cugetele voastre de rele; dacă aţi ascultat citirile cu īnţelegere sau, lăsīnd slujba, aţi ieşit afară din biserică şi v-aţi netrebnicit īn zadar. Aşa, dacă se va cerceta cineva pe sine īn toate zilele şi dacă se va sīrgui să se īntoarcă spre pocăinţă din cele ce a greşit şi se va sili să se īndrepte, īncepe a-şi īmpuţina răutatea de la nouă la opt. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporind spre bine puţin cīte puţin, nu lasă patimile să se īnrădăcineze; că de nu se va sili cineva īn acest chip să stīrpească o patimă īnainte de a se īnrădăcina, ajunge la marea primejdie a obişnuinţei celei rele, īncīt (precum v-am zis) de va vrea să se pocăiască, nu mai poate singur să biruiască patima, de nu va avea de ajutor pe cineva dintre Sfinţi [...] Credeţi-mă, fraţilor, că de va fi cineva cuprins numai de o patimă obişnuită, fie cīt de mică, aceea singură īl poate osīndi la munca cea veşnică. Şi, de ar face cineva zece fapte bune şi numai o răutate obişnuită să aibă, acea una care se face din obiceiul cel rău, biruieşte pe cele zece bune. După cum un vultur, de va scăpa tot trupul lui din cursă şi numai de o unghie va fi prins, din pricina acestei mici părticele a trupului lui nu-i foloseşte cealaltă putere, ci, oricīnd va vrea, merge vīnătorul şi-l prinde. Aşa este şi cu sufletul. Numai cu o patimă de se va fi obişnuit, ori īn ce ceas va vrea diavolul īl biruieşte, căci prin acea patimă īl are īn mīinile lui. De aceea vă zic pururi: nu lăsaţi vreo patimă să se īnrădăcineze īn voi, ci vă nevoiţi, rugīndu-vă lui Dumnezeu noaptea şi ziua să nu cădeţi īn ispită. Chiar de vom fi şi biruiţi vreodată, ca nişte oameni, şi vom cădea īn vreo greşeală, să ne sīrguim a ne pocăi īndată, să o părăsim şi să plīngem īnaintea lui Dumnezeu pentru ea şi să priveghem ca să nu mai cădem. Iar Dumnezeu, văzīnd cugetul nostru cel bun, smerenia şi pocăinţa noastră, ne va da mīnă de ajutor şi va face milă şi cu noi. [...]

Cuvīntul 12

Pentru frica de muncile cele viitoare şi ca cel ce vrea să se mīntuiască să nu se lenevească niciodată de mīntuirea lui

[...] Deci acum vă zic şi vouă, fraţilor, că nu trebuie să se īntristeze cineva, orice i s-ar īntīmpla, ci toate, precum am zis, să le socotească că sunt din pronia lui Dumnezeu şi să se odihnească: pentru că sīnt unii care aşa de mult se īntristează la scīrbele ce li se īntīmplă īncīt se deznădăjduiesc şi de viaţa lor şi doresc să moară, numai să scape.

Şi pătimesc aceasta nu din altă pricină, decīt numai din slăbiciunea sufletului lor şi din multă nepricepere, neştiind ce nevoie mare şi īnfricoşată are sufletul cīnd iese din trup. Iar a fi pedepsiţi īn această lume este o mare iubire de oameni a lui Dumnezeu. Īnsă noi, neştiind cele mai īnfricoşate, vedem aceste ce se fac aici şi ni se par grele, dar nu este aşa. Nu ştiţi ce zice la Pateric? Un frate mult silitor a īntrebat pe un bătrīn, zicīnd: „Părinte, pentru ce sufletul meu doreşte moarte?.” Şi-i zise lui bătrīnul: „Pentru ca să scape de mīhniri de aici, neştiind că scīrba cea viitoare este fără de asemănare mai rea decīt aceasta de aici.” Altul, de asemenea, a īntrebat pe un bătrīn: „Stăpīne, care să fie pricina că mă cuprinde trīndăvia şezīnd īn chilia mea?.” Şi-i zise lui bătrīnul: „Pentru că n-ai gustat pīnă acum īncă nici odihna viitoare, nici munca, pentru că de le-ai fi putut simţi pe acestea bine, măcar de-ar fi chilia ta plină de viermi, īncīt pīnă la gīt să fii cuprins de ei, ai face mare sīrguire şi nu te-ai lenevi, nici nu te-ai birui de somnul trīndăviei.” Aşa de mult erau īngrijoraţi bătrīnii pentru mīntuirea lor, iar noi dormind voim să ne mīntuim. Pentru aceea ne īngreuiem la scīrbele ce ni se īntīmplă, de unde s-ar cădea mai degrabă să mulţumim lui Dumnezeu şi să ne fericim că ne-a īnvrednicit a fi pedepsiţi puţintel, pentru ca să aflăm odihna cea adevărată. [...] Aşa şi īn sufletul trīndav se fac mărăcini, adică patimi, pe care vrīnd cineva să le curăţească, trebuie să taie din rădăcină pofta cea veche şi obiceiurile cele īnrădăcinate; că nu este alt lucru mai rău decīt năravul cel rău. Pentru care zice şi marele Vasile: „Cu anevoie poate cineva birui obiceiul său cel rău, fiindcă un nărav ce s-a īntărit de multă vreme, are putere ca o fire.” Pentru aceea trebuie să tai, precum am zis, īntīi obiceiurile cele rele şi patimile, ca şi pricinile lor care sīnt ca nişte rădăcini. De nu se vor usca rădăcinile acelor obiceiuri, lesne odrăslesc iarăşi ca mărăcinii; că sīnt unele patimi, care nimic nu pot lucra, dacă vei tăia pricina lor din care se aţīţă, precum zavistia singură nu este nimic, dar are pricină şi rădăcină slava deşartă, fiindcă vrīnd cineva să fie slăvit, urăşte pe cel ce este slăvit şi cinstit. Tot aşa şi mīnia are multe pricini, dar mai vīrtos se naşte din iubirea poftelor trupeşti. Aceasta ne aduce aminte şi Evagrie, spunīndu-ne despre un oarecare sfīnt, că zice: Pentru aceea fug eu de poftele trupeşti, ca să pot tăia pricinile mīniei. Şi toţi Părinţii zic că fiecare patimă se naşte din aceste trei: din trufie, din iubirea de argint şi din iubirea poftelor trupeşti care (cum de multe ori v-am spus) este curvia şi lăcomia. Pentru aceasta trebuie a tăia nu numai patimile ci şi pricinile lor şi a ne īndrepta prin pocăinţă şi plīngere. Şi apoi să īncepi a semăna sămīnţa bună, adică lucrarea faptelor celor bune.

[...] Drept aceea, tot cel ce voieşte să se mīntuiască, trebuie nu numai de răutate să se lase, ci să facă şi bine, precum zice Psalmistul: „Fereşte-te de rău şi fă bine.” Adică, de pildă, are cineva obiceiul să facă nedreptate? Trebuie nu numai să nu facă strīmbătate, ci să facă şi dreptate; este curvar şi lacom ori beţiv? Nu numai să le părăsească pe acestea, ci să se silească să cīştige şi īnfrīnarea. De este mīnios, nu numai să contenească mīnia, ci să dobīndească şi blīndeţe; de se mīndreşte, nu numai să nu se mai mīndrească, ci să se şi smerească. Aceasta īnsemnează: „Fereşte-te de rău şi fă binele.” Căci oricărei patimi rele se īmpotriveşte o faptă bună: mīndriei - smerenia; lăcomiei - īnfrīnarea poftei; osīndirii - răbdarea; mīniei - blīndeţea; urīciunii - dragostea. Asemenea şi celorlalte patimi li se īmpotrivesc fapte bune. Deci, precum scoţīnd faptele cele bune, am băgat patimi īn sufletul nostru, tot aşa trebuie să ne nevoim nu numai să scoatem de la noi patimile, ci īn locul lor īnlăuntrul nostru să sădim faptele cele bune, pe care le avem din fire, date de Dumnezeu. [...] Aşa şi omul, după ce va scăpa din toate cele ce am zis, nici atunci nu trebuie să fie fără grijă. Că se īntīmplă la urma tuturor acestora, că află diavolul ceva şi-l īnşeală sau cu īndreptare, sau cu mīndrie, sau aducīndu-i gīnduri de necredinţă. Şi nu numai că pierde toate ostenelile sale, ci īl face să se depărteze şi de la Dumnezeu. Şi ceea ce n-a putut să-i facă cu lucrul īi face cu un gīnd rău; căci se īntīmplă cīteodată că şi numai un gīnd rău de-l va primi cineva, să-l īndepărteze de Dumnezeu. De aceea vă zic pe scurt: cel ce se nevoieşte să se mīntuiască nu trebuie să fie fără de grijă pīnă la moarte. [...]

Cuvīntul 13

Pentru ca să suferim ispitele cu mulţumită şi fără tulburare

[…]Aşa este şi la ispite: de le va suferi cineva cu răbdare şi smerenie, le trece fără stricăciune, iar de se vor īmpotrivi şi turbura, găsind pricină la orice şi pe sine se turbură, şi ispita o adaugă. Şi īn loc să se folosească, mai mult se păgubesc: că ispitele mult folosesc pe cei ce le īndură fără turburare. Chiar dacă am fi supăraţi de vreo patimă, tot nu trebuie să ne turburăm, că cine se tulbură de supărarea patimii, nu o pătimeşte din altceva decīt din nebunie şi mīndrie; pentru că nu-şi cunoaşte starea sa şi nici nu vrea să se ostenească, precum zic Părinţii. Iar pricina că nu sporim aceasta este că nu ne ştim puterile noastre, nici nu avem răbdare la ceea ce īncepem, ci fără osteneală vrem să cīştigăm faptele bune. Dar pentru ce te turburi, o, păcătosule, fiind supărat de păcat? Pentru ce te sperii? Dacă l-ai făcut, īl ai, pentru aceea te turbură; arvuna păcatului o ai īn tine, de ce zici: „La ce mă supără?” Decīt să cīrteşti, mai bine rabdă, nevoieşte-te, roagă-te lui Dumnezeu ca să te izbăvească. Fraţilor, nu este cu putinţă să nu aibă scīrba păcatului cel ce īl face. Şi Avva Sisoe a zis: „Lucrurile păcatului avīndu-le īntru noi, păcatul nu se depărtează”; dă-i arvuna ce ai luat-o şi aşa o să scapi. Lucrurile păcatului nu sīnt altceva decīt pricinile care īndeamnă spre păcătuire. Iar arvună - unirea cu dulceaţa păcatului. Deci, atīta vreme cīt nu ne vom izbăvi de acestea, e cu neputinţă a nu fi robiţi de gīnduri rele, care ne silesc să facem păcatul şi nevrīnd noi, fiindcă de la īnceput, de voie, ne­am dat īn mīinile lor. [...]

Cuvīntul 14

Pentru săvīrşirea şi alcătuirea faptelor celor bune ale sufletului

[...] Meşter destoinic este acela care face faptele bune cu īnţelepciune. Că se īntīmplă de face cineva o faptă bună, dar, fiindcă nu a făcut-o cu cuget bun, o pierde, ba de multe ori nici nu o poate săvīrşi, ce zideşte azi, surpă mīine, puind o piatră şi scoţīnd două. Cum am zice de pildă: vine un frate şi-ţi zice cuvīnt de mīhnire sau de turburare şi taci şi-i faci metanie; iată, ai pus o piatră. Apoi mergi şi spui altui frate: „Cutare m-a ocărīt şi mi-a zis cutare cuvīnt, iar eu nu numai că am tăcut, dar i-am făcut şi metanie.” Iată că ai pus o piatră, dar ai scos două, căci te-ai fălit. Sau face cineva metanie unui frate din făţărnicie. Această smerenie, fiindcă se face din făţărnicie, nu foloseşte, īnseamnă a pune o piatră şi iar a o scoate. Iar cel ce face metanie cu pricepere, convins că el a greşit şi numai el este vinovat, zidirea acestuia este bună. Iarăşi, altul are tăcere, dar nu pricepere, pentru că socoteşte că face bine. Iar cel ce se socoteşte nevrednic să grăiască, acela tace cu pricepere, precum au zis Părinţii. Un altul se socoteşte pe sine īntru nimic, īnsă cugetă că face lucru mare, că se smereşte adică, neştiind că nu este nimic aceasta, fiindcă nu o face cu pricepere. Iar a se micşora pe sine cu pricepere īnseamnă a se socoti mai mişel decīt toţi, a se numi om de nimic, defāimīndu-se că nu este vrednic nici a se număra printre oameni. Precum a făcut Moise Arapul zicīndu-şi: „O, piele neagră şi īncărbunită, tu nu eşti om, de ce te amesteci cu oamenii?.” Altul slujeşte unui bolnav şi socoteşte că slujeşte ca să aibă plată. Iată nici acesta nu este cu minte, pentru că, de i se va īntīmplă vreo īntristare, īndată părăseşte lucrul īnainte de a-l fi terminat, fiindcă o face cu o anumită socoteală. Iar cel ce slujeşte cu minte slujeşte ca să cīştige milosīrdie şi īndurare de milostivire. Unul ca acesta, orice i s-ar īntīmplă, fie din afară, fie că īnsuşi bolnavul s-ar porni spre dīnsul, suferă fără turburare, avīnd multă luare aminte īn cugetul său, ştiind că mai mult īi foloseşte lui bolnavul cu aceasta, decīt el bolnavului. Şi cu această bună cugetare se uşurează şi de patimi, se izbăveşte şi de război. Că eu am văzut un frate ce se lupta foarte tare de pofte şi, fiindcă slujea cu pricepere unui bolnav de dezinterie, s-a mīntuit de război. Spune şi Evagrie despre un bătrīn mare că a izbăvit pe un frate de nălucirile ce vedea noaptea poruncindu-i să postească şi să slujească unui bolnav. Fiind īntrebat bătrīnul despre aceasta, zicea că acest fel de patimi nu se potolesc cu altceva decīt cu milosīrdia. De se va pustnici cineva din trufie sau cu cuget īnalt, că adică face faptă bună, unul ca acesta nu se nevoieşte cu pricepere. De aceea, din te miri ce īncepe a se scīrbi asupra fratelui său şi a-l urī, cugetīnd īn sine că este ceva. Acesta cu osīndirea fratelui său nu numai că pune o piatră şi scoate două, ci este īn primejdie a surpa toată zidirea. Iar cel ce se osteneşte cu ştiinţă nu socoteşte că face o faptă bună, nici nu vrea să fie lăudat ca un sīrguitor, ci se sileşte prin īnfrīnare să scape de patimi şi, izbăvindu-se de dīnsele, se smereşte mai mult, temīndu-se totdeauna de căderea īn trufie. Pentru aceasta zic Părinţii: „Calea smereniei sīnt ostenelile trupeşti, care se fac cu pricepere.” Īn scurt, orice faptă bună nu trebuie făcută cu alt cuget, decīt ca să o cīştigi şi să o deprinzi. Unul ca acesta poate fi socotit, precum am zis, meşter şi zidar bun, care poate să zidească casă temeinică. Deci cel ce vrea să ajungă la această bună stare, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu trebuie să zică: „Sīnt mari faptele cele bune, cum putem să le săvīrşim?”, pentru că cel ce zice acestea, sau nu nădăjduieşte la ajutorul lui Dumnezeu, sau se leneveşte a se ruga pentru vreun bine. Ce faptă bună vreţi să o cercetăm ca să vedem că de noi depinde dacă vrem s-o facem? Scris este să iubeşti pe aproapele tău ca īnsuţi pe tine. Să nu zici: „Cum pot să mă īngrijesc de scīrbele lui ca de ale mele? Şi mai vīrtos de cele ascunse īn inima lui, pe care nici nu le văd, nici nu le aud ca pe ale mele?”

Nu-ţi lăsa mintea să cugete la acestea, nici nu gīndi că fapta bună este grea şi cu anevoie de făcut, ci caută īntīi să crezi īn Dumnezeu şi pune īnceput bun; descopere-ţi cugetul şi silinţa ta Celui Preaīnalt şi vei vedea ajutorul lui Dumnezeu, spre lesnirea săvīrşirii acelei fapte bune. Īnsă lucrul peste putinţă şi fără rīnduială să nu īncerci nici a īncepe. De pildă: de ar fi o scară cu un capăt pe pămīnt şi cu celălalt īn cer, iar tu stīnd īn mijlocul ei ai zice: „Cum să zbor de la pămīnt şi să mă aflu tocmai īn vīrful scării?” Acest lucru nu-i cu putinţă şi nici Dumnezeu nu-l cere de la tine. Ci deocamdată stai pe loc, silindu-te să nu te pogori jos. Adică nu face īntīi rău vecinului, nu-l ocărī, nu-l grăi de rău, nu te scīrbi de el, nu-l necinsti şi după ce te vei deprinde cu acestea, īncepe a-ţi fi milă de dīnsul, a-l mīngīia cu cuvīntul, apoi să-l şi ajutorezi la vreo lipsă ce va avea. Īn acest chip, cīte o treaptă suindu-te, ajungi cu ajutorul lui Dumnezeu la vīrful scării. Că, ajutīnd vecinului tău cīte puţin, īncepi să iubeşti şi binele lui ca şi cum ar fi al tău şi folosul lui ca al tău. Aşa se īmplineşte porunca care zice să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine. [...] Plăcut este cīnd face cineva milostenie fără nici un gīnd omenesc, ci numai din bunătatea īnsăşi, din milostivirea īnsăşi, atunci cīnd este plăcut. Iar desăvīrşire este cīnd face cineva milostenie sau orice altă faptă bună fără īndoială, fără pregetare, fără greutate, ci din toată puterea, cu toată voia şi cu atīta dragoste, īncīt socoteşte că el se foloseşte din acea facere de bine şi nu că pe altul foloseşte, iar dīnd milostenie se bucură ca şi cīnd ar lua, iar nu ar da el. Atunci se socoteşte că face voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi deplină. Aceasta īnseamnă a face poruncile lui Dumnezeu cu pricepere. Negreşit, nu este faptă mai bună ca milostenia, căci aceasta singură poate mīntui pe om, precum zice Proorocul: „Mīntuirea sufletului este bogăţia omului.” Şi iarăşi īn alt loc: „Cu milostenia şterge-ţi păcatele tale.” Īnsuşi Domnul a zis: „Fiţi milostivi, că şi Tatăl vostru cel ceresc este milostiv.” N-a zis: „Postiţi, precum posteşte şi Tatăl vostru cel ceresc”, nici n-a zis: „Fiţi curaţi, precum şi Tatăl vostru este curat”, ci zice: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel ceresc este milostiv.” Pentru că numai această faptă bună se aseamănă cu Dumnezeu. Īncă şi īn Sfīnta Evanghelie unde arată despre a doua venire a Domnului, numai pentru milostenie şi nemilostivire arată. Cu toate acestea, şi aceasta se cuvine să o facem cu pricepere, că scopul milosteniei este de multe feluri. Unul face milostenie ca să i se īndestuleze ţarina cu bogată roadă şi Dumnezeu īi blagosloveşte ţarina şi nu iese din scopul lui; altul face milostenia ca să nu i se primejduiască corabia şi Dumnezeu o păzeşte; altul pentru sănătatea copiilor lui şi Dumnezeu īi īmplineşte cererea; altul face numai ca să fie slăvit şi Dumnezeu nu-i trece cu vederea facerea lui de bine şi-l cinsteşte. Şi orice voieşte fiecare īi dă (cīnd ştie că nu i se păgubeşte sufletul din aceasta). Dar aceştia toţi şi-au luat plata lor şi cu nimic nu le este dator Dumnezeu, fiindcă şi scopul lor n-a fost pentru folosul cel viitor al sufletului, ci pentru acest vremelnic şi fiindcă fiecare din cei de mai sus şi-au luat plata pentru milostenia făcută, Dumnezeu nu le mai este cu nimic dator. Este şi unul care face milostenie numai ca să scape din munca veşnică. Acesta numai pentru sufletul său a făcut binele, īnsă nu este precum vrea Dumnezeu, căci īncă nu se află īn starea fiului, ci ca un argat slujeşte stăpīnului său ca să ia simbrie şi să cīştige. Aşa face şi acesta, ca să ia plată de la Dumnezeu. Căci trei sīnt stările din care facem binele, precum zice marele Vasile, după cum v-am mai spus şi altă dată: starea slugilor, cīnd facem bunătatea temīndu-ne de Dumnezeu şi de muncă; starea argaţilor cīnd o facem cu nădejde de plată; sau, cīnd o facem pentru īnsuşi binele şi pentru dragostea de Dumnezeu, atunci sīntem īn starea fiilor, căci fiul nu face voia părintelui său de frică şi nici ca să aibă plată de la el, ci iubindu-l se sileşte să-l cinstească şi să-l odihnească pentru ca să-l veselească. Aşadar sīntem datori să facem milostenie pentru īnsuşi acest bine, fiindu-ne milă unul de altul ca de nişte mădulare ale noastre; să facem bine altuia ca şi cum noi īnşine am fi ajutaţi de el şi aşa să dăm, ca şi cum noi am lua de la acela. Aceasta este milostenia ce se face cu pricepere. Atunci ne aflăm īn starea fiului, precum am zis. Să nu zică cineva că: „Eu sīnt sărac şi n-am cu ce să fac milostenie”; că, de nu poţi da cīt bogaţii aceia de care scrie Sfīnta Evanghelie, dă măcar doi bănuţi, ca femeia aceea văduvă şi săracă, şi Dumnezeu īi primeşte de la tine mai mult decīt darurile acelora, iar de nu ai nici atīt, milostiveşte-te spre vecinul tău şi-l ajută măcar cu lucrul. Nu poţi nici aceasta? Mīngīie pe fratele tău cu cuvīntul. Nu poţi nici cu aceasta să-l ajuţi? Cel puţin cīnd se va turbura fratele tău asupra ta şi se va mīnia, fă milă cu dīnsul şi suferă mīnia lui, văzīndu-l supărat de vrăjmaşul. Īn loc să-i zici un cuvīnt ca să-l turburi mai mult, taci şi cu aceasta miluieşti şi sufletul lui şi-l scoţi de la vrăjmaşul. Asemenea, de-ţi va greşi fratele, milostiveşte-te şi-i iartă greşeala, ca să iei şi tu iertare de la Dumnezeu, Care zice: „Iertaţi şi vi se va ierta!” Şi cu aceasta, faci milă sufletului fratelui tău, iertīndu-i greşeala cu care ţi-a greşit; căci ni s-a dat putere să iertăm unul pe altul la greşale. Iată, neavīnd nimic cu care să miluieşti trupul, de vei vrea, poţi să miluieşti sufletul şi faci mai mare milă; căci cu cīt sufletul este mai cinstit decīt trupul, cu atīt şi mila făcută de el este mai mare decīt cea făcută trupului. Īn scurt, nimeni nu poate să zică că nu poate să facă milostenie, căci fiecare, după puterea lui şi după starea lui, poate face binele, numai să se silească ca ceea ce face să facă cu pricepere, precum am zis, că cel ce lucrează cu pricepere este meşter iscusit şi zideşte casa lui cu temei. Drept aceea zice şi Evanghelia, că īnţelepciunea zideşte casa ei pe piatră şi nu o poate mişca nici un vīnt potrivnic. [...]

Cuvīntul 15

Pentru Sfīntul şi Marele Post

[...] Deci cine va vrea să se curăţească de toate păcatele de peste an īntru aceste zile, īntīi trebuie să se păzească de īmbuibarea hranei, căci din mīncarea cea multă, precum au zis Părinţii, se naşte toată răutatea; să se ferească a nu dezlega postul decīt de mare nevoie; să nu caute hrană pentru īndulcirea gītlejului şi să nu se īngreuieze cu saţul mīncării şi al băuturii, ci să mănīnce numai cīt să-şi ţină viaţa. Căci sīnt două feluri de lăcomii: una, cīnd cineva caută să aibă īntotdeauna numai bucate bune, adică cu gust dulce şi plăcut, īnsă nu mănīncă mult. Unii ca aceştia, cīnd mănīncă o bucată dulce după pofta lor, o mestecă multă vreme īn gură, ca să prelungească gustul şi dulceaţa ei. Aceasta se numeşte lemarghie, adică lăcomia gītului.

Altul este luptat de mīncare multă, nu caută bucate bune, nici nu-i pasă de plăcere, ci īntr-un fel le socoteşte ori bune ori rele; numai multe să fie ca să-şi umple stomacul şi să-şi umple pīntecele. Aceasta se numeşte gastrimarghie, adică lăcomia pīntecelui. De acestea trebuie să fugim cu toată luarea aminte dacă vrem să ne curăţim de păcatele noastre. Acestea nu folosesc nici trupului, aţīţă şi patimile, iar celui ce le face i se socotesc drept păcat. Căci după cum īmpreunarea cea după lege prin cununie, la faptă este īn acelaşi chip ca şi curvia, īnsă scopul este cel care face mare deosebire lucrului, căci acela se īmpreună cu muierea lui prin blagoslovenie pentru facerea de copii, iar celălalt īmpotriva rīnduielii numai pentru ca să-şi īmplinească pofta, aşa este şi la bucate: tot una este a mīnca fie pentru trebuinţa vieţii, fie pentru desfătare. Cel care face păcatul, īnsă, este scopul.

[...] Dar avem datoria nu numai aceasta să o păzim, ci să ne ferim şi de tot păcatul, ca să postim şi cu limba, precum postim cu pīntecele. Să fugim de grăirea de rău, de minciuni, de īnjurături, de vorbe deşarte, de mīnie, īn scurt de tot păcatul ce se face cu limba. De asemenea să postim şi cu ochii, să nu vedem cele necuviincioase, să nu privim fără ruşine unde nu se cuvine, să nu ne uităm fără frică acolo de unde izvorăşte primejdia. Să oprim de asemenea şi mīinile şi picioarele de la toată fapta rea.

[...] Īmpotriva nesimţirii sufletului, frate, foloseşte citirea cea deasă a dumnezeieştilor Scripturi şi cuvintele cele de umilinţă ale Sfinţilor Părinţi, aducerea aminte de Judecata cea Īnfricoşată a lui Dumnezeu, de despărţirea sufletului de trup, de īntīmpinarea puterilor celor īnfricoşate, de faptele ce ai făcut īn această scurtă şi ticăloasă viaţă, de răspunsul ce-l vei da cīnd vei sta īnaintea īnfricoşatului divan al lui Hristos şi al Sfinţilor Lui Īngeri, fiind īntrebat nu numai despre fapte, ci şi de gīnduri şi de cuvīntul cel deşert. [...]

Bibliografie: Avva Dorotei, Īnvăţături şi scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, Bacău, 1997


CUVĪNTUL SFĪNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DEPRE SLAVA DEŞARTĂ ŞI DESPRE CREŞTEREA COPIILOR

1. Cine oare a făcut ce am cerut? A rugat oare cineva pe Dumnezeu şi pentru noi, şi pentru īntreg trupul Bisericii, ca să stingă focul născut din slava deşartă? Focul care a īntinat tot trupul Bisericii. Focul care a despărţit trupul unic al Bisericii īn multe mădulare. Focul care a sfīşiat dragostea, īntocmai ca o fiară care se năpusteşte asupra unui trup frumos şi plăpīnd neputincios īn a se apăra, tot astfel slava deşartă şi-a īnfipt dinţii ei cei pīngăriţi īn trupul Bisericii, şi-a lăsat īn el veninul umplīndu-l de o miasmă greoaie. Pe unele mădulare ale trupului Bisericii le-a tăiat şi le-a aruncat, pe altele le-a sfīşiat, iar pe altele le-a īnghiţit. Dacă ar fi cu putinţă să se vadă lupta dintre slava deşartă şi Biserică, ai vedea o privelişte plină de jale, cu mult mai cumplită decīt luptele care au loc īn stadion: ai vedea trupul Bisericii īntins la pămīnt, iar slava deşartă biruitoare, īn picioare, uitīndu-se cu mīndrie de jur-īmprejur, punīnd stăpīnire pe cei ce se apropie, fără să le dea cumva vreodată drumul din mīnă şi fără să-i cruţe. Cine din noi va pune pe fugă fiara aceasta? Este lucrul lui Dumnezeu, Care a īngăduit lupta aceasta corp la corp. Este lucrul lui Dumnezeu ca la rugăciunile noastre să trimită pe Īngerii Lui să acopere, ca prin nişte frīnghii, gura obraznică şi neruşinată a slavei deşarte spre a o īndepărta. Dar Dumnezeu, Care a īngăduit lupta aceasta, va face acest lucru numai atunci cīnd nu vom mai umbla după fiară, după ce ea va fi fost alungată. Dar dacă Dumnezeu īşi va trimite, la porunca Sa, Īngerii să alunge această cumplită fiară de la noi, iar noi, după ce am scăpat de ea, cu trupul īncă plin de nenumărate răni, sculīndu-ne, vom merge īn propriul ei culcuş şi o vom căuta iarăşi şi o vom zădărī şi o vom aţīţa spre a o scoate iarăşi din culcuşul ei, atunci Dumnezeu nu va mai avea milă de noi şi nici nu ne va mai cruţa. Căci spune Scriptura: Cui īi va fi milă de descīntătorul cel muşcat de şarpe şi de toţi cei ce se apropie de fiare? (Isus Sirah 12, 17).

2. Ce e deci de făcut? Cum vom putea scăpa de acest demon rău şi viclean? Căci cu adevărat este un demon cu īnfăţişarea fermecătoare. Slava deşartă, lauda lumii, este un demon care se strecoară pe furiş īn sufletul nostru sub īnfăţişarea unei curtezane: este īnconjurată (de jur-īmprejur) cu aur; este īmbrăcată cu haine noi şi scumpe; lasă īn urma ei mirosul celor mai alese parfumuri. Slava deşartă, lauda lumii, are o īnfăţişare atīt de frumoasă şi de strălucitoare, īncīt īntrece īn frumuseţe pe orice femeie. Mai mult, este īn floarea tinereţii, īncīt īnnebuneşte de dragoste sufletele tinerilor. Mijlocul īi este īncins cu centură de aur; īşi īmpleteşte părul cu măiestrie īn nenumărate bucle după moda persană, īşi pune īn jurul capului diademă īn aşa fel, īncīt să i se poată vedea podoaba părului; īn jurul gītului ei străluceşte lanţ de aur şi pietre preţioase. Şi astfel stă vicleanul diavol, fără rival, sub īnfăţişarea unei femei foarte tinere, īn faţa trecătorilor şi-şi ia aerul unei femei cuminţi şi ruşinoase. Cine, oare, dintre cei ce trec pe līngă ea nu este atras de frumuseţea-i? Mai tīrziu, īnsă, după ce l-a tīrīt pe bărbat īn casa ei, după ce a lepădat de pe ea toate podoabele acelea, īşi arată adevărata īnfăţişare: neagră, focoasă, sălbatică, īntocmai ca un demon. Frică şi cutremur īl cuprinde pe nenorocitul care a īncăput pe mīinile ei. Se năpusteşte asupră-i, pune stăpīnire pe sufletul lui şi-i tulbură mintea. Această īnfăţişare o are demonul cel viclean al slavei deşarte, al umbletului după laudele lumii. Ce pare, oare, mai frumos decīt lauda lumii? Ce pare, oare, mai fermecător? Şi totuşi, dacă ne vom da seama că toate acestea nu sīnt decīt o nălucire, că nu sīnt decīt o īnşelăciune şi o făţărie, nu vom fi prinşi īn laţurile ei, nici nu vom cădea īn mrejele īnşelăciunii. Cuvintele spuse despre femeia desfrīnată ai putea, pe bună dreptate, să le spui şi despre slava deşartă, despre laudele lumii. Miere picură de pe buzele femeii desfrīnate (Pilde 5, 3). Nu păcătuieşti deloc spunīnd despre lauda lumii aceleaşi cuvinte.

3. Slava deşartă, lauda lumii, se aseamănă cu pomii Sodomei. Aceia la īnfăţişare sīnt frumoşi şi din īnfăţişarea lor te-ai aştepta ca şi fructele lor să fie sănătoase şi bune la gust. Dar, dacă iei īn mīnă o rodie sau un măr, īndată se īnmoaie cīnd pui degetele pe el şi, zdrobindu-se coaja care-l īnveleşte, lasă să-ţi cadă īn mīini praf şi cenuşă. Tot aşa-i şi cu laudele lumii, cu slava deşartă. Cīnd te uiţi la ea, ţi se pare măreaţă şi grozavă, dar cīnd este ţinută īn mīinile noastre ne aruncă īndată sufletul īn pulbere. Oricum ai privi-o, slava deşartă aşa este. Poate fi, oare, altfel? Vreţi să vă dovedesc asta? Voi īncepe, mai īntīi, cu cele ce se petrec īntre oamenii care nu cunosc nici pe Dumnezeu, nici pe Hristos, cu cele ce se petrec īntre necredincioşi.

4. Stadionul este plin de lume. Poporul stă pe băncile aşezate īn amfiteatru şi oferă o privelişte īncīntătoare. Adeseori zidurile stadionului şi acoperişurile lui sīnt acoperite de trupurile oamenilor. Īnainte de īnceperea spectacolului, cīnd intră īn stadion bărbatul darnic, care a adunat această mulţime, īndată toţi cei de acolo, ca şi cum ar fi un singur trup, se scoală īn picioare, dau drumul unui singur glas, īntind mīinile īn sus, numindu-l purtătorul de grijă şi apărătorul īntregului oraş. Apoi asemuiesc bogăţia dărniciei sale cu un fluviu mare īntre multe alte fluvii mari şi-l compară, din pricina darurilor pe care le răspīndeşte, cu belşugul revărsat de apele Nilului. Spun că este un Nil al darurilor. Alţii īl linguşesc şi mai mult; socotind că asemănarea cu Nilul este prea mică faţă de dărnicia lui, lasă deoparte rīurile şi mările şi-l compară cu oceanul, spunīnd că este un ocean de dărnicie; pe cīt de īmbelşugat este oceanul īn ape, pe atīt de multe sīnt darurile pe care le revarsă īn jurul său. Şi astfel mulţimea aceasta adunată īn stadion nu lasă la o parte nici un fel de asemuire pentru a-l slăvi. Strălucitoare este īnfăţişarea slavei deşarte şi a laudelor lumii! Voi īnsă amintiţi-vă de chipul tinerei prin care am īnfăţişat pe demonul slavei deşarte, pe care l-am acoperit de jur-īmprejur cu aur şi i-am dat vīrsta unei curtezane, şi veţi vedea că imaginea aceasta nu-i departe de cele ce se petrec īn stadion.

5. Dar ce se petrece īn stadion mai tīrziu? Darnicul nostru se pleacă şi el īn faţa mulţimii, mulţumindu-i prin acest gest, apoi se aşează īn aplauzele şi īn strigătele de „Trăiască!” ale tuturor celor de faţă. Fiecare dintre cei din stadion doreşte atunci să aibă parte şi el de o astfel de fericire ca şi acela şi apoi poate să şi moară. După ce a risipit mult aur şi argint, cai, haine, sclavi şi tot ce se poate da īn astfel de ocazii şi după ce a deşertat multe sume de bani, mulţimea īl conduce iarăşi cu multe aclamaţii, dar nu atīt de mulţi cīţi erau īn stadion. Īn sfīrşit, acasă, ospeţe īmbelşugate şi costisitoare, petrecere mare şi mare sărbătoare īn ziua aceea. După-amiază, iarăşi, aceleaşi ospeţe şi petreceri, şi aşa timp de două sau trei zile. Iar cīnd a deşertat toate pungile cu bani şi a cheltuit nenumăraţi talanţi de aur, atunci se vădeşte praful, cenuşa şi pulberea strigătelor de aclamaţii, de „Trăiască!”

6. Cīnd darnicul nostru īşi face acasă socotelile şi se gīndeşte la grozavele cheltuieli pe care le-a făcut, īncepe să se tīnguie. Atīta vreme cīt se bucura de aclamaţii, prins de slava deşartă şi de lauda lumii ca de o beţie şi mistuit el īnsuşi de plăcerea laudelor, nu-şi dădea deloc seama de pagubă. Cīnd, īnsă, este singur īn casă, īn lăuntrul casei demonului slavei deşarte, cīnd au pierit clipele de mulţumire, cīnd vede că stadionul este gol de oameni, cīnd vede că nu mai este nimeni care să-l aclame, cīnd vede că paguba nu-i o părere, ci paguba i-a venit de pe urma risipirii banilor, atunci, da, atunci simte cenuşa slavei deşarte, simte cenuşa laudelor lumii.

7. Dacă se īntīmplă, īnsă, să cheltuiască mai mult de cītă avere are, şi, sărăcit deodată, cerşeşte īn mijlocul pieţei şi vede că nimeni din cei care-i strigau că este sprijinitorul lor nu se apropie de el şi nici nu-i īntinde mīna, ba, dimpotrivă, se bucură de cele īntīmplate (căci chiar atunci cīnd īl aclamau le era sufletul ros de invidie şi socoteau o mīngīiere ca cel atīt de plin de strălucire să ajungă mai lipsit de cinstire decīt ei toţi), cīnd deci nimeni nu se apropie de el şi nici nu-i īntinde mīna, īşi dă seama īn ce stare jalnică a ajuns. Poate fi o stare mai vrednică de plīns decīt aceasta? Nu este vrednică, oare, mai mult de lacrimi? Poate fi, oare, o altă stare mai cumplită?

8. Nu cunoaşteţi pe nimeni care să fi ajuns īntr-o astfel de stare?

Şi dacă mulţimea s-ar fi mărginit numai la atīta, să nu-i īntindă mīna. Dar nu, ea merge mai departe. Cei care altădată īl lăudau acum īl īncarcă cu reproşuri şi spun: „De ce-a fost nebun? Pentru ce a īndrăgit slava? Pentru ce a făcut daruri curtezanelor şi bufonilor?”

Pentru ce spui astfel de cuvinte? Omule nerecunoscător, nu-l admirai tu, oare? Nu-l lăudai tu? N-ai fost tu acela care l-ai ridicat pīnă la acea īnălţime ameţitoare prin aplauzele şi aclamaţiile tale? Nu l-ai numit tu Nil de dărnicii? Nu l-ai numit tu ocean de dărnicii? Nu ţi-ai pierdut toată ziua aclamīndu-l şi lăudīndu-l? Pentru ce ţi-ai schimbat dintr-o dată părerea? Tocmai cīnd trebuia să-l miluieşti īl acuzi şi-l judeci pentru faptele pe care altă dată le aplaudai.

Dacă pentru fapte pe care noi īnşine le dezaprobăm, ne īndurerăm cīnd vedem că pentru ele cineva este pedepsit, căci nu avem inimă de piatră, n-ar trebui, oare, cu atīt mai mult să ne īndurerăm cīnd vedem că cineva suferă nenorociri pentru fapte pe care noi īnşine le-am lăudat? Tocmai acum īl dezaprobi şi īl judeci? Pentru ce, oare, nu-l dezaprobai şi nu-l acuzai atunci cīnd te īncīnta tot ce vedeai că se petrece īn stadion, cīnd īţi pierdeai toată ziua īn stadion, lăsīnd baltă treburile tale?

9. Vezi deci, de ce natură sīnt faptele diavolului? Vezi de ce natură sīnt fructele slavei deşarte, ale laudei lumii? Eu le-am numit praf şi cenuşă, dar văd că nu sīnt numai praf şi cenuşă, ci foc şi fum. Fructele slavei deşarte şi laudele lumii nu se mărginesc numai la aceea că nu dau naştere la nici o bucurie, ci merg pīnă acolo că acoperă cu nenorociri pe cel īndrăgostit de slava deşartă şi de lauda lumii. Ar putea fi īntr-adevăr şi cenuşă fructele slavei deşarte şi ale laudei lumii pentru aceia care cheltuiesc multe averi şi nu au nici un folos de pe urma cheltuielilor lor. Dar nu se poate spune asta pentru aceia, despre cei care suferă īn afară de risipirea averilor şi nenorocirile despre care am vorbit mai sus.

10. Dar aş putea fi īntrebat:

- Ce e de făcut dacă este neīnsemnat fructul risipei aceleia de averi īn stadion, pentru care darnicul este cinstit şi admirat de mulţime?

- Vezi bine īnsă, că cinstea aceasta nu e mare, deoarece, după cum am arătat adineaori, este acoperită de batjocură, este ţinută de rău şi hulită.

- Ce vom spune īnsă, celor aplaudaţi şi lăudaţi pentru risipa lor de bani?

- Mulţimea i-a cinstit şi i-a aclamat nu pentru că-şi risipesc averile, ci pentru că nădăjduieşte ca ei să mai facă īncă şi altădată astfel de risipe. Dacă le-ar mulţumi īntr-adevăr pentru darurile ce li s-au făcut mai īnainte, atunci pentru ce īi ţin de rău cīnd nu mai au nimic? Pentru ce nu se mai apropie de ei, ba, dimpotrivă, īşi bat joc de ei şi-i numesc nişte oameni pierduţi şi nebuni? Ai văzut deci, că slava deşartă, lauda lumii nu este altceva decīt o nebunie?

11. Să lăsăm la o parte acest exemplu al slavei deşarte, al umbletului după laudele lumii, care poate fi īnfăptuit numai de un om sau doi, şi să dăm un alt exemplu.

Dar poate că cineva ar īntreba:

- Ce vei spune despre cei care cheltuiesc averi mari pentru desfătarea şi distrarea cetăţenilor oraşelor?

- Spune-mi, te rog, ce folos au ei de pe urma acestor cheltuieli? Căci şi ei se bucură de slavă şi de aclamaţie o singură zi. Şi că aşa stau lucrurile se poate vedea de acolo că dacă cineva le-ar propune să aleagă īntre banii risipiţi sau īntre a treia parte din ei sau cīt de puţin din ei, şi auzul strigătelor de aclamaţie, crezi, oare, că n-ar alege cu cea mai mare bucurie cīt de puţin din averea lor īn locul laudelor? Ce nu pot să facă astfel de oameni ca să nu-şi piardă nişte averi atīt de mari, cīnd ei, pentru cīştigul unei singure parale, nu se dau īn lături de la nici o poftă īncărcată cu ruşine, de la nici un cuvīnt ce gīlgīie de īndrăzneală şi de obrăznicie?

12. Acum trebuie să īndrept cuvīntul meu către creştinii noştri care nu voiesc să dea cīt de puţin lui Hristos, Cel sărac şi lipsit de hrana de toate zilele, care nu vor să dea cīt de puţin din averile lor celor săraci. Creştinii nu dau - de dragul Īmpărăţiei celei veşnice a Cerurilor - celor nevoiaşi averile lor, averi pe care oamenii lumii le īmprăştie curtezanelor şi măscăricilor de dragul aplauzelor şi aclamaţiilor.

13. Dar să vă dau o altă pildă de slavă deşartă. Care anume? Este vorba de slava deşartă care stă la īndemīna tuturor oamenilor spre a o urmări şi nu doar a unuia sau a doi, cum a fost cazul īn pilda de mai sus. Ne bucurăm cīnd ne laudă lumea chiar pentru faptele de care sīntem conştienţi că nu merităm deloc să fim lăudaţi. Cel sărac face tot ce-i stă īn putinţă ca să se īmbrace cu haine frumoase nu pentru altceva decīt ca să fie lăudat de oameni. Adeseori, deşi poate să-şi facă singur toate treburile, īşi tocmeşte un servitor nu pentru că are nevoie de el, ci pentru ca să nu pară sărac şi lipsit de cinste prin faptul că-şi face singur treburile. Dacă ar fi altfel, spune-mi, te rog, pentru care pricină tu, care-ţi faci totdeauna singur treburile tale, vrei acum să fii servit de altul? Apoi, dacă se īntīmplă ca săracul să se īmbogăţească, īşi cumpără mobilier de argint şi casă mare şi luxoasă. Dar şi le cumpără nu pentru că are nevoie de ele, căci, dacă şi le-ar cumpăra din pricină că are nevoie de ele ca să poată trăi, ar urma atunci ca majoritatea oamenilor să piară şi să moară. Iată ce vreau să spun: sīnt lucruri necesare fără de care nu putem să trăim, de pildă, roadele pămīntului sīnt de neapărată trebuinţă vieţii şi nu poţi trăi dacă pămīntul nu rodeşte. Tot de neapărată trebuinţă sunt, acoperirea trupului cu haine, acoperişurile şi zidurile şi īncălţămintea. Acestea īntr-adevăr sīnt de neapărată trebuinţă; īn schimb, toate celelalte sīnt de prisos şi nefolositoare. Dacă ar fi de neapărată trebuinţă pentru a trăi mobilierul de argint şi casa luxoasă şi dacă nu ar fi cu putinţă ca un om să trăiască fără slugi, după cum nu este cu putinţă de trăit fără roadele pămīntului, fără haine, īncălţăminte, adăpost, ar trebui să piară cea mai mare parte din oameni, pentru că cei mai mulţi oameni nu au slugi, nici case luxoase. Dacă ar fi de neapărată trebuinţă ca un om să se servească de vase de argint şi n-ar fi cu putinţă de trăit fără acestea, ar trebui să piară cea mai mare parte din oameni, pentru că nu toată lumea are vase de argint. Dacă ai īntreba cumva pe unul dintre cei care au vase de argint: „Pentru ce vrei să ai acest vas de argint? Spune-mi, te rog, pricina. La ce-ţi serveşte?”, nu poate să-ţi spună altă pricină decīt că are aceste vase de argint pentru a fi cinstit de oameni. „Le am, īţi va răspunde el, ca să fiu admirat de lume, şi nu dispreţuit; le ascund, īnsă, iarăşi ca să nu fiu pizmuit şi furat.” Poate fi, oare, o nebunie mai cumplită decīt aceasta? Dacă le ţii īn casă ca să fii lăudat şi cinstit de lume, arată-le atunci tuturor, fără deosebire. Dar, dacă te temi că poţi fi pizmuit pentru că le ai, atunci este mai bine să nu le ai!

14. Īţi voi vorbi īncă despre o altă nebunie.

Adeseori unii oameni, chiar cīnd ajung să nu mai aibă cele de neapărată trebuinţă pentru trai şi ajung să moară de foame, nu se despart de aceste vase de argint. Dacă i-ai īntreba pentru ce nu le vīnd, īţi răspund: „Trebuie să-mi păstrez cinstea şi vaza!” Ce cinste, omule, ce vază? Nu vasele de argint fac cinstea şi vaza omului. Dacă ar fi aşa, atunci dreptul Ilie, Elisei şi Ioan Botezătorul ar fi fost cu totul lipsiţi de cinste şi de vază, deoarece Ilie nu avea nimic mai mult decīt un cojoc (4 Regi 2, 8) şi cerea cele pentru hrană de la o văduvă, săracă şi ea. Ilie ducea o viaţă de cerşetor; a venit la uşa femeii aceleia sărace şi a rostit cuvintele rostite de un cerşetor (3 Regi 17, 10-11). Era fără cinste şi fără vază Elisei, care a fost hrănit la fel de o femeie săracă? (4 Regi 4, 8-37). Era, oare, fără cinste şi fără vază şi Ioan Botezătorul, care nu avea nici haină şi nici o pīine măcar? (Marcu 1, 6). Există o singură necinste şi o singură lipsă de vază, aceea de a fi bogat. Cu adevărat, bogăţia este o mare necinste. Bogăţia dă cuiva numai slava de a fi nemilos, trīndav, molīu, īngīmfat, rīvnitor de slavă deşartă, sălbatic, īmbrăcatul hainelor frumoase nu-ţi dă cinste şi vază. Dimpotrivă, ai cinste, ai vază dacă te īmbraci cu fapte bune.

15. Aud, īnsă, despre mulţi oameni că sīnt admiraţi pentru bogăţia lor.

- Cutare, spun oamenii, are cinstea şi vaza lui. Doarme īntr-un pat care are tot ce-i trebuie, are multe vase de aramă, este, īntr-un cuvīnt, un om gospodar.

Un astfel de gospodar mi-ar putea face următoarea obiecţie:

- Pentru ce ne mustri pe noi, care avem numai atīta avere, cīnd ar trebui să mustri pe cei care au mai multă avere decīt noi?

- Pe voi vă judec cu mult mai mult decīt pe ei. Dacă nu vă scutesc de īnvinuire şi de mustrare pe voi, care aveţi o avere mai mică, cu atīt mai mult pe cei care au multe şi nenumărate averi. Cinstea şi vaza cuiva nu stau īn a avea o casă luxoasă şi frumoasă, nu stau īn a dormi īntr-un pat acoperit cu cuverturi luxoase, cu perne de puf şi plăpumi de mătase şi nu stau nici īn a avea o mulţime de slugi. Toate acestea sīnt īn afară de noi şi n-au deloc de a face cu noi īnşine, cu sufletul nostru. Ceea ce se potriveşte desăvīrşit cu sufletul nostru este modestia, dispreţul banilor şi averilor, dispreţul slavei, nesinchiseala de cinstea dată de mulţime, puţina preţuire a tot ce-i omenesc, īmbrăţişarea sărăciei, depăşirea firii omeneşti printr-o vieţuire virtuoasă. Aceasta este adevărata vază, aceasta este adevărata slavă, aceasta este adevărata cinste.

Iar pricina tuturor relelor din lume provine din principiul pe care īl punem la temelia educaţiei copiilor noştri. Şi vă voi explica acest lucru īn cele ce urmează.

16. Īndată ce s-a născut un copil, tatăl nu-şi dă toată silinţa ca să-i orīnduiască viaţa şi să-i formeze caracterul, ci ca să-l īmpodobească şi să-l īmbrace cu haine luxoase, cusute cu fire de aur.

Pentru ce faci asta, omule? Admit ca tu să te īmpodobeşti cu astfel de haine. Dar pentru ce īl īnveţi cu ele pe copil, care īncă n-a gustat din această nebunie? Pentru ce-i atīrni īn jurul gītului podoabă? Copilul n-are nevoie de aur, ci de un bun şi priceput pedagog care să-l formeze. Şi mai laşi īncă să-i atīrne copilului părul pe spate ca unei fete! Prin asta, de la īnceput chiar, slăbănogeşti pe copil şi moleşeşti tăria firii lui. De la īnceput sădeşti īn el dragostea zadarnică de bani şi-l convingi că trebuie să poftească lucruri nefolositoare. Pentru ce-i faci īncă mai mare ispita? Pentru ce īl creşti īn dragostea celor materiale? Scriptura spune: E o ruşine pentru un bărbat dacă lasă să-i crească părul (1 Corinteni 11, 14). Firea n-o vrea, Dumnezeu n-a īngăduit-o, este oprită, este un obicei păgīnesc. Mulţi le atīrnă cercei de aur la urechi. Ar trebui ca şi fetele să se ferească de asemenea podoabe. Voi, īnsă, aduceţi această pierzanie şi peste băieţi.

17. Poate că mulţi rīd de cuvintele mele ca de nişte nimicuri. Nu sīnt, īnsă, nimicuri, ci idei de foarte mare īnsemnătate. Dacă o fată este crescută īn casa părintească īn dragostea şi patima după podoabe femeieşti, cīnd va pleca din casa părinţilor va fi de nesuferit soţului ei şi greu de mulţumit şi mai īmpovărătoare decīt cei care strīng impozitele. V-am mai spus şi altădată că răul nu poate fi īndreptat din lume din pricină că nici un om nu are grijă de copii, nimeni nu le vorbeşte despre feciorie, nimeni nu le spune despre curăţia trupească şi sufletească, nimeni nu-i īnvaţă să dispreţuiască averile şi măririle, nimeni nu le vorbeşte despre poruncile vestite īn Scripturi.

18. Ce se va īntīmpla cu copiii noştri dacă n-au, chiar din prima vīrstă, educatori? Dacă oamenii care au fost educaţi chiar de cīnd s-au născut şi au fost instruiţi pīnă la bătrīneţe nu reuşesc totuşi să ajungă oameni desăvīrşiţi, cīt rău nu vor săvīrşi cei care de la īnceputul vieţii lor au fost obişnuiţi să audă vorbindu-li-se numai despre lucrurile pămīnteşti? Īn vremea noastră fiecare părinte īşi dă toată silinţa să instruiască pe copiii lui īn meserii, īn arte, īn ştiinţă, īn oratorie, dar nici unul nu se interesează cīt de puţin să educe sufletul lor.

19. Nu īncetez de a vă ruga, de a vă ruga cu lacrimi, şi a vă cere ca, īnainte de toate celelalte, să daţi copiilor voştri o bună educaţie. Dacă-ţi iubeşti copilul, arat-o prin educaţia ce i-o dai. De altfel, ai şi răsplată. Ascultă ce spune Pavel: ... dacă vor stărui, cu īnţelepciune, īn credinţă, īn dragoste şi īn sfinţenie (1 Timotei 2, 15). Dacă ai nenumărate păcate adunate īn conştiinţa ta, atunci născoceşte o iertare a păcatelor tale, şi anume: creşte un atlet pentru Hristos. Prin aceste cuvinte nu-ţi spun: „Nu-l lăsa să se căsătorească. Trimite-l īn pustie. Pregăteşte-l să īmbrăţişeze viaţa monahilor.” Nu-ţi spun asta! Aş vrea negreşit şi aş dori ca toţi să īmbrăţişeze viaţa monahală, dar nu silesc pe nimeni, pentru că o astfel de viaţă pare prea greu de purtat. Creşte un atlet pentru Hristos! Īnvaţă-ţi copilul din prima vīrstă să trăiască cu evlavie īn lume!

20. Dacă vei īntipări īn sufletul lui īncă fraged īnvăţăturile cele bune, nimeni nu va putea să i le desprindă; ele se īntăresc ca şi sigiliul aplicat pe ceară. Copilul, cīnd e mic, tremură, se teme şi are respect şi de chipul tău, şi de cuvintele tale, şi de tot ce faci. Īntrebuinţează cum trebuie superioritatea ta. Tu eşti cel dintīi care te vei bucura de bunătăţi dacă ai un copil bun şi, apoi, Dumnezeu. Prin educarea copilului tău lucrezi pentru tine īnsuţi.

21. Se spune că mărgăritarele, īndată după prinderea lor, au īnfăţişarea unei picături de apă. Dacă cel care pescuieşte perla este un om iscusit, pune picătura īn palmă şi mişcă podul palmei īntorcīnd picătura pīnă ce se rotun­jeşte exact şi o face foarte rotundă şi tare; după ce i s-a dat această formă, nu mai este cu putinţă să i se mai dea alta. Ceea ce este fraged şi īncă n-a căpătat o formă tare poate lua orice formă, pentru că este uşor de schimbat īn altă formă; cui este tare, īnsă, şi a primit tăria īn natura sa nu-i este uşor să iasă din natura sa şi să se schimbe īn altă formă.

22. După cum pictorii lucrează cu multă grijă şi exactitate tablourile, iar sculptorii statuile, tot astfel şi fiecare tată şi mamă trebuie să-şi dea silinţa pentru desăvīrşirea acestor tablouri, acestor icoane minunate ale lui Dumnezeu. Pictorii, īn fiecare zi, pun īn faţa lor tabloul şi-i dau culorile trebuitoare, sculptorii fac la fel: dau jos ce este de prisos şi adaugă ce trebuie. Tot aşa şi voi, ca nişte sculptori, īntrebuinţaţi tot timpul vostru liber spre a sculpta statui minunate lui Dumnezeu; īndepărtaţi ce este de prisos, adăugaţi ce trebuie şi uitaţi-vă cu grijă la ele īn fiecare zi: care este darul natural al copiilor, spre a-l dezvolta, care este defectul, spre a-l īndepărta. Cu multă grijă, īn primul rīnd, alungaţi din sufletul lor desfrīnarea, căci mai cu seamă dragostea trupească tulbură sufletele tinerilor. Dar mai ales, īnainte de a gusta din acest fel de dragoste, īnvaţă-l să fie cumpătat, să privegheze, să se roage cu stăruinţă şi să-şi facă semnul crucii cīnd spune sau face ceva.

23. Īnchipuie-ţi că eşti un īmpărat care are sub conducerea sa un oraş: sufletul copilului. Căci, īntr-adevăr, sufletul este un oraş. După cum īn oraş unii fură, alţii fac fapte de dreptate, unii muncesc cum trebuie, iar alţii fac toate de mīntuială şi la īntīmplare, tot astfel şi īn suflet sīnt gīnduri şi gīnduri. Unele se luptă īmpotriva pornirilor neīndreptăţite ale sufletului, cum sīnt soldaţii īn oraş; altele se īngrijesc de buna stare a īntregii locuinţe a trupului, cum sīnt oamenii de stat dintr-un oraş; altele poruncesc, cum sīnt conducătorii oraşului; altele povestesc lucruri de ruşine şi desfrīnate, cum sīnt destrăbălaţii din oraş; altele povestesc lucruri cuviincioase, cum sīnt oa­menii cumpătaţi şi īnţelepţi din oraş; altele iubesc o viaţă plină de moleşeală, ca femeile de la noi; altele spun prostii, ca şi copiii; unora li se porunceşte ca unor sclavi, cum sīnt servitorii īn oraş; altele sīnt nobile, cum sīnt oamenii liberi din oraş.

24. Avem deci, nevoie de legi ca să alunge gīndurile rele, să le aprobe pe cele bune şi să nu īngăduie ca gīndurile rele să pună stăpīnire pe cele bune. Dacă īntr-un oraş n-ar fi legi care să īngrădească libertatea hoţilor, viaţa īn oraş ar fi grozav de tulburată; dacă soldaţii n-ar face uz cum trebuie de puterea lor, s-ar distruge totul; dacă fiecare cetăţean şi-ar părăsi starea şi funcţia sa şi ar urmări-o pe a altuia, s-ar nimici buna rīnduială din pricina lăcomiei; tot aşa este şi cu sufletul copilului.

25. Sufletul unui copil este deci, un oraş: oraş de curīnd zidit şi īntemeiat, oraş care are cetăţeni străini ce n-au īncă experienţa nici unui lucru (astfel de cetăţeni sīnt mai cu seamă uşor de format). Cei care au fost crescuţi īntr-un fel rău de vieţuire, cum sīnt bătrīnii, sīnt greu de schimbat, deşi nu cu neputinţă, căci, dacă vor, pot şi ei să se schimbe. Cei tineri īnsă, care n-au īncă experienţa vieţii, vor primi cu uşurinţă legile toate.

26. Dă, aşadar, legi acestui oraş, legi īnfricoşătoare şi aspre pentru cetăţenii oraşului. Fii apărătorul legilor ce se calcă. Nu-i de nici un folos să dai legi dacă nu cauţi ca aceste legi să fie puse īn aplicare.

27. Dă, deci, legi! Ai multă grijă de ele. Legiuirea noastră este pentru bunul mers al īntregii lumi. Astăzi construim un oraş. Cele patru simţuri să fie meterezele şi porţile oraşului, iar īntreg trupul să fie ca un zid. Porţile lui sīnt: ochii, limba, auzul, mirosul şi, dacă vrei, pipăitul. Prin aceste porţi intră şi ies cetăţenii acestui oraş, cu alte cuvinte, prin aceste porţi gīndurile corup sau desăvīrşesc sufletul copilului.

28. Haide deci, să venim mai īntīi la prima poartă, limba: căci limba este aceea care se īntrebuinţează cel mai mult. Mai īnainte de toate celelalte, să-i facem uşi şi zăvoare, nu de lemn, nici de fier, ci de aur. Căci cu adevărat de aur este şi oraşul pe care-l construim. După ce acest oraş va fi gata construit, n-are să locuiască īn el un om, ci īnsuşi īmpăratul tuturor. Īn cursul acestei lucrări veţi vedea unde vom aşeza palatul īmpărătesc al lui Dumnezeu. Aşadar, să facem acestei porţi uşi şi zăvoare de aur, adică din cuvintele lui Dumnezeu, după cum spune Profetul: Cuvintele lui Dumnezeu sīnt īn gura mea mai dulci decīt mierea şi fagurele, mult mai de preţ decīt aurul şi pietrele preţioase (Psalmi 118, 103; 18, 11). Să īnvăţăm pe copii să aibă necontenit pe buze cuvintele lui Dumnezeu, chiar şi cīnd merg, să nu le aibă īn chip silit, nici superficial şi nici rar, ci continuu. Uşile nu trebuie să fie acoperite numai cu foiţe de aur, dimpotrivă, să fie făcute groase şi solide, lucrate īn īntregime din aur; īn locul pietrelor bătute pe dinafară, să aibă pietre preţioase. Zăvor al acestor uşi să fie crucea Domnului, făcut īn īntregime din pietre preţioase, pus de-a curmezişul la mijlocul uşilor. Dacă vom face uşi de aur atīt de groase şi le vom pune zăvor, să le facem lor şi locuitori vrednici. Care sīnt aceştia? Să īnvăţăm pe copil să rostească totdeauna cuvinte cuviincioase şi evlavioase. Să avem multă grijă să alungăm pe cetăţenii străini, ca să nu se strecoare printre locuitorii acestui oraş oameni amestecaţi şi stricaţi, adică cuvinte de insultă, de batjocură, cuvinte necugetate, de ruşine, lumeşti; pe toate acestea să le alungăm. Nimeni să nu intre prin aceste porţi. Să intre numai Īmpăratul (Iezechiel 44, 2). Lui şi celor ai Lui să-I fie deschisă această poartă, ca să se spună şi despre ea: Aceasta este poarta Domnului, iar drepţii vor intra prin ea (Psalmi 117, 19), precum şi cuvintele lui Pavel: Dacă este vreun cuvīnt bun, spre zidire, să fie folositor ascultătorilor (Efeseni 4, 29). Gura să rostească cuvinte de mulţumire şi cīntece sfīnte. Să vorbească totdeauna despre Dumnezeu şi despre filosofia cea de sus.

29. Cum va fi cu putinţă aceasta? Prin ce mijloace vom īnvăţa pe copii să se poarte astfel? Dacă vom supraveghea cu multă grijă toate cuvintele lor. Cu copilul, lucrul este foarte uşor. Cum? Copilul nu se luptă nici pentru bani, nici pentru măriri. Este copil īncă. Nu-l preocupă nici femeia, nici grija de copii şi nici grija de casă. Cine i-ar da, deci, prilej ca să insulte şi să hulească? Cel mult dacă se ceartă cu cei de o vīrstă cu el.

30. Pune deci, numaidecīt copilului lege ca să nu ocărască pe nimeni, să nu hulească pe nimeni, să nu se jure, să nu īnjure, să nu se bată. Cīnd īl vezi că-ţi calcă legea, pedepseşte-l, uneori printr-o căutătură aspră şi severă, alteori prin cuvinte usturătoare, iar alteori, prin cuvinte de mustrare; deşteaptă-i uneori ambiţia prin cuvinte măgulitoare de a fi mai bun decīt alţii, alteori făgăduieşte-i răsplată pentru o purtare bună. Nu-l bate mereu şi fără socoteală, ca să nu-l obişnuieşti să fie crescut prin bătaie. Dacă se va obişnui să fie educat numai prin bătaie, va īnvăţa să dispreţuiască bătaia. Iar dacă a īnvăţat să dispreţuiască bătaia, ai stricat totul. Dimpotrivă, să se teamă de bătaie, dar să n-o primească. Să fie mişcat biciul, dar să nu cadă pe spatele copilului. Ameninţările să nu meargă pīnă la faptă. Dar să nu creadă că se reduc numai la ameninţări cuvintele tale. Ameninţarea atunci este bună, cīnd este crezut că se va traduce īn faptă. Căci, dacă cel ce a greşit īţi află gīndul, va dispreţui şi ameninţarea şi bătaia. Dimpotrivă, să se aştepte să fie pedepsit, dar să nu-l pedepseşti, ca să nu se stingă teama de pedeapsă, ci teama să rămīnă ca un foc plin de putere ce arde de peste tot toţi spinii sau ca o cazma ascuţită ce sapă pīnă īn adīnc. Cīnd vei vedea că teama are bune rezultate, fii blīnd. Firea omenească are nevoie şi de blīndeţe.

31. Īnvaţă pe copil să fie īngăduitor şi bun cu oamenii. Dacă-l vei vedea că īnjură şi insultă pe servitor, nu trece cu vederea acest lucru, ci pedepseşte-l pe copil. Dacă ştie că nu-i este īngăduit să īnjure şi să insulte sluga, cu atīt mai mult nu va īnjura şi insulta pe ceilalţi oameni. Īnchide-i gura la orice cuvīnt rău şi urīt. Dacă-l vei vedea că huleşte pe cineva, astupă-i gura şi īndreaptă-i limba spre propriile sale greşeli şi scăderi.

32. Sfătuieşte şi pe mamă să-i dea copilului astfel de īnvăţături; tot aşa şi pe pedagog, ca şi pe servitorul ce-l īnsoţeşte la plimbare, pentru ca toţi la un loc să-i fie paznici şi să observe ca nu cumva să iasă din gura copilului, prin uşile cele de aur, acele cuvinte urīte şi rele.

33. Să nu crezi că-ţi trebuie mult timp ca să ajungi la bune rezultate. Īţi sīnt de-ajuns două luni şi ai reuşit īn totul dacă de la īnceput īl observi, īl ameninţi şi pui atīt de mulţi supraveghetori. Buna lui deprindere se preface īntr-o a doua natură.

34. Aşadar, această poartă va ajunge o poartă vrednică de a intra prin ea Domnul numai dacă nu se vor rosti nici cuvinte de ruşine, nici cuvinte necugetate şi nici un alt cuvīnt rău, ci numai cele ce se cuvin Stăpīnului. Dacă cei care instruiesc pe copiii lor pentru a fi buni ostaşi, īi iau de mici şi-i īnvaţă să tragă cu arcul, să se īmbrace cu haine ostăşeşti, să călărească, fără ca vīrsta copiilor să le fie o piedică, cu cīt mai mult trebuie ca aceia care se pregătesc pentru oastea cerească să se īmbrace cu toată această podoabă īmpărătească! Să fie īnvăţat, deci, copilul să cīnte psalmi lui Dumnezeu, spre a nu-şi petrece vremea cu cīntece de ruşine şi povestiri nefolositoare.

35. Aşa să fie īntărită această poartă. Să fie aleşi acei cetăţeni despre care am vorbit. Pe ceilalţi să-i omorīm īnlăuntru, cum omoară albinele pe trīntori şi nu-i lasă nici să iasă afară, nici să bīzīie.

36. Să mergem acum şi la altă poartă. Care este aceasta? E aproape de cea dintīi şi se īnrudeşte cu ea. Este auzul. Cetăţenii primei porţi ies dinlăuntru īn afară şi nici unul nu intră prin ea; cetăţenii porţii a doua intră din afară şi nici unul nu iese prin ea. Prin urmare, se īnrudesc mult cele două porţi. Dacă nu se īngăduie nici unui gīnd stricat şi rău să-i calce pragurile, nu va face greutăţi nici gurii. Cel care nu aude lucruri ruşinoase sau rele nici nu rosteşte lucruri de ruşine. Dar dacă va fi larg deschisă tuturor, o va pīngări şi pe aceea şi va produce tulburare tuturor celor dinlăuntru. Poate că ar fi trebuit să spun toate aceste lucruri despre auz mai īnainte, ca să astup mai dinainte intrarea.

37. Copiii să nu audă nici un cuvīnt nelalocul lui, nici de la servitori, nici de la pedagog, nici de la īngrijitori. După cum plantele cīnd sīnt mici şi plăpīnde au nevoie de mai multă īngrijire, tot astfel şi copiii. Să ne īngrijim să le luăm pedagogi buni ca să le punem o bună temelie chiar de la īnceput şi să nu primească din fragedă vīrstă ceva rău.

38. Să n-audă copilul basme prosteşti şi băbeşti. Iată ce se spune īn astfel de basme: „Cutare s-a īndrăgostit de cutare.” Sau: „Fiul īmpăratului şi fiica cea mai mică au făcut cutare şi cutare lucru.” Asemenea povestiri să nu audă copiii. Dimpotrivă, să audă alte povestiri, fără aluzii urīte, ci pline de multă simplitate şi curăţie. Se poate să le audă din gura servitorilor şi din gura celor ce-l īnsoţesc pe copil la plimbare, dar nu din gura tuturor, căci nu-i īngăduit tuturor servitorilor să se amestece īn educaţia copilului. Cei care ne ajută īn opera noastră trebuie să fie oameni pricepuţi, ca unii ce au să se apropie de statuia pe care o facem pentru Dumnezeu. Dacă am fi constructori şi am zidi o casă pentru un om de seamă, n-am īngădui servitorilor să se apropie fără nici un rost de construcţie. Oare n-ar fi absurd ca acum, cīnd zidim un oraş şi creştem cetăţeni pentru Īmpăratul ceresc, să īngăduim tuturor, fără deosebire, să se amestece īn lucrul nostru? Să ne luăm, deci, īn ajutor numai pe acei servitori care sīnt pricepuţi şi de folos. Dacă nu avem nici unul, să tocmim unul cu leafă, bărbat virtuos, şi să-i dăm mīnă liberă spre a ne ajuta īn opera noastră.

39. Să nu audă, deci, copilul basme prosteşti şi băbeşti. Cīnd este plictisit din pricina lecţiilor, povesteşte-i istorisiri sfīnte - căci sufletului īi place să audă povestiri din vechime. Povesteşte-i, făcīndu-l să-şi uite de joacă; doar tu creşti un filosof, un atlet şi un cetăţean al cerurilor.

Povesteşte-i aşa:

„La īnceput un tată avea doi copii; ei erau fraţi.”

Opreşte-te puţin, apoi adaugă:

„Amīndoi aveau aceeaşi mamă. Unul era mai īn vīrstă, celălalt mai tīnăr. Cel mai īn vīrstă era plugar, iar cel mai tīnăr era păstor. Cel mai tīnăr īşi ducea turmele sale la păscut pe cīmpii şi pe malurile mării.”

Īndulceşte povestirile ca să fie plăcute copilului, spre a nu-i obosi sufletul:

„Celălalt frate semăna ogoarele şi planta pomi. Odată s-au gīndit să cinstească prin rodul ostenelilor lor pe Dumnezeu. Păstorul a luat ce-a avut mai bun īn turma lui şi l-a jertfit lui Dumnezeu.”

Nu-i cu mult mai bine să povesteşti aceste lucruri īn locul povestirii neadevărate despre oile cu līna de aur? Apoi deşteaptă interesul copilului. Poţi s-o faci prin povestire. Să nu adaugi de la tine nimic neadevărat, ci numai ceea ce-i scris īn Scriptură:

„Cīnd I-a adus lui Dumnezeu jertfă ce a avut mai bun īn turmele sale, īndată s-a pogorīt foc din cer, a răpit toată jertfa şi a dus-o la jertfelnicul cel de sus. Fratele cel mai mare n-a făcut aşa. S-a dus, şi-a oprit pe cele mai bune din roadele sale pentru sine şi a jertfit lui Dumnezeu fructe mai puţin bune. Dumnezeu nici nu S-a uitat la ele, S-a īntors şi le-a lăsat să rămīnă pe pămīnt. Jertfa celuilalt frate, īnsă, a primit-o sus, la El. Aşa se īntīmplă şi cu administratorii moşiilor: stăpīnul cinsteşte pe cel care-i aduce roadele moşiei şi-l pofteşte īn casă, iar pe altul, de care nu e mulţumit, īl lasă afară. Tot aşa s-a īntīmplat şi aici. Ce a urmat după aceasta? Fratele mai mare s-a īntristat, ca unul ce fusese dispreţuit şi dezaprobat de Dumnezeu, şi era mīhnit. Şi Dumnezeu i-a spus lui: „Pentru ce eşti trist? Nu ştiai că aduci lui Dumnezeu darurile tale? Pentru ce M-ai insultat? Pentru ce Mi-ai jertfit roade mai puţin bune?”

Dacă vrei să vorbeşti mai simplu, spune:

„Acela neavīnd ce răspunde, a stat liniştit.”

Sau, mai bine: „A tăcut.”

„După aceasta, văzīnd pe fratele său mai mic i-a spus: „Hai să ieşim la cīmp”. Fratele cel mai mare, prinzīnd cu viclenie pe cel mai mic, l-a omorīt. Şi credea că poate să se ascundă de Dumnezeu. Dar Dumnezeu a venit la el şi i-a spus: „Unde este fratele tău?” - Nu ştiu, a răspuns el, nu sīnt păzitorul fratelui meu! Atunci Dumnezeu i-a spus: Iată, sīngele fratelui tău strigă către Mine!”

Să stea alături şi mama cīnd sufletul copilului este format cu astfel de povestiri; ca să-ţi ajute şi ea şi să laude cele spuse de tine.

„Ce s-a īntīmplat apoi? Dumnezeu a primit īn cer pe fratele ucis; deşi a murit, el trăieşte sus īn cer.”

Copilul primeşte această īnvăţătură despre īnviere. Copilul crede, chiar dacă i se spun lucruri imposibile, ca de exemplu: „Şi l-a făcut semizeu.” Copilul nu ştie ce este un semizeu, dar pricepe că trebuie să fie ceva mai mare decīt omul şi īndată se minunează. Cu atīt mai mult cīnd va auzi despre īnviere şi că sufletul lui s-a suit īn cer.

Şi a luat Dumnezeu pe fratele cel mai tīnăr sus; celălalt, īnsă, a trăit mulţi ani, dar necontenit īn suferinţă, cu frică şi cu cutremur; a suferit nenumărate chinuri şi era pedepsit īn fiecare zi (Facerea 4, 1-12).

Vorbeşte-i cu tărie despre pedeapsa dată lui de Dumnezeu; nu-i spune numai: „că va fi gemīnd şi tremurīnd pe pămīnt.” Copilul nu poate pricepe ce valoare au aceste cuvinte, aşa că trebuie să-i spui:

„După cum tu, cīnd stai īnaintea īnvăţătorului, eşti cuprins de spaimă, tremuri şi te temi dacă e vorba să fii bătut, tot aşa a trăit toată viaţa lui şi fratele mai vīrstnic, pentru că a păcătuit īnaintea lui Dumnezeu.”

40. E destul atīt pentru copil. Spune-i această povestire seara, īn timpul cinei. Mama să-i povestească aceeaşi istorisire din nou. Apoi, după ce a auzit-o de mai multe ori, cere-i s-o povestească şi el: „Spune-mi povestirea”, ca să se simtă şi el onorat de a o povesti. Cīnd va stăpīni povestirea īi vei spune şi folosul ce-l putem scoate din ea. Cu toate că sufletul copilului, care a auzit povestirea, ştie să scoată prin propriile sale puteri folosul şi īnvăţătura din ea īnainte de a i le spune tu, totuşi spune-i şi tu.

„Vezi cīt de mare rău este lăcomia, cīt de mare rău este să invidiezi pe fratele tău? Vezi cīt de mare rău este să-ţi īnchipui că poţi să te ascunzi de Dumnezeu? El vede totul, chiar pe cele săvīrşite īntru ascuns.”

Numai această īnvăţătură dacă ai sădi īn sufletul copilului, ai făcut mult şi nu mai ai nevoie de pedagog. Frica de Dumnezeu va sta necontenit līngă copil şi negreşit īl va zgudui mai mult decīt frica de orice alt pedagog.

41. Nu te mărgini la atīt numai, ci ia-l de mīnă şi du-l la biserică! Caută să-l duci mai cu seamă atunci cīnd se citeşte această povestire. Īl vei vedea cum se bucură, cum sare īn sus şi se veseleşte că ştie ceea ce toţi ceilalţi nu ştiu īncă. O ia īnaintea celui ce citeşte povestirea, recunoaşte cele citite şi-i foloseşte mult. Īn felul acesta povestirea se īntipăreşte īn mintea sa.

42. Se mai pot scoate şi alte īnvăţături folositoare din această povestire. Īnvaţă-l deci:

„Nu trebuie să fim trişti cīnd suferim ceva nedrept. Dumnezeu ne arată aceasta, chiar de la īnceput, prin acest frate nedreptăţit. Pentru că a făcut fapte plăcute īnaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu l-a luat, cīnd a murit, sus īn cer.”

43. Cīnd s-a īntipărit povestirea aceasta īn mintea copilului, povesteşte-i alta, tot despre doi fraţi, şi spune-i:

„Erau iarăşi doi fraţi, şi tot aşa, unul mai īn vīrstă şi altul mai tīnăr. Cel mai īn vīrstă se ducea la vīnătoare, iar cel mai tīnăr stătea pe līngă casă.”

Această povestire este cu mult mai plăcută decīt cea dintīi pentru că are mai multe peripeţii, şi fraţii erau mai īn vīrstă.

„Aceşti doi fraţi erau şi gemeni. De cīnd s-au născut, mama iubea pe cel mai mic, iar tatăl pe cel mai mare. Acesta īşi petrecea vremea mai mult pe ogoare, pe cīnd cel mai tīnăr stătea acasă. Odată tatăl, cīnd a īmbătrīnit, a spus copilului pe care-l iubea: „Pentru că am īmbătrīnit, fiule, du-te şi pregăteşte-mi un vīnat, adică prinde-mi o căprioară sau un iepure, adu-mi-l şi frige-l, ca să mănīnc şi să te binecuvintez”. Celui mai mic nu i-a spus aşa ceva. Mama a auzit cele spuse de tatăl. A chemat pe fiul cel mai mic şi i-a spus: „Fiule, pentru că tatăl tău a poruncit fratelui tău să aducă un vīnat ca să mănīnce şi să-l binecuvinteze, ascultă-mă. Du-te la turmă, ia nişte iezi tineri şi frumoşi şi adu-mi-i, iar eu voi face din ei o mīncare aşa cum īi place tatălui tău. Tu īi vei duce-o ca să mănīnce şi ca să te binecuvinteze”. Tatăl avea vederea slabă din pricina bătrīneţii. După ce fratele cel mai tīnăr a adus iezii, mama i-a gătit. A pus mīncarurile pe o tăblie şi le-a dat fiului celui mai tīnăr, care le-a dus tatălui său. L-a īmbrăcat şi cu piei de capră ca să nu-l cunoască, deoarece el era fără păr, pe cīnd fratele său era păros; aşa putea să-l ascundă ca să nu cunoască tatăl īnlocuirea. Şi aşa l-a trimis la tatăl lui. Tatăl, īnchipuindu-şi că este fiul lui cel mai mare, a mīncat şi şi-a binecuvīntat fiul. Mai tīrziu, după ce dăduse binecuvīntarea, a venit şi fiul cel mai mare şi i-a dat vīnatul. Cīnd a aflat cele īntīmplate, a īnceput să se vaite şi să plīngă.”

44. Vezi cīte foloase se nasc din această povestire? Nu spune toată povestirea, căci vezi cīte īnvăţături folositoare poţi scoate din ea. Īn primul rīnd copiii vor respecta şi vor cinsti mult pe părinţii lor cīnd văd cīt de căutată este binecuvīntarea acestora. Vor prefera să ia nenumărate lovituri decīt să fie blestemaţi de părinţi. Dacă poveştile băbeşti pun atīta stăpīnire pe sufletul copilului, īncīt īşi īnchipuie că sīnt adevărate cele povestite, cum oare n-ar pune stăpīnire pe sufletul lui şi nu l-ar umple de multă teamă, cīnd i s-ar spune istorisiri cu totul adevărate?

Tot din această istorisire vei mai scoate īnvăţătura că trebuie să dispreţuim pīntecele, lăcomia pīntecelui. Povesteşte-i şi acea parte a istorisirii, că cel mai īn vīrstă n-a avut nici un folos de pe urma dreptului de īntīi născut, căci din pricina neīnfrīnării pīntecelui şi-a vīndut dreptul de īntīi născut.

45. Mai tīrziu, după ce copilul a īnţeles bine această povestire, īi vei cere iarăşi, īn altă seară:

„Spune-mi povestirea cu cei doi fraţi!”

Dacă va īncepe să o spună pe cea cu Cain şi Abel, opreşte-l şi spune-i:

„Nu ţi-o cer pe aceasta, ci pe aceea cu ceilalţi doi fraţi, īn care tatăl a dat binecuvīntarea.”

Dă-i un fragment din ea, ca să-şi aducă aminte, şi nu-i spune īncă numele fraţilor. După ce-ţi va istorisi tot ce i-ai spus, continuă şi spune:

„Ascultă ce s-a mai īntīmplat. Fratele cel mai īn vīrstă căuta iarăşi, ca şi īn povestirea de mai īnainte, să omoare pe fratele său şi aştepta moartea tatălui lor. Mama a aflat de gīndul lui şi temīndu-se l-a trimis īn altă parte pe fiul cel mai tīnăr.”

46. Deşi īnaltele idei cuprinse īn această istorisire depăşesc puterea de īnţelegere a copilului, totuşi, cu oarecare īngăduinţă, pot fi vădite şi īn mintea fragedă a copilului, dacă vom şti cum să exploatăm tīlcul. Deci īi vom grăi aşa:

„Acest frate a plecat şi a ajuns īntr-un loc unde nu avea cu el nici un om, nici servitor, nici īngrijitor, nici pedagog şi nici pe altcineva. Cīnd a ajuns īn acel loc, s-a rugat şi a zis: «Doamne, dă-mi pīine şi īmbrăcăminte şi mīntuieşte-mă!» După ce a rostit aceste cuvinte, de supărare a adormit. Şi a văzut īn vis o scară īntinsă de la pămīnt pīnă la cer; Īngerii Lui Dumnezeu se suiau şi se coborau pe ea; Īnsuşi Dumnezeu stătea īn vīrful ei. Şi a grăit către Dumnezeu: «Binecuvintează-mă!» Şi l-a binecuvīntat şi i-a pus numele Israel.”

47. La timp potrivit mi-a venit īn minte o altă idee, prilejuită de schimbarea numelui lui Iacov īn Israel. Care este aceasta? Putem sădi rīvna pentru virtute īn copii chiar prin numele ce-l poartă. Nimeni să nu se grăbească să dea copiilor numele strămoşilor: al tatălui, al mamei, al bunicului, al străbunicului, ci să le dea lor numele Drepţilor, al Mucenicilor, al Episcopilor, al Apostolilor. Să fie pentru copii şi numele ce-l poartă imbold spre cele bune. Unul să se numească Petru, altul Ioan, iar altul - alt nume al unuia dintre Sfinţi.

48. Să nu-mi introduci obiceiuri păgīneşti! E mai mare ruşinea şi batjocura cīnd īntr-o casă de creştini se practică obiceiuri păgīne, cum este obiceiul cu aprinsul lumīnărilor, cīnd toţi aşteaptă să vadă care lumīnare se stinge şi se topeşte mai īntīi, şi alte obiceiuri asemenea acestora, care aduc celor ce le practică nu puţină pagubă sufletească. Să nu vă īnchipuiţi că asemenea obiceiuri sīnt mici şi fără nici o importanţă.

49. Aşadar, vă rog să daţi copiilor voştri nume purtate de Drepţi! Poate că īn vechime avea un sens obiceiul de a se da copiilor numele strămoşilor; era o mīngīiere īn faţa morţii: se părea că cel plecat trăieşte prin cel care a primit numele lui. Acum acest sens nu mai are valoare. Vedem că cei drepţi n-au procedat aşa cīnd au pus nume copiilor lor. Căci Avraam a născut pe Isaac, iar Iacov, Moise n-au fost numiţi cu numele strămoşilor lor şi nu vom găsi nici un drept care să fie numit aşa. Ce īndemn şi exemplu de virtute cuprinde numele! Nu vom găsi altă pricină a schimbării numelui īn Sfīnta Scriptură decīt că numele este un indiciu de virtute. Iată ce se spune īn Sfīnta Scriptură: Tu te vei numi Chifa, care se tălmăceşte Petru (Ioan 1, 42). Pentru ce? Pentru că ai mărturisit. Tu te vei numi Avraam (Facerea 17, 5). Pentru ce? Pentru că vei fi tatăl multor neamuri. Iacov a fost numit Israel (Facerea 32, 28) pentru că a văzut pe Dumnezeu. Īntemeiaţi pe aceste exemple, să īncepem educaţia copiilor.

50. Să intre, aşadar, īn casă numele Sfinţilor prin numele ce se dau copiilor. Prin asta se educă nu numai copilul, ci şi tatăl cīnd vede că este tatăl lui Ioan, al lui Ilie sau al lui Iacov . Dacă vom da cu evlavie copiilor noştri nume īn cinstea Drepţilor ce au plecat dintre noi, vom avea mai multă īnrudire cu Drepţii decīt cu strămoşii şi acest lucru ne va folosi mult atīt nouă, cīt şi copiilor. Să nu socoteşti că lucrul este de puţină importanţă pentru că este mic; dimpotrivă, este temeiul unui mare folos.

51. Dar, după ce am spus acestea, să ne īntoarcem iarăşi să continuăm povestirea:

„Iacov a văzut o scară sprijinită şi a cerut să fie binecuvīntat. Dumnezeu l-a binecuvīntat. Apoi a plecat Iacov la rudele sale şi acolo păştea oile.”

Povesteşte-i apoi despre căsătoria lui şi despre īntoarcerea lui acasă. Şi din acestea poţi scoate multe īnvăţături. Căci iată cīte lucruri vă īnvaţă: va fi īnvăţat să nădăjduiască īn Dumnezeu, dacă este de neam nobil, va fi īnvăţat să nu dispreţuiască pe nimeni, să nu se ruşineze de cele de jos şi fără de valoare, să suporte cu bărbăţie nenorocirile şi multe altele.

52. După ce copilul a crescut mai mare, spune-i şi īntīmplări care să-i sădească īn suflet mai multă frică de Dumnezeu. Cīnd mintea lui e īncă fragedă nu-i pune lui astfel de poveri, ca să nu se sperie. Dar cīnd este de cincisprezece ani şi chiar mai mult, să audă relatări despre gheenă. Dar, mai bine, cīnd este de zece, opt ani şi mai puţin chiar, să audă īn toată amănunţimea istoria potopului, a Sodomei, istorisirile despre cele petrecute īn Egipt, toate cīte sīnt pline cu pedepse trimise de Dumnezeu pentru oameni. Cīnd creşte mai mare, să audă istorisiri din Noul Testament, din timpul harului, istorisiri despre gheenă. Īngrădeşte-i auzul cu aceste relatări şi cu altele nenumărate pe care le ai din propria ta experienţă.

53. Să nu-i īngăduim, să nu mai lăsăm să se apropie de el un om care i-ar povesti lucruri nepotrivite. Am spus lucrul acesta şi mai sus. Dacă vei vedea pe un servitor că spune copilului cuvinte de ruşine, pedepseşte-l īndată şi fii judecător aspru şi fără milă al celor greşite. Dacă vei vedea că o fată se apropie de el, păzeşte-l; dar mai bine este să nu se apropie de copil nici o fată, ca să nu se aprindă īn el focul, afară de o femeie bătrīnă, care nu poate cu nimic să atragă pe tīnăr. Păzeşte-l de o fată tīnără mai mult ca de foc. Copilul nu va rosti nici un cuvīnt nepotrivit dacă nu va auzi cuvinte nepotrivite şi dacă va fi hrănit cu cuvinte cuviincioase.

54. Haide să mergem şi la altă poartă, la miros. Şi prin această poartă se introduce īn suflet vătămare dacă nu este bine astupată, spre exemplu: parfumurile şi mirosurile plăcute. Nimic nu nimiceşte atīt vigoarea sufletului, nimic nu-l moleşeşte atīt cīt mirosirea parfumurilor plăcute.

Dar mi-ar obiecta cineva:

- Ce vrei să spui? Trebuie să-mi facă plăcere murdăria?

- Nu spun asta, dar să nu fie nici una, nici alta. Nici un copil să nu se parfumeze. Īndată ce creierul a primit mirosul, a moleşit tot trupul. Prin parfum se aprind plăcerile şi se dă naştere păcatului. Prin urmare, astupă şi această poartă! Rostul mirosului este de a respira aerul, nu de a primi mirosurile plăcute. Poate că unii vor rīde că ne ocupăm de lucruri mici cīnd vorbim despre un astfel de mod de purtare. Nu este vorba de lucruri mici, ci de fiinţarea, de educaţia şi formarea īntregii lumi, dacă se aplică aceste reguli spuse de mine.

55. Mai este şi o altă poartă, mai frumoasă decīt celelalte, dar greu de păzit, poarta ochilor. Pentru aceasta, ea este aşezată sus şi este plină de frumuseţi. Are multe portiţe de apărare. Ochiul nu slujeşte numai la văzut, ci se oglindesc īn el toate cele īnconjurătoare, cīnd este complet deschis.

56. Ochiului trebuie să-i dăm legi aspre. Mai īntīi această lege - să nu duci niciodată copilul la teatru, ca să nu se pīngărească īn īntregime prin cele ce aude şi vede. Īn pieţe, mai cu seamă cīnd trece prin īnghesuială de lume, pedagogul să ţină seamă de această lege şi să vorbească cu el īn aşa chip, īncīt să nu se pīngărească ochii copilului.

57. Sīnt multe mijloace prin care poţi face pe copil să nu-şi īnchipuie că merită să fie văzut şi admirat: dezbracă-l de prea multa podoabă; tunde-i părul de pe cap, aşa cum se cade să fie un copil. Dacă se supără copilul că este lipsit de podoabe, īnvaţă-l īn primul rīnd că el este cea mai mare podoabă.

58. Astfel, pentru a face pe copil să nu se uite cu plăcere la lucrurile care i-ar vătăma sufletul, serveşte-te de povestirile acelea, destul de bune pentru a-l feri, īn care se vorbeşte despre păcatele săvīrşite de fiii lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor (Facerea 6, 4; Matei 24, 37-39; Luca 17, 27), despre cele īntīmplate sodomiţilor (Facerea 19, 1-28), despre gheenă şi īncă multe altele.

59. Īn privinţa educaţiei ochilor, pedagogul şi īnsoţitorul copilului trebuie să aibă multă grijă. Arată-i alte frumuseţi şi īntoarce-i privirile de la priveliştile de ruşine spre cer, soare, stele, florile pămīntului, livezi, spre pozele frumoase din cărţi. Cu astfel de frumuseţi să-i īncīnţi vederea. Şi sīnt īncă alte multe lucruri frumoase care nu sīnt vătămătoare.

60. Greu de păzit este această poartă. Foc zace īn lăuntrul ochilor; focul este legat de īnsăşi natura ochilor şi ai putea spune că este chiar constrīngător. Să īnveţe copilul cīntece dumnezeieşti. Dacă īn lăuntrul sufletului său nu se deşteaptă nici o poftă, apoi nu doreşte să vadă nici īn afară. Să nu facă baie cu femeile (rău e obiceiul acesta), nici să nu fie trimis unde sīnt adunate mai multe femei la un loc.

61. Să audă necontenit īntreaga istorie a vieţii lui Iosif. Să afle īnvăţăturile despre Īmpărăţia Cerurilor şi ce mare răsplată se dă celor ce trăiesc īn castitate. Făgăduieşte-i că ai să-i dai o mireasă frumoasă şi ai să-l faci moştenitorul averii tale. Ameninţă-l īn toate chipurile. Ameninţă-l īn toate chipurile dacă vezi că face altceva decīt doreşti şi grăieşte-i aşa:

„Nu vom reuşi, fiule, să-ţi găsim o soţie virtuoasă dacă nu vei arăta multă grijă de tine, dacă nu vei dori să trăieşti virtuos. Dar dacă te vei sili să trăieşti aşa, te voi īnsura curīnd.”

62. Dacă va fi īnvăţat copilul să nu rostească mai ales cuvinte de ruşine, atunci să sădeşti de sus, de la Dumnezeu, īn sufletul lui evlavia. Vorbeşte-i despre frumuseţea sufletului. Fă să se nască īn sufletul lui gīnduri şi sentimente curate faţă de femei. Spune-i: Cel care se lasă dispreţuit de o servitoare este el īnsuşi un servitor. Spune-i că tīnărul trebuie să aibă foarte multă grijă de el īnsuşi. Să aibă grijă mai mult de ochi decīt de limbă: cuvintele sīnt auzite īndată de oameni, pe cīnd privirile nu sīnt observate de toţi. Simţul văzului merge iute; poate ademeni, chiar īntre mulţi oameni, fără să fie observat, cu aruncăturile ochilor orice fată ar vrea. Tīnărul să nu aibă legătură cu nici o femeie afară de mama lui. Nu-i da bani pe mīnă. Să nu se găsească ceva ruşinos īn preajma lui. Īnvaţă-l să dispreţuiască distracţiile şi altele asemenea acestora.

63. Mai este īncă o poartă, deosebită faţă de cele de pīnă acum şi răspīndită pe toată suprafaţa trupului. Se numeşte pipăitul, simţul tactil. Această poartă pare că-i īnchisă, dar de o deschizi puţin, trimite toate impresiile sale īn lăuntrul sufletului. Să nu obişnuim trupul copilului cu haine moi şi nici să nu-i īngăduim să se apropie de alte trupuri. Să căutăm să facem rezistent trupul copilului. Trebuie să ne gīndim că noi creştem un atlet pentru Dumnezeu. Să nu īntrebuinţeze, deci, nici aşternut moale şi nici haine moi. Īn acest chip să dăm legi simţului tactil.

64. Haide acum să intrăm īn lăuntrul oraşului, să-i prescriem legi şi să facem ordine, o dată ce am rīnduit bine porţile. Mai īntīi să aflăm cu precizie unde sīnt casele şi vistieriile locuitorilor oraşului, unde locuiesc atīt cetăţenii serioşi, cīt şi cei uşuratici.

65. Se spune că mīnia, partea irascibilă a sufletului, īşi are locuinţa īn piept, īn inima din piept, pofta īşi are locuinţa īn ficat, iar raţiunea, īn creier. Fiecare dintre ele are virtuţi şi vicii. Virtuţile părţii irascibile ale sufletului sīnt răbdarea şi blīndeţea, iar viciile sīnt: arţagul şi īncăpăţīnarea. Virtutea poftei este castitatea, iar viciul: desfrīnarea. Virtutea raţiunii este īnţelepciunea, iar viciul: prostia.

Să ne īngrijim, deci, ca īn inima, īn ficatul şi īn creierul copilului să ia naştere numai virtuţile, iar virtuţile la rīndul lor să dea naştere unor cetăţeni virtuoşi, nu vicioşi. Īntr-adevăr, aceste puteri ale sufletului: partea irascibilă, pofta şi raţiunea sīnt ca nişte mame care dau naştere gīndurilor.

66. Să revenim la mīnie, partea irascibilă a sufletului, tiranul sufletului. Nici nu trebuie să tăiem complet din tīnăr mīnia, dar nici nu trebuie să-i īngăduim să o folosească totdeauna. Din prima vīrstă să īnvăţăm pe copii să rabde chiar cīnd ei īnşişi sīnt nedreptăţiţi; iar dacă ar vedea pe cineva că este nedreptăţit, să păşească curajos şi să ia apărarea celui năpăstuit, cu măsura cuvenită.

67. Cum vom putea sădi īn sufletul copilului aceste legi? Prin exerciţii īn raporturile lui cu servitorii: dacă rabdă cīnd nu li se dă atenţie, dacă īşi stăpīnesc mīnia şi nu se supără cīnd nu le sīnt īndeplinite dorinţele şi cererile şi dacă īşi recunosc greşelile săvīrşite faţă de alţi oameni. Īn toate aceste exerciţii tatăl este stăpīn: să fie aspru şi ameninţător cīnd sīnt călcate legile, dar dulce şi prietenos cīnd legile sīnt īndeplinite, dăruind copilului multe răsplăţi. Tot astfel guvernează şi Dumnezeu lumea: prin frica de iad şi prin făgăduinţa Īmpărăţiei. Aşa să ne purtăm şi noi cu fiii noştri.

68. Să fie mulţi care să-l facă pe copil să se mīnie, cu scopul de a-l pregăti şi a-l obişnui să rabde cīnd este mīniat de cei din jurul lui. Şi după cum atleţii, īnainte de īnceperea luptelor, fac exerciţii cu prietenii lor pe locurile de antrenament, pentru a fi nebiruiţi de rivalii lor, tot aşa şi copilul să fie instruit īn casă; iar cel care să-l pună la īncercare să fie tatăl, sau, mai mult decīt toţi. fratele lui. Dar toţi cei din casă să se silească să facă pe copil să iasă biruitor, fie răzbunīndu-se pe el, fie īmpotrivindu-i-se spre a dobīndi tăria caracterului. Şi servitorii să-l mīnie adeseori pe drept sau pe nedrept, pentru a-l deprinde prin orice mijloc să-şi stăpīnească mīnia. Dacă tatăl său īl face să se mīnie nu e mare lucru, căci numele de tată pune stāpīnire mai dinainte pe sufletul copilului şi nu-l lasă să se revolte. Dar dacă fac acest lucru copiii de aceeaşi vīrstă cu el, robi şi liberi, prin ei se va deprinde să fie blīnd.

69. Mai este şi un alt mijloc. Care-i acela? Cīnd se mīnie, adu-i aminte de scene şi īnvăţăminte din propria sa viaţă. Cīnd se supără pe un servitor care i-a greşit cu ceva, īntreabă-l dacă el n-a greşit cu nimic şi ce-ar simţi el īnsuşi dacă ar fi īn locul servitorului. Dacă-l vezi că bate un servitor, pedepseşte-l. Dacă-l insultă şi-l īnjură, pedepseşte-l din nou. Copilul nu trebuie să fie nici bleg, nici sălbatic, ci să fie şi puternic şi blīnd. De multe ori are nevoie să fie ajutat de mīnie, atunci cīnd el īnsuşi are să aibă copii sau are să fie stăpīn peste servitori. Īn toate privinţele mīnia este folositoare, dar numai atunci nu-i folositoare cīnd căutăm să ne răzbunăm. Pentru aceea şi Pavel nu a făcut uz niciodată de mīnie īn folosul lui propriu, ci numai cīnd a fost vorba de cei nedreptăţiţi. Moise, apoi, cīnd a văzut că un frate este nedreptăţit, s-a mīniat (Ieşirea 2, 11-12; 16-17), el care era cu totul generos şi cel mai blīnd dintre toţi oamenii (Numeri 12, 3). Cīnd a fost insultat, nu s-a răzbunat, ci a fugit (Ieşirea 2, 15). Să audă copilul aceste povestiri. Cīnd ne ocupam cu īmpodobitul porţilor, era nevoie de povestiri mai simple, dar cīnd am intrat īn lăuntrul oraşului, ca să-i formăm pe cetăţeni, este timpul să īntrebuinţăm aceste povestiri mai adīnci. Prin urmare, o lege de netrecut să fie pentru copil: să nu se răzbune niciodată cīnd este insultat el sau cīnd suferă vreo nedreptate sau ceva rău, dar niciodată să nu treacă cu vederea pe altul care suferă pe nedrept.

70. Dacă tatăl īnvaţă aceste lucruri pe copiii lui şi-i creşte aşa, atunci şi el va fi cu mult mai bun. Şi va căuta să fie cu mult mai bun dacă nu pentru alt motiv, cel puţin din obligaţia de a nu-şi prejudicia īnvăţătura prin exemplul său.

Să fie īnvăţat copilul să rabde dispreţul şi lipsa de consideraţie. Să nu ceară de la servitori să-i facă servicii pentru simplul fapt că este fiul stăpīnului. Să se servească singur. Īn acelea numai să fie slujit de servitori īn care nu poate să se servească singur, spre exemplu a face de māncare, īndatorire ce nu-i de căderea unui om liber. Īntr-adevăr, copilul nu trebuie să neglijeze treburile ce sīnt de căderea omului liber, iar īn schimb să se ocupe cu lucrurile ce trebuie făcute de sclavi. Cīnd trebuie spălat pe picioare, să nu-l spele servitorul, ci să se spele copilul īnsuşi. Dacă se poartă aşa, el ajunge iubit şi respectat de servitori. Să nu-l īmbrace nimeni cu hainele şi nici să nu aştepte īn baie ca să fie servit de cineva, ci el īnsuşi să le facă pe toate. Dacă va face aşa, va ajunge sănătos, lipsit de mīndrie şi plăcut celorlalţi oameni.

71. Īnvaţă-l pe copil că toţi oamenii sīnt egali prin fire; spune-i ce este un rob şi ce este un om liber.

Vorbeşte-i aşa: Īn vechime, fiule, pe vremea strămoşilor noştri, nu erau robi. Păcatul a adus pe pămīnt robia. Odinioară, la īnceput, un fiu a insultat pe tatăl său şi a fost pedepsit ca să fie rob fraţilor săi (Facerea 9, 20-25).

„Bagă de seamă deci, să nu fii rob robilor. Dacă te vei mīnia şi te vei supăra ca robii şi vei face aceleaşi fapte ca şi ei, atunci nu eşti īntru nimic mai presus de ei īn ceea ce priveşte virtutea şi nici nu vei mai avea vrednicia de om liber. Sīrguieşte-te, dar, să fii stăpīnul lor; şi să fii stăpīn nu prin faptul că eşti stăpīn, ci prin felul tău de a te purta; să fii stăpīnul pornirilor tale, ca nu cumva să fii găsit rob al lor, deşi eşti liber. Oare nu vezi cīţi părinţi au dezmoştenit pe copiii lor şi i-au făcut moştenitori īn locul lor pe sclavi? Ai grijă, deci, să nu se īntīmple aşa ceva. Din partea mea nici n-o vreau, nici n-o doresc; tu eşti stăpīn şi pe una, şi pe alta.”

72. Potoleşte-i īn acest chip mīnia. Porunceşte-i să se poarte cu slugile cum se poartă cu fraţii. Īnvaţă-l că toţi oamenii sīnt egali prin fire, spunīndu-i cuvintele lui Iov: Dacă aş fi nesocotit dreptul slugii sau al slujnicei mele īn socotelile lor cu mine, ce voi face cīnd mă va cerceta Domnul? Dacă mă va īntreba, ce-I voi răspunde? Oare n-au fost şi ei făcuţi īn pīntece cum am fost făcut şi eu? Cu toţii am fost făcuţi īn acelaşi pīntece (Iov 31, 13-15). Şi iarăşi: Oamenii care ţineau de casa mea ziceau: Unde s-ar găsi vreunul care să nu se fi săturat la masa lui? (Iov 31, 31).

73. Crezi, oare, că fără rost a poruncit Pavel ca aceluia care nu se pricepe să-şi chivernisească propria sa casă să nu i se īncredinţeze nici conducerea Bisericii? (1 Timotei 3, 4-5).

Spune, deci, copilului: „Dacă vei vedea că un servitor ţi-a pierdut creionul sau ţi-a stricat pana de scris, nu te mīnia, nici nu insulta şi nici nu īnjura; dimpotrivă, fii iertător, potoleşte-te repede. Dacă te vei īnvăţa să suporţi fără supărări pagube mici, vei suporta şi pe cele mari, cīnd ai să pierzi cureaua de la tăbliţă sau lănţişorul de aramă.”

Copiii sīnt tare supărăcioşi cīnd pierd astfel de mărunţişuri şi şi-ar da mai degrabă viaţa decīt să lase nepedepsite asemenea pierderi. Atunci este timpul să īnmoi asprimea mīniei lui. Fii īncredinţat că dacă va fi liniştit şi blīnd faţă de aceste pagube, cīnd va fi bărbat va suporta cu uşurinţă orice pagubă. Dacă va avea copilul plăcuţa lucrată frumos din lemn foarte curată şi fără nici o pată, iar līngă ea lănţişoare de aramă şi creioane strălucitoare ca şi argintul şi alte obiecte de acestea copilăreşti şi dacă le va pierde sau le va strica servitorul care-l īnsoţeşte, iar copilul nu se va supăra, nici nu se va mīnia, a dat dovadă de cea mai mare īnţelepciune. Să nu-i cumperi īndată lucrurile pierdute sau stricate, ca nu cumva să se stingă dorinţa prin īnlocuirea obiectelor. Dimpotrivă, atunci să-i īnlocuieşti ceea ce l-a supărat, cīnd vei vedea că nu le mai doreşte şi nici nu mai suferă din pricina lor.

74. Nu este vorba aici de lucruri mici, ci sīnt lucruri care ţin de orīnduirea īntregii lumi. Īnvaţă-l să dea precădere fratelui mai mic, dacă are; de nu are frate, servitorului. Şi acesta este un semn de cea mai mare īnţelegere.

75. Īnmuiaţi prin aceste mijloace mīnia copilului, ca să dea naştere la gīnduri potolite şi blīnde. Dacă nu simte dezgust de nimeni, dacă suportă paguba, dacă n-are nevoie să fie servit, dacă nu se revoltă cīnd altul este cinstit şi preţuit, cum poate să se mai mīnie?

76. Este timpul să ne ocupăm de poftă. Aici şi castitatea, şi vătămarea sīnt duble. Poţi să te strici pe tine sau pe alţii; poţi să fii tu īnsuţi cast sau să faci ca alţii să fie caşti. Sīnt de părere că trebuie ca nici copilul să nu fie corupt de alţii, dar nici el să nu corupă fetele. Doctorii spun că la cincisprezece ani copiii sīnt asaltaţi puternic de poftă. Cum vom īnlănţui această fiară? Ce vom face? Ce frīu să-i punem? Nu cunosc altul decīt cel al gheenei.

77. Mai īntīi să-l īndepărtăm pe copil de vederea şi auzirea a ceva ruşinos. Niciodată un copil să nu se ducă la teatru. Dacă cere să se ducă la teatru, atunci să găsim copii de vīrsta lui care nu se duc la teatru ca, prin puterea exemplului, să-l īndepărtăm de teatru. Nimic nu produce rezultate atīt de importante ca emulaţia. S-o aplicăm īn toate īncercările noastre, dacă este ambiţios copilul. Emulaţia are mai multă putere decīt frica, decīt făgăduinţa şi decīt orice altceva.

78. Să-i procurăm apoi alte distracţii nevătămătoare. Să-l ducem să viziteze pe oamenii sfinţi, pe monahi, să-i dăm putinţa să se odihnească, să-l cinstim cu felurite daruri, pentru ca sufletul să poată suporta lipsa spectacolelor obscene din teatre. Īn locul acelor spectacole, dă-i să citească povestiri plăcute, arată-i livezi, cīmpii şi clădiri frumoase. După ce i-ai dovedit frumuseţea acestora, spune-i:

„O, fiule, spectacolele acelea de teatru nu sīnt pentru oamenii liberi, să vadă femei goale şi să audă cuvinte de ruşine. Făgăduieşte-mi că n-ai să asculţi niciodată vreun cuvīnt urīt şi nici n-ai să vezi ceva ce nu se cade. Dacă-mi faci această făgăduinţă, du-te la teatru. Totuşi, īţi spun, nu-i cu putinţă să nu auzi acolo ceva de ruşine. Cele ce se petrec la teatru nu sīnt vrednice de privit.”

Spunīnd aceste cuvinte, să-l sărutăm, să-l luăm īn braţe, să-l strīngem la piept ca să-i arătăm dragostea noastră. Prin toate acestea īl īnmuiem.

79. Ce alte mijloace să mai īntrebuinţăm? După cum am spus mai sus, să nu se apropie de nici o fată şi nici să-l servească vreo fată, ci o servitoare īnaintată īn vīrstă, o femeie bătrīnă. Vorbeşte-i de Īmpărăţia Cerurilor. Dă-i exemple de oameni, atīt dintre păgīni, cīt şi dintre creştini, care au strălucit prin castitate. Umple-i necontenit urechile cu astfel de exemple. Iar dacă avem şi servitori care trăiesc īn castitate, să-i dăm şi pe ei de exemplu. Pentru că-i ruşinos ca un servitor să fie cast, iar fiul stăpīnului nu.

Mai avem īncă un leac. Care? Să-l deprindem să postească; dacă nu totdeauna, cel puţin de două ori pe săptămīnă: miercurea şi vinerea. Să se ducă la biserică. Iar seara, cīnd iese lumea de la teatru, tatăl să-şi ia copilul de mīnă şi să-i arate pe cei ce ies din teatru; să deplīngă pe bătrīnii ce vin la teatru, că sīnt mai lipsiţi de īnţelepciune decīt tinerii şi să aducă mustrare şi tinerilor că s-au dus acolo ca să se aprindă. Şi să īntrebe pe copil: „Ce-au cīştigat toţi aceştia? Nimic altceva decīt ruşine, insultă şi dispreţ.” Nu este puţin lucru pentru păstrarea castităţii copilului īndepărtarea lui de la auzirea şi vederea acestor spectacole ruşinoase.

80. Mai este īncă şi alt mijloc de a păstra cast pe copil. Să fie īnvăţat să se roage cu multă rīvnă şi umilinţă. Copilul va primi aceste poveţe pentru că prin firea sa el este pătrunzător şi are sufletul treaz. Īn istoria Vechiului Testament găsim multe exemple de genul acesta, spre exemplu: Daniel, Iosif. Să nu-mi spui că Iosif avea şaptesprezece ani cīnd se ruga (Facerea 37, 2), ci gīndeşte-te că mult mai īnainte şi mai mult decīt fraţii săi a cucerit inima tatălui prin cuvioşia sa (Facerea 37, 3). Iacov nu era fratele cel mai tīnăr (Facerea 28, 11-22)? Dar Ieremia (Ieremia 1, 6-7)? Dar Daniel, nu era de doisprezece ani (Daniel 1, 4-17)? Dar Solomon, nu era şi el de doisprezece ani cīnd a īndreptat spre Dumnezeu acea minunată rugăciune (3 Regi 3, 6-7)? Dar Samuel nu l-a īnvăţat cīnd era tīnăr pe propriul lui dascăl (1 Regi 3, 1-20)? Prin urmare, să nu deznădăjduim. Dacă are cineva un suflet lipsit de maturitate, nu acceptă rugăciunea; vīrsta copilăriei, īnsă, o primeşte pe aceasta. Să fie īnvăţat deci copilul să se roage cu multă umilinţă şi să ia parte la privegherile de noapte atīt cīt poate. Īn general, īndemnăm să se formeze īn copil caracterul unui bărbat sfīnt. Īntr-adevăr, cel care nu se jură, cel care nu se sileşte să ocărască atunci cīnd este ocărīt, cel care nu insultă, care nu duşmăneşte, cel care posteşte şi se roagă, cel care are atītea calităţi, acela are destule ajutoare pentru a păzi fecioria.

81. Cīnd vine timpul să intre īn viaţă, īnsoară-l numaidecīt. Nu aştepta să facă armata sau să capete vreo slujbă. Nu amīna căsătoria lui pīnă atunci. Ci mai īntīi educă-i sufletul şi după aceea īngrijeşte-te de măririle lumeşti. Crezi că e de puţin folos căsătoriei ca să se īnsoare neprihănit cu o fecioară? Este de mare folos nu numai pentru castitatea tīnărului, dar şi pentru castitatea soţiei. Nu va fi, oare, atunci mai ales dragostea lor mai curată? Dar ceea ce este mai mult este faptul că Dumnezeu va fi cu mai multă īndurare faţă de această căsătorie şi o va umple de nenumărate binecuvīntări, cīnd soţii vor trăi aşa cum El a poruncit. Dumnezeu va face ca bărbatul să aibă necontenit īn inima sa dragoste de soţia lui şi să fie atīt de stăpīnit de această dragoste, īncīt să nu se mai uite la altă femeie.

82. Cīnd īi vei lăuda copilului tău pe fată pentru frumuseţea ei, pentru modestia şi pentru virtutea ei sau pentru alte calităţi ale ei, adaugă şi aceste cuvinte:

„Nu va vrea să se căsătorească cu tine cīnd va afla că duci o viaţă stricată, cīnd va afla că eşti un trīndav.”

Cīnd tīnărul va auzi aceste cuvinte, īşi va da toată silinţa să se īndrepte, ca şi cum l-ar ameninţa cea mai mare primejdie. Căci dacă dragostea a silit pe acel sfīnt logodnic, pe Iacov, chiar fiind insultat, să slujească şapte ani, mai exact paisprezece ani (Facerea 29, 18-30), cu atīt mai mult noi.

Spune-i tīnărului: „Toţi cei ai logodnicii tale: tatăl, mama, slugile, vecinii, prietenii īţi observă purtarea şi toţi i-o aduc la cunoştinţă logodnicei tale.”

Leagă-l cu lanţul acesta, lanţ care-l face să fie cast. Dacă nu e cu putinţă ca de la īnceput să aibă soţie, totuşi, de la īnceput să aibă logodnică, spre a-l ambiţiona să fie bun şi cinstit. Acesta este un mijloc destul de puternic spre a-l īndepărta de orice viciu.

83. Este şi un alt mijloc de a păzi castitatea. Să vadă des pe īnainte-stătătorul Bisericii şi să audă din gura lui laude, iar tatăl să-şi arate bucuria cīnd fiul lui este lăudat īnaintea multor oameni. Fetele să se ruşineze şi să aibă respect faţă de el cīnd īl văd. Prin urmare, īi vor da lui mult ajutor pentru păstrarea castităţii: povestirile folositoare, frica şi făgăduinţele tatălui, iar, pe līngă acestea, răsplata ce o are de la Dumnezeu şi marile bunătăţi de care se vor bucura cei ce au trăit īn castitate.

84. Vorbeşte-i īncă şi despre bunul nume pe care poate să-l aibă īn armată şi īn societate. Mai presus de toate, vorbeşte-i necontenit cu dispreţ de desfrīnare şi laudă mult castitatea. Toate acestea sīnt īndestulătoare ca să pună stăpīnire pe sufletul copilului. Cu astfel de īnvăţături sufletul lui va da naştere gīndurilor curate.

85. Ne-a mai rămas īncă ceva. Să mergem la stăpīnul tuturor cetăţenilor noştri, la cel care īi conduce pe toţi. Care este acesta? Īnţelepciunea. Aici e nevoie de multă osteneală spre a-l face pe copil īnţelept şi a alunga din sufletul lui orice necunoştinţă. Mai ales aceasta este partea cea mai īnsemnată şi cea mai minunată a filosofiei, de a cunoaşte dogmele despre Dumnezeu, despre toate bunurile ce sīnt depozitate īn acestea, despre gheenă, despre Īmpărăţia Cerurilor. Īnceputul īnţelepciunii este frica de Domnul (Pilde 1, 7).

86. Să sădim, deci, īn sufletul copilului această īnţelepciune şi să i-o īntărim ca să cunoască bine valoarea lucrurilor omeneşti: ce este bogăţia, slava, puterea, ca să ajungă īn stare să le dispreţuiască şi să dorească bunurile cele mai mari. Să-i amintim mereu cuvintele acestea sfătuitoare: „Fiule, teme-te de Dumnezeu şi de nimeni altul!”

87. Īntemeiat pe aceste īnvăţături, copilul va ajunge un bărbat īnţelept şi plin de har. Nimic nu īnnebuneşte atīt pe un om ca īmpātimirea după bogăţie, mărire şi putere. Ca să fii īnţelept, e de ajuns să te temi de Dumnezeu şi să ai o judecată conformă cu adevărul asupra lucrurilor omeneşti. Culmea īnţelepciunii constă īn a nu fi īncīntat de lucruri copilăreşti. Īnvaţă-ţi copilul să nu pună nici un preţ pe bani, nici pe slava omenească, nici numai pe viaţa de aici. Dacă va avea astfel de gīnduri, va fi un īnţelept. Dacă-l vom īnzestra pe copil cu astfel de deprinderi, gīndeşte-te ce mare dar va fi el pentru mireasa lui.

88. Să nu facem nunta fiului nostru cu lăutari, cu chitare şi cu dans, căci ar fi curată nebunie să fie ruşinat un astfel de mire cu astfel de lucruri. Dimpotrivă, să chemăm la nuntă pe Hristos. Mirele este vrednic de Hristos. Să chemăm pe ucenicii lui Hristos, pe preoţi. Dacă vom face aşa, toate īi vor merge mirelui foarte bine. Va īnvăţa şi el să crească pe copiii lui cum a fost crescut şi el; aceia, la rīndul lor, pe copiii lor, şi astfel vor forma un lanţ de aur.

89. Să facem aşa, ca fiul nostru să se ocupe şi cu treburile obşteşti ale statului, cele potrivite puterii lui şi care nu implică păcate. Dacă vrea să se facă militar, dacă vrea să se facă avocat sau orice altceva, īnvaţă-l să nu-şi cīştige existenţa īn chip ruşinos.

90. Mama să caute să-şi crească fiica īn acelaşi chip, să īndepărteze de fata ei luxul, podoaba şi toate celelalte lucruri cu care se īmpodobesc femeile stricate. Īn afară de aceasta, să stabileşti o lege generală ca să īndepărtezi, atīt pe tīnăr, cīt şi pe fată, de lux şi de beţie. Şi acest lucru este de mare ajutor pentru păzirea castităţii. Pe tineri īi ispiteşte pofta trupească, iar pe fete, dragostea de podoabe şi uşurătatea. Să căutăm să stīrpim toate aceste porniri.

Crescīnd astfel de atleţi, vom putea să plăcem lui Dumnezeu ca să putem şi noi, şi copiii noştri, să dobīndim bunătăţile făgăduite celor ce-L iubesc pe El, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos. a Căruia, īmpreună cu Tatăl şi cu Sfīntul Duh este slava, puterea, cinstea, acum şi pururea şi īn vecii vecilor. Amin.

Bibliografie: Sfīntul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 2001


CUVĪNTUL SFĪNTULUI IOAN GURĂ DE AUR, LA 1 IANUARIE, LA TĂIEREA ĪMPREJUR A DOMNULUI (Luca 2, 51) - DESPRE CREŞTEREA COPIILOR

Cīnd Apostolul vorbeşte despre īnsuşirile cele bune ale unei văduve, aminteşte mai īntīi de toate că ea trebuie să fi crescut copii (1 Timotei 5, 9-10). Cuvīntul creştere, īnsă, el nu-l ia īntr-un īnţeles obştesc, de jos, precum mulţi īnţeleg aceasta, că adică văduva nu trebuie să fi lăsat copiii săi să moară de foame. Chiar singură puterea firii unei mame nu ar fi īngăduit aceasta şi, de aceea, nu este trebuinţă de vreo lege ca văduva să nu lase copiii săi flămīnzi. Apostolul vorbeşte aici despre creşterea cea īngrijită īntru cucernicie şi dreptate. Iar mamele care nu cresc aşa pe copiii lor sīnt mai rele decīt cele ce īşi omoară copiii. Aceasta trebuie să se zică nu numai femeilor, ci şi bărbaţilor. Mulţi părinţi īşi dau toată truda ce se poate gīndi pentru ca să agonisească fiului lor un cal bun, o casă frumoasă, o moşie preţioasă, iar pentru ca să dobīndească el un suflet nobil şi un simţămīnt cucernic nu se īngrijesc cīt de puţin. Şi tocmai aceasta aduce toată lumea īn neorīnduială, că noi nu creştem pe copiii noştri după cuviinţă şi ne īngrijim numai pentru averea lor, nu pentru sufletele lor. Aceasta īnvederat este cea mai mare nebunie. Căci fie averea cīt de mare şi cīt de īnsemnată, dacă acela care are să o moştenească nu este īmbunătăţit şi drept, ea trebuie a se socoti ca şi pierdută; ba īncă unui astfel de om averea sa īi este chiar de stricare şi īl duce īncă mai sigur şi mai adīnc īn iad. Dimpotrivă, dacă sufletul este nobil şi īmbunătăţit, el, şi sărac fiind, va fi norocit.

De aceea noi trebuie să ne īngrijim la aceea de a nu-i face bogaţi īn aur, argint şi īn alte lucruri de asemenea, ci ca să fie foarte bogaţi īn cucernicie, īn dreptate şi īn fapta cea bună, să nu aibă multe trebuinţe şi să nu umble cu ardoare după bunurile şi după plăcerile cele pămīnteşti. Trebuie să fim cu băgare de seamă asupra ieşirii şi intrării lor, asupra purtării şi umbletelor şi asupra societăţii lor, ştiind că cine este leneş īntru aceasta nu are a nădăjdui iertarea de la Dumnezeu. Dacă īngrijirea de mīntuirea altor oameni este una dintre cele mai mari datorii ale noastre, precum zice Apostolul: nimeni să nu caute folosul său, ci folosul altuia (1 Corinteni 10, 24); cu cīt mai mult fiecare va trebui să fie răspunzător pentru īngrijirea de mīntuirea copiilor săi? Dumnezeu va zice către fiecare tată de familie: „Nu am dat Eu copilul dintru īnceput īn casa ta? Nu te-am pus Eu pe tine īnvăţător, crescător, īngrijitor şi stăpīn al lui? Nu am pus Eu īn mīinile tale toată puterea asupra lui? Cīnd el era īncă gingaş, ţi l-am dat ţie ca să-l formezi şi să-l orīnduieşti. Ce iertare poţi tu nădăjdui, cīnd pregeţi şi treci cu vederea creşterea lui?”

Sau ce poţi tu, oare, să zici spre dezvinovăţirea ta? Poate că fiul tău este greu de īnfrīnat şi īndărătnic? Dar la aceasta trebuia să gīndeşti īncă de mai īnainte şi cīnd el era īncă mic şi uşor se putea īnfrīna, de atunci să te fi īngrijit a-l īmblīnzi, a-l obişnui la datoriile lui, a-l aduce la orīnduială şi a stīrpi bolile sufletului său. Cīnd ogorul inimii lui era īncă uşor de lucrat, de atunci trebuia tu să smulgi spinii, atunci cīnd ei īn vīrsta cea gingaşă uşor se pot smulge; şi patimile copilului nu s-ar fi făcut, prin lenevirea ta, mai mari şi nebiruite. Pentru aceea zice īnţeleptul Isus Sirah: De ai feciori, īnvaţă-i şi pleacă din pruncie grumazul lor (Isus Sirah 7, 24). Şi Dumnezeu nu numai porunceşte ţie aceasta, ci mai vīrtos te şi ajută El Īnsuşi. Cum şi īn ce chip? Prin aceea că zice: Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa cu moarte să se omoare (Ieşire 21, 16). Vezi tu cum īngrozeşte El pe copii, cum īi īnspăimīntă, cīt de mult īţi īnlesneşte stăpīnirea asupra copiilor?

Iar dacă Dumnezeu pedepseşte cu moarte cutezanţa copiilor contra părinţilor, apoi cum putem noi să ne dezvinovăţim, cīnd am privit cu nepăsare cutezanţa copiilor noştri īmpotriva lui Dumnezeu? Dumnezeu zice fiecărui tată de familie: „Pe fiul care te ocărăşte pe tine īl voi pedepsi cu moarte; iar tu nu voieşti nici măcar cu un cuvīnt să tulburi pe cel ce calcă cu picioarele poruncile Mele? Merită acesta iertare”? Tu vezi cum el cutează īmpotriva Făcătorului său şi nici măcar nu te superi de aceasta, nu-l ameninţi, nu-l pedepseşti, deşi ştii bine că Dumnezeu opreşte astfel de īngăduinţă. Şi Dumnezeu face aceasta nu pentru că o astfel de jignire ar aduce vătămare Īnsuşi Celui Preaīnalt şi neatins, ci pentru ca să mīntuiască pe fiul tău cel păcătos. Iar cel ce este atīt de nebun, īncă se īndīrjeşte īmpotriva lui Dumnezeu, acela īncă şi mai mult va păcătui contra tatălui său şi a propriei lui mīntuiri sufleteşti.

Aşadar să nu fim negrijitori de aceasta, ştiind că copiii, cīnd păzesc cu credinţă datoriile lor către Dumnezeu, īncă şi īn celelalte lucruri ale vieţii dobīndesc norocire şi cinste, fiindcă oricine cinsteşte şi stimează pe un om īmbunătăţit şi bine crescut, fie el oricīt de sărac; pe cīnd pe cel rău şi fără de rīnduială oricine īl īnjură şi īl urăşte, fie el oricīt de bogat. Un fiu bine crescut, īnsă, nu numai la alţii va dobīndi stimă, dar şi īnsuţi ţie, tatălui său, va fi mai iubit, fiindcă la dragostea cea firească se adaugă īncă un alt temei al iubirii, adică fapta cea bună a fiului. Afară de aceasta un astfel de fiu nu numai īţi va fi ţie mai iubit, ci īncă mult mai plăcut şi mai folositor, căci el te va cinsti te va sprijini la bătrīneţile tale. Precum aceia, care sīnt nemulţumitori către Dumnezeu, nu stimează nici pe părinţii lor, tot aşa acei ce cinstesc pe Dumnezeu, arată şi părinţilor lor tot respectul. De aceea pentru ca tu să fii plăcut atīt lui Dumnezeu, cīt şi oamenilor, ca să-ţi găteşti o viaţă norocită şi să scapi de pedeapsă īn viaţa cea viitoare, creşte pe copilul tău cu toată īngrijirea. Iar cum că aceia, care nu cresc pe copiii lor cu īngrijire, deşi ei altminteri ar fi buni şi vrednici, totuşi se pedepsesc greu, aceasta se īnvederează dintr-o istorie veche, pe care eu o voi povesti.

A fost un preot mare īntre iudei, anume Eli (1 Regi 2, 13 şi următoarele). Eli altminteri era vrednic şi bun, īnsă avea doi feciori foarte răi, pe care el nu i-a ţinut īn frīu şi nu i-a domolit sau cel puţin nu făcuse aceasta cu destulă putere şi stăruinţă; căci el ar fi trebuit să-i frīneze, să-i gonească din casa sa şi īn tot chipul să-i pedepsească, pentru ca să-i īndrepteze. Īnsă el numai īi īndemna şi se mulţumea a le da sfaturi blīnde, zicīndu-le: nu faceţi, fiii mei, nu faceţi aşa, că nu bine aud eu de voi (1 Regi 2, 25). Ce zici tu, Eli? Ei au cutezat īmpotriva lui Dumnezeu şi tu īi numeşti „fii ai tăi”? Ei nu vor să mai recunoască pe Făcătorul lor şi tu mărturiseşti īncă īnrudirea ta cu dīnşii? De aceea zice Sfīnta Scriptură: Eli nu a certat pe fiii săi (1 Regi 3, 13). Căci cīnd cineva īndeamnă simplu, aceasta nu este certare, ci trebuie a īntrebuinţa un mijloc aspru şi tare, precum boala cere. Aşadar nu este de ajuns numai a spune copiilor greşalele şi a-i sfătui, ci trebuie a-i şi īnfricoşa, spre a dezrădăcina obiceiurile cele rele de la īnceput.

Īnsă tocmai prin aceea că Eli, deşi īndemna pe fiii săi, īnsă nu cu destulă stăruinţă, precum ar fi trebuit, prin aceea, zic, i-a dat īn mīinile vrăjmaşilor. Ei au căzut īntr-o bătălie contra filistenilor şi fiindcă el n-a putut suferi auzirea despre aceasta, a căzut de pe scaunul său, şi-a frīnt grumazul şi a murit. Vezi, că am avut dreptate cīnd am zis că părinţii care nu-şi cresc copiii şi nu-i ţin īntru cucernicie sīnt adevăraţi omorītori ai copiilor lor? Aşa a fost şi Eli omorītorul fiilor săi. Adică măcar că vrăjmaşii au omorīt pe fiii lui, totuşi el a fost vinovat de moartea lor, căci, prin lenevirea sa īn creşterea lor, el le-a răpit ajutorul lui Dumnezeu şi prin aceasta i-a dat fără pază şi fără apărare omorītorilor lor. Dar el a omorīt nu numai pe fiii săi, ci şi pe sine īnsuşi.

Aceeaşi soartă au īncă şi acum mulţi părinţi. Fiindcă ei nu voiesc să īnfrīneze, nu voiesc să fie aspri şi să tulbure pe copiii lor cei fără de rīnduială şi păcătoşi, ei adeseori sīnt siliţi a privi că aceia pentru nelegiuiri sīnt prinşi, tīrīţi īnaintea scaunului judecăţii, aruncaţi īn temniţă sau chiar şi omorīţi. Căci, dacă tu nu-i pedepseşti, nu-i īndreptezi, atunci se va urma cu dīnşii după legile comune şi se vor pedepsi public. La această nenorocire atunci se adaugă şi ruşinea, căci toţi arată cu degetul pe tatăl, al cărui fiu a luat un asemenea sfirşit, şi īi fac mai cu neputinţă orice ieşire din casă. Căci cu ce ochi poate el să se uite la aceia cu care se īntīlneşte, după ce fiul lui a adus asupra lui o astfel de ruşine, o astfel de nenorocire? De aceea vă poftesc şi vă rog, īngrijiţi bine de copiii voştri şi anume de mīntuirea sufletului lor. Tu, tatăl casei, eşti un dascăl pentru toată casa ta şi Dumnezeu neīncetat trimite la tine īn şcoală pe femeia ta şi pe copiii tăi. Despre femei zice aceasta Apostolul Pavel, cīnd grăieşte: de voiesc ele să se īnveţe ceva, acasă să-şi īntrebe pe bărbaţii lor (1 Corinteni 14, 35); iar despre copii el zice: creşteţi-i īntru īnvăţătura şi certarea Domnului (Efeseni 6, 4). Gīndeşte că tu ai īn casa ta nişte statui de aur, adică copiii tăi, de aceea orīnduieşte-i, cercetează-i īn toate zilele cu băgare de seamă, īmpodobeşte şi formează sufletul lor īn tot chipul. Urmează lui Iov celui cucernic, care, de teamă ca nu cumva fiii lui să fi păcătuit īntru ceva īn inimile lor, aducea jertfă pentru dīnşii şi era foarte luător aminte pentru dīnşii. Urmează īncă şi exemplul patriarhului Avraam. Şi el se īngrijea nu ca să lase fiului său bani şi comori, ci se uita la īmplinirea legii lui Dumnezeu, ca să insufle urmaşilor săi din toate puterile īmplinirea aceleia. Martor pentru această faptă bună a sa este Īnsuşi Dumnezeu, cīnd zice: Ştiu că va porunci fiilor şi urmaşilor săi ca să păzească căile Domnului şi să facă dreptate (Facerea 18, 19). Iar David, cīnd era să moară, a chemat pe fiul său şi īn loc de avere i-a lăsat o sfătuire, pe care el adesea o repeta, adică: dacă tu, fiul meu, vei trăi după legea cea dumnezeiască, nu te va īntīmpina nici o nenorocire, ci toate īţi vor merge cu noroc şi te vei īndulci de mare siguranţă şi linişte. Iar dacă vei pierde sprijinul lui Dumnezeu, nu-ţi va putea folosi īmpărăţia şi toată puterea lumii (3 Regi 2, 1 şi următoarele). Acestea şi altele asemenea i-a vorbit el, deşi nu cu aceste cuvinte.

Deci şi noi, atīt īn viaţă cīt şi la moarte, acestea să vorbim copiilor noştri şi să-i convingem că frica lui Dumnezeu este averea cea mai mare, moştenirea cea mai sigură şi comoara cea mai nepieritoare. Să nu ne zbuciumăm a le lăsa comori trecătoare, ci cucernicia, care este o avere rămīitoare şi durabilă. Unde lipseşte cucernicia, acolo şi averea ce posedă cineva se prăpădeşte īn primejdii şi īn ruşine. Unde, īnsă, este cucernicia, acolo se vor dobīndi şi averile, pe care cineva īncă nu le posedă. Dacă tu vei creşte pe fiul tău īntru fapta cea bună, şi alţii vor creşte tot aşa pe fiii lor, atunci se va forma ca un lanţ, ca un şir de bună purtare care va cuprinde la urmă pe toţi, un şir care se īncepe de la tine şi pentru creşterea cea bună a copiilor īţi va aduce roduri slăvite.

Un copil are trebuinţă de asprime, de supraveghere şi de frică. Aceasta, īnsă, eu nu o zic pentru ca voi să vă purtaţi neprieteneşte cu copiii, ci pentru ca să fiţi mult stimaţi de către dīnşii. Dacă şi femeia trebuie să stimeze pe bărbatul său şi să se teamă de dīnsul, cu cīt mai mult copiii trebuie să se teamă de tatăl lor. Nu-mi răspunde mie că tinereţea nu se poate domoli. Căci dacă Pavel cere o astfel de īngrijire de la o văduvă, cu cīt mai mult o va cere el de la un bărbat? Dacă, īnsă, ea nu ar fi cu putinţă, el desigur nu ar fi recomandat-o. Īnsă toată răutatea copiilor se reazimă pe lenea noastră, căci noi de la īnceput, din vīrsta cea fragedă, nu i-am ţinut īn cucernicie şi īn frica Domnului. Noi ne īngrijim ca ei să capete cultură lumească, să īnveţe lucruri şi afaceri lumeşti, cheltuim bani pentru acestea, rugăm pentru dīnşii pe prietenii noştri şi nu lăsăm nici o cale neīncercată. Dar nu ne īngrijim nicidecum ca ei să fie īn favoare la Īmpăratul Īngerilor. Noi totdeauna le īngăduim a vizita teatrele, dar nu-i silim să se ducă la Biserică. Şi, dacă copilul vine aici de vreo două ori, stă fără nici un folos şi cīştig, numai pentru a-l desfăta. Īnsă nu trebuie să fie aşa, ci precum cīnd īi trimitem la şcoală le cerem socoteală de ceea ce au īnvăţat, tot aşa trebuie să fie şi cīnd īi trimitem la Biserică sau mai vīrtos cīnd īi ducem noi īnşine. Trebuie după aceea a-i īntreba ce au auzit sau au īnvăţat ei aici. Cu chipul acesta īndreptarea copiilor ne va fi foarte uşor şi īndemīnatic. Dacă ei acasă totdeauna ne aud vorbind de faptele cele bune şi īnvăţăm datoriile lor, dacă ei apoi cele ce bagă de seamă aici īn Biserică le unesc cu cele auzite acasă, atunci ei īn curīnd ne vor arăta roadele cele slăvite ale acestei nobile semin­ţii. Dar noi nu facem nimic din toate acestea; datoriile, care sīnt cele mai neapărate, noi le privim ca lucruri lăturalnice şi, dacă cineva ne īndeamnă la ele, noi rīdem de dīnsul. De aceea toate merg pe dos şi de acolo vine că cei ce nu au fost crescuţi de părinţii lor trebuie să fie certaţi de legile civile.

Dar nu simţi tu ruşine şi nu te roşeşti cīnd vezi că judecătorul pedepseşte pe fiul tău şi īl īndreaptă, că el, aşadar, are trebuinţă īncă de cercetare străină, deşi el atīta vreme de la īnceput a fost pe līngă tine? Nu te ascunzi, nu te īnveleşti de ruşine? Spune-mi, mai poţi tu purta numele de tată, cīnd tu ai fost un vīnzător al fiului tău şi nu i-ai dat paza trebuincioasă, ci l-ai lăsat să se piardă prin tot felul de răutate? Cīnd tu vezi pe un om rău că bate pe copilul tău, te superi, te mīnii şi te aprinzi şi năvăleşti asupra făptaşului. Iar cīnd vezi pe satana īn toate zilele rănind şi bătīnd pe copilul tău şi pe duhurile cele rele amăgindu-l la păcat, te uiţi cu nepăsare şi, dormitīnd, nu te superi şi nu cauţi să mīntuieşti copilul tău. Şi aceasta ar fi de cea mai mare trebuinţă, căci păcatul este cel mai rău dintre duhurile cele rele şi cel ce trăieşte īn păcat nu poate să se mīntuiască. Aşadar, pe un fiu păcătos nu trebuie numai a-l plīnge, ci īncă a-l şi pedepsi şi a-l certa, a-l opri şi a-l ţine de frică şi a căuta ca prin tot felul de leacuri să-l vindeci de boala lui cea sufletească. Tu trebuie să urmezi văduvei, despre care zice Pavel: „că a crescut feciori.” Căci marele Apostol nu īndreptează īndemnarea sa numai la văduve, ci la toţi şi sfătuieşte pe toţi oamenii cīnd zice: Creşteţi pe copii īntru īnvăţătura şi cercetarea Domnului (Efeseni 6, 4). Iar aceasta este cea dintīi şi mai mare avere de care părinţii pot īmpărtăşi pe un copil. Amin.

Bibliografie: Sfīntul Ioan Gură de Aur, Predici la duminici şi sărbători, Editura Bunavestire, Bacău, 1997


 

 

 

 

DARUL SFĪNT AL VIEŢII ŞI COMBATEREA PĂCATELOR ĪMPOTRIVA ACESTUIA

Aspecte ale naşterii de prunci īn lumina moralei creştine ortodoxe

Poemul vieţii intrauterine a pruncului, dovada „biologic㔠a intervenţiei divine īn actul procreaţiei.

Minunea zămislirii unui prunc, īn sīnul matern, priveşte poemul şi drama vieţii intrauterine dintre concepere şi implantare (nidaţie). Cu unirea celor două celule germinative, masculină şi feminină, īncepe un proces complicat, de creştere şi dezvoltare, care nu se īncheie pīnă la moartea persoanei respective, mulţi ani mai tīrziu. Fenomenul la care ne referim prezintă o anume dinamică internă. Două pronuclee rezultate, īn acest proces, din cele două celule germinative, cu cīte 23 de cromozomi, se măresc şi-şi pierd membrana. Īn decurs de 12 ore ele se unesc de aşa manieră, īncīt ovulul fertilizat, numit din acest moment „zigot”, (dar persoană umană propriu-zisă), deţine īn mod necesar 23 de perechi de cromozomi, provenite de la cei 2 părinţi, şi astfel se poate dezvolta, descoperindu-se progresiv imaginea unui copil. Puţine fapte din biologie sīnt mai emoţionante şi mai importante īn implicaţii, prezente şi viitoare, cum este prima diviziune a zigotului īn două părţi egale. Prin acest proces, dintr-un singur ovul fertilizat vor rezulta mai multe trilioane de celule ale copilului, de la zămislire şi pīnă īn momentul naşterii. Fiecare celulă fiică este identică, ca atare, īn alcătuirea cromozomială, respectiv īn potenţialul ereditar, cu zigotul originar. Astfel, fiecare celulă a copilului, care se dezvoltă intrauterin, conţine, un număr egal de cromozomi, de la fiecare părinte, şi tocmai aceşti cromozomi sīnt cei care poartă unităţile ereditare, cunoscute şi ele cu denumirea de „gene.” Codul genetic despre care e vorba este, prin originea şi structura lui, individual şi, īn sensul acesta, absolut unic īn īntreaga existenţă. Acest cod mărturiseşte de la sine, dincolo de unicitatea şi individualitatea sa, independenţa copilului faţă de mama īn sīnul căreia a apărut, el fiind o persoană umană propriu-zisă. Tot prin acest cod, īntr-o manieră chiar materială, copilul īşi afirmă dreptul la viaţă conferit lui de către Creator. Prima diviziune a zigotului are loc la aproximativ 36 de ore, iar a doua diviziune este realizată la două zile de la concepere. Īn puţine zile, ajunge la un număr suficient de celule pentru a forma o sferă numit㠄morulă”, īnfăşurată, la rīndul ei, īntr-un īnveliş transparent numit „zonă pellucidă.” E important de subliniat faptul că celulele morulei sīnt integrate funcţional. Ele şi-au pierdut de acum o parte din independenţa lor şi, dacă o celulă ar fi separată de celelalte, nu ar mai putea da naştere altor celule individuale separat. Cīnd numărul celulelor creşte, atunci molecula de pe locul īn care a fost fertilizat ovulul, după aproximativ 3 zile, ajunge, printr-o deschizătură īngustă, īn cavitatea uterină. Această cavitate este, metaforic vorbind, sīnul mamei. Pīnă la implantare īn acest sīn, embrionul īşi trăieşte faza sa numit㠄embriotropă.” Īn cazul că, īn această fază, inter­vin substanţele contragestive hormonale (pilula), se produce aşa-zisa distrugere a „endometrului”, membrana internă a uterului, aducīnd cu sine nimicirea oului (embrionului). Astfel se īmpiedică trecerea la o nouă fază a vieţii umane, cunoscută şi ea sub denumirea de faza „histotropă.” Ultima fază a vieţii embrionului căruia urmează implantarea, respectiv nidaţia, este cea „hematotropă”. Īn care embrionul ajunge a se hrăni cu sīngele mamei.

Este uşor de văzut, urmărind acest poem, că actualul īnceput al vieţii trebuie considerat a fi, īn mod indiscutabil, momentul conceperii. Implantarea este pur şi simplu un alt pas pe drumul stabilit de primul moment al conceperii. Prin urmare, putem afirma că nu īntīmplător au vorbit īn acest sens Sfinţii Părinţi despre concepere ca origine a vieţii umane intrauterine, deşi nu cunoşteau din punct de vedere ştiinţific aproape nimic īn această privinţă. Fără microscoape sau tehnologii moderne, ei cunoşteau prin harul Sfīntului Duh că viaţa īncepe īn momentul miraculos al unirii celor două pronuclee īn procesul fecundaţiei. Marele Vasile, īn numele Sfīntei Biserici, a afirmat categoric necesitatea protecţiei copilului nenăscut, aflat īn diferite etape ale sarcinii, cum este şi aceea „embriotropă”, cea mai expusă primejdiilor proavorţioniste de azi. Īn felul acesta, el declară textual: „Noi nu facem o distincţie precisă īntre un fetus care a fost deja format şi unul care īncă nu a fost format.” Aceste cuvinte, īn zilele noastre, sīnt confirmate ştiinţific, atestīndu-se, cu deplină evidenţă, că viaţa umană īncepe la zămislire şi se continuă pīnă la moarte, fie īn sīnul mamei, fie īn viaţa pe care noi o numim de toate zilele. [...]

Atitudini creştine faţă de contracepţie, īn trecut şi astăzi

Ce ar fi īn realitate o căsătorie a cărei scop e eludat, dacă nu „o formă legală a prostituţiei, o asociere a două pofte trupeşti īnhămate ca să se desfăteze sub oribile aparenţe, īntr-un fel de desfrīu rīnduit şi īngăduit de lume?.” Recunoaştem uşor, īn aceste expresii, cuvintele foarte aspre pe care Fericitul Augustin le adreseaz㠄egoismului carnal.” Numind acest păcat „fraudă reciprocă”, Augustin refuză să-i numească soţi pe complici, deoarece căsătoria nu mai păstrează nimic din adevărata ei menire. „Această cruzime destrăbălată sau destrăbălare crudă ajunge uneori pīnă acolo īncīt caută doctorii pentru sterilitate şi, dacă nu reuşesc, caută să ucidă fătul īncă īn pīntece.” Īn aceşti termeni se pronunţă, īn Răsărit, şi Sfīntul Nicodim Aghioritul, īn „Carte folositoare de suflet.” [...]

Motivele instaurării sterilităţii voluntare şi consecinţele lor

Raţiunile pentru care se căsătoresc oamenii societăţii de astăzi vorbesc de la sine. Oricare pot să fie acestea, numai nu pentru a avea copii şi a realiza scopurile căsătoriei conferite de morala tradiţională. Vanitatea, pofta de īmbogăţire, pentru a asocia două patrimonii, pentru a legitima un copil natural, pentru a pune īn rīnduială o veche legătură, pentru a beneficia de pensii, pentru a pune sfīrşit unei vieţi licenţioase de care cineva se satură, acestea sīnt motivele celor mai multe căsătorii. [...]

Contracepţia premergătoare pruncuciderii

Cercetătorii preocupaţi de problema socială şi morală a avortului, din viaţa modernă, īl tratează ca atare īn cadrul general al sterilităţii voluntare. „Extensiunea practicilor anticoncepţionale este īnsoţită totdeauna de creşterea numărului avorturilor.” Nici nu poate fi altfel. Cīnd din neglijenţă, nebăgare de seamă sau accident, „precauţia” n-a oprit, cum se aştepta transmiterea vieţii, e logic să se caute a se corija greşeala printr-un alt mijloc foarte simplu, devenit aproape inofensiv. [...]

Avortul, păcatul care pătrunde īn visteriile vieţii

A vorbi despre avort īnseamnă a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare păcat pe care īl poate săvīrşi cineva īn lume. La īnceputul creştinismului, trei păcate erau considerate a fi cele mai, grave: apostazia (lepădarea de credinţă, n.n.), uciderea şi desfrīnarea. Avortul pare a fi sinteza acestor trei păcate, şi īncă ceva mai mult. El e ultima pecete a condamnării la dispariţie a iubirii conjugale. [...]

Motivele condamnării avortului de către Biserica Ortodoxă

[...] Venim īn apărarea copilului, din momentul conceperii sale, la această oră, īn care bilanţul unui sfīrşit de secol ne avertizează că, īn societatea noastră de tip european postcreştină şi deplin secularizată, sub auspiciile industriei avortului, crima colectivă s-a generalizat. Īntr-o ţară, bunăoară, cu aproximativ 23 de milioane de locuitori, sīnt omorīţi prin avort peste un milion de copii īn fiecare an. Īn faţa acestei situaţii, creştinii zilelor noastre, nu pot să rămīnă īn expectativă. E momentul să se īntrebe dacă mai există un drept al copilului. După cum este momentul să se ştie ce au ei de făcut, īnainte de a cădea sub osīnda generaţiilor viitoare. Dar, mai īnainte īncă, sub osīnda lui Dumnezeu. [...]

Avortul - opunere vădită la porunca divină a transmiterii vieţii

[...] Avortul este opunerea premeditată şi categorică la porunca divină de transmitere a vieţii. El īnseamnă egoism şi lipsă de dragoste, atac şi boicot īmpotriva vieţii umane. Porunca „să nu ucizi” īşi află temeiul īn dreptul absolut pe care-l are Dumnezeu şi pe care īl conferă vieţii omeneşti ca privilegiu al ei. Justificările medicale, etico-psihologice, social-profesionale ale avortului īn contextul căsătoriei nu sīnt esenţiale. Pentru creştini a ucide este īntotdeauna un rău, oricare ar fi circumstanţele. Chiar şi aşa-zisul caz al unui avort medical, prin care se īncearcă a se justifica posibilitatea salvării mamei, responsabilitatea săvīrşirii acestui act atrage după sine conştiinţa că uciderea rămīne veşnic ucidere. [...]

Cine sīnt vinovaţii crimei privind avortul?

Pentru femeia care a săvīrşit un avort (şi a supravieţuit), mila şi durerea care au urmat acestui act sīnt mult mai dureroase şi mai amare decīt orice pedeapsă care ar putea fi prescrisă de către Biserică. Totuşi, cea mai mare vină īi revine ei. Există preoţi care relatează despre femei care suferă de pe urma avortului şi după numeroase spovedanii şi dezlegări. Datoria Bisericii faţă de aceşti suferinzi sărmani este de a-i aduce la pace cu ei īnşişi şi cu Dumnezeu, curăţindu-i de amăgirea că ar fi nevrednici de iertarea lui Dumnezeu şi de mīntuire. A aduce pacea lui Dumnezeu unei femei astfel vătămate este o muncă duhovnicească, spirituală, de ani de zile. Acesta este fructul amar pentru cea de a doua victimă a avortului - femeia. Totuşi, pe līngă fiecare femeie care a săvīrşit avort, mai există sute, poate mii, care au contribuit la păcatul la suferinţa ei şi la moartea copilului şi care poartă, nu mai puţin decīt femeia (şi uneori mai mult decīt ea), povara vinovăţiei. Şi aceştia dacă sīnt ortodocşi, trebuie să vină īnaintea lui Dumnezeu cel milostiv īn Sfīnta Taină a Spovedaniei, să se căiască şi să nu repete faptele lor păcătoase. Aceştia sīnt: 1. Corpul medical care īndeplineşte procedurile de avort; 2. Corpul social de menţinere a ordinii, ca şi alţi lucrători din cabinetele avorţioniste, care toţi permit ca aceste fapte de ucidere a copiilor şi de desacralizare a femeii să fie săvīrşite īn continuare; 3. Politicienii care au votat legislaţia avorţionistă ca şi cei care sīnt prea timizi, neinteresaţi sau ambiţioşi ca să lupte pentru menţinerea vieţii; 4. Asistenţii sociali care le-au sfătuit pe femei să săvīrşească avort, trimiţīndu-le īn mīinile ucigaşilor; 5. Judecătorii şi avocaţii care folosesc sistemul judiciar pentru a promova avortul un „drept” şi care persecută pe aceia care luptă īmpotriva uciderii celor nenăscuţi; 6. Membrii mass-media care ascund realitatea avortului, spunīnd jumătăţi de adevăr, şi care mint pentru a adormi poporul, astfel ca acesta să accepte avortul ca pe un „drept” şi o „necesitate socială”; 7. Cei care sīnt „ortodocşi” doar duminică dimineaţa, iar īn restul timpului, īn lumea din afara Bisericii, se consider㠄neutri” sau chiar susţinători ai aşa-zisei „proalegeri”, ajutīndu-i cu toate resursele lor pe avocaţii avortului; 8. Cei care sīnt directori de fundaţii, de corporaţii sau de companii şi care susţin cu capital pe puternicii şi influenţii avocaţi ai avortului, cum ar fi „Organizaţia Naţională a Femeilor” din America; 9. Cei care lucrează īn companiile care fabrică uneltele de aspirat, unelte care au unica menire de a-i dezmembra şi ucide pe copii din pīntecele mamei; şi, de asemenea cel care lucrează īn crematoriile īn care sīnt arse trupurile fetuşilor extraşi; 10. Cei ai căror bani şi resurse reproduc prostaglandină şi alte mijloace de promovare a avortului, cum ar fi IUD, apoi a aşa-numitei „pilule de control al naşterilor”, cīt şi pesticidul uman RU-486; 11. Cei care promovează, sfătuiesc, ori/şi efectuează experimente asupra copiilor vii din pīntecele mamelor, ca şi asupra celor care au fost avortaţi pentru a fi folosiţi īn cadrul aşa-numitelor „cercetări pe ţesut fetal”; 12. Cei care lucrează şi/sau susţin cabinetele de „planificare familială”, cabinete care sīnt promotorii şi apărătorii cei mai bogaţi şi mai mari ai avortului din īntreaga lume. Mai mult, este necesar să se descopere dacă cineva susţine o organizaţie, după cīt se pare fără legătură cu avortul, dar care īl sprijină. [...]

Sensul avortului ca deicid

Păcatul avortului provocat este atīt de mare īncīt se poate numi şi deicid, respectiv uciderea lui Dumnezeu. E un mod metaforic de a vorbi, dar profund real. Felul īn care Hristos-Domnul se identifică oarecum cu omul, copil sau adult, ne este descoperit de Mīntuitorul Īnsuşi. Īn pilda judecăţii viitoare pe care a rostit-o īnainte de patima Sa, adresīndu-se celor „de-a stīnga”, destinaţi pedepsei veşnice, El se exprimă astfel: „Atunci va zice şi celor de-a stīnga: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, īn focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi īngerilor lui. Căci flămīnd am fost şi nu Mi-aţi dat să mănīnc; īnsetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol şi nu M-aţi īmbrăcat, bolnav şi īn temniţe şi nu M-aţi cercetat.” Atunci vor răspunde şi ei zicīnd: „Doamne, cīnd Te-am văzut flămīnd, sau īnsetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau īn temniţă şi nu Ţi-am slujit?” El īnsă le va răspunde zicīnd: Adevărat zic vouă: Īntrucīt nu aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut (Matei 25, 41-45). Aceşti (prea mici) sīnt īn primul rīnd copii avortaţi, care nu au avut parte să fie hrăniţi, adăpaţi, adăpostiţi, īmbrăcaţi, īngrijiţi şi cercetaţi cu milă şi cu iubire de mamele lor. Mīntuitorul, după cum vedem, se identifică cu ei. Mama care avortează dovedeşte că-L spulberă pe Dumnezeu din rostul existenţei Sale, nu numai din rostul primei creaţii, ci şi din a celei de-a doua creaţii. Ea ucide copilul de două ori: o dată īmpiedicīndu-l să vadă lumina zilei acesteia, iar a doua oară, lumina vieţii viitoare. Īnvierea lui Hristos este un act de rezidire a lumii īntregi. Toţi oamenii iau parte la această īnviere. Despre īnviere, Hristos Īnsuşi ne spune că El este Cel dintīi născut din morţi. Īnvierea ne descoperă astfel avortul ca fiind deicid. Făcīndu-se īncepător al īnvierii noastre, El a schimbat condiţiile ontologice ale existenţei īn general. Iată cum, cu fiecare copil care se naşte, se naşte īntr-un fel Hristos Domnul, de aceea şi mamele care-şi ucid copiii īl ucid pe Hristos īn fiecare din aceştia. [...]

Combaterea avortului propriu-zis

Asupra avortului voluntar cade, īn morala ortodoxă, cea mai grea osīndă, a īmpiedicării vieţii. După cum am văzut īn alineatele anterioare, viaţa copilului īncepe din clipa īn care e conceput. Īn momentul tainic al zămislirii, Dumnezeu īi creează sufletul nemuritor. Avortul este ucidere, crimă, genocid şi deicid. Este o ucidere, şi īncă o ucidere cu premeditare. Este o crimă, cu atīt mai vinovată cu cīt ia dreptul la viaţă unei fiinţe omeneşti, īnainte de a se bucura de ea şi de a se īnvrednici de Sfīntul Botez. Este un genocid, pentru că o dată cu o viaţă nimicită, se distrug şi vieţile urmaşilor posibili ai persoanei ce se cuvine a se bucura de ea, adică a unui neam. Este deicid, pentru că odată cu sīngele copilului se vars㠄Sīngele” lui Hristos (e vorba despre o identitate mistică dintre sīngele copilului şi „Sīngele” lui Hristos, pe care o aflăm la Matei 25, 32-46: īntrucīt nu aţi făcut unuia dintre aceştia, nici Mie nu Mi-aţi făcut, (v. 45). Sfinţii Părinţi, chiar de ar fi să-i numim doar pe Grigorie Teologul, Maxim Mărturisitorul, Atanasie Sinaitul, condamnă īn unanimitate avortul provocat, declarīndu-l drept ucidere, deicid. Īn Canonul 2 al Sfīntului Vasile se precizează: „Cea care leapădă fătul cu voie este supusă judecăţii pentru ucidere.” Canoanele 91 Trulan, 21 Ancira, 2 al marelui Vasile consideră doar un pogorămīnt oprirea femeii vinovate de săvīrşirea avortului, la 10 ani de la Cele Sfīnte. Altfel, oprirea ar fi pe viaţă, potrivit hotărīrii canonice a Sinodului de la Elvira. Aceleaşi canoane, şi pentru complici. De asemenea, Canoanele 5 al Sfīntului Grigorie de Nyssa, 13 şi 55 ale Sfīntului Vasile caterisesc pe preoţii care sīnt vinovaţi de complicitate cu cei ce săvīrşesc crima de avort, fie dezlegīnd pe cei ce nu au conştiinţa păcatului la măsura gravităţii lui, īn scaunul Mărturisirii, fie că sīnt vinovaţi ei īnşişi de această crimă comisă īn propriile lor familii. [...]

Sensul „planificării familiale”

[...] Aşa-zisul drept de alegere al mamei nu este altul decīt dreptul aceleiaşi femei, cel mai rece dintre monştri, după o expresie a lui Nietzsche, de a săvīrşi o crimă, pruncuciderea prin avort. De data aceasta, crima pe care poate să o săvīrşească o mamă ajunge să se constituie drept o crimă perpetuă, tocmai prin folosirea pilulei. Pilula anovolatorie nu este numai o armă contraceptivă, ci, īn speţă, una contragestivă. Deşi posibilitate īntreruperii sarcinii īntre concepere şi implantare părea, cu puţin timp īnainte, aproape imposibilă, acţiunea fiind redusă la o intervenţie chirurgicală, dezvoltarea industriei şi piaţa planificată a pilulelor, a schimbat completamente situaţia. Pilula ajunge nu doar să prevină conceperea ci şi implantarea embrionului, după ce conceperea a avut loc, iar utilizarea ei să dobīndească o extindere mondială.

Referirea pe care o facem la produsele farmaceutice, de provenienţă hormonale, nu exclude raportarea la celelalte mijloace, care pe alte căi urmăresc aceleaşi efecte. Īn noul cīmp de bătălie īmpotriva copilului, la pilula de „control al naşterii”, care se ia īn doze mici şi care se poate găsi peste tot, acţionīnd ca un mijloc chimic de avort, se adaugă şi comunul IUD - (dispozitivul intrauterin). Totuşi, e de notat că pilula avortivă (RU-486), rămīne arma principală a pruncuciderii, ea nemaiavīnd nici măcar legitimitatea falsă de a preveni conceperea, ci este de-a dreptul un medicament, considerat sigur şi eficient īn execuţia avorturilor. Specificul acestei acţiuni contragestive devine relevant prin aceia că pilula actuală de gen „morning after” a ajuns un medicament de īntrerupere a sarcinii īn funcţie de care femeia nu va mai şti niciodată dacă a fost sau nu īnsărcinată. Este tocmai ceea ce constituie esenţa crimei infantile neīntrerupte. [...]

Bibliografie: Pr. Prof. Ilie Moldovan, Darul sfīnt al vieţii şi combaterea păcatelor īmpotriva acestuia. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romāne, Bucureşti, 1997


MIJLOACE ANTICONCEPŢIONALE

Efecte secundare fatale despre care nu se vorbeşte. Un bilanţ critic din punctul de vedere al unui ginecolog.

Manipularea limbajului

[...] Scoaterea din domeniul criminalităţii a uciderii copiilor īn trupul mamei lor a devenit posibilă prima dată prin limbaj. Un exemplu clasic pentru o astfel de manipulare a limbajului este modificarea paragrafului 218 din Codul Penal pe vremea guvernului social-democrat (SPD) īn Germania. Textul de lege īn speţă, īn vigoare pīnă īn 1974, definea fapta īn următorii termeni:

„O femeie care īşi ucide fătul („Leibesfrucht” īn germană, „rodul trupului”, n.tr.) sau permite altei persoane să o facă, va fi pedepsită.” [110]

Obiectul protecţiei legale īmpotriva acţiunii de ucidere, copilul nenăscut, era numit făt. Spre deosebire de această formulare, norma schimbată de SPD şi valabilă din 1974 ne spune numai că:

„Cel care īntrerupe o sarcină va fi pedepsit.”

Obiectul protecţiei legale, copilul nenăscut, nu mai este desemnat; este īncriminată numai o intervenţie asupra corpului femeii! O flagrantă manipulare verbală. Īn baza cunoştinţelor moderne de embriologie umană, prescripţia legală ar fi trebuit să sune cam aşa: „Cel care ucide un copil nenăscut īn trupul mamei va fi pedepsit. Noul om īncepe din momentul fecundării” [...]

MIJLOACE CONTRACEPTIVE ARTIFICIALE

Deosebim cinci mari grupe de astfel de mijloace:

1. Spirala (sterilet n.n.) sau IUD (Intra-Uterin-Device)

Există deja de la īnceputul secolului 20. Pe vremea aceea se fabrica din ceramică. Din cauza unor experienţe neplăcute s-a renunţat, dar īn perioada contemporană, noile materiale sintetice ar putea-o readuce masiv īn uz.

„Spirala este īn primul rīnd un mijloc avortiv timpuriu”. Prin producerea intenţionată a unei congestii de iritaţie īn ţesutul conjunctiv uterin, implantarea embrionului este īmpiedicată şi acesta moare. Rolul spermicid al cuprului īnglobat īn materialul spiralei moderne nu schimbă hotărītor acest mecanism de funcţionare. Tot atīt de puţin convingătoare este şi descrierea mai recentă a spiralei care pretinde că IUD pur şi simplu ar īmpiedica realizarea fecundării.

Efecte secundare

Cele mai importante sīnt, aici, infecţiile, mai ales īn zona trompelor uterine, ceea ce conduce adesea la īnchiderea lor şi deci la sterilitate. Datorită acestor infecţii apare un mare pericol de sarcină extrauterină (de 10 ori mai frecventă decīt la femeile fără spirală) şi sarcină ovariană (de 4 ori mai frecventă). Prin urmare, implantarea unui IUD la o nulipară este, din punctul de vedere al ginecologiei academice, un procedeu greşit profesional. Un alt efect sīnt perforaţii ale uterului, īnsoţite de pericolul rănirii peretelui intestinului, de exemplu. Sīngerările şi durerile sīnt alte posibile efecte secundare.

Īn SUA, din cauza acestor factori de risc, se află īn curs circa 2500 procese de responsabilitate personală, implicīnd pretenţii la daune de ordinul a miliarde de dolari. Din această cauză, din anul 1987, IUD a fost retras de pe piaţă īn SUA. Industria farmaceutică a avut această iniţiativă chiar īnainte de a se fi pronunţat interdicţia FDA (Food and Drug Administration). Această abilă mişcare de şah a avut drept scop asigurarea posibilităţii de a produce īn continuare spirale pentru export īn alte ţări. Verdictul FDA ar fi provocat mari dificultăţi pentru continuarea exportării produsului. Şi īn acest caz putem constata un spectru larg de efecte colaterale, pe de o parte, iar pe de alta, efectul de avort timpuriu, cu aspecte etice care nu pot fi trecute cu vederea.

2. Condom-ul sau prezervativul

A fost mult timp criticat şi respins. I s-a atribuit un foarte ridicat coeficient de eşecuri īn evitarea sarcinii. Abia odată cu masiva răspīndire a Sindromului Imuno-Deficienţei Umane Dobīndite (SIDA) a reintrat brusc īn uz, propagat de stat cu milioane luate din veniturile din impozite, deşi ar trebui să se recunoască un coeficient foarte ridicat de eşecuri şi īn evitarea propagării SIDA.

Astfel, medicul ginecolog Prinz, din Munchen, a stabilit prin calcule statistice [92] că - la un index Pearl de 5 - 100 bărbaţi infectaţi cu SIDA infectează anual 35 de femei, dacă aceştia utilizează īn exclusivitate prezervativul. Īl putem asemăna cu ruleta rusească. Este deci clară iresponsabilitatea celor care susţin prezervativul ca o protecţie īmpotriva SIDA: se trece alături de miezul problemei şi trebuie să o numim o adevărată īnşelătorie periculoasă.

3. Spermicide sub forma de supozitoare, săruri, alifii, spray-uri, tampoane

Acestea sīnt substanţe chimice destinate uciderii spermatozoizilor. Īncertitudinea īmpiedicării fecundării prin acest procedeu nu este nevoie să mai fie scoasă īn evidenţă. Vom semnala doar o informaţie recentă, furnizată de Societatea Central-Europeană pentru Medicina Reproducerii, de Societatea Elveţiană pentru Planificarea Familiei şi de Societatea Elveţiană pentru Sterilitate şi Fertilitate īn cadrul unei sesiuni de perfecţionare care a avut loc īn ianuarie 1989 la Schaffhausen: Toate sărurile, alifiile, spary-urile, tampoanele, supozitoarele anticoncepţionale conţinīnd monoxidol-9 nu produc doar reducerea mobilităţii spermatozoizilor şi a funcţiei lor acroseminale, ci au ca efect şi o „decondensare a nucleului lor celular.” Se pot produce leziuni moleculare īn spermatozoizi şi modificări ale structurii ADN. Īn cazul unei fecundări, acestea conduc la malformaţii ale zigotului. Pīnă īn prezent nu s-au semnalat, totuşi, naşteri cu malformaţii, pentru că. oricum, embrionii astfel apăruţi se elimină de regulă prin avort timpuriu. Aşadar, şi īn acest caz ne aflăm īn faţa unui efect avortiv, care nu fusese identificat ca atare pīnă īn prezent.

4. Sterilizarea bărbatului şi a femeii

Este cunoscută de mult timp. Se realizează pe cale chirurgicală, deseori fără o indicaţie medicală, şi constituie un mijloc radical de evitare a sarcinii. Există două tehnici operaţionale: laparotomia, deschiderea cavităţii abdominale, şi laparoscopia, intervenţie realizată prin examinarea vizuală a cavităţii abdominale. Penetrarea cu succes a abdomenului este asigurată īn mare măsură de tehnica nouă a laparoscopiei, care face superfluă laparotomia.

Efecte secundare

Intervenţia nu este lipsită de riscuri şi aceasta mai ales īn cazul femeilor, la care este necesară anestezia totală şi deschiderea abdomenului, indiferent de metoda adoptată pentru sterilizare. Pericole deosebite prezintă sterilizarea tubelor prin laparoscopie; dubla introducere a acestora īn abdomen, fără control vizual, orbeşte, poate produce, de exemplu, răniri ale vezicii urinare, intestinelor şi pe traiectul vaselor sangvine etc. [...]

Urmări pe termen lung ale sterilizării

Sarcini extrauterine: Acestea survin īn urma unor eşecuri īn sterilizare. Diferite studii indică procente variind īntre 13, 6 şi 90% din ca­zuri. Sarcina extrauterină după sterilizare tubulară este o complicaţie foarte gravă şi constituie cauza a circa 10% din cazurile de deces a mamei. [...]

5. Efectul depresiv asupra ovulaţiei şi cel de avort timpuriu exercitat de pilula anti-baby

[...] „Pilula”, este un preparat hormonal chimic, prin care se intervine intenţionat īn ciclul natural de reglare hormonală a corpului feminin, deco­nec­tīndu-l de la ritmul natural, cu efecte importante asupra īntregului or­ganism. Acest tip de produse chimice face parte din „clasa steroizilor” (de care aparţin şi preparatele cu cortizon), cu toate avantajele şi dezavantajele lor.

Prin hormonii artificiali, pilula anti-baby are efect asupra mai multor organe din corpul feminin, fie īmpiedicīnd sarcina, fie provocīnd avort timpuriu:

- asupra ovarelor, īmpiedicīnd eliberarea ovulelor (inhibitor al ovulaţiei);

- asupra consistenţei mucozităţii cervixului īn colul uterin, īngroşīnd mucusul şi astfel īngreuind sau chiar īmpiedicīnd īnaintarea spermatozoizilor spre uter şi trompele uterine;

- asupra ţesutului mucoasei uterului, astfel īncīt implantarea vitală a ovulului fecundat īn acest ţesut nu mai poate avea loc şi ovulul fecundat (fătul n. n.) moare (inhibarea implantării, deci efect de avort timpuriu);

- asupra trompelor uterine, īn sensul că ovulul fecundat (fătul n. n.) este transportat atīt de lent, īncīt nu mai ajunge la timp la implantarea salvatoare şi piere (factorul tubar, tot efect de avort timpuriu). [...]

Diverşi autori indică īn literatura de specialitate efectul de īmpiedicare a implantării ovulului exercitat de pilulă:

Mutscheler, de exemplu, scrie īn al său „Manual de farmacologie” [73]: „Anticoncepţionalele orale, chiar dacă se mai produce ovulaţia, īmpiedică totuşi implantarea ovulului (īntrucīt īncetează activitatea normală a endometrului).”

De asemenea, Häussler [32], directorul celei de-a doua clinici universitare de ginecologie din Munchen, prof. dr. R. Fikentscher afirma īn referatul său „[...] că la aşa numiţii inhibitori ai ovulaţiei efectul de īmpiedicare a ovulaţiei nu se realizează īntotdeauna şi īn circa 7% din cazuri au loc ovulaţii (Goldzieher, Mears şi Gual). Dar īncă de atunci, din 10 decembrie 1967, prof. Fikentscher mergea cu raţionamentul mai departe: „Nu este potrivit să se considere tratamentul medical hormonal drept un inhibitor al ovulaţiei, ci drept o potenţială īmpiedicare a implantării.”

Reprezentanţii unei mari firme producătoare de hormoni admiteau deja īn cadrul unui simpozion medical din 1967 că la administrarea de inhibitori ai ovulaţiei au loc pīnă la 67% emiteri de ovule şi că este deci posibilă fecundarea, dar īn continuarea procesului va fi, de regulă, īmpiedicată implantarea ovulului fertilizat īn uter. [32]

Hauser, Lucerna, spunea īn 1974 [33] că expresia „inhibitor al ovulaţiei” „nu este o formulă īntru totul corect㔠din cauza celor 7% produceri totuşi posibile de ovule.

Īn acelaşi sens, s-a pronunţat şi Haller, din Gottingen [30]: „Folosirea termenului de substanţe care īmpiedică ovulaţia pentru preparatele aflate īn comerţ poate fi contestată īn ceea ce priveşte rigurozitatea ei.”

Beller, Munster, 1979/80 [5]: „Efectul avortiv al pilulei - pilula şi IUD = avortive timpurii.”

Īn acelaşi sens şi Centrala Federală pentru Cercetare īn Domeniul Sănătăţii din Koln (80): „Īnhibitor al ovulaţiei care īmpiedică implantarea.”

Taubert şi Kuhl, īn cartea lor „Contracepţie cu hormoni” (1980) [125] : „Efectul de īmpiedicare a implantării al aproape tuturor pilulelor.”

Īn revista „Der informierte Arzt” („Medicul informat”) din 1987 [142]: „D-na prof. Marianne Mall-Häfeli din Basel este convinsă că blocarea axei hipotalamo-hipofizare īn tratamentul cu micropilula este de o foarte mare importanţă. Atunci cīnd se administrează pilule īn dozaje īnalte, datorită blocării acestei axe funcţionale, ovarul intră īntr-o stare de imobilism; această presiune este mai redusă īn cazul preparatelor cu dozaje mici. Dar īntrucīt efectul anticoncepţionalelor orale este multifactorial, siguranţa tratamentului nu are de suferit datorită acestei schimbări. Totuşi, datorită blocajului mai mic se poate ajunge la o creştere foliculară īn ovar şi, īn continuare, la o producere endogenă de estrogen. Această relativă hiperestrogenemie se exprimă fiziologic la pubertate şi premenopauză prin uşoare sīngerări, sīngerări bruşte şi congestii ale sīnilor ca semne clinice. Dacă astfel de simptome apar īn mod persistent la consumatoarea de pilule, D-na prof. Mall-Häfeli este de părere că este indicată trecerea la un preparat cu progestageni mai puternic inhibitori.” Şi aici se face referire la efectul multifactorial, deci la īmpiedicarea implantării şi la factorul tubar; factorul cervical nu arată direct efectul avut īn vedere iniţial. La acest efect multifactorial se fac referiri īn mod repetat şi īn alte publicaţii recente.

Este de asemenea interesant că īn SUA, la Congresul Federaţiei Naţionale a Avortului (NAF - National Avortion Federation) din 1985 [74], cu ocazia discuţiilor asupra planificării familiei s-a ajuns la următoarea formulă acceptată de Congres: „Make no mistake, the pili and IUD are avortive” („Nu vă faceţi iluzii. Pilula şi spirala (steriletul n. n.) sīnt avortive”). [...]

6. Un alt efect ucigător al pilulei cu hormoni artificiali: factorul tubar sau transportul īncetinit al ovulului fecundat īn trompele uterine

Vom prezenta aici teoria conform căreia motilitatea tubului este tulburată de anticoncepţionalele hormonale şi drept urmare este īncetinit transportul embrionului. Īn această privinţă, d-na prof. dr. Mall-Hāfeli, Basel [67]: „Acţiunea pilulei este multifactorială - transportul tubar īncetinit, el singur, conduce la īmbătrīnirea ovulului şi la īmpiedicarea dezvoltării unui embrion viabil, aşa cum am putut constata şi la fertilizările Īn vitro.” Adică, datorită faptului că embrionul are de suportat un transport prea lent prin trompele uterine, el suferă anumite vătămări şi īn momentul cīnd ar trebui să realizeze implantarea nu mai are capacitate vitală şi moare. Efectiv „se usuc㔠pentru că nu ajunge la timp la implantarea care i-ar salva viaţa oferindu-i substanţele hrănitoare necesare dezvoltării. De asemenea şi din Schering - Īnformation [107] : „Estrogenii şi progestagenii influenţează mobilitatea tubelor şi astfel transportul ovulului, īncīt ovulul nu mai ajunge īn timp util la endometru pentru a găsi condiţii favorabile implantării. Īn afară de aceasta, se modifică şi compoziţia secreţiilor tubului şi, drept urmare, maturizarea ovulului.” [...]

Bibliografie: Dr. Rudolf Ehmann (medic primar ginecologie/obstetrică la spitalul cantonal Stans, Elveţia, CH - 6370), īn colaborare cu Otto Doppef. (Articolul de mai sus este textul lărgit şi revăzut al conferinţei susţinute de dr. Rudolf Ehmann pe 22.09.1990 la Dresda, la Congresul internaţional „World Federation of Doctors Who Respect Human Life”)


CUVĪNTUL SFĪNTULUI NICODIM AGHIORITUL - DESPRE VRĂJITORIE

De ce au căzut creştinii īn vrăjitorii

Şi, īntr-adevăr, īntreaga pricină pentru care creştinii au căzut astăzi īn toate relele lucrări ale diavolului şi mai ales īn diferitele vrăjitorii se datorează faptului că nu cercetează cu grijă acele prime făgăduinţe şi īnvoieli pe care le-au dat lui Hristos cīnd au fost botezaţi şi că le-au uitat şi cu desăvīrşire le-au şters din amintirea şi inima lor. Pentru ei au urmat acele īnfricoşătoare cuvinte pe care le-a spus Domnul: anume că, ori de cīte ori necuratul demon iese din om, merge īn locuri secetoase, căutīnd odihnă şi nu găseşte; apoi se īntoarce iarăşi la omul din care a ieşit şi, deoarece găseşte inima lui neocupată, curăţită şi pregătită, ia īmpreună cu el īncă alţi şapte demoni mai vicleni şi intră acolo īnăuntru şi locuieşte şi devin cele de după aceea ale omului aceluia mai rele decīt cele dintīi; „Şi, cīnd duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutīnd odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi īntoarce la casa mea de unde am ieşit; şi ve­nind o găseşte golită, măturată şi īmpodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decīt el şi, intrīnd sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decīt cele dintīi” (Matei 12, 43-45) [...].

Că cei care fac sau cer vrăjitorii se leapădă şi tăgăduiesc pe Hristos şi se īnsoţesc cu diavolul

[...] Toţi, toţi aceştia, pīnă la unul, şi cei care lucrează, şi cei care suferă, şi cei care oferă vrăjitoriile şi talismanele, şi cei care le primesc, toţi devin locaşuri ale lucrării necuratului duh; cei care se leapădă de Hristos şi de credinţa lui Hristos se alătură lui satana şi slujirii lui şi trufiei sale. De unde, prin urmare, toţi sīnt tăgăduitori ai făgăduinţelor pe care le-au dat la Sfīntul Botez, că se vor lepăda de satana şi de orice slujire a lui, că se vor alătura lui Hristos şi credinţei şi cuvintelor Lui. O, ce nenorocire vrednică de plīns! O, ce mare pierzare a creştinilor![...]

Că demonii nu pot să vindece, ci omoară

[...] Aşadar, să nu te īnşeli, creştinule, ci află că nici lupul nu se face vreodată oaie, după proverb, nici diavolul nu se face vreodată doctor; şi că mai uşor poate să īngheţe focul şi să se īncălzească zăpada, decīt să vindece īntr-adevăr diavolul; fiindcă acesta, chiar dacă ar vrea să te vindece, nu poate, deoarece este cu totul neputincios, iar dacă presupunem că poate să te vindece, totuşi nu vrea, deoarece sănătatea omului este un bun, iar diavolul urăşte totdeauna cele bune şi de aceea este numit duşmanul binelui (misokalos). [...]

Că demonii, chiar dacă vindecă trupul cu īngăduinţa lui Dumnezeu, īl īnsănătoşesc ca să omoare sufletul. Pilde ale celor care s-au īmbolnăvit şi nu au chemat vrăjitori

Astfel īncīt fii convins şi crede, frate, că numai Dumnezeu este adevăratul doctor al sufletelor şi al trupurilor, iar vrăjitorii şi demonii nu vindecă cu adevărat, ci īn īnchipuire.

Iar, dacă chiar presupunem că īnsănătoşesc trupul; cu īngăduinţa lui Dumnezeu, totuşi află că īl īnsănătoşesc cu scopul de a omorī sufletul. Cum? Despărţindu-te de credinţa lui Hristos şi tīrīndu-te spre faptul de a-i crede şi de a-i adora pe ei. De aceea, ce folos ai să primeşti, frate, chiar presupunīnd că trupul īţi este īnsănătoşit, trăind astăzi şi murind mīine, dacă, īn schimb, īţi este omorīt sufletul nemuritor? Ce cīştig ai să dobīndeşti dacă aici vei gusta puţină sănătate, iar dincolo vei fi pedepsit veşnic? Ducă-se asemenea sănătate! Ducă-se o astfel de viaţă! Mai bună este moartea de mii de ori decīt aşa o viaţă şi sănătate, precum spune Sfīntul Ioan Gură de Aur: „... căci nu vindecă cu adevărat, de n-ar mai fi! Iar eu chiar de ar fi să spun, umflīnd lucrurile, că, şi dacă tămăduiesc cu adevărat, este mai bine să mori decīt să alergi la duşmanii lui Dumnezeu şi să fii tămăduit īn acest chip. Căci ce folos să fii vindecat la trup, dacă sufletul este pierdut ? Ce cīştig are cineva să dobīndească mīngīieri aici, urmīnd să fie aruncat īn focul nepieritor dincolo?” (Ioan Gură de Aur, Cuvīntul V, Īmpotriva iudeilor). Şi iarăşi spune: „chiar dacă un demon va vindeca, mai mult a vătămat decīt a fost de folos; căci a fost de folos trupului, care, totuşi, puţin mai tīrziu mort, urmează să putrezească, īnsă a vătămat sufletul nemuritor” (Ioan Gură de Aur, Cuvīnt către iudaizanţi). Deoarece diavolul, fraţilor, este un pescar foarte viclean şi pierde o mică momeală ca să prindă un peşte mare, adică se mulţumeşte să vă dea puţină sănătate, numai să vă lipsească de Rai; să vă lungească puţin viaţa, ca să vă pedepsească veşnic. Nu vezi (īţi spune Sfīntul Ioan Gură de Aur) că slăbănogul era de treizeci şi opt de ani īn pat şi, privit cu ură, īşi răbda cu vitejie boala, aşteptīnd ajutorul lui Dumnezeu fără să ceară să-l farmece sau să-i dea talismane ? „Şi nu a alergat astfel la prezicători, nu a mers la descīntători; nu şi-a legat amulete, ci a aşteptat aju­torul de la Dumnezeu” (Sfīntul Ioan Gură de Aur).

Şi tu, creştine, fiindcă ai zăcut bolnav puţine zile, de aceea eşti atīt de nerăbdător şi alergi la vrăjitori şi vrăjitoare? Nu vezi că Lazăr a zăcut īnaintea porţii bogatului, tot timpul vieţii lui, atīt de greu rănit, īncīt, din cauza unei atīt de mari neputinţe, nu putea să alunge nici cīinii, care-i lingeau rănile, şi cu toate acestea a preferat să moară īntr-o asemenea suferinţă decīt să ceară amulete şi farmece? „Dar nu a cerut descīntător, nu şi-a legat amulete... nu a chemat la el vrăjitori” (spune īn acelaşi loc - Īmpotriva iudeilor, Cuvīntul V - Sfīntul Ioan Gură de Aur); şi tu, care, pentru puţină febră, alergi la urītele băbuţe ameţite de băutură, ce iertare vei primi? Nu vezi pe acel viteaz Iov, care, după ce a pierdut şi copiii, şi bunurile, a fost rănit atīt de tare, īncīt peste tot mişunau viermii din toate mădularele lui şi pīine nu putea să mănīnce din cauza duhorii ? Şi, deşi putea să scape de toate aceste īnfiorătoare lucruri prin hulă şi să moară, aşa cum īi spunea femeia lui: „spune orice cuvīnt īmpotriva Domnului şi mori” (Iov 2, 9), totuşi a răbdat cu bărbăţie şi nici un cuvīnt mărunt de hulă nu a scos din gura lui; iar tu de ce ai o atīt de mare nerăbdare şi pentru o foarte mică rană dispreţuieşti şi pe Dumnezeu, şi pe Hristos, şi credinţa, şi pe Sfinţi, şi alergi la duşmanii lui Dumnezeu, la vrăjitori şi demoni, ca să fii tămăduit ? Şi ce scuză poţi să primeşti pentru aceasta, precum īţi spune Sfīntul Ioan Gură de Aur: „Aşadar ce scuză vom avea noi, dacă cei care su­ferim şi răbdăm asemenea lucruri, sau din cauza febrei, ori din cauza rănilor, alergăm la sinagogi şi la vrăjitori şi fermecători, īi chemăm şi la casele noastre” (Ioan Gură de Aur, Īmpotriva iudeilor, Cuvīntul V).

Că vrăjitorii şi vracii, deşi rostesc numele lui Dumnezeu, trebuie īndepărtaţi

Dar spui că acea bătrīnă creştină şi acel vraci creştin, ori de cīte ori fac farmece şi dau amulete, nu spun şi nici nu scriu alte nume īn afară de numele lui Dumnezeu, al lui Hristos, al Născătoarei de Dumnezeu şi al Sfinţilor şi, deci, ce rău fac ei? La acestea īţi răspunde Sfīntul Ioan Gură de Aur şi īţi spune că din această cauză mai mult trebuie să o urăşti pe acea urīcioasă babă sau pe acel urīcios vraci, deoarece folosesc spre jignire şi necinstire numele lui Dumnezeu şi, creştini fiind, fac precum elinii, fiindcă şi demonii, deşi rostesc numele lui Dumnezeu, totuşi tot demoni sīnt: „unii, socotind că se īndreptăţesc, spun că este creştină femeia care descīntă acestea şi că nu rosteşte nimic altceva decīt numele lui Dumnezeu. Aşadar din această pricină eu mai mult o urăsc şi mai mult mă dezgustă, fiindcă s-a folosit de numele lui Dumnezeu spre ocară; fiindcă, spunīnd că este creştină, scoate la iveală cele ale elinilor: căci şi demonii rosteau numele lui Dumnezeu, īnsă erau demoni; şi astfel vorbeau īmpotriva lui Hristos: «te ştim cine eşti, Sfīntul lui Dumnezeu» şi totuşi le-a astupat gura şi i-a alungat” (Sfīntul Ioan Gură de Aur, Despre statui, 21).

Cei bolnavi trebuie să alerge la Hristos şi la Sfinţi, şi nu la vrăjitori. Că mare nerecunoştinţă arată creştinii cīnd părăsesc pe Hristos, Sfinţii şi Biserica şi merg la vrăjitori

[...] Dreptate are Iisus să strige prin Isaia că El v-a renăscut prin Sfīntul Botez şi v-a făcut copiii Lui, iar voi, pentru puţină boală, aţi dispreţuit pe Tatăl vostru şi aţi mers la vrăjitori şi demoni, duşmanii Lui: „Ascultă, cerule, şi ia aminte, pămīntule, că Domnul a zis: fii am născut şi i-am īnălţat, iar aceştia M-au dispreţuit” (Isaia 1, 2) şi cum boul şi măgarul cunosc pe binefăcătorul şi stăpīnul lor, iar voi nu cunoaşteţi pe binefăcătorul vostru: „Boul a cunoscut pe stăpīn şi măgarul ieslea domnului său, īnsă Israel nu M-a cunoscut şi poporul Meu nu M-a priceput” (Isaia 1, 3).

De aceea, ca să nu Se mīhnească Iisus Hristos din cauza voastră şi să spună asemenea lucruri şi să nu vă arătaţi şi voi nerecunoscători faţă de un asemenea desăvīrşit binefăcător, lăsaţi, vă rog, fraţii mei, lăsaţi-vă de faptul de a merge la vrăjitori şi vrăjitoare şi ţigănci, şi, cīnd se īntīmplă să fiţi bolnavi, alergaţi la Hristos cu căldura credinţei şi cereţi īnsănătoşirea, Deoarece El este totdeauna Tatăl vostru Cel mai iubitor şi, dacă v-a dat boala, v-a dat-o ca să īncerce răbdarea voastră, ca să vă īncununeze mai mult şi să vadă dacă īl iubiţi cu adevărat: „Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte ?” (Evrei 12, 7). El, deşi vă pedepseşte şi vă pălmuieşte uneori părinteşte pentru păcatele voastre, totuşi vă tămăduieşte şi vă mīngīie ca pe copiii Lui, cīnd v-aţi īntors la El prin pocăinţă şi aţi cerut din toată inima ajutorul Lui. „Fericit este omul pe care l-a mustrat Domnul; iar dojana Atotţiitorului să nu o dispreţuieşti: căci El face să te doară şi iarăşi te face bine; El te-a lovit şi mīinile Lui te-au tămăduit” (Iov 5, 17-18). Alergaţi īncă īn bolile voastre, după vindecarea de la Dumnezeu şi la Stăpīna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, mīngīierea celor bolnavi şi a celor īntristaţi, şi la toţi Sfinţii alergaţi şi, rugīndu-i cu credinţă, veţi dobīndi dorita vindecare de boala voastră. Dacă totuşi chiar nu primiţi dorita īnsănătoşire, ci Dumnezeu v-a părăsit ca să vă pedepsească, deoarece aşa este de folos pentru sufletul vostru, trebuie să staţi curajoşi şi tari īn credinţă şi de o mie de ori preferaţi să muriţi decīt să chemaţi vrăjitori şi vrăjitoare şi īn acest mod să tăgăduiţi credinţa lui Hristos şi să trădaţi evlavia. Dar, chiar dacă alţii, din īntīmplare, vă īndeamnă la aceasta, rude sau prieteni, păziţi-vă, pentru dragostea lui Dumnezeu, să nu vă supuneţi lor şi să fiţi siguri că, pentru răbdarea şi mărinimia voastră: 1) Dumnezeu are să vă īncununeze cu cununa muceniciei; 2) conştiinţa voastră are să se bucure şi să se mulţumească incomparabil mai mult decīt dacă primiţi īnsănătoşirea voastră; 3) oamenii au să vă aducă mari laude şi 4) aveţi, pentru tot timpul de după aceea, să primiţi şi vindecarea bolii voastre, precum ne īncredinţează condeiul de aur al Sfīntului Ioan Gură de Aur. [...]

Chiar dacă vrăjitorii ar putea īntr-adevăr să dea sănătate, tot trebuie să-i īndepărtăm

Şi, ca să spun pe scurt, şi dacă ai fi sigur, frate, că vrăjitorii şi demonii pot să te facă sănătos de boala ta, şi dacă ştii că pot, prin presupunere, să-ţi dăruiască cincizeci de ani de viaţă şi că au putere să scoale un mort (aceste lucruri amāndouă sunt cu neputinţă la aceştia); din nou ia aminte, ia aminte, ia aminte să nu alergi la ei ca să te ajute. De ce? Deoarece tăgăduieşti pe Dumnezeu, trădezi pe Hristos, īncalci evlavia şi credinţa ta şi, prin opoziţie, adori diavolul, te īnchini slujitorilor lui, demonii, şi devii rob acestora pentru tot timpul de după aceea; deoarece, deşi te vindeci de boală, vei suferi veşnic de o amară mustrare a conştiinţei, fiindcă din cauza unei mici neputinţe ai īncălcat făgăduinţele pe care le-ai dat lui Hristos şi ai lepădat credinţa ta. De aceea sănătatea aceasta a ta va fi mai amară chiar decāt cea mai grea boală, precum spune Sfāntul Ioan Gură de Aur (Cuvāntul V, Īmpotriva iudeilor). Vrei să afli aceasta? Ascultă ce spune Dumnezeu īn Deuteronomul: „De se va ridica īn mijlocul tău proroc sau văzător de vise şi va face īnaintea ta semn şi minune, şi se va īmplini semnul sau minunea aceea, de care ţi-a grăit el, şi-ţi va zice atunci: Să mergem după alţi dumnezei pe care tu nu-i ştii şi să le slujim acelora, să nu asculţi cuvintele prorocului aceluia sau ale acelui văzător de vise, că prin aceasta vă ispiteşte Domnul Dumnezeul vostru, ca să afle de iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră şi din totul sufletul vostru” (Deuteronomul 12, 1-3). Aşadar, dacă profetul acela a spus: eu pot să scol mortul, numai supuneţi-vă mie şi īnchinaţi-vă idolilor sau demonilor; şi cu adevărat poate prin lucrarea lui să scoale mortul, cum a promis, iarăşi să nu-l ascultaţi să vă īnchinaţi diavolului şi demonilor, deoarece Dumnezeu a īngăduit ca profetul acela să facă o asemenea minune, ca să vadă dacă voi īl iubiţi din toată inima voastră şi nu adoraţi pe altcineva īn afară de El. Aşa tālcuieşte cugetarea aceasta Sfāntul Ioan Gură de Aur īn acelaşi cuvānt īmpotriva iu­deilor. Auzi, frate, īnfricoşătorul cuvānt pe care īl spune Īnsuşi Dumnezeu? Aşadar, lasă pretextul acesta, pe care ţi-l īnfăţişează diavolul, şi anume faptul de a merge la vrăjitori pentru vindecarea bolii tale şi fugi de ei ca de foc!

Că numai Dumnezeu descoperă cele tăinuite. Că Īngerii şi oamenii cunosc cele tăinuite de la Dumnezeu. Că demonii nu cunosc cele tăinuite

Iar la pretextul acelora care spun că merg la vrăjitori şi demoni ca să afle ce au să păţească sau să găsească comori şi alte lucruri tăinuite răspundem că singur Dumnezeu, īn principal, este Acela care descoperă toate lucrurile tăinuite şi le cunoaşte dinainte pe cele viitoare, precum spune Ieremia: „Cel care este, Doamne..., să nu ascundă nimic de tine” şi Isus Sirah „căci a cunoscut Domnul toată ştiinţa şi a căutat la semnul veacului, vestind cele ce au trecut şi cele ce vor veni, şi descoperind urmele celor ascunse” (Isus Sirah 42, 24). Iar Īngerii şi oamenii cunosc uneori cele ascunse, dar nu de la ei īnşişi, ci din descoperirea şi iluminarea luminii dumnezeieşti, precum este scris: „Dumnezeu descoperă cele adīnci şi cele tăinuite” (Daniel 2, 22). Īnsă vrăjitorii şi demonii, deoarece sīnt īntunecaţi şi nu au luminarea de la Dumnezeu, nu pot prin urmare să descopere cele tăinuite; şi acest lucru este evident din visul ce l-a avut regele Nabucodonosor, care, deoarece, īndată ce l-a avut l-a şi uitat, a chemat toţi descīntătorii şi vrăjitorii şi făcătorii de far­mece şi īnvăţaţii caldeeni şi le-a poruncit nu numai să-i tălmăcească ce dezvăluia visul lui, dar şi să găsească īnsuşi visul acela, pe care l-a avut; iar dacă nu, au să fie omorīţi; „īn afară de vis, arătaţi-mi şi tīlcuirea lui” (Daniel 2, 6).

S-au īntristat nefericiţii vrăjitori, au rugat din toată inima lor demonii pe care īi cinsteau ca să le dezvăluie visul, dar īn zadar; deoarece visul era atīt de ascuns, īncīt nici demonii n-au putut să-l cunoască. De aceea a dat poruncă īmpărătească să fie omorīţi vrăjitorii, cīnd, iată, Dumnezeu a dezvăluit şi visul şi tălmăcirea lui Profetului Daniel şi īn acest chip au scăpat aceia de moarte, precum sīnt scrise acestea īn capitolul al doilea al Cărţii lui Daniel.

Că demonii nu descoperă soarta omului, nu cunosc limpede cele ce ţin de fire şi de voinţa slobodă şi, chiar cunoscīnd adevărul, nu-l dezvăluie

Dar demonii nu descoperă ce are să devină sau să păţească omul, deoarece omul, fiind stăpīn pe sine, dacă vrea, īnclină spre bine, iar, dacă nu vrea, īnclină spre rău. De aceea este nedesluşit sfīrşitul la care are să ajungă.

Şi acest fapt devine limpede din istoria lui Iov. Căci sfīrşitul acestuia nu a putut diavolul să-l cunoască, deoarece el se lupta şi se străduia să-l facă pe Iov să rostească hule īmpotriva lui Dumnezeu şi prin aceasta să fie pedepsit, dar Iov, deoarece a suferit chinuirile dīnd mulţumită lui Dumnezeu, a fost şi mai mult īncununat. De aceea a spus şi Sfīntul Ioan Gură de Aur: „Diavolul nu ştia la ce sfirşit vor ajunge luptele (lui Iov); căci, dacă ar fi ştiut, nu ar fi īncercat, ca să nu-şi atragă o mai rea ocar㔠(Sfīntul Ioan Gură de Aur, Cuvīntul V la Cartea lui Iov).

Pentru aceasta şi Dumnezeu, voind să dezvăluie că astrologii şi demonii nu descoperă cele viitoare, īnvinuieşte şi, īntr-un oarecare fel, ia īn rīs cetatea Babilonului, care avea īncredere īn astrologi şi demoni, şi īi spune: „te-ai istovit īn sfaturile tale; să se ridice, deci, şi să te izbăvească cei care iscodesc cerul; cei care cercetează cu privirea stelele să-ţi vestească ce urmează să vină peste tine” (Isaia 47, 13).

Da, cunosc dinainte multe şi demonii, cum spun sfinţii teologi, dar mai ales pe cele naturale, deducīnd cunoaşterea acestora din cauzele şi legile naturii, precum şi mulţi dintre oameni, care, desigur, sīnt filosofi, cunosc dinainte şi prezic multe de felul acesta; īnsă cele dorite şi aflate īn adīncul inimii omului Dumnezeu singur le descoperă cu exactitate, ca un Creator al inimilor, precum a spus Solomon: „Tu singur ştii inima tuturor fiilor oamenilor” (3 Regi 8, 39); iar diavolul din mişcările trupului deduce gīndurile şi simţămintele, precum spune Isidor din Pelusion, scriind: „diavolul, preabunule, nu ştie cele din cuget, căci acest lucru este numai al puterii dumnezeieşti, care a zidit inimile noastre, ci el numai din mişcările trupului pricepe ceea ce vrea sufletul” (Epistole, 156, Către Arhontie Prezviterul[16]).

Īnsă, atīt pe cele ce ţin de fire, cīt şi pe cele ce ţin de voinţă, pe care demonii vor să arate că le ştiu dinainte, ei le ştiu fără limpezime, īntunecate, nelămurite, piezişe. De aceea şi demonul numit Apollon şi idolul lui erau numiţi Loxias chiar de greci, deoarece oracolele şi prevestirile pe care le prezicea erau piezişe, ca mersul crabului, şi puteau să fie īnţelese şi-aşa şi-aşa, şi īntr-un sens şi-n altul, şi-mi īngădui să spun că demonii, deşi cunosc adevărul de cele mai multe ori, totuşi nu vor să-l mărturisească īn mod voit, afară de o mare nevoie. Deoarece īn chip firesc sīnt mincinoşi, prin urmare iubesc totdeauna minciuna, urăsc adevărul, precum a spus Domnul: „acela ucigător de oameni a fost de la īnceput şi īntru adevăr nu a stat... pentru că este mincinos şi tată al minciunii” (Ioan 8, 44).

Aşadar să iasă acum īn faţă creştinii aceia care merg la prezicători şi ghicitoare, cerīnd să afle ce au să păţească sau să găsească poate comori şi alte lucruri pe care le-au pierdut sau să ceară dezlegarea viselor lor. Să iasă īn faţă, zic, ca să-i văd şi să le spun ceea ce a spus cīndva Profetul Ilie către poporul lui Israel: creştini fără minte, „pīnă cīnd veţi şchiopăta de amīndouă picioarele” (3 Regi 18, 21)?

Pīnă cīnd veţi crede īn Hristos, dar şi īn prezicători şi īn demoni ? Dacă credeţi īn Hristos, că El singur, ca Dumnezeu Care este, descoperă toate cele tăinuite şi toate cele viitoare, şi că dezvăluie acestea şi celorlalţi, cum am spus, pentru ce voi nu alergaţi la Hristos, să vă dezvăluie cele pe care le căutaţi, ci alergaţi la prezicători şi demoni ? Iar dacă de la cel potrivnic credeţi īn prezicători şi demoni, că ei descoperă cunoaşterea celor tăinuite şi adevărul, de ce īn van vă mai numiţi creştini şi vă īnchinaţi lui Hristos ? Nu aţi aflat că nu puteţi să slujiţi doi stăpīni īn acelaşi timp, pe Hristos şi pe Belial ? Adevărul şi minciuna ? Pe Dumnezeu şi pe diavol ? Precum şi Domnul şi Sfīntul Apostol Pavel o spun īn acelaşi gīnd; īnsă, dacă chiar spuneţi că nu credeţi īn prezicători şi demoni, minţiţi. Deoarece, dacă nu credeţi īn aceştia, cum de mergeţi şi īntrebaţi ? Căci această, singură, apropiere a voastră de ei şi īntrebarea adeveresc că īi credeţi şi sīnteţi robii lor, precum spune Sfīntul Ioan Gură de Aur: „Căci pentru ce lucru alergi la el (la prezicător)? Ce īntrebi? Īndată ce te-ai apropiat de el, īndată ce ai īn­tre­bat, sub robia lui te-ai pus pe tine īnsuţi; căci īntrebi, deoarece crezi” (Sfīntul Ioan Gură de Aur, Cuvīntul VIII la Epistola a II-a către Timotei).[...]

Ah! unde este şi acum un alt Profet Ilie, să vadă creştinii cum trimit la prezicători şi prezicătoare, ca să īntrebe dacă se ridică din boala lor, şi să le spună: voi, creştini, deoarece dispreţuiţi pe Hristos şi pe Sfinţii Lui şi mergeţi la prezicători, acestea spune Domnul: nu vă veţi ridica din boala voastră! Deoarece chemaţi la casa voastră vrăjitoare ca să vă facă farmece, acestea spune Domnul: veţi muri de moarte urītă şi dureroasă! Deoarece şi mergeţi la demoni şi vrăjitori, cerīnd ajutor ca să biruiţi tribunalele şi să cīştigaţi procesul vostru, acestea spune Domnul: voi urmează să fiţi biruiţi şi să pierdeţi procesul vostru. Deoarece şi cereţi de la demoni să aflaţi ce aveţi să păţiţi, acestea spune Domnul: aveţi să păţiţi multe nenorociri, multe necazuri, multe primejdii, astfel īncīt să fiţi nimiciţi şi să dispăreţi de tot, fiindcă aţi tăgăduit pe Dumnezeu, Care descoperă toate cele viitoare, şi aţi căutat scăpare la demoni, care sīnt īntunecaţi şi nu au nici o cunoaştere dinainte a celor viitoare.

Cum de prezic demonii unele lucruri şi se īntāmplă

Ştiţi pentru ce uneori demonii prezic anumite lucruri şi se īntīmplă ?

Deoarece voi nu credeţi fără şovăire īn Domnul, ci credeţi şi īn demoni; pentru aceasta, din cauza propriei voastre necredinţe, Dumnezeu īngăduie să se īntīmple acele lucruri, pe care vi le prezic aceia, precum mărturiseşte Sfīntul Ioan Gură de Aur: „aşadar de ce zic (unii) că (aceia, demonii) spun şi se īntīmplă ? Deoarece tu crezi că doar-doar s-o īntīmpla” (Sfīntul Ioan Gură de Aur, Cuvīntul VIII la Epistola a II-a către Timotei).

Deoarece voi, prin faptul că sīnteţi robi diavolului, iubind lucrările lui diavoleşti şi patimile, din cauza aceasta, acela, avīndu-vă sub puterea lui, face ceea ce vrea să vă prezică, chiar prin lucrările lui, precum şi un hoţ, cīnd face rob pe vreun om; dacă īi spune aceluia că are să trăiască sau are să moară, aşa se şi īntīmplă. Deoarece, dacă hoţul acela vrea să-i lase viaţa sau să-l omoare, poate să le facă pe-amīndouă, după acelaşi Ioan Gură de Aur: „Spune-mi, dacă vreo căpetenie de tīlhari are īn mīinile şi īn puterea lui pe un fiu de īmpărat, fiu care i-a cerut ajutor īn pustietate şi care a īndrăgit vieţuirea īmpreună cu acela, va putea să-i spună dacă moare ori dacă trăieşte ? Negreşit va putea. Dar de ce ? Nu pentru că a prevăzut viitorul, ci deoarece are stăpīnire să-l dea pierzării sau să īl izbăvească pe copil, fiindcă acela l-a făcut stăpīn” (Sfīntul Ioan Gură de Aur, Cuvīntul VIII la Epistola a II-a către Timotei).

De aceea la un creştin, care are credinţă puternică īn Domnul şi care păzeşte poruncile Lui, demonii nu au nici o putere, nici să prezică, nici să facă altceva. Şi aceasta acelaşi Ioan Gură de Aur o spune pentru el īnsuşi: „iar dacă au vreo putere de cunoaştere dinainte, adu-i pe aceştia la mine, credinciosule; fără laudă īţi spun..., căci sīnt plin de păcate; īnsă īn ce-i priveşte pe aceştia nu aş putea să mă smeresc, ci pe toţi īi dispreţuiesc cu harul lui Dumnezeu; adu la mine pe bărbatul vrăjitor, dacă are vreo putere de cunoaştere dinainte să spună ce mi se va īntīmpla mīine; dar nu va spune, căci sīnt sub puterea Īmpăratului (a lui Hristos), şi nu are stăpīnire asupra mea, şi nici supunerea (mea)” (Sfīntul Ioan Gură de Aur, Cuvīntul VIII la Epistola a II-a către Timotei).

Īncīt din cuvintele Sfīntului Ioan Gură de Aur tragem această īncheiere de obşte, că demonii nu cunosc dinainte pur şi simplu nici un lucru, ci din necredinţa faţă de Dumnezeu şi din credinţa creştinilor īn demoni, şi din viaţa lor cea rea ei (demonii) primesc motivul cunoaşterii dinainte.[...]

Comorile sīnt īn mīnă lui Dumnezeu şi le dă cui vrea. Iar creştinii tre­buie să alerge la Dumnezeu şi la Sfinţi ca să le dezvăluie ce au pierdut

[...] Iar dacă aţi pierdut animale sau robi sau altele de acestea, să nu alergaţi la vrăjitori şi demoni ca să vi le dezvăluie, nu, ci alergaţi la Sfinţi, slujitorii lui Dumnezeu, şi rugaţi-i cu credinţă şi aceia vi le dezvăluie, dacă dezvăluirea lor ţinteşte către folosul sufletului vostru şi mai ales alergaţi la Sfīntul Theodor din Tiron, care a primit de la Dumnezeu harul aparte de a dezvălui lucrurile ascunse şi pentru aceasta este supranumit Dezvăluitorul (Phanerotis).[...]

Să spun şi mai pe larg ? Chiar şi dacă spun adevărul prezicătorii şi demonii, voi cu nici un chip să nu-i credeţi. Pentru ce ? Deoarece cīnd īi credeţi o singură dată, aceia găsesc un chip ca īmpreună cu adevărul să amestece şi minciuna, şi astfel vă īnşeală şi vă pierd.[...]

Că diavolul trebuie să se teamă de creştini, şi nu creştinii de diavol. După cum vor creştinii, diavolul devine mare sau mic

Īn afară de această tālhărească şi parţială putere, pe care o are acum diavolul, şi īn afară de īnşelăciune, de care se foloseşte, altfel nu poate să lucreze decāt prin propria noastră voinţă, şi cu consimţămāntul nostru, şi cu īngăduinţa şi īncuviinţarea cea de la Dumnezeu.

Deoarece diavolul asaltează şi atacă omul prin gāndurile rele, stă totuşi īn voinţa omului, ori să primească momeala gāndurilor, ori să nu o primească, fără nici o violenţă. De aceea spune Sfāntul Ioan Damaschinul: „au primit īngăduinţa (demonii adică) să atace omul, īnsă nu au putere să siluiască pe cineva; căci de noi ţine ca atacul să fie acceptat sau să nu fie acceptat” (Sfāntul Ioan Damaschinul, Teologica, Lib. II, cap. 19).

Aşadar, de ce vă temeţi, creştini, de diavolul, care nu poate să vă facă nici o silnicie? Mai degrabă diavolul trebuie să se teamă de voi, şi nu voi de diavol, deoarece voi sunteţi īmbrăcaţi cu toată armura şi armele lui Dumnezeu.

Voi aveţi ca praştie semnul Cinstitei Cruci, cu care şi de la depărtare loviţi toţi demonii; voi purtaţi ca sabie cu două tăişuri īnfricoşătorul nume al Domnului nostru Iisus Hristos, de care se tem şi tremură demonii; şi voi, dacă vreţi să păziţi poruncile Domnului şi să fiţi prieteni şi oşteni adevăraţi ai Īmpărăţiei Cereşti, nu aveţi nevoie de vrăjitorii, nici de vreo altă uneltire a diavolului, ci călcaţi-l pe acesta īn picioarele voastre ca pe un nerod, ca pe o vrabie şi ca pe un scorpion şi furnică: „Iată, v-am dat puterea să călcaţi peste şerpi şi scorpii, şi peste toată tăria vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma” (Luca 10, 19), şi, dacă voi vreţi, diavolul se micşorează atāt de mult şi se umileşte, īncāt devine ca un copil fără minte. Şi iarăşi, dacă voi vreţi, diavo­lul se face atāt de mare peste voi, īncāt răcneşte ca un leu fioros şi caută să vă īnghită; de aceea, Sfāntul Ioan Gură de Aur a spus foarte drept despre diavol: „...a făcut din el călcătura acestor picioare ale noastre, dacă vom vrea. Priveşte, aşadar, cātă batjocură, cātă mizerie: să-l vedem stānd deasupra capului nostru pe cel pe care l-am primit, spre a-l călca īn picioare; iar aceasta cum se face de către noi? Dacă vrem, este mare (diavolul); dacă vrem, este mic; dacă suntem cu băgare de seamă la noi īnşine şi dacă suntem īmpreună cu Īmpăratul nostru, se umileşte şi nu este mai isteţ decāt un copil mic, va fi aşternut la pămānt īn lupta īmpotriva noastră; ori de cāte ori ne īndepărtăm de El, suflă tare şi răcneşte, scrāşneşte din dinţi: pentru că ne-a prins lipsiţi de ajutorul nostru cel mare” (cel cu Hristos adică). (Sfāntul Ioan Gură de Aur, Cuvāntul VI la Epistola către Filipeni)

Că demonii fac ceea ce li se porunceşte, iar fără īncuviinţarea lui Dumnezeu nu fac rău nici oamenilor, nici animalelor. Că demonii nu se supun diavolului fără īncuviinţarea lui Dumnezeu

Şi, ca să concluzionez totul din acest răspuns, demonii nu pot să vă facă rău, fraţilor, fără să primească īngăduinţă şi īncuviinţare de la Dumnezeu, fie pentru păcatele voastre, fie ca Dumnezeu să vă facă mai īncercaţi cu ispitele. Aşadar, zadarnic vă osteniţi slujind demonii prin vrăjitorii, deoarece aceştia au să facă īntru totul ceea ce li se porunceşte de către Dumnezeu şi dacă īi slujiţi şi dacă nu-i slujiţi, cum spune Sfīntul Vasile cel Mare, interpretīnd cugetarea aceea a lui Isaia care zice: „Domnul porunceşte poporului īnarmat de lupt㔠(Isaia 13, 4); spune „să nu te temi de cel care loveşte (adică de diavol), ci roagă pe cel care porunceşte (adică pe Dumnezeu); să īnveţe idolatrii, care spun că aduc jertfe demonilor răi, potolind astfel răutatea lor. Domnul porunceşte acestora, chiar de slujeşti, chiar de nu, ei vor face lucrul poruncit, iar să īncalce limitele nu este posibil: nici nu sustrage din amărăciune, nici nu adaugă ceva de la el īnsuşi, ci a răspuns neapărat cu măsura permis㔠(Sfīntul Vasile cel Mare, Tīlcuire la Cartea lui Isaia).

Ce spun: nu numai vouă demonii nu au putere să vă facă vreun rău fără īncuviinţarea lui Dumnezeu, dar nici porcilor şi altor animale lipsite de judecată; şi acest lucru reiese din istoria pe care o menţionează Sfīnta Evanghelie.

Să spun īncă şi mai pe larg ? Nu numai diavolul nu poate să vă facă vreun rău, creştini, fără īncuviinţarea lui Dumnezeu, dar nici aceştia īnşişi, demonii, nu slujesc căpeteniei lor, diavolul, fără īncuviinţarea şi īngăduinţa lui Dumnezeu; şi aceasta o mărturiseşte purtătorul de Dumnezeu, Sfīntul Maxim Mărturisitorul, spunīnd: „fără dumnezeiasca īngăduinţă nici demonii īnşişi nu pot să slujească la nimic diavolului[17]... şi acest fapt īl arată desluşit pomenita scriere despre Iov, că deloc nu este cu putinţă ca diavolul să se apropie de Iov, fără voia dumnezeiască”.

Aşadar, fraţilor, lăsaţi pretextele acestea, pe care vi le strecoară diavolul ca să-l slujiţi prin vrăjitorii şi farmece, şi īncetaţi să credeţi că vrăjitorii şi demonii au puterea să vă īnsănătoşească, īntrucīt ei cunosc dinainte ce aveţi să păţiţi. Īncetaţi să credeţi că sīnt vizite bune şi rele, zile bune şi rele, īntīlniri bune şi rele. Ce faci, om fără minte ? Dacă tu īntīlneşti fecioară sau călugăr, spui că ziua aceea este nerodnică. Şi dacă īntīlneşti vreo desfrīnată sau vreun orb sau vreun şchiop, prezici că īntīlnirea este bună ? Vai de neştiinţa ţa! Ascultă ce-ţi spune Sfīntul Ioan Gură de Aur: că īntīlnirea unui om nu face ziua rea, ci faptul că tu trăieşti īn păcate. Aşadar, ori de cīte ori tu ieşi din casa ta, păzeşte-te numai de păcat şi să nu te temi nici chiar de diavol īn persoană: „căci nu īntīlnirea unui om face ca ziua să devină rea, ci vieţuirea īn păcate; deci, ori de cīte ori ai ieşit, la un singur lucru veghează, să nu-ţi iasă īn cale păcatul (căci acesta este cel care ne pune piedică), iar fără acesta, diavolul nu poate să ne vatăme cu nimic” (Sfīntul Ioan Gură de Aur, Despre statui, Cuvīntul XXI).[...]

Ce pedepse dă Dumnezeu vrăjitorilor

[...] Şi de ce spun eu numai o parte din lucruri? Mulţimi īntregi de oameni şi cetăţi mari şi faimoase au fost lăsate pradă foametei, măcelurilor şi robiei şi nimicirii din cauza vrăjitoriilor. Astfel, Dumnezeu a pedepsit cu foamete şi cu moarte pe prezicătorii mincinoşi şi pe ghicitorii după zborul păsărilor, care se aflau īn Ierusalim şi pe toţi aceia care băgau īn seamă prezicerile şi cuvintele lor: „Prezicătorii minciunii prezic īn numele Meu; nu i-am trimis şi nu le-am poruncit şi nu am grăit către ei, pentru că ei vă vestesc vedenii mincinoase şi preziceri şi prevestiri după zborul păsărilor şi presupuneri ale inimii lor vă profeţesc aceştia.” De aceea Domnul zice aşa despre prezicători: „Ei profeţesc īn numele Meu, dar Eu nu i-am trimis; ei zic: «Sabie şi foamete nu va fi īn ţara aceasta», dar de sabie şi de foamete vor pieri aceşti prooroci şi poporul căruia ei au proorocit. Vor fi risipiţi pe uliţele Ierusalimului de faţa săbiei şi a foametei şi nu va fi cineva care să-i īngroape” (Ieremia 14, 14-16).

Astfel, Ierusalimul, acea cetate īmpărătească şi mult iubită de Dumnezeu, a fost nimicit şi distrus pentru diferitele vrăjitorii şi farmece pe care le foloseau cetăţenii ei. Pentru aceasta a spus şi Solomon: „Căci şi de vechii locuitori ai pămīntului sfīnt Te-ai scīrbit pentru făptuirea lucrurilor nelegiuite şi vrăjitoreşti şi pentru jertfele necuviincioase” (Īnţelepciunea lui Solomon 12, 3-4).

Şi acea primă cetate īmpărătească, Ninive, a fost nimicită, şi ea, şi cetăţenii ei, pentru vrăjitoriile prin care lucrau, precum spune Naum: „O, cetate a vărsărilor de sīnge, toată plină de minciună şi nedreptate... desfrīnată frumoasă şi plăcută, meşteră īn farmece, care vinde neamurile prin desfrīnarea ei şi popoarele prin vrăjile ei” (Naum 3, 1 şi 4).

Iar acea mare cetate a Babilonului, pe neaşteptate a primit lipsa de copii, şi văduvia şi nimicirea, pentru mulţii vrăjitori pe care īi avea şi vrăjitoriile pe care le folosea, precum spune Isaia: „Fiică a Babilonului... acum vei avea pe neaşteptate acestea două īntr-o singură zi, asupra ta: văduvia şi lipsa de copii, prin vrăjitoria ta şi prin puterea descīntecelor tale... şi vei avea asupra ta pieirea, fără să fi avut vreme s-o prevesteşti” (Isaia 47, 1, 9, 11).

La ce pedepse supun pe vrăjitori canoanele

De acest fel sīnt pedepsele la care Dumnezeu supune pe vrăjitori şi pe cei care aleargă la vrăjitori: Canoanele Sfīntelor Sinoade şi ale Sfinţilor Părinţi supun la diferite pedepse pe cei care folosesc vrăjitoriile. Al VI-lea Sfīnt Sinod Ecumenic, īn Canonul 61, stabileşte ca cei care se īncredinţează pe ei īnşişi prezicătorilor cu scopul să afle de la ei lucrurile tăinuite, pe care le doresc, să stea departe de Sfintele Taine timp de şase ani. La fel īi pedepseşte pe aceia care spun ursitele oamenilor şi pe prevestitorii după nori, pe cei care fac farmece şi pe cei care fac amulete sau care le poartă. Iar dacă aceştia nu se opresc de la asemenea vrăjitorii, ci stăruie īn răutatea lor, porunceşte să fie separaţi cu desăvīrşire şi să fie excluşi din Biserica lui Hristos şi de la contactul cu creştinii. Şi acelaşi Sfīnt Sinod Ecumenic afu­riseşte pe laicii care aprind focuri īn prima zi a lunii şi le sar, iar pe cei sfinţiţi īi cateriseşte īn Canonul 65. Sfīntul Sinod local de la Ankyra pe­depseşte la cinci ani, īn canonul 24, pe acei creştini care aduc vrăjitori la casele lor ca să descopere vrăjitoriile pe care alţii le fac lor. Iar Sfīntul Sinod local de la Laodiceea exclude prin Canonul 36 din Biserica lui Hristos pe aceia care poartă amulete. Şi Sfīntul Vasile cel Mare, īn Canonul 65 al lui, īi pedepseşte pe cei care fac vrăji şi pe cei care fac farmece ca şi pe cei care omoară īn chip voit, adică īi ţine douăzeci de ani departe de Sfintele Taine. La fel, şi pe cei care s-au lăsat pe ei īnşişi pradă prezicătorilor, īn Canonul 72 al lui. Iar Sfīntul Grigorie de Nyssa, īn Canonul 3 al lui, īi pedepseşte pe aceia care merg la prezicători, pentru desconsiderarea şi īncălcarea credinţei lui Hristos, ca şi pe cei care-L tăgăduiesc īn chip voit pe Hristos, adică să nu se īmpărtăşească īn toată viaţa lor. Iar pe aceia care pentru vreo nevoie a lor şi constrīngere şi-au nesocotit sufletul şi au mers la vrăjitori īi pedepseşte ca şi pe cei care-L tăgăduiesc pe Hristos, īn chinuri şi torturi, adică timp de nouă ani (să nu se īmpărtăşească). [...]

Ce trebuie să facă creştinii ca să se păzească de vrăjitorii

Pe līngă faptul de a vă păzi de vrăjitorii şi de lucrarea demonilor şi a vrăjitorilor, să aveţi toţi, mici şi mari, bărbaţi şi femei, Cinstita Cruce, fie de lemn, fie de aramă, fie din alt material, atīrnată la gītul vostru, precum citim īn viaţa celor cinci sfinţi mucenici, că şi vechii creştini aveau crucea la gīt. Şi, pentru aceasta, acel apostolic Pangratie, episcopul din Tauromenia, le dădea creştinilor pe care īi boteza şi o cruce de cedru, căci mult se teme diavolul şi demonii de chipul (forma) Cinstitei Cruci şi fug de acolo cīnd o văd, precum ei īnşişi (demonii) au mărturisit acest lucru. Căci īntrebaţi fiind aceştia cīndva de către Sfīntul Ioan Vostrinos, care avea putere īmpotriva duhurilor necurate, de care lucruri ale lui Hristos se tem mai mult, au răspuns că se tem de cele trei: de crucea pe care o poartă creştinii la gīt, de Sfīntul Botez şi de Dumnezeiasca Īmpărtăşanie, cum este pomenit īn culegerile manuscrise pe care le-a făcut Ioan din Antiohia. De aceea mare apărare este şi faptul de a-şi face creştinii crucea de fiecare dată cīnd beau apă sau īncep orice lucru şi īndeletnicire, precum le porunceşte Sfīntul Chiril al Ierusalimului.

Mare armă şi scut īmpotriva diavolului este şi faptul de a avea creştinii Sfīnta Evanghelie īn casa lor, deoarece Sfīntul Ioan Gură de Aur spune că īn casa aceea unde este Evanghelia acolo nu intră diavolul: „Căci dacă acolo īn casă este aşezată Evanghelia, diavolul nu va īndrăzni să se apropie; cu mult mai mult, sufletul, purtīnd īn el asemenea īnţelesuri, nu-l va atinge vreodată, nici nu vor năvăli asupra lui diavolul şi nici firea păcatului” (Sfīntul Ioan Gură de Aur, Cuvīntul 32 la Evanghelia după Ioan).[...]

Dacă pentru puţina credinţă a unor creştini, demonii arată unele năluciri la mormintele unor oameni sau la casele lor, sau īn alt loc, acolo trebuie să fie chemat un preot să facă sfeştanie şi să fie stropit locul şi prin dumnezeiescul har să fie desfăcută lucrarea demonilor. Mai ales cīnd un creştin are să ridice casă sau moară sau să construiască o barcă, să poftească preotul să facă sfeştanie şi să citească rugăciunea din cartea de rugăciuni pe temelia casei şi atunci să fie pusă temelia casei sau să fie construită barca. [...]

BIBLIOGRAFIE: Sfīntul Nicodim Aghioritul, Despre vrăjitorie, Editura Sophia, Bucureşti, 2003


CUVĪNTUL CUVIOSULUI PAISIE AGHIORITUL - DESPRE VRĂJITORIE

Vrăjitorii folosesc şi diferite lucruri sfīnte

[...] - Părinte, lumea ne cere talismane.

- Mai bine să le daţi cruciuliţe atunci cīnd vă cer talisman. Nu faceţi talismane, pentru că şi vrăjitorii fac acum talismane. Pun pe dinafară o iconiţă sau cruce, īnsă īnăuntru au diferite vrăji. Oamenii văd icoana sau crucea şi se īncurcă. Iată, cu cīteva zile mai īnainte mi-au adus un talisman de la un turc, Ibrahim, care avea şi o cruce brodată pe deasupra. Am aflat şi despre un netemător de Dumnezeu că īnfăşura diferite iconiţe şi īnăuntrul lor punea păr, lemnişoare, cuie, mărgele[18] etc. Şi cīnd Biserica l-a luat la īntrebări, a spus: „Sīnt medium”, pentru că medium-urile sīnt libere, şi astfel face ce vrea. Am spus unuia care a fost vătămat de acela: „Să te duci şi să te spovedeşti, pentru că ai primit īnrīuriri diavoleşti.” S-a dus şi s-a mărturisit. După aceea a venit şi mi-a spus: „Nu am simţit nici o schimbare.” „Bre, nu cumva ai ceva la tine de la acel īnşelat?” - īl īntreb. „Da, īmi spune, am o cutiuţă ca o Evanghelie mică.” O iau, o deschid şi găsesc īnăuntru diferite iconiţe īnfăşurate. Desfac - desfac şi la mijloc erau nişte mărgele, păr şi ceva ca lemnul. Le-am aruncat şi s-a eliberat omul. Vezi ce maestru este diavolul!

Sărmanii oameni poartă astfel de talismane - chipurile, ca să fie ajutaţi - şi se chinuiesc. Pe acestea trebuie să le ardă şi cenuşa s-o īngroape adīnc īn pămīnt sau s-o arunce īn mare, apoi să meargă să se spovedească. Numai aşa se eliberează. [...]

Lucrările diavoleşti şi vrăjitoreşti

[...] Dar iată şi medium-urile cīt rău fac! Nu ajunge că iau banii de la oameni, ci distrug şi familii. Merge, de pildă, unul la medium şi īi spune problema ce o are. „Ascultă, īi spune acela, o rudă de a ta care este puţin brunetă, puţin īnaltă etc. ţi-a făcut vrăji.” Acesta caută să afle care din neamul lui are aceste trăsături. Va afla pe cineva care să semene puţin. „A, aceasta este, īşi spune, aceea care mi-a făcut vrăji”, şi-l cuprinde o ură mare īmpotriva ei. Aceea, sărmana, īnsă nu ştie nimic, poate să-l fi şi ajutat cīndva, iar acesta să fie īnverşunat īmpotriva ei, să nu vrea nici să o vadă. Se duce din nou la medium, iar acela īi spune: „Acum trebuie să dezlegăm vraja. Şi ca s-o dezlegăm, trebuie să dai ceva bani.” „Ei, fiindcă le-a aflat, spune acesta, trebuie să-l răsplătesc!” Şi dă-i bani. [...]

Diavolul niciodată nu poate face binele

Părinte, un vrăjitor poate vindeca vreun bolnav?

- Vrăjitor şi să vindece un om bolnav! Pe unul care este scuturat de diavol, acesta īl poate face bine trimiţīnd diavolul la altul. Pentru că vrăjitorul şi diavolul sīnt asociaţi, şi de aceea īi spune diavolului: „Ieşi din acesta şi du-te īn cutare.” Aşadar īl scoate pe diavol din acela şi, de obicei, īl trimite la vreo rudă de a lui sau cunoscut care a dat drepturi diavolului. După aceea cel ce a avut diavol spune: „Eu am suferit, dar cutare m-a făcut bine”, şi astfel se face reclamă. Şi īn cele din urmă diavolul se īnvīrte pe la rude sau cunoscuţi. Dacă cineva, să presupunem, este ghebos din lucrare diavolească, vrăjitorul poate izgoni diavolul din acela, īl poate trimite īn altă parte şi ghebosul se ridică drept. Dacă īnsă are gheba din betegeală, vrăjitorul nu-l poate face bine.

Unii mi-au spus despre o femeie că vindeca bolnavi folosind diferite lucruri sfīnte. Cīnd am auzit ce face, am rămas uimit de meşteşugul diavolului. Ţinea o cruce īn mīnă şi cīnta diferite tropare. Cīnta, de pildă, „Născătoare de Dumnezeu, Fecioar㔠şi, cīnd ajunge la „binecuvīntat este rodul pīntecului tău”, scuipa pe līngă cruce, adică huleşte pe Hristos, şi de aceea o ajută tangalachi. Astfel, pe unii care sīnt bolnavi, suferă de melancolie etc, din īnrīurire diavolească, şi medicii nu-i pot face bine, ea īi vindecă, pentru că pe diavolul care pricinuieşte boala īl trimite īn altul şi aceia se slobozesc de mīhnire. Şi mulţi o au de sfīntă! Īi cer sfaturi şi, puţin cīte puţin, le vatămă sufletul, īi distruge.

Este trebuinţă de multă luare aminte. Să fugi departe de vrăjitori şi de vrăji, precum fugi departe de foc şi de şerpi. Să nu īncurcăm lucrurile. Diavolul niciodată nu poate face binele. Numai bolile pe care le pricinuieşte el īnsuşi, le poate vindeca.

Am auzit următoarea īntīmplare: Un tīnăr s-a īncurcat cu un oarecare vrăjitor şi s-a īndeletnicit cu vrăjile. După o vreme s-a īmbolnăvit şi a ajuns la spital. Luni īntregi a cheltuit tatăl său, pentru că nu aveau atunci asigurare, ca să afle ce are. Medicii nu-i aflau nimic. Devenise īntr-un hal fără de hal. Ce face atunci diavolul! Īi apare tīnărului īn chipul Sfīntului Ioan Botezătorul, pe care īl aveau de patron īn acea parte, şi īi spune: „Te voi face bine, dacă tatăl tău īmi va zidi o biserică.” Copilul a spus tatălui său, iar acela, sărmanul, a spus: „Este copilul meu, voi da tot ce am, numai să se facă bine”, şi a făgăduit Sfīntului Ioan Botezătorul să-i zidească biserică. Diavolul a fugit şi copilul s-a făcut bine. Şi-a făcut ... minunea! Atunci tatăl spune: „Eu am făgăduit să zidesc biserica. Trebuie să-mi īmplinesc făgăduinţa.” Nu aveau posibilităţi materiale şi, ca să zidească biserica, a vīndut tot pămīntul ce-l avea. Şi-a dat toată averea sa. Copiii i-au rămas pe drumuri. S-au revoltat şi au spus: „Nu ne trebuie Ortodoxia” şi s-au făcut martori ai lui Iehova. Īl vezi pe diavolul ce face? Se vede treaba că acolo nu existau martori ai lui Iehova şi a aflat vrăjmaşul un mod ca să se facă şi acolo.

Cīnd prind vrăjile

- Părinte, oare vrăjile prind īntotdeauna?

- Ca să prindă vrăjile, trebuie ca cineva să dea drepturi diavolului. Adică să dea pricină serioasă şi să nu se fi aranjat corect cu pocăinţa şi spovedania. De unul care se spovedeşte nu se prind vrăjile, de le-ai arunca cu lopata asupra lui. Pentru că, atunci cīnd se spovedeşte şi are inimă curată, vrăjitorii nu pot lucra īmpreună cu diavolii ca să-l vatăme.

A venit odată la Colibă unul īntre două vīrste cu nişte aere... Cum l-am văzut de departe, am īnţeles că are īnrīurire diavolească. „Am venit să mă ajuţi, mi-a spus. Roagă-te pentru mine, că fac un an acum de cīnd am nişte dureri īnfricoşătoare de cap şi medicii nu află nimic.” „Ai diavol, i-am spus, pentru că i-ai dat drepturi să intre īn tine.” „Nu am făcut nimic”, mi-a spus. „Nu ai făcut nimic?, īi spun. Nu ai īnşelat o fată? Ei, ea s-a dus şi ţi-a făcut vrăji. Du-te şi cere iertare de la fată, apoi spovedeşte-te şi să-ţi citească exorcisme ca să-ţi afli sănătatea. Dacă tu nu-ţi dai seama de greşala ta şi nu te pocăieşti, toţi duhovnicii lumii de s-ar aduna şi s-ar ruga pentru tine, diavolul tot nu va pleca.” Atunci cīnd vin astfel de oameni, cu astfel de aere, le vorbesc deschis. Au nevoie de o zguduitură bună ca să-şi revină.

Un altul mi-a spus că femeia lui are diavol. Stīrneşte mereu scandaluri īn casă. Se scoală noaptea, īi scoală pe toţi, le răstoarnă pe toate. „Tu te spovedeşti?” īl īntreb. „Nu”, īmi spune. „Trebuie să fi dat drepturi diavolului”, īi spun, „nu s-a făcut asta din senin.” Īn cele din urmă am aflat că s-a dus la un hoge, care i-a dat ceva să stropească īn casă pentru noroc şi ca să-i meargă bine la serviciu, şi nici măcar n-a dat vreo īnsemnătate acestui lucru. După aceea diavolul treiera prin casa lui.

Cum se dezleagă vrăjile

- Părinte, dacă prind vrăjile, cum se dezleagă ele?

- Prin pocăinţă şi spovedanie. De aceea trebuie ca mai īntīi să se afle pricina pentru care au prins vrăjile, să-şi īnţeleagă omul greşala, să se pocăiască şi să se spovedească. Cīţi nu vin acolo la Colibă chinuiţi pentru că li s-au făcut vrăji, şi-mi spun: „Fă rugăciune, ca să mă uşurez de chin!” īmi cer ajutorul, fără să caute şi să afle de unde a īnceput răul, ca să-l īndrepte. Adică să afle īn ce au greşit de au prins vrăjile, iar apoi să se pocăiască, să se spovedească, pentru ca să le īnceteze chinul.

- Părinte, atunci cīnd omul căruia i s-au făcut vrăji ajunge īntr-o astfel de stare īncīt nu se poate ajuta singur pe sine, nu se poate spovedi, etc, īl pot ajuta alţii?

- Pot chema preotul acasă să-i facă Sfīntul Maslu sau aghiazmă. Să-i dai să bea aghiazmă, ca să dea răul puţin īnapoi şi să intre puţin Hristos īnlăuntrul lui. Aşa a făcut o mamă cu copilul ei şi l-a ajutat. Īmi spusese că fiul ei suferea mult, pentru că i se făcuseră vrăji. „Să se ducă să se spovedească”, i-am spus. „Părinte, cum să meargă să se spovedească īn starea īn care este?”, mi-a spus. „Atunci spune-i duhovnicului tău, īi spun, să vină acasă, să facă aghiazmă şi să-i dea fiului tău să bea aghiazmă. Dar oare o va bea?.” „O va bea”, īmi spune. „Ei, să īncepi de la aghiazmă, īi spun, şi după aceea īncearcă să-l faci pe copil să vorbească cu preotul. Dacă se va spovedi īl va arunca pe diavolul cīt colo.” Şi īntr-adevăr m-a ascultat şi a fost ajutat copilul. După puţin timp s-a putut spovedi şi s-a făcut bine.

O altă femeie, sărmana, ce a făcut? Bărbatul ei s-a īncurcat cu nişte vrăjitori şi nici cruce nu voia să poarte. Ca să-l ajute puţin, a cusut pe gulerul sacoului său o cruciuliţă. Odată, cīnd trebuia să treacă pe un pod de cealaltă parte a unui rīu, cum a călcat pe pod, a auzit o voce spunīndu-i: „Taso, Taso scoate sacoul, ca să trecem īmpreună peste pod.” Din fericire era frig şi el a spus: „Cum să-l scot? Mi-e frig!” „Scoate-l, scoate-l, să trecem”, a auzit aceeaşi voce. Măi, şi diavolul acesta! Voia să-l arunce de pe pod īn apă, dar nu putea pentru că avea cruciuliţa asupra lui. Totuşi, īn cele din urmă, l-a aruncat acolo īntr-un loc. Īntre timp ai lui l-au căutat toată noaptea şi l-au găsit pe sărmanul acela căzut pe pod. Dacă nu era frig şi-ar fi scos sacoul şi diavolul l-ar fi aruncat īn mijlocul rīului. L-a păzit crucea ce o avea pe reverul său. Credea şi sărmana lui femeie. Dacă nu ar fi avut credinţă, ar fi procedat aşa?

Īmpreună-lucrarea vrăjitorilor cu diavolii

- Părinte, un om care are sfinţenie nu poate demasca sau frīna un vrăjitor?

- Cum să-l frīneze? Dacă spui unuia care are puţină frică de Dumnezeu să ia aminte, pentru că aşa cum trăieşte nu merge bine, şi tot nu iese din ale lui, cu cīt mai mult vrăjitorul, care lucrează īmpreună cu diavolul. Unuia ca acesta ce să-i faci? Īi vei spune unele lucruri, dar el tot cu diavolul va fi. Nu se poate face nimic. Numai atunci cīnd vrăjitorul este īnaintea ta şi tu rosteşti rugăciunea, īn clipa aceea diavolul se poate īncurca şi vrăjitorul să nu-şi poată face treaba sa.

Cineva avea o problemă şi, un vrăjitor, care era şi mare escroc, s-a dus acasă la el să-l ajute. Acela rostea rugăciunea. Sărmanul era un om simplu, nu ştia că celălalt este vrăjitor, şi de aceea a intervenit Dumnezeu. Şi să vedeţi ce a īngăduit Dumnezeu, pentru ca să-şi dea seama! Vrăjitorul a īnceput să fie bătut de diavoli şi cerea ajutor de la omul la care a venit să-i rezolve problema.

- Părinte, acela īi vedea pe diavoli?

- Omul acela nu-i vedea pe diavoli, vedea o scenă. Vrăjitorul striga „ajutor”, făcea tumbe, cădea jos, ridica mīna ca să-şi apere capul. Pentru că să nu credeţi că vrăjitorii o duc bine şi că diavolii le fac īntotdeauna hatīrul. Faptul că s-au lepădat odată de Hristos, asta le este de ajuns. La īnceput vrăjitorii fac contracte cu diavolii, ca să-i ajute, şi diavolii se supun, pentru cīţiva ani, poruncilor. După aceea īnsă le spun: „Acum să ne mai ocupăm de voi?” Mai ales atunci cīnd magii nu reuşesc sa facă ceea ce vor diavolii, ştiţi ce păţesc după aceea?

Īmi aduc aminte că odată, pe cīnd discutam līngă Colibă cu acel vrăjitor tīnăr din Tibet, deodată s-a ridicat, mi-a prins mīinile şi mi le-a īntors la spate. „Să vină acum Hagi-Efendi (Sfīntul Arsenie Capadocianul) să te scape”, mi-a spus. „Bre diavole, hai, pleacă de aici”, i-am spus, şi l-am aruncat jos. Auzi colo, să-l hulească pe Sfīntul! Apoi a venit să mă lovească cu piciorul, dar nu a reuşit, pentru că piciorul s-a oprit līngă gura mea. M-a păzit Dumnezeu. L-am lăsat şi am intrat īn chilie. După puţină vreme īl văd venind plini de spini pe el. „Satana m-a pedepsit pentru că nu te-am biruit. M-a tīrīt prin rugi”, mi-a spus.

Puterile negre ale īntunericului sīnt slabe. Oamenii le fac puternice prin īndepărtarea lor de la Dumnezeu, dīnd astfel drepturi diavolului. [...]

Cu mīndria luciferică omul se poate īndrăci

[...]- Părinte, adică mīndria poate duce la īndrăcire? - Da. Să presupunem că cineva face o greşală şi se īndreptăţeşte pe sine. Dacă ceilalţi īi spun un cuvīnt ca să-l ajute, spune că īl nedreptăţesc, crede că este mai bun decīt aceia şi īi judecă. Apoi īncepe īncet-īncet să-i judece şi pe Sfinţi. Mai īntīi pe cei mai noi, apoi şi pe cei mai vechi: „Acela nu a făcut minuni, celălalt a făcut aceea...” Apoi după puţin īnaintează şi īncepe să judece Sinoadele: „Şi Sinoadele īn felul īn care au hotărīt...”, prin urmare, nici Sinoadele nu sīnt vrednice de cinstire, după părerea lui. Şi īn cele din urmă ajunge să spună: „Şi Dumnezeu de ce a făcut asta aşa?” Ei, cīnd omul ajunge īn punctul acesta, nu īnnebuneşte, ci se īndrăceşte. [...]

Īndrăciţii reacţionează la orice este sfīnt

[...] - Părinte, cum ne putem da seama dacă cineva este īndrăcit şi nu bolnav psihic?

- De aceasta īşi poate da seama şi un medic simplu, dar evlavios. Cei care au diavolul sar īn sus atunci cīnd se apropie de ceva sfīnt. Astfel se vede clar că au diavol. De le dai puţină aghiazmă sau dacă īi īnsemnezi cu sfīnte moaşte, se īmpotrivesc, deoarece diavolul este īnghesuit īnlăuntrul lor. Iar cei ce suferă de boală psihică nu se īmpotrivesc deloc. Chiar dacă porţi cruce şi te apropii de cei īndrăciţi, aceştia se neliniştesc şi se tulbură. Odată, la o priveghere īn Sfīntul Munte, nişte Părinţi mi-au spus că le spune gīndul cum că un oarecare mirean, care era acolo, are diavol. M-am aşezat īn strana alăturată şi am lipit de el crucea mea, ce avea din Sfīntul Lemn. A sărit īn sus şi s-a dus īn altă parte. Cīnd a mai plecat din lumea care era īn biserică, m-am dus iarăşi līngă el. A făcut la fel. Atunci am īnţeles că īntr-adevăr avea diavol.

Cīnd īmi aduc la Colibă copii şi īmi spun că au diavol, ca să mă īncredinţez dacă sīnt īndrăciţi, de multe ori iau o părticică din sfintele moaşte ale Sfīntului Arsenie şi o ascund īn palmă. Şi să vedeţi, deşi am amīndouă palmele īnchise, copilul, dacă are diavol, se uită cu frică la mīna īn care ţin sfintele moaşte. Iar dacă nu are diavol, ci, de pildă, vreo boală a creierului, nu reacţionează deloc. Alteori le dau apă īn care mai īnainte băgasem părticica de sfintele moaşte şi, dacă au diavol, nu o beau, se īndepărtează. Unui copil īndrăcit i-am dat odată mai īntīi dulciuri, ca să i se facă sete, şi după aceea i-am adus din acea apă. „Lui Ionică o să-i dau cea mai bună apă”, i-am spus. Cum a gustat puţin, a īnceput să strige: „Apa asta mă arde. Ce are īn ea?” „Nimic”, īi spun. „Ce-mi faci? Mă arde”, a strigat. „Nu te arde pe tine, pe altcineva īl arde”, īi spun. Īl īnsemnam cu semnul crucii pe cap, şi dădea din mīini şi din picioare... Păţise o criză de īndrăcire. Diavolul īl făcuse ghem. [...]

Ajutor pentru cei īndrăciţi

[...]- Părinte, deasa Īmpărtăşanie īi ajută pe cei īndrăciţi?

- Pentru cei care s-au născut īndrăciţi, nefiind ei vinovaţi de aceasta, deasa Īmpărtăşanie este medicamentul cel mai eficient. Unii ca aceştia au o plată foarte mare, dacă nu murmură, pīnă cīnd se vor elibera, cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Sīnt mucenici, dacă rabdă; de aceea se şi impune ca ei să se īmpărtăşească adesea; īnsă unul care s-a īndrăcit din propria lui neatenţie, trebuie să se pocăiască, să se spovedească şi să se nevoiască pentru ca să se vindece, şi să se īmpărtăşească atunci cīnd trebuie, cu binecuvīntarea duhovnicului lui. Dacă se īmpărtăşeşte fără să se pocăiască şi fără să se spovedească, se va īndrăci şi mai rău. Odată l-au dus pe un īndrăcit să se īmpărtăşească şi a scuipat Sfīnta Īmpărtăşanie. Hristos S-a jertfit, a primit să-i dea Trupul şi Sīngele Lui şi acesta să le scuipe! Īnfricoşător! Vedeţi că diavolul nu primeşte ajutor?

- Părinte, putem da numele lor să fie citite la Proscomidie?

- Da, desigur. Cei īndrăciţi se folosesc mult atunci cīnd preoţii citesc cu durere numele lor la Proscomidie.

- Părinte, atunci cīnd cineva care s-a īndrăcit se pocăieşte, se spovedeşte, se īmpărtăşeşte, dar influenţa diavolească nu scade, ce se īntīmplă?

- Nu scade, pentru că īn acela īncă nu s-a īntărit starea cea duhovnicească. Dacă Dumnezeu l-ar ajuta imediat să se slobozească de această influenţă diavolească va aluneca iarăşi īndată. De aceea Dumnezeu, din multă dragoste īngăduie ca răul să cedeze īncet-īncet. Astfel omul şi plăteşte - ispăşindu-şi prin pătimire păcatele - şi īşi şi īntăreşte starea sa duhovnicească. Cu cīt acela īşi īntăreşte starea sa duhovnicească, cu atīt cedează şi răul. De el īnsuşi depinde cīt de repede se va slobozi de īnrīurirea diavolească. Odată m-a īntrebat tatăl unui copil ce avea diavol: „Cīnd se va face bine copilul meu?” „Atunci cīnd tu te vei īntări īntr-o stare duhovnicească, īi spun, va fi ajutat şi el.” Sărmanul copil, deşi trăia duhovniceşte, tatăl lui se īmpotrivea şi-i spunea că va īnnebuni dacă nu-şi va schimba viaţa. Şi a īnceput el īnsuşi să-l ducă pe copil la case de toleranţă, şi atunci copilul a alunecat şi s-a īndrăcit. Atunci cīnd l-a stăpīnit diavolul, se năpustea asupra mamei lui cu intenţii urīte. Sărmana mamă a fost nevoită să plece īntr-o insulă, ca să scape. Tatăl se pocăise şi īncerca să trăiască duhov­niceşte, dar copilul nu se făcea bine. Abia atunci după ce a mers pe la toate locurile de īnchinare, a īnvăţat toate vieţile Sfinţilor şi s-a īntărit duhovniceşte, numai după aceasta copilul lui s-a făcut bine.

Despre exorcisme

- Părinte, astăzi au adus o īndrăcită şi ne-au rugat să-i spunem preotului să-i citească exorcisme. Ce să facem?

- Īn cazul acesta e mai bine să le spuneţi să rīnduiască aceasta duhovnicul ei. Dacă a intrat diavolul īn ea īnseamnă că sau ea, sau părinţii ei au făcut un oarecare păcat greu, şi i-au dat drepturi, pentru că păcatul īl aduce pe diavol. Dacă nu se pocăiesc şi nu se mărturisesc, nu pleacă păcatul şi, prin urmare, nu pleacă nici diavolul. Sau poate şi pentru un alt motiv a īngăduit Dumnezeu să se īndrăcească.

- Părinte, īndrăciţii sīnt ajutaţi prin exorcisme?

- Depinde. Exorcismele ajută atunci cīnd se citesc la un copilaş īndrăcit, care nu a dat drepturi diavolului şi nu ştie īncă despre spovedanie, sau la unul mare care şi-a pierdut minţile şi nu se poate mărturisi. Atunci cīnd cel īndrăcit este īn toate minţile, trebuie mai īntīi să se ajute aflīnd īn ce a greşit de s-a īndrăcit, să se pocăiască, să se spovedească şi după aceea, dacă trebuie, să i se citească exorcisme. Pentru că şi numai prin rugăciunea de iertare poate fugi diavolul. [...]

Īndrăciţii suferă mucenicia

[...] Desigur, poate va spune cineva că există oameni care fac o mulţime de păcate şi totuşi nu se īndrăcesc. Cum de se īntīmplă aceasta? Cīnd omul a ajuns la nesimţirea desăvīrşită, atunci nu mai este atacat de diavolul, pentru că Dumnezeu vede că nu mai poate fi ajutat. Trebuie să ştim că atacul pricinuit din lucrare diavolească este, īntr-un anume fel, un dar al lui Dumnezeu pentru omul păcătos, ca să se smerească, să se pocăiască şi să se mīntuiască. [...]

Visele sīnt īnşelătoare

[...]- Părinte, din vise poate prevedea cineva ceva ce i se va īntīmplă?

- Nu, nu daţi atenţie viselor. Fie plăcute, fie neplăcute de sīnt, nu trebuie să credem īn ele, pentru că există primejdia īnşelării. Nouăzeci şi cinci la sută din vise sīnt īnşelătoare. De aceea Sfinţii Părinţi spun să nu le dăm atenţie. Foarte puţine vise sīnt de la Dumnezeu, dar şi acestea, ca să le explice cineva, trebuie să aibă curăţie şi alte condiţii, precum Iosif (Facerea 37, 5-11) şi Daniil care aveau harisma de la Dumnezeu. Īţi voi spune, i-a spus Daniil lui Nabucodonosor, - şi ce vis ai văzut şi ce īnseamnă (Daniel 2, 25-46). Dar la ce stare a ajuns! Era īntre lei şi leii, cu toate că erau flămīnzi, nu s-au atins de el (Daniel 6, 16 ş.u.), Avacum i-a dus de mīncare şi acela a spus: Şi-a adus aminte de mine Dumnezeu? (Daniel, Bel şi balaurul 1, 45). Dacă nu Şi-ar fi adus aminte Dumnezeu de prooroc, cine şi-ar fi adus aminte de el?

- Părinte, unii oameni nu au vise.

- Mai bine că nu au. Nu cheltuiesc nici pe bilete, nici pe benzină. Īn vise vezi īntr-un minut ceva a cărui vizionare ar fi durat īn realitate ceasuri, zile, pentru că se suprimă timpul. Iată, din aceasta poate pricepe oricine psalmul: O mie de ani īnaintea ochilor Tăi, Doamne, sīnt ca ziua de ieri, care a trecut (Psalmi 89, 4).

Atenţie la vedenii

- Părinte, atunci cīnd oamenii ne povestesc vedenii, sau că au văzut un sfīnt etc. ce să le spunem?

- Este bine să le spuneţi să fie rezervaţi. Asta este mai sigur, pentru că nu pot toţi să deosebească dacă o vedenie este de la Dumnezeu sau de la diavolul.

Chiar de la Dumnezeu de ar fi vedenia, omul nu trebuie s-o primească. Dumnezeu este mişcat, īntr-un fel, atunci cīnd vede că făptura Sa nu primeşte vedenia, deoarece asta arată că are smerenie. Dacă īntr-adevăr era sfīnt cel ce s-a arătat, Dumnezeu ştie, după aceea, să īnştiinţeze şi īn alt mod sufletul şi să-l povăţuiască la ceea ce vrea. [...]

Harismele ieftine ale celor īnşelaţi

- Părinte, de ce oamenii merg adeseori, cu vreo problemă ce o au, la cei īnşelaţi?

- Pentru că diavolul are harisme ieftine şi de la ei le iau uşor. Cele pe care aceia le spun oamenilor ca să le facă nu sīnt grele şi le odihnesc patimile lor. Īn loc să se pocăiască pentru păcatele ce le fac īn lume, şi să meargă la un duhovnic să se mărturisească, află nişte īnşelaţi, adică pe diavolul, şi īi cer lui să le rezolve problema lor. După aceea se chinuiesc şi nu-şi dau seama că i-a legat diavolul şi le dă comandă. [...]

Metempsihoză

- Părinte, cum oare unii oameni, chiar şi cultivaţi, cred īn metempsihoză?

- Metempsihoză (sau reīncarnarea) este teoria rătăcită potrivită căreia sufletul, după moartea trupească, intră īn alt trup omenesc sau de animal şi străbate astfel un ciclu nesfīrşit de morţi şi renaşteri. Le convine oamenilor, şi mai ales ateilor şi necredincioşilor. Este viclenia cea mai mare a diavolului. Diavolul īi ţine īntr-o viaţă de păcat cu gīndul că sufletul vine şi revine īn această lume. „Ei dacă de data aceasta nu reuşeşti, le spune diavolul, vei reveni īn viaţă şi vei reuşi a doua oară. Şi dacă iarăşi nu reu­şeşti, vei veni, vei reveni, vei evolua....” De aceea unii ca aceştia şi spun: „Nu-i nimic dacă fac şi acest păcat” şi nu le pasă; trăiesc fără luare aminte, nu se pocăiesc. Vezi cum īi orbeşte diavolul şi cum īi prinde īn iad! Nu am văzut o viclenie şi o artă mai mare a diavolului ca aceasta, pentru ca să-i adune pe oameni īn iad! Şi dacă diavolul te prinde bine o dată, oare te va mai lăsa să te īntorci īnapoi? Aceasta este teoria cea mai rea dintre toate teoriile hinduiste. [...]

Bibliografie: Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţă duhovnicească, Schitul Lacu, Sfīntul Munte Athos, 2001


CUVĪNTUL SFĪNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE CĂSĂTORIE

[...] Fiindcă am vorbit mult despre căsătorie, arătīndu-vă că este adevărată prea-curvie să-ţi depărtezi femeia sau să iei pe una alungată, cītă vreme trăieşte bărbatul cel dintīi. Şi vă aminteam legea lui Hristos, care zice: Cine va lăsa pe femeia sa, afară de pricină de prea-curvie, o face să săvīrşească prea-curvie; iar cine va lua pe cea lăsată săvīrşeşte prea-curvie (Matei 5, 32). Şi am văzut [atunci] pe multe plecīndu-şi capul, lovindu-se peste faţă şi neputīndu-şi nici măcar să-şi ridice privirea. Ei bine, atunci, ridicīndu-mi ochii spre cer am zis: „Binecuvīntat este Dumnezeu, pentru că glasul meu nu izbeşte urechi moarte, ci cuvintele mele pătrund cu multă greutate īn inimile ascultătorilor.”

Bine ar fi să nu greşim deloc, dar nu este puţin lucru pentru mīntuire să suferi greu după păcat, să recunoşti greşeala sufletului tău şi să-ţi mustri cugetul cu multă tărie; o astfel de căinţă este o parte de īndreptăţire şi te povăţuieşte pe drumul nepăcătuirii. De aceea se bucură Pavel cīnd īi īntristează pe cei păcătoşi, nu pentru că i-a īntristat, ci pentru că prin īntristare i-a īndreptat. Acum mă bucur nu pentru că aţi fost īntristaţi, ci pentru că aţi fost īntristaţi spre pocăinţă; căci īntristarea care este după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mīntuire fără de căinţă (2 Corinteni 7, 9-10). Deci, fie că v-aţi īndurera de păcatele voastre, fie de ale altora, sīnteţi vrednici de nenumărate laude. Cīnd cineva se īntristează pentru păcatele altora, arată simţire apostolică şi urmează pe Fericitul care zice: Cine este slab şi eu nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard? (2 Corinteni 11, 29). Iar acela care se căieşte mult pentru păcatele sale a stins pedeapsa hotărītă pentru cele făptuite şi prin această durere s-a făcut mai tare pentru viitor. De aceea - cīnd v-am văzut cu capul plecat, gemīnd şi lovindu-vă faţa - şi eu m-am bucurat, gīndindu-mă la rodul cel mult al acestei suferinţe. Pentru aceea, şi astăzi vă voi vorbi despre acelaşi lucru, īncīt cei ce ar voi să se căsătorească să se gīndească mult la cea ce fac. Īn adevăr, dacă atunci cīnd avem să cumpărăm o casă, sau robi, ne interesăm mult de stăpīnii dinainte, ne īngrijim de starea caselor, de īnfăţişarea trupului şi de caracterul sufletului [robilor], cu atīt mai mult trebuie să arătăm multă băgare de seamă cīnd e vorba de ales o femeie. Casa, dacă este rea, poţi să o vinzi iarăşi, şi tot aşa poţi să īnapoiezi vīnzătorului robul găsit neīndemīnatec; dar ca să īnapoiezi iarăşi femeia luată celor ce ţi-au dat-o nu se poate, ci eşti silit să o ţii īn casă toată viaţa; iar dacă te scapi de ea depărtīnd-o, te faci pricină de prea-curvie, după legea Domnului. Deci, cīnd ai de gīnd să-ţi iei femeie, să citeşti nu numai legile lumeşti, dar şi pe cele bisericeşti, căci după acestea şi nu după acelea ai să fii judecat de Dumnezeu īn ziua judecăţii viitoare. Dispreţuindu-le pe cele lumeşti, de obicei ai de pierdut o sumă de bani; dar, dacă le calci pe cele bisericeşti, aduci sufletului chinuri veşnice şi focul nestins al gheenei.

Cīnd ai de gīnd să-ţi iei femeie, tu alergi cu mare grabă la legiuitori lumeşti şi, īnvīrtindu-te pe līngă ei, cercetezi cu toată īngrijirea ce se va īntīmpla dacă femeia moare fără copii, dacă are un copil, doi sau trei, cum să-şi folosească averea cīt trăieşte tatăl ei şi cum după moartea lui, şi ce se va cădea fraţilor ei din moştenire şi ce soţiei, cīnd aceasta va fi stăpīnă pe toată averea şi cīnd va trebui să dea din ea tuturor. Şi multe altele de felul acesta īi īntrebi pe ei şi cercetezi, căutīnd īn toate chipurile să nu cadă vreo parte din bunurile soţiei la vreo rudă a ei. Deşi, după cum am spus mai sus, chiar dacă ţi-ar ieşi ceva greşit, toată paguba va sta īn pierderea de bani; cu toate astea nu laşi nimic din ele necercetate. Oare nu este fără rost să arătăm atīta rīvnă pentru o tocmeală de bani, iar cīnd e vorba de primejduirea sufletului nostru şi de seama pe care o vom da acolo sus, să nu avem nici o grijă pentru un lucru care cere, mai mult decīt oricare altul, muncă, grabă şi grijă?

De aceea, īndemn pe cei ce au de gīnd să se īnsoare, să se sfătuiască cu Fericitul Pavel şi să citească legile pentru căsătorie aşezate de acela, īnvăţīnd mai īntīi ce īndeamnă el să faci cīnd ai parte de o femeie rea şi desfrīnată, dată la beţie, cicălitoare, fără judecată sau avīnd vreun alt neajuns. Căci, dacă vezi că el īţi dă voie să o alungi şi să aduci alta īn locul ei dacă găseşti īn ea vreuna din aceste īmprejurări, să fii sigur că nu e nici o primejdie; iar dacă nu-ţi dă acest drept şi īţi porunceşte că, afară de prea-curvie, să o iubeşti şi să o ţii la tine, chiar cu toate celelalte neajunsuri, atunci īntăreşte-te pe tine īn gīndul că trebuie să īnduri toată răutatea femeii tale. Iar de īţi pare grea şi nesuferită această poruncă, dă-ţi toată silinţa să-ţi iei o femeie bună, īnţeleaptă, ascultătoare, ştiind că, luīnd una rea, urmează unul din acestea două: sau să īnduri o supărare necurmată sau, dacă nu vrei asta, să te faci vinovat de prea-curvie, alungīnd-o. Cine va lăsa femea sa, afară de pricină de prea-curvie, o face să săvīrşească prea-curvie; iar cine va lua pe cea lăsată săvīrşeşte prea-curvie (Matei 5, 32).

Dacă ne-am pătruns de acestea īnainte de căsătorie şi am cunoscut bine aceste legi, vom avea mare grijă să ne alegem de la īnceput o femeie virtuoasă şi potrivită cu firea noastră. Astfel, nu vom cīştiga doar aceasta, că nu o vom alunga niciodată, dar o vom iubi cu multă dragoste, aşa cum ne īndeamnă Pavel. Cīnd a zis: Bărbaţi, iubiţi-le pe femeile voastre (Efeseni 5, 25), nu s-a oprit la aceasta, ci ne-a dat şi măsura dragostei: cum Hristos a iubit Biserica. Şi, spune-mi, cum a iubit-o Hristos? Că S-a dat pe Sine pentru ea. Aşa că, dacă trebuie să mori pentru soţia ta, să nu mai stai la tocmeală: căci, dacă Stăpīnul a iubit-o pe roabă īntr-atīt, īncīt şi pe El S-a dat pentru ea, cu atīt mai mult trebuie ca tu s-o iubeşti pe tovarăşa ta de robie. Dar să vedem, nu cumva frumuseţea soţiei sau virtutea sufletului l-a fermecat pe bărbat? Nu putem spune aceasta! Cum că a fost urītă şi necurată, ascultă următoarele, [căci] - după ce a zis: S-a dat pentru ea - a adăugat: Ca să o sfinţească pe ea, curăţind-o cu baia apei īn cuvīnt (Efeseni 5, 26). A arătat că īnainte a fost murdară şi īntinată, şi nu de o murdărie obişnuită, ci de cea mai grozavă necurăţie: era plină de grăsime, de fum, de sīnge şi de tot felul de pete[19]. Cu toate acestea, nu s-a dezgustat de urīţenia ei, ci i-a vindecat rănile, i-a schimbat chipul, i-a īndreptat formele, i-a dres neajunsurile[20]. Fă şi tu la fel: chiar dacă soţia ta ar greşi cu mii de păcate īn faţa ta, uită-le pe toate, iartă tot; chiar dacă are o fire rea, īndrepteaz-o cu dulceaţă şi bunătate, ca şi Hristos Biserica, [căreia] nu numai că i-a şters necurăţenia, dar a dezbrăcat-o de bătrīneţe, dezbrăcīnd pe omul cel vechi, care căzuse īn toate păcatele. Aceasta īnţelege Apostolul Pavel prin vorbele. Ca să o pună īnainte pe ea Lui-Şi Biserică mărită, neavīnd īntinăciune, nici zbīrcitură (Efeseni 5, 27). N-a făcut-o numai frumoasă, dar şi tīnără, nu numai la trup, dar şi la suflet şi voinţă. Şi a īnvrednicit-o nu numai de această cinste, căci, primind-o fără chip, nu S-a scīrbit de urīţenia ei, dar S-a şi dat pe Sine morţii şi a adus-o pe ea la o frumuseţe de necrezut. Şi, chiar după aceasta, văzīnd-o adesea necurată şi īntinată, nu a gonit-o, nici nu a rupt lanţul căsătoriei, ci a binevoit să o īngrijească şi să o īndrepteze. Căci, spune-mi, cīţi n-au greşit după ce au primit credinţa, şi, cu toate acestea, nu S-a scīrbit de ei? Ca pildă stă acela care, īn Corint, făcuse cea mai mare desfrīnare şi care era din fiii Bisericii. N-a tăiat acel mădular, ci l-a vindecat. Biserica Galatenilor a ieşit toată din calea cea bună şi a căzut īn iudaism; cu toate acestea, n-a lepădat-o, ci, īngrijind-o prin Pavel, a adus-o iarăşi la starea dīntīi. Tot aşa, dacă se iveşte vreo boală īn trupurile noastre, nu tăiem mădularele, ci depărtăm boala. Aşa să facem şi cu femeia: dacă vreuna ar fi plecată spre prea-curvie, să nu o alungăm, ci să depărtăm răutatea. Şi este mai cu putinţă să īndreptezi o femeie decīt să vindeci un mădular vătămat, pe care nu-l tăiem, deşi ştim că nu e cu putinţă vindecarea lui. Mulţi au picioarele sucite, cu fluierele strīmbe, şi mīini uscate şi ochi cu albeaţă; cu toate acestea, nici ochiul nu şi-l scot, nici piciorul nu şi-l taie, nici mīna nu şi-o retează. Şi, deşi acestea sīnt nefolositoare şi fac ruşine celorlalte mădulare, le păstrează, pentru că sīnt legate de trup. Oare nu este fără rost să ai atīta grijă cīnd īndreptarea şi folosul nu este cu putinţă, dar să te īmpotriveşti vindecării cīnd sīnt bune nădejdi şi lesnicioasă schimbarea? Neajunsurile trupului sīnt peste putinţă de īndreptat, dar o voinţă stricată poţi să o īmbunătăţeşti.

Īn zadar vei spune că boala femeii tale este de nevindecat, că ea, cu toate īngrijirile, vrea să urmeze aplecările ei rele. Nu este o pricină binevenită pentru a o alunga: căci, din faptul că nu poţi să vindeci un mădular, nu urmează că trebuie să-l tai. Iar femeia este unul din mădularele tale: [...] vor fi amīndoi un trup, zice Scriptura (Facerea 2, 24). Iar cīnd e vorba de un mădular [trupesc], odată ce leacurile sīnt neputincioase īn faţa bolii, nu mai trebuie nici o īngrijire. Dimpotrivă, dacă bolnavul este īnsăşi femeia ta, chiar dacă boala ei nu se va putea vindeca, ai īn vedere că tu vei primi plată pentru lecţiile şi pentru īngrijirile tale. Şi, chiar dacă n-am culege nici un rod, Dumnezeu va şti să plătească răbdarea noastră, pentru că temerea Sa ne-a făcut să arătăm atīta īncordare, să īndurăm cu dulceaţă neajunsurile tovarăşei noastre, să īndreptăm acest mădular al nostru. Mădular chiar al nostru, zic, şi mădular nedespărţit: de aceea trebuie să-l iubim mai ales. Aceasta ne īnvaţă Sfīntul Pavel, cīnd zice: Bărbaţii sīnt datori să-şi iubească femeile ca pe trupurile lor īnseşi. Cel ce īşi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Că nimeni nu şi-a urīt trupul său vreodată, ci īl hrăneşte şi īl īncălzeşte, precum şi Hristos Biserica; că mădulare sīntem ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui (Efeseni 5, 28-30). Vrea să spună că, după cum Eva este născută din coasta lui Adam, tot aşa şi noi[21] sīntem născuţi din coasta lui Hristos. Īntr-adevăr, aceasta īnsemnează din carnea şi din oasele Sale. Iar pentru Eva ştim toţi că a fost născută din coasta lui Adam, căci Scriptura spune lămurit cum Dumnezeu a trimis somn lui Adam, a luat una din coastele lui şi i-a făcut lui femeie. Acum, prin ce ne īncredinţăm că Biserica este zidită din coasta lui Hristos? Şi acest lucru, tot Scriptura īl arată: cīnd Hristos a fost răstignit sus pe cruce şi a murit, unul din ostaşi a īmpuns coasta Lui cu suliţa, şi īndată a ieşit sīnge şi apă (Ioan 19, 34), şi din acel sīnge şi din acea apă s-a īntocmit Biserica. Chiar Hristos mărturiseşte aceasta, zicīnd că: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre īntru Īmpărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5). Sīngele este duhul. Şi ne naştem din apa botezului şi ne hrănim cu sīnge. Vedeţi cum noi sīntem din oasele şi din carnea Sa, născuţi, crescuţi cu sīngele şi cu apa Sa? Şi, după cum femeia s-a zidit după ce a adormit Adam, tot aşa şi Biserica s-a zidit din coasta lui Hristos cīnd El murise.

Şi nu numai pentru aceasta trebuie să ne iubim femeia, fiindcă este mădular al nostru şi are īnceput al zidirii din noi, ci şi pentru că Dumnezeu a aşezat lege, zicīnd. De aceea, va părăsi omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amīndoi un trup (Facerea 2, 24). Din aceeaşi pricină ne-a citit legea şi Pavel, ca să fim īmpinşi din toate părţile către această dragoste. Priveşte īnţelepciunea apostolică: ne īndeamnă la dragostea femeilor nu numai după legile dumnezeieşti sau numai după cele omeneşti, dar vorbeşte şi de unele, şi de altele, pe rīnd; aşa că sufletele īnalte şi pline de īnţelepciune sīnt īmpinse să iubească prin īncredinţări cereşti, iar sufletele slabe dimpotrivă, prin temeiuri pămīnteşti şi fireşti. Pentru aceasta, el se sprijineşte mai īntīi pe īnţelepciunea lui Hristos şi īncepe īndemnul său astfel. Iubiţi femeile voastre cum Hristos a iubit Biserica. Dar ceea ce vine este omenesc: Oamenii trebuie să iubească pe femeile lor cum īşi iubesc trupurile lor. Urmarea este a lui Hristos: Că mădulare sīntem ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui (Efeseni 5, 30). Apoi, iarăşi vin temeiuri pămīnteşti. Pentru aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amīndoi un trup (Efeseni 5, 31). Şi, după ce a citit această lege, zice: Taina aceasta mare este (Efeseni 5, 32). Īn ce fel este mare?, īntrebaţi voi. Īn aceea că o fecioară, īnchisă pīnă atunci īn camera ei, poate să-şi iubească şi să-şi preţuiască, din prima zi şi ca pe īnsuşi trupul ei, soţul pe care nu l-a văzut niciodată īnainte; şi iarăşi, pentru că, din prima zi, bărbatul pe care ea nu l-a văzut niciodată pune īnaintea tuturor lucrurilor o femeie cu care el īnainte nu schimbase un cuvīnt şi o pune īnaintea prietenilor, cunoscuţilor, a tatălui şi a mamei sale. Să vorbim acum de părinţi. Dacă li se īntīmplă, afară de această īmprejurare, să piardă niscaiva bani, se īntristează, se īndurerează şi duc īnaintea judecăţii pe cei ce i-au păgubit; iar omul pe care ei nu l-au văzut niciodată, nici nu l-au cunoscut, primeşte de la ei, odată cu fecioara lor, şi o zestre destul de mare. Şi se bucură făcīnd aceasta şi nu socotesc ca pierdere ceea ce au dat. Cīnd īşi văd fiica plecată din casă şi luīnd cu dīnsa şi o parte din averea lor, nu simt nici părere de rău, nici necaz, nici durere, ba īncă mulţumesc şi socotesc că li s-au īmplinit dorinţele. Pavel ia seama la toate acestea şi - văzīnd cum cei doi soţi īşi părăsesc părinţii pentru a se lipi unul de altul şi cum noua īnsoţire capătă o mai mare putere decīt vechea obişnuinţă de la părinţi - gīndeşte că aici nu-i vorba de un fapt omenesc, ci că Dumnezeu seamănă această dragoste īn suflete şi insuflă acea veselie atīt părinţilor, cīt şi soţilor. Ca urmare, a zis: „Taina aceasta mare este”. După cum copilul care se naşte īi recunoaşte de la īnceput pe părinţii săi, īnainte de a putea vorbi, tot aşa soţul şi soţia, fără să fie apropiaţi, fără să fie īndemnaţi, lămuriţi asupra datoriilor lor, de la vederea dintīi se şi unesc.

Apoi, văzīnd că acelaşi lucru s-a făcut cu Hristos şi cu Biserica, Apostolul se miră mult. Şi cum s-a petrecut aceasta? După cum bărbatul părăseşte pe tatăl său şi īşi caută femeie, tot aşa Hristos a părăsit tronul părintesc şi a venit la mireasă. Īn loc de a ne chema sus, S-a coborīt El singur către noi. Iar prin acest cuvīnt, „El a părăsit”, să nu īnţelegeţi o despărţire, ci o coborīre, căci, chiar fiind cu noi, era şi cu Tatăl Său. De aceea a zis Pavel: „Taina aceasta mare este”. Mare, negreşit, chiar dacă s-ar face numai pentru oameni. Dar, cīnd văd că aceasta este adevărată şi cu privire la Hristos şi Biserică, atunci sīnt mişcat şi mă minunez. De aceea - după ce a zis: Taina aceasta mare este - a adăugat: Eu īnsă zic de Hristos şi de Biserică (Efeseni 5, 32). Tu ştii acum ce taină este căsătoria, ştii ce chip de faptă mare este; gīndeşte-te deci mult şi cu īngrijire şi nu căuta bogăţie cīnd te căsătoreşti. Nu socoti căsătoria ca un negoţ, ci ca īntovărăşire a două vieţi.

Am auzit pe mulţi zicīnd: „Cutare era sărac, căsătoria l-a īmbogăţit, a luat o femeie bogată; trăieşte acum īn strălucire şi īmbelşugare.” Ce spui, omule? Tu vrei ca femeia să-ţi aducă bani? Poţi să spui asta fără ruşine şi fără să roşeşti, nu te ascunzi īn fundul pămīntului, cīnd cauţi aşa mijloace de cīştig? Aşa vorbeşte un soţ? Numai o singură īnsărcinare are femeia: să-i păzească pe cei născuţi, să aibă grijă de veniturile tale şi de casa ta. De aceea ţi-a dat-o Dumnezeu, ca să te īngrijească īn acestea, ca şi īn toate celelalte. Pentru că viaţa noastră cuprinde două feluri de lucrări, cele obşteşti şi cele de casă, Dumnezeu a īmpărţit sarcina īntre om şi femeie: ei i-a dat conducerea casei, lui - toate treburile obşteşti, toate cele care se făptuiesc īn afară: judecăţi, sfătuiri, conducerea armatei şi celelalte. Femeia nu poate să poarte lancea, să arunce săgeata, dar poate să ţină furca, să ţeasă pīnză, să pună rīnduială īn īntreaga casă. Nu e īn stare să dea o hotărīre īntr-un sfat, dar poate să-şi dea părerea īntr-ale casei, pe care bărbatul le īmparte cu ea. Ea nu poate să mīnuiască bine banii obşteşti, dar poate să-şi crească bine copiii, comoara mai scumpă decīt toate; poate să vegheze la lucrul şi la purtarea slugilor, să dea īncredere bărbatului, să-l descarce de toate grijile pe care le cere o gospodărie, adică de cămară, de ţesut, de mīncare, īmbrăcăminte şi celelalte care nu sīnt nici potrivite, nici uşoare pentru bărbat, dacă ar vrea să le ia el asupră-şi. Este o parte din bunăvoinţa şi īnţelepciunea dumnezeiască faptul că acela care se pricepe bine īn lucrurile mari se arată neputincios şi nepriceput īn lucrurile mici, pentru ca omul să aibă nevoie de femeie. Īntr-adevăr, dacă Dumnezeu l-ar fi zidit pe bărbat deopotrivă īndemīnatic īn amīndouă sarcinile, neamul femeilor ar fi fost dispreţuit; şi, pe de altă parte, dacă ar fi dat femeilor ocupaţii mai īnalte şi mai de preţ, ele s-ar fi umplut de trufie. De aceea nu a īncredinţat pe amīndouă numai unuia, ca nu cumva soarta celuilalt să fie mai īnjosită şi zadarnică; şi n-a īmpărţit deopotrivă īnsărcinările, ca să nu se ivească īntre ei luptă de īntīietate şi femeile să nu ceară de la bărbaţi īntīiul rang. Ci, ca să īngrijească şi de unire, şi de īntīietate, a īmpărţit fiecăruia īnsărcinarea sa astfel īncīt partea bărbatului să fie mai de folos şi mai īnsemnată, iar a femeii mai mică şi mai jos puţin; aşa că nevoile vieţii ne īndeamnă să o cinstim [pe femeie], iar micimea īnsărcinării sale nu o lasă să se ridice īmpotriva bărbatului său.

Ca urmare, să căutăm toţi de aici īnainte un singur lucru: virtutea, ca să ne bucurăm de pace, să gustăm mīngīierile unirii şi ale dragostei necurmate. Dacă te căsătoreşti cu o femeie bogată, iei mai degrabă un stăpīn pe cap decīt o femeie. Afară de aceasta, prin firea lor, femeile sīnt pline de deşertăciune, de mīndrie şi de dorinţa de a-ţi lua ochii; dacă le mai vine īn ajutor şi averea, īn ce chip le vor mai putea suferi bărbaţii lor? Dimpotrivă, acela care ia o femeie de seama lui sau una mai săracă decīt el īşi ia un ajutor, un tovarăş şi cu adevărat aduce fericirea īn casa lor. Lipsa de avere o īndeamnă pe femeie să fie supusă bărbatului īntru totul, să i se plece şi să-l asculte īn toate, aşa că piere pricina de ceartă, luptă, īngīmfare, neīnţelegeri, şi se săvīrşeşte legătura păcii, unirii, iubirii şi a īnţelegerii. Pace deci şi bun trai, iar nu bani! Căsătoria nu este făcută ca să ne umplem casa de lupte şi bătăi, să trăim īn mijlocul certurilor, să muncim īn neīnţelegeri şi să ne facem viaţa nesuferită, ci ca să ne dea un ajutor, să ne deschidă un liman, un adăpost, să ne mīngīie īn īntristare, să găsim mulţumire īn vorba cu femeia noastră. Cīţi bogaţi nu s-au văzut mai īmbogăţiţi prin zestrea femeii, dar lipsiţi deodată şi pentru totdeauna de pace şi fericire printr-o căsătorie care făcea din masa lor o arenă, un teatru de lupte zilnice? Şi dimpotrivă, cīţi săraci nu s-au văzut, uniţi cu femei īncă mai sărace, care se bucură de pace şi sīnt fericiţi să trăiască, pe cīnd mulţi bogaţi, īn mijlocul belşugului, īşi doresc moartea, ca să scape de femeia lor, şi nu cer decīt scăparea de o viaţă atīt de nesuferită? Aşa este de adevărat că banii nu folosesc la nimic, dacă n-ai o soţie virtuoasă. Dar ce să mai vorbim de pace şi īnţelegere? Aceluia care nu se gīndeşte decīt să cīştige bani adesea pătimeşte rău, fiindcă a luat īn căsătorie o femeie mai bogată decīt el. Cīnd īşi sporeşte strălucirea traiului pe măsura zestrei primite, moartea fără de vreme a soţiei vine de-l sileşte să dea īnapoi părinţilor zestrea īntreagă; atunci, asemenea naufragiaţilor care nu scapă decīt cu trupul din valuri, nenorocitul - după atītea certuri, lupte, neīnţelegeri, procese - abia scapă din īncurcătură numai cu trupul şi libertatea sa. Şi, după cum neguţătorii nesătui īşi pierd totul īn naufragiu pentru că au īncărcat corabia cu multe mărfuri şi i-au pus o greutate mai mare decīt puterea ei, tot aşa şi cei care urmăresc căsătorii bogate, pe cīnd cred că-şi măresc avuţia prin zestrea femeii, o pierd şi pe aceea pe care o avuseseră mai nainte. Este destul o clipă şi o izbitură de val ca să se scufunde o corabie; tot aşa, moartea timpurie a femeii este destulă ca să aducă soţului sărăcia şi doliul.

Gīndindu-ne bine la toate acestea, să nu mai căutăm bani, să căutăm virtutea, cinstea, smerenia. O femeie smerită, virtuoasă, īnţeleaptă, fie chiar fără avere, va şti să se folosească de sărăcie mai bine decīt alta de bogăţie; dimpotrivă, o femeie rea, neīnfrīnată, cicălitoare, chiar dacă ar găsi īn casă mii de comori, le va risipi mai repede decīt orice furtună şi va aduce pe capul bărbatului, odată cu sărăcia, şi nenumărate nenorociri. Să nu căutăm deci bogăţie, ci o femeie care să folosească bine averea noastră.

Află mai īntīi care este pricina căsătoriei şi de ce ne-a fost lăsată, şi nu cere nimic mai mult. Care este pricina căsătoriei şi īn ce scop a fost hotărītă de Dumnezeu? Ascultă ce zice Pavel: Din pricina aprinderii, fiecare să-şi aibă femeia sa (1 Corinteni 7, 2). N-a zis „pentru ca să uşurezi sărăcia” sau „pentru ca să dobīndeşti bogăţie”; dar ce? Pentru ca să fugim de aprindere, să potolim pofta, să trăim īn curăţie, să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu, mulţumindu-ne numai de femeia noastră. Iată darul căsătoriei, iată rodul, iată cīştigul. Nu da drumul la mult ca să alergi după puţin, căci banii sīnt puţin lucru īn faţa curăţiei. Singura pricină care trebuie să ne īndemne la căsătorie să fie hotărīrea de a fugi de păcat, de a scăpa de orice aprindere; orice căsătorie deci trebuie să ţintească să ne ajute la păstrarea curăţiei. Şi va fi aşa, dacă vom lua īn căsătorie femei care să ne īndemne către multă evlavie, multă īnfrīnare şi multă īnţelepciune. Căci frumuseţea trupului, cīnd nu are ca tovarăş virtutea sufletului, īl va putea ţine pe bărbat 20 sau 30 de zile, dar nu va merge mai departe, căci va da pe faţă răutatea ascunsă şi atunci tot farmecul va fi spulberat. Dimpotrivă, acelea īn care străluceşte frumuseţea sufletului n-au nici o teamă de fuga vremii, care le dă prilej īn fiecare zi să-şi descopere frumoasele lor īnsuşiri; [faţă de acestea], dragostea soţilor se face mai vie, legătura dintre ei se strīnge mereu. Īn această stare de lucruri şi īnaintea acestei vii şi fireşti iubiri, orice fel de aprindere este aruncată departe; chiar gīndul de neīnfrīnare nu va intra niciodată īn mintea bărbatului legat de femeia sa prin dragoste. Īi va fi credincios pīnă la sfīrşit şi astfel, prin curăţia sa, va coborī asupra casei sale bunăvoinţa şi sprijinul dumnezeiesc. Iată căsătoriile pe care le făceau drepţii īn vremurile vechi, mai aplecaţi către virtute decīt către bogăţie. Şi că lucrul acesta este adevărat, vă voi arăta printr-o pildă o astfel de căsătorie: Avraam era acum bătrīn şi vechi de zile, şi Domnul īl binecuvīntase īntru toate. Atunci a zis Avraam slugii celei mai bătrīne a casei sale, care era mai mare peste toate ale sale: Pune mīna ta sub coapsa mea! Şi te voi jura pe Domnul Dumnezeul cerului şi al pămīntului ca feciorului meu Isaac să nu-i iei femeie din fetele Hananeilor, īntre care locuiesc eu. Ci vei merge īn pămīntul unde m-am născut eu, la neamul meu, şi de acolo vei lua femeie fiului meu Isaac (Facerea 24, 1-4). Vedeţi ce grijă la acest om virtuos, la acest drept, pentru căsătorie[22]? N-a chemat femei rele, cum fac cei de acum, nici babe bune de gură, ci a īncredinţat acest lucru īn mīna slugii sale. Şi chiar acesta este un semn al marii īnţelepciuni a Patriarhului: că a putut să crească o astfel de slugă căreia să-i īncredinţeze o īnsărcinare atīt de mare. Īn sfīrşit, femeia care īi trebuie lui nu este nici o femeie bogată, nici o femeie frumoasă, ci o femeie virtuoasă, şi de aceea pune pe sluga sa să facă o cale atīt de lungă. Luaţi īn seamă şi priceperea slugii! El nu zice: „Ce īnsărcinare īmi dai tu? Cīnd noi sīntem īnconjuraţi de atītea neamuri la care se găseşte mulţime de fete de oameni bogaţi, alese, frumoase, tu mă trimiţi īntr-o ţară aşa de depărtată, printre oameni necunoscuţi? Cu cine voi vorbi? Cine mă va cunoaşte? Şi dacă īmi īntind curse, dacă mă īnşeală? Căci nu e nimic mai uşor de īnşelat decīt un străin.” El n-a zis nimic de acestea, ci, dīnd la o parte toate, s-a oprit numai la bănuiala care se iveşte de la īnceput īn minte: neīmpotrivindu-se stăpīnului său, a arătat supunere; [apoi], īntrebīnd numai ceea ce trebuia să ştie, şi-a arătat priceperea şi prevederea. Care este acest lucru, ce a īntrebat pe stăpīnul său? Dar de nu va vrea fecioara - a zis el - să vină cu mine īn pămīntul acesta, īntoarce-voi pe fiul tău acolo īn pămīntul de unde ai ieşit? (Facerea 24, 5). Avraam i-a răspuns: Ia aminte să nu īntorci pe fiul meu acolo. Domnul Dumnezeul Cerului şi al pămīntului - Cel ce m-a luat din casa tatălui meu şi din pămīntul īn care m-am născut, Cel ce mi-a grăit şi s-a jurat mie, zicīnd: īţi voi da pămīntul acesta ţie şi seminţiei tale - Acesta va trimite pe Īngerul Său īnaintea ta, şi vei lua femeie feciorului meu de acolo (Facerea 24, 6-7). Vedeţi credinţa Patriarhului? Nu s-a rugat nici de prieteni, nici de rude, nici de vreun altul, ci i-a dat pe Dumnezeu ca tălmăcitor şi ca tovarăş de drum. Apoi, voind să īntărească pe slugă, īn loc să-i spună numai: „Domnul Cerului şi al pămīntului”, adaugă: „Care m-a scos din casa tatălui meu.” „Adu-ţi aminte - zice el - cum am făcut atīta drum, cum, părăsindu-ne ţara, am găsit mai multă mulţumire īn pămīnt străin, cum cele fără putinţă s-au făptuit īn totul.” Şi nu numai īn īnţelesul acesta zice: „Cel ce m-a luat din casa tatălui meu”, ci vrea să-i arate că Dumnezeu īi este datornic. „Noi sīntem creditorii lui - zice Avraam - şi chiar El a făgăduit: „Īţi voi da ţie acest pămīnt şi seminţiei tale.” Aşa că, chiar dacă am fi nevrednici, ne va ajuta, pentru că a făcut īnvoială nemincinoasă cu īnsăşi gura Sa; va īnlătura toate piedicile dinaintea noastră şi va aduce la īndeplinire dorinţele noastre.” Zicīnd acestea, a trimis sluga.

Ajungīnd īn ţara care īi fusese hotărītă, slujitorul nu a īntrebat pe nici un locuitor al cetăţii, n-a intrat īn vorbă cu oameni şi nici cu femei. Dar băgaţi de seamă cum īşi vorbeşte lui singur. El se ridică pentru rugăciune şi zice: Doamne Dumnezeul stăpīnului meu Avraam, fă cale bună īnaintea mea astăzi (Facerea 24, 12). Nu zice „Doamne Dumnezeul meu”; dar cum zice? „Doamne Dumnezeul stăpīnului meu Avraam.” „Eu, zice, nu sīnt decīt un nevoiaş, dar mă acopăr cu stăpīnul meu, căci nu vin pentru mine, nu sīnt decīt trimisul său; ia īn seamă credinţa lui şi ajută-mi să duc pīnă la capăt sarcina dată.”

Acum, ca să nu credeţi că el vorbeşte ca un creditor care īşi cere dreptul său, ascultaţi vorbele care urmează: Fie-Ţi milă de stăpīnul meu Avraam (Facere 24, 12). Adică: Chiar dacă am avea mii de drepturi, ne rugăm ca să avem totul prin bunătatea Ta, nimic ca plată a datoriei Tale. Şi ce cere el? Iată, eu stau la fīntīna apei, şi fetele celor ce locuiesc īn cetate ies ca să scoată apă. Şi fecioara căreia eu voi zice: Pleacă urciorul tău să beau!, iar ea va zice mie: Bea tu, şi cămilele tale le voi adăpa, pīnă ce vor īnceta toate a bea, aceea să fie pe care Tu ai rīnduit-o robului Tău Isaac; şi īntru aceasta voi cunoaşte că ai făcut milă cu stăpīnul meu Avraam (Facerea 24, 13-14).

Vedeţi īnţelepciunea slugii? Ce semn pune el? Nu zice: „Dacă voi vedea pe una dusă īntr-un car tras de catīri, tīrīnd īn urma sa o ceată de eunuci, īnconjurată de robi numeroşi, frumoasă şi strălucitoare de farmecul tinereţii, aceea este pe care ai gătit-o pentru sluga ta.” Ce zice īnsă? „Fecioara căreia īi voi zice: Pleacă vasul tău să beau!” Ce faci tu, omule? O astfel de femeie cauţi tu pentru stăpīnul tău, o femeie care cară apă şi vrea să-ţi vorbească? „Da, răspunde el, căci nu m-a trimis să caut bogăţie, nici neam mare, ci bune īnsuşiri ale sufletului. Se găsesc mai des cărătoare de apă care au o virtute desăvīrşită, pe cīnd altele, stăpīne pe bogate locuinţe, sīnt pline de patimi şi foarte rele. Dar după ce va cunoaşte el virtutea acestei femei? După semnul pe care l-a arătat.” Dar cum să pricepi virtutea prin acest semn? El este foarte mare şi cu totul sigur, căci īnvederează milostenia, īncīt orice altă dovadă este de prisos. Vorbele slugii īnsemnează deci acest lucru, deşi el nu-l spune pe faţă. „Eu, zice, caut o fecioară aşa de milostivă, īncīt să ducă la capăt toate īnsărcinările de care este īn stare.” Şi nu pe nedrept căuta o astfel de soţie: ci, trăind īntr-o casă unde īnflorea mai mult primirea de oaspeţi[23], el voia īnainte de toate să găsească o femeie potrivită cu firea stăpīnilor săi. Ca şi cum ar fi zis: „Noi voim să aducem la noi o femeie ale cărei mīini să fie deschise pentru oaspeţi, ca să nu fie luptă şi certuri cīnd bărbatul va face milostenii din averea sa, după pilda tatălui său şi va aduce īn casă străini; [căci] aşa se va īntīmpla, dacă femeia este cicălitoare şi nu-l lasă să facă [aceasta], cum se īntīmpla īn multe case. Dintru īnceput vreau să mă īncredinţez dacă ea este primitoare de oaspeţi, căci de aici vine toată fericirea noastră. Prin iubirea de oaspeţi a dobīndit, din cer, stăpīnul meu pe mirele de azi, prin aceasta s-a făcut tată. A jertfit un viţel şi a primit un copil, a frămīntat făină, şi Dumnezeu i-a făgăduit urmaşi aşa de numeroşi ca şi stelele[24]. Deci, pentru că din primirea de străini ne-au venit nouă īn casă toate bunătăţile, caut această faptă bună īnaintea tuturor celorlalte.” Să avem īn vedere că omul nu a primit doar apa cerută, ci să ne gīndim că el a aflat ce este un suflet bun, care dă nu numai ce i se cere, ci şi ceea ce nu i s-a cerut.

Dar īncă nu sfīrşise el a cugeta acestea īn mintea sa, zice, cīnd iată că ieşi cu ulciorul pe umăr Reveca (Facerea 24, 15), şi aşa se īmplini acea vorbă a Proorocului: Pīnă să isprăveşti tu de vorbit, Eu sīnt de faţă (Isaia 58, 9). Iată cum Dumnezeu binevoieşte să īmplinească rugăciunile oamenilor evlavioşi mai īnainte ca ele să fie sfīrşite. Ca urmare, şi tu, cīnd vei vrea să te căsătoreşti, nu alerga la oameni sau la femei care īşi fac meşteşug din nenorocirile altora şi nu caută nimic altceva decīt să capete un cīştig. Aleargă la Dumnezeu, şi El te va ajuta īn căsătoria ta, căci avem făgăduinţa Lui: Căutaţi Īmpărăţia Cerurilor, şi toate celelalte se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Şi să nu zică nimeni: „Cum pot să-l văd eu pe Dumnezeu, cum pot să vorbesc cu El şi să-l īntreb lămurit?” [Acestea sīnt] gīnduri ale sufletului fără credinţă. Pentru Dumnezeu totul este o clipă şi n-are nevoie de vorbă ca să īndeplinească tot ce voieşti. Şi tocmai aceasta s-a īntīmplat cu sluga lui Avraam: n-a auzit nici un glas, n-a văzut nici o faţă. Īn picioare, līngă fīntīnă, se ruga, şi īndată a fost ascultat: Dar īncă nu sfīrşise el a cugeta acestea īn mintea sa, cīnd iată că ieşi cu ulciorul pe umăr Reveca, fata lui Batuil feciorul Milcăi, femeia lui Nahor, fratelui lui Avraam. Aceasta era foarte frumoasă la chip, fecioară, pe care nu o cunoscuse vreun bărbat (Facerea 24, 15-16). De ce-mi vorbeşte de frumuseţea trupului? Ca să pricepi mai bine marea ei curăţie, ca să īnţelegi frumuseţea sufletului ei. Minunat lucru este curăţia, dar mult mai minunat īncă atunci cīnd este unită cu frumuseţea trupului. De aceea Scriptura, īnainte de a povesti istoria lui Iosif şi curăţia sa, vorbeşte mai īntīi de frumuseţea trupului său, zicīnd: Iosif īnsă era chipeş la statură şi foarte frumos la faţă (Facerea 39, 6); şi numai după aceea ne arătă īnfrīnarea tīnărului, zicīnd că această frumuseţe nu l-a adus la neīnfrīnare. Căci, după cum frumuseţea nu este īntotdeauna pricina aprinderii, tot aşa nici urīţenia nu este pricină de īnfrīnare. Multe femei īmpodobite cu toate farmecele trupului au strălucit şi mai mult pentru că au fost curate; altele iarăşi, urīte şi pocite, au avut īncă mai multă urīţenie īn suflet şi s-au necurăţit cu nenumărate păcate. Nu īn īnfăţişarea trupului, ci īn suflet şi voinţă se găseşte atīt pricina faptei bune, cīt şi a păcatului.

Nu fără scop a numit-o de două ori fecioară pe Reveca. După ce a zis: „Fecioară era”, a adăugat: „pe care nu o cunoscuse vreun bărbat.” Pentru că multe fecioare īşi păstrează trupul neatins, dar au sufletul plin de neīnfrīnare, dorinţă de strălucire, curse ca să tragă din toate părţile o mulţime de iubiţi īn jurul lor, priviri făcute ca să īnflăcăreze nădejdile tinerilor, vīrtejuri şi capcane de tot soiul. Şi de aceea Moisi - vrīnd să arate că Reveca nu era asemenea cu aceste fete, ci că era fecioară şi cu trupul, şi cu sufletul, a adăugat: „fecioară, pe care nu o cunoscuse vreun bărbat.” Cu toate că erau multe prilejuri ca oamenii să o cunoască: mai īntīi că era frumoasă, apoi din felul slujbei pe care o īndeplinea. Dacă ar fi rămas pururea īn camera sa, ca fetele de astăzi[25], dacă nu s-ar fi arătat īn lume, dacă n-ar fi ieşit niciodată din casa părintească, lauda că nici un om nu o cunoscuse n-ar fi fost aşa de mare. Dar, dacă ţi-o īnchipui mergīnd prin lume, nevoită să se ducă īn fiecare zi la fintīnă, o dată, de două şi de mai multe ori - şi totuşi nici un bărbat să nu o cunoască, numai atunci vei pricepe bine preţul laudei. S-au văzut multe fete care nu erau nici frumoase, nici plăcute, şi pe care le urmau o mulţime de slugi, pierdute, cu toate acestea, pentru că au trecut o dată sau de două ori prin piaţa publică. Ce vei zice dar, de aceea care iese īn fiecare zi din casa părintească şi nu numai ca să se ducă īn piaţă, ci la fīntīnă, să aducă apă, drum pe care eşti silit să ai mii de īntīlniri? Nu este cu adevărat vrednică de toată lauda noastră? Cīnd nici aceste drumuri neīntrerupte, nici farmecul care o īnfrumuseţează, nici trecătorii care o īntīlnesc pretutindeni - nimic, īntr-un cuvīnt - nu pot să-i atingă curăţia?; cīnd ea īşi păstrează sufletul şi trupul departe de orice stricăciune, cīnd păzeşte curăţia mai bine decīt femeile care stau īnchise īn casa lor; cīnd, īn sfīrşit, se arată asemenea cu aceea pe care o cerea Pavel, zicīnd: Să fie sfīntă la trup şi la suflet? (1 Corinteni 7, 34).

Şi, pogorīndu-se ea la fīntīnă, şi-a umplut vasul şi a pornit īnapoi. Atunci, sluga lui Avraam a alergat īnaintea ei şi i-a zis: Dă-mi să beau puţină apă din vasul tău! Iar ea a zis: Bea Domnul meu! Şi, grăind, şi-a lăsat vasul pe braţe şi l-a adăpat pīnă a īncetat a bea. Şi a zis: Şi cămilelor tale voi scoate apă pīnă ce vor bea toate. Şi, grăind, a deşertat vasul īn adăpătoare, şi iarăşi a alergat la fīntīnă să scoată apă, şi a adăpat toate cămilele (Facerea 24, 16-20). Mare era iubirea de străini a acestei fecioare, mare curăţia ei, şi amīndouă acestea sīnt bine arătate atīt prin vorbele, cīt şi prin faptele ei. Ai văzut cum curăţia nu-i vatămă īntru nimic milostenia, dar nici milostenia curăţia sa?! Că nu s-a aruncat īnaintea străinului, că nu i-a vorbit ea īntīi īnsemnează că era cuviincioasă; că nu a tăcut la īntrebările puse şi nici nu s-a īmpotrivit cererii aceluia īnsemnează multă milostenie şi iubire de oameni. Īntr-adevăr, după cum s-ar fi arătat īndrăzneaţă şi neruşinată dacă ar fi mers mai īntīi ea la el sau i-ar fi vorbit mai īnainte de a fi īntrebată, tot aşa, dacă l-ar fi trecut cu vederea cīnd era rugată, s-ar fi arătat crudă şi neomenoasă. N-a făcut nici una din acestea: nici n-a depărtat milostenia prin curăţie, nici n-a nimicit prin milostenie lauda curăţiei, ci a arătat aceste două fapte bune īn īntregime: curăţia, aşteptīnd īntrebarea străinului şi iubirea de oaspeţi, săvīrşită īntr-un chip mai presus decīt orice laudă, cum am zis. Cum să numesc pe aceea care dă atīt de mult? Negreşit, darul său nu era decīt apă, dar aceasta era tot ce avea atunci la īndemīnă. Căci obişnuim să judecăm pe oamenii făcători de bine nu după bogăţia darului, ci după averea pe care o au. Dumnezeu a lăudat pe omul care a dat un pahar de apă rece şi a zis că femeia care a aruncat doi bănuţi a dat mai mult decīt toţi, pentru că a jertfit tot ce avea atunci. Tot aşa, şi Reveca a dăruit acestui străin tot ceea ce putea să-i dăruiască.

Şi nu fără scop zice Scriptura că ea „se grăbi”, „alerg㔠şi altele asemenea, ci ca să se arate dragostea ei, ca una care nu era nici īndatorată, nici silită, ca una care dăruia fără īntīrziere şi silă. Şi aceasta nu este fără preţ! De cīte ori n-am văzut şi noi trecători, pe care i-am rugat să se oprească o clipă şi să ne lase să aprindem lumină de la ei sau să ne dea puţină apă pentru setea noastră, şi de cīte ori nu ne-au respins cu neruşinare? Dimpotrivă, Reveca, nemulţumindu-se numai să aplece străinului ciutura, īşi ia īnsărcinarea să scoată apă pentru toate cămilele, punīndu-şi astfel, cu cea mai mare bunătate, chiar trupul său īn slujba iubirii de străini. Nu numai fapta ei, dar şi graba īi īnvederează virtutea. Īl numeşte „domn” pe un necunoscut văzut pentru īntīia dată, şi - după cum socrul ei, Avraam, nu īntreba pe călători cine sīnt, din ce familie, unde merg, de unde vin, ci făcea fără īntīrziere milostenie cu ei - tot aşa nici Reveca nu īntrebă: „Cine eşti tu, din ce familie? De ce ai venit aici?” Ci, dīnd nenumărate semne de milostenie, nici nu ia īn seamă celelalte lucruri. Aşa cum negustorii de pietre scumpe şi zarafii caută īn totul doar cum să cīştige bani de la acei ce cumpără şi nu-i priveşte nimic altceva, tot aşa, nici Reveca nu caută decīt să culeagă rodul iubirii de oaspeţi, să primească īn īntregime cīştigul hotărīt. Ea ştie bine că oaspetele trebuie cinstit cu osebire, că el are nevoie de o primire grabnică, fiindcă īntīrzierea noastră īl face neīndrăzneţ; dacă īl obosim cu o mulţime de īntrebări nepotrivite, se īnfricoşează, se dă īndărăt şi se apropie de noi cu silă. De aceea, nici Reveca nu s-a purtat aşa faţă de slujitor, precum nici socrul ei Avraam faţă de străinii călători, [pe care căuta] să nu-i sperie, ci se mulţumea să se īngrijească de ei, după care le da drumul. De aceea a primit el īntr-o zi Īngeri īn casa lui; dacă i-ar fi copleşit cu īntrebări, cīştigul lui ar fi fost mult mai mic. Īntr-adevăr, ne minunăm de el nu că a primit Īngeri, ci că i-a primit fără să-i cunoască. Dacă i-ar fi īngrijit ştiind cine sīnt, nu făcea nimic de mirare: măreţia unor astfel de oaspeţi ar fi făcut īndatoritor şi omenos şi pe omul cel mai crud şi mai nesimţitor. Acesta e lucrul de mirare: că, socotindu-i pe ei nişte oameni de rīnd, le-a arătat atīta īngrijire. Tot aşa a făcut şi Reveca: ea nu ştia numele slugii, pricina călătoriei sale, gīndul pe care īl avea ca să o ceară īn căsătorie; ea nu vedea decīt un călător şi un străin. Aşa că rodul milosteniei sale a fost cu atīt mai mare, cu cīt ea a īngrijit cu o bunăvoinţă desăvīrşită pe un om cu totul necunoscut, rămīnīnd īnsă credincioasă legilor buneicuviinţe. Nici neruşinare, nici īndrăzneală, nici silă, nici mīnie; a ştiut să-şi facă datoria fără să treacă peste marginea cuvenită. Aceasta īnţelege şi Moisi cīnd zice: Iar omul o socotea pe ea şi tăcea, ca să cunoască, īndreptase Dumnezeu calea lui, sau nu? (Facerea 24, 21). Ce īnsemneaz㠄o socotea”? Asta īnsemnează că īi privea statura, mersul, īnfăţişarea, vorbirea - īn sfīrşit, totul - cu o mare grijă, căutīnd să citească, din mişcări, firea sufletului. Şi nu a fost destul: face şi altă īncercare. După ce i-a dat să bea, nu s-a oprit, ci a īntrebat-o: A cui fată eşti? Spune-mi de este la tatăl tău loc, să sălăşluim noi? (Facerea 24, 23). Ce a răspuns ea? Cu răbdare şi cu dulceaţă i-a spus numele tatălui său şi nu s-a supărat, ca să-i zică: „Dar tu cine eşti, īndrăzneţule care īntrebi aşa de iscoditor de casa noastră?” I-a răspuns: Sīnt fiica lui Batuil, fiul Melhei, pe care l-a născut ea lui Nahor. Paie şi fin mult este la noi, precum şi loc de sălăşluit (Facerea 24, 25). Şi acum, ca şi atunci cīnd fusese vorba de apă, ea īi dădu mai mult decīt cerea. Atunci cīnd el nu voia decīt să bea, ea ceru să-i adape şi cămilele şi le-a adăpat. Acelaşi lucru şi aici: el īntreabă numai dacă este loc pentru oaspeţi, ea īi răspunde că sīnt paie, fin şi celelalte, prin aceasta īndemnīndu-l şi trăgīndu-l spre casă, ca să cīştige preţul iubirii de oaspeţi. Să nu ascultăm aceasta nici cu uşurinţă şi nici fără luare aminte, ci să ne gīndim la noi īnşine, să ne punem īn locul lor şi atunci tot aşa vom socoti şi noi fapta bună a Revecăi. Adesea, cīnd adăpostim pe prieteni şi cunoscuţi, ne vine greu şi, dacă şederea lor se lungeşte o zi sau două, iată-ne supăraţi. Reveca ducea cu mare bucurie īn casa lor un necunoscut şi un străin, şi avea să se īngrijească nu numai de el, dar şi de atītea cămile ale lui.

Īnsă, după ce a intrat oaspetele, luaţi īn seamă īnţelepciunea lui: cīnd i-a dat pīine să mănīnce, el a zis: Nu voi mīnca pīnă ce nu voi grăi cuvintele mele (Facerea 24, 33). Vedeţi cīt de grabnic şi de cumpătat a fost? Apoi, cīnd i-a dat voie să vorbească, să vedem īn ce chip īi vorbeşte? Oare i-a spus că are un stăpīn de neam mare, cinstit de toată lumea, īntīiul locuitor din părţile sale? Dacă ar fi voit să vorbească aşa, n-ar fi fost de loc īncurcat, īntr-adevăr, oamenii din ţară aceea cinsteau pe Avraam ca pe un rege. Dar el nu spune nimic [de acest fel], trece peste cinstea omenească şi nu īmpodobeşte pe Avraam decīt cu cinstea dumnezeiască, zicīnd: Sluga lui Avraam sīnt eu. Domnul a binecuvīntat pe stăpīnul meu foarte, şi l-a mărit, şi i-a dat lui oi şi boi, argint şi aur, slugi şi slujnice, cămile şi asini (Facerea 24, 34-35). Dacă aminteşte de bogăţii, nu o face ca să arate că Avraam este īn belşug, ci ca să se vadă că este iubit de Dumnezeu. Nu voia să-l laude că era bogat, ci fiindcă primise toate acestea de la Dumnezeu. Apoi, a vorbit despre tīnăr. Şi Sarra, soţia lui, i-a născut un fiu īn bătrīneţele lui (Facerea 24, 36). Prin aceasta, a lăsat să se īnţeleagă felul naşterii, arătīnd că naşterea i-a fost dată după rīnduială dumnezeiască, īn afară de legile firii. Tot aşa şi tu, fie că īţi cauţi o soţie sau un soţ, cercetează īnainte de toate dacă este iubit de Dumnezeu, dacă este plin de bunătatea cerească. Căci, dacă se găsesc acestea, toate celelalte vin singure; iar neavīnd nimic din acestea, chiar dacă are o mare avere, nu-i nici un cīştig. Apoi, ca să nu fie īntrebat de ei de ce nu a luat īn căsătorie pe nici una din ţara lui, a adăugat: Şi m-a jurat stăpīnul meu, zicīnd: Să nu iei femeie fiului meu din fetele Hananeenilor, īntre care locuiesc eu īn pămīntul lor. Ci să mergi la casa tatălui meu şi la neamul meu, şi vei lua soţie feciorului meu de acolo (Facerea 24, 37-38).

Dar nu vreau să aduc aici toată istoria, căci mi-e teamă să nu vă supăr. Să trecem la sfīrşit. După ce a povestit cum s-a oprit la fintīnă, cum s-a rugat de fată, cum i-a dat mai mult decīt a cerut el, cum a fost mijlocitorul său; īn sfīrşit, după ce a povestit totul pe larg, a īncetat din vorbă. Ceilalţi, după ce au ascultat această povestire, n-au stat nici o clipă la īndoială şi fără īntīrziere, ca insuflaţi chiar de Dumnezeu, au dat pe fiica lor īndată. Laban şi Batuil răspunseră: De la Domnul a ieşit lucrul acesta; nu vom putea grăi ţie īmpotrivă, nici rău, nici bine. Iată, Reveca este īnaintea ta; ia-o şi te du, şi să fie femeia feciorului stăpīnului tău, după cum a grăit Domnul (Facerea 24, 50-51). Cine nu se va mira? Cine nu va rămīne izbit de mirare, gīndindu-se la numărul şi la greutatea piedicilor ridicate īntr-o clipă? Trimisul era un străin şi o slugă; drumul de făcut era foarte lung; nici mirele, nici tatăl său, nici una din rudele sale nu erau cunoscuţi de ei. Erau destule greutăţi ca să īmpiedice căsătoria. Cu toate acestea, nimeni nu o īmpiedică şi, ca şi cum Isaac ar fi fost un vecin, o cunoştinţă, un prieten de demult, ei i-au dat pe fiica lor cu o īntreagă īncredere: mijlocitor era Dumnezeu. Īntr-adevăr, să īncercăm a face ceva fără ajutorul Său: ceea ce ne părea uşor şi lesne ne va pune īn cale numai prăpăstii, şi strīmtori şi mii de nenorociri. Deci nimic să nu facem, nici să zicem, pīnă ce n-am chemat pe Dumnezeu şi nu L-am rugat să ne ajute īn aceea ce vrem a săvīrşi, după cum a făcut această slugă.

Să vedem acum, după ce a luat-o, cum a prăznuit nunta. Oare a īnşirat după el chimvale, şi fluiere, şi danţuri, şi tobe, şi flaute, şi tot ce se obişnuieşte īn astfel de īmprejurări? Nimic din acestea! Singur primise pe Reveca, singur a adus-o, fără alt tovarăş decīt Īngerul care īl īntovărăşea, īndeplinind rugăciunea pe care Avraam o făcuse lui Dumnezeu, de a apăra călătoria slugii sale, cīnd acela părăsise casa lui. Şi tīnăra fecioară era dusă la soţul ei fără să audă nici flaut, nici liră, nici alt instrument, dar cu capul acoperit de binecuvīntările cereşti, cunună mai bogată īn strălucire decīt stema cea mai scumpă. Era dusă la bărbatul ei īmbrăcată nu cu ţesături de aur, ci cu curăţie, credinţă, milostenie, īn sfīrşit, cu toate faptele bune. Era dusă la bărbatul său nu pe un car acoperit, nici pe vreun alt scaun īmpodobit, ci pe spinarea unei cămile. Īn acea vreme, fecioarele, pe līngă virtuţile lor, aveau şi sănătate trupească. Īntr-adevăr, mamele lor nu le creşteau cum este obicei astăzi şi nu stingeau sănătatea lor cu băi, parfumuri, sulimanuri, haine moi şi, īn sfīrşit, prin multe alte chipuri de zădărnicii, care mai repede le moleşesc. Dimpotrivă, ele le supuneau la cele mai aspre īncercări. De aceea aveau o frumuseţe īnnăscută a trupului şi de bun soi, căci aveau totul de la fire, nimic străin. Şi se bucurau de o sănătate neatinsă de nimic, iar farmecele lor erau de neīnchipuit, pentru că trupul lor nu era niciodată chinuit de boală şi trīndăvia le era necunoscută. Greutăţile, oboseala, obişnuinţa de a face totul singure, gonind trīndăvia, le dădeau putere şi sănătate nezdruncinată. De aceea erau şi mai plăcute bărbaţilor şi mult mai iubite, pentru că găseau īn ele multă īnţelepciune.

Reveca era deci pe o cămilă; apropiindu-se [de sălaşurile lui Avraam], mai-nainte ca să ajungă [acolo], a ridicat ochii, l-a văzut pe Isaac şi a sărit jos de pe cămilă. Vedeţi putere? Vedeţi uşurinţă? A sărit jos de pe cămilă! Aşa era vigoarea, care se unea cu īnţelepciunea, la fecioarele din acea vreme! Şi a zis slugii: Cine este omul acela, care merge pe cīmp spre īntāmpinarea noastră? Şi a zis sluga: Acesta este stăpīnul meu. Atunci ea īşi luă vălul şi se acoperi (Facerea 24, 65). Recunoaşteţi peste tot smerenia ei, admiraţi-i ruşinea şi neīndrăzneala!

Şi a dus-o Isaac īn cortul mamei sale, Sarra; şi a luat pe Reveca, şi aceasta s-a făcut femeia lui, şi a iubit-o pe dīnsa. Şi s-a mīngīiat Isaac de pierderea mamei sale, Sarra (Facerea 24, 67). Aceste cuvinte - „şi a iubit-o pe dīnsa, şi s-a mīngīiat Isaac de pierderea mamei sale, Sarra” - nu le citesc eu degeaba: am voit să īnţelegeţi ce farmec avea Reveca, īncīt a avut parte de atīta iubire. Şi cine n-ar fi iubit o femeie atīt de īnţeleaptă, atīt de cinstită, de omenoasă, de binefăcătoare, de dulce, o femeie aşa de curajoasă cu inima, aşa de tare cu trupul?

Nu am spus acestea ca să fiu ascultat sau ca să fiu aplaudat de voi, ci ca să aţīţ rīvna voastră. Voi, părinţilor, urmaţi prevederea Patriarhului, care a vrut să dea fiului său o femeie cu adevărat virtuoasă; n-a căutat nici bogăţie, nici neam mare, nici frumuseţe, nici altceva, decīt frumuseţea sufletului. Voi, mamelor, aşa să creşteţi pe fiicele voastre. Iar voi, tinerilor care voiţi să vă luaţi soţii, să prăznuiţi nunta cu această cuviinţă: departe să fie de voi jocurile, zgomotele de rīs, glumele lumeşti, flautele, şi īntreagă acea măreţie diavolească şi orice īi poate semăna; să rugaţi numai pe Dumnezeu să fie mijlocitorul vostru īn toate faptele voastre. Dacă vom săvīrşi aşa toate faptele noastre, nu va fi nici despărţire, nici bănuială de prea-curvie, nici cuvīnt de gelozie, nici bătăi, nici certuri, ci vom gusta toate dulceţile păcii şi unirii, la care se vor adăuga cu siguranţă toate faptele bune. După cum, atunci cīnd bărbatul şi femeia sīnt neuniţi, nu e nimic sănătos īn casa lor, chiar dacă lucrurile ar merge bine, tot aşa, cīnd domneşte pacea şi unirea, nimic nu va fi neplăcut, chiar dacă s-ar ivi mii de furtuni īn aceeaşi zi. Dacă căsătoriile se vor face astfel, şi copii vor putea fi crescuţi īn lucrarea faptelor bune. Cīnd femeia va fi cinstită, īnţeleaptă şi īmpodobită cu toate virtuţile, va putea să cīştige cu totul un bărbat pe care să-l şi stăpīnească prin puterea dragostei ei, şi, cīnd l-a cīştigat, să găsească īn el un tovarăş plin de rīvnă pentru creşterea copiilor. Şi va īndemna chiar pe Dumnezeu să privească cu grijă asupra lor. Atunci cīnd chiar Dumnezeu ajută astfel de gospodării aşa de bine īndreptate, īngrijind chiar el de sufletele copiilor, toate chinurile vor pieri, totul va fi iubire īn casă, ca şi īn sufletele stăpīnilor. Īn acest chip, fiecare, īmpreună cu casa sa - īnţeleg cu femeia, copii şi slugile sale - va putea să străbată pīnă la capăt, fără primejdie, viaţa de aici şi să intre la sfīrşit īn Īmpărăţia Cerurilor, pe care doresc să o dobīndim cu toţii, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu care este mărirea şi puterea Tatălui, īmpreună cu Sfīntul şi de viaţă dătătorul Duh, acum, şi pururea şi īn vecii vecilor. Amin!

Bibliografie: Nicolae N. Marinescu, Studii omiletice asupra celor trei cuvīntări ale Sfīntului Ioan Hrisostomul despre căsătorie, cu traducerea lor, Teză pentru licenţă, Litotipografia L. Moţăteanu, Bucureşti, 1908


CUVĪNTUL SFĪNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE DESFRĪNARE

Tīlcuire la vorba Apostolului: „Din pricina aprinderii, fiecare să-şi aibă femeia sa.”

[...] Īn convorbirile din afară (lumeşti), chiar dacă se strecoară cīte ceva bun, dar, īntre nenumărate necuviinţe, mulţimea abia dacă vorbeşte un cuvīnt sănătos. Īn Sfintele Scripturi este cu totul dimpotrivă: nu vei auzi nici un cuvīnt urīt, ci pe toate pline de mīntuire şi de multă īnţelepciune, cum sīnt de pildă, cele ce s-au citit astăzi. Care sīnt acestea? Cīt pentru cele ce mi-aţi scris, bine este omului să nu se atingă de femeie. Dar, din pricina desfrīnării, fiecare bărbat să-şi aibă femeia sa, şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său (1 Corinteni 7, 1-2). Pavel legiuieşte despre căsătorie, şi nu se ruşinează, nici nu roşeşte, şi pe bună dreptate. Căci - dacă chiar Domnul a cinstit căsătoria, īmpodobind-o cu prezenţa şi cu darul Său (căci a adus la nuntă darurile cele mai mari, schimbīnd firea apei īn vin) - cum sluga s-ar fi roşit să legiuiască căsătoria? Rău lucru nu este căsătoria, dar este urītă prea-curvia, urītă aprinderea. Căsătoria este un leac contra aprinderii.

Să nu o necinstim deci cu praznice diavoleşti, ci, cum au făcut cei din Cana Galilei, tot aşa să facă şi cei ce īşi iau acum femei, să aibă pe Hristos īn mijlocul lor. Şi cum se poate face aceasta, īntrebi tu? Prin preoţi, căci zice: „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte”. Dacă ai īndepărtat pe diavolul - cīntecele destrăbălate, şi melodiile dulcegi, şi jocurile necuviincioase, şi vorbele ruşinoase, şi pompa diavolească, şi sunetul şi rīsul din toată inima - īn sfīrşit, dacă ai īndepărtat orice necuviinţă şi ai adus īnăuntru pe sfinţiţii robi ai lui Hristos, şi Hristos va fi cu ei, negreşit, cu mama şi fraţii Săi. Căci zice: Oricine va face voia Părintelui Meu Celui din ceruri, acela Īmi este frate, soră şi mamă (Matei 12, 50). Şi ştiu că greu şi supărător se va părea unora că sfătuiesc acestea şi că dezrădăcinez un vechi obicei. Nu mă īngrijesc de loc de aceasta, căci n-am nevoie de bunăvoinţa voastră, ci de folosul vostru; nu de bătăi din palme şi laude, ci de cīştig şi de īnvăţătură. Să nu-mi spună cineva: „Apoi, aşa este obiceiul!” Unde se făptuieşte păcatul, să nu pui īnainte obiceiul! Ci - dacă cele făptuite sīnt rele, chiar dacă obiceiul ar fi vechi - să-l desfiinţezi; iar dacă nu sīnt rele, chiar dacă nu-i obiceiul, adu-l şi īl sădeşte. Obiceiul de a necinsti astfel de lucruri nu era vechi, ci a fost aşezat īncoace, căci adu-ţi aminte cum a luat īn căsătorie Isaac pe Revecca, ori Iacov pe Rahela. Scriptura aminteşte de aceste căsătorii şi povesteşte cum au fost duse ele īn casele mirilor lor, şi nu aminteşte nimic de acest fel. Numai băutura şi mīncarea au fost mai bogate ca de obicei şi au chemat pe rude la nuntă; iar flautele, fluierele, chimvalele, şi danţurile de beţivi şi tot cea ce este īn mare cinste astăzi au fost īnlăturate. Iar oamenii din vremea de astăzi, săltīnd, cīntă īn cinstea Venerei şi (cīntece īn care e vorba de) multe prea-curvii, şi desfaceri de căsătorii, şi dragoste fără de lege şi īmpreunări neīngăduite. Şi multe alte cīntece pline de necinste şi de ruşine cīntă īn acea zi şi după beţie, şi atīta necinste īnsoţeşte pe mireasă īn public cu vorbe murdare. Cum mai ceri de la ea cinste, spune-mi, cīnd din prima zi ai dus-o īntr-atīta neruşinare şi te-ai īngrijit īn faţa ei şi să spui, şi să faci de acelea la care nu au drept să asculte nici robii cinstiţi? Atīta vreme s-au muncit tatăl şi mama īngrijind de fecioara lor, īncīt nici să nu spună, nici să audă pe altul zicīnd vreo vorbă necinstită, s-au īngrijit de pat, camere deosebite, păzitori, uşi, zăvoare şi de plimbările spre seară şi să nu fie văzută de nimeni, nici chiar de rude; şi de altele multe mai mari īngrijindu-se. Iar tu, venind, ai risipit toate acestea īntr-o singură zi şi ai pregătit-o să se facă neruşinată prin acea serbare destrăbălată, şi ai vărsat īn sufletul miresei cuvinte de pierzare. Nu vin de-aici relele următoare? Nu de-aici prea-curviile şi gelozia? Nu de-aici sterpiciunea, şi văduvia şi moartea fără vreme a părinţilor? Cīnd chemi pe draci prin cīntece; cīnd umpli pofta lor prin vorbe urīte; cīnd bagi īn casă mimi, histrioni şi īntreg teatrul; cīnd umpli casa de desfrīnate şi te īngrijeşti să se desfăteze acolo toată ceata dracilor, ce mīntuire mai aştepţi? Spune-mi, pentru ce mai aduci şi preoţi, cīnd a doua zi ai să săvīrşeşti astfel de fapte? Vrei să arăţi binefacere aducătoare de cīştig? Cheamă hore de săraci! Te ruşinezi şi te roşeşti? Atunci ce mai vrei decīt această necuminţenie, cīnd, băgīnd pe diavolul īn casă, nu crezi că faci rău, iar cīnd e vorba de a intra Hristos te ruşinezi? După cum la intrarea săracilor Hristos priveşte, tot aşa, īn mijlocul mimilor, şi infamilor, diavolul ia parte la serbare. Şi din acea cheltuială nu este nici un cīştig, ci se naşte un mare păcat, īnsă din aceste cheltuieli vei dobīndi repede un mare cīştig. Dar (- zici tu -) nimeni din oraş n-a făcut lucrul acesta! Īncepe tu, sileşte-te să fi īncepătorul acestui frumos obicei, pentru ca urmaşii să te laude. Dacă vreunul te urmează īntru acest obicei, nepoţi şi strănepoţi vor spune celor ce-i vor cerceta obīrşia: „Cutare cel dintīi a īnceput acest frumos obicei.” Dacă, pentru jocurile publice, cei care au īntreţinut cu măreţie aceste lucrări nefolositoare sīnt lăudaţi la mese de toată lumea, cu mult mai mult toţi te vor lăuda pentru această faptă duhovnicească şi vor aduce mulţumiri celui dintīi care a făcut īnceputul cel bun. Şi īţi va fi aceasta şi dărnicie, şi cīştig.

Sigur, dacă alţii vor urma această pildă, tu, care ai aruncat sămīnţa, vei lua preţul rodurilor: prin acesta vei ajunge repede şi tată, şi Dumnezeu va fi de ajutor copiilor tăi şi se va īngriji ca să īmbătrīneşti cu soţia ta. După cum pe cei ce păcătuiesc Dumnezeu īi ameninţă, zicīnd: Şi vor fi femeile voastre văduve, şi fiii voştri orfani (Ieşirea 22, 24), tot aşa, celor ce se supun Lui īn toate, El le făgăduieşte că le va da o bătrīneţe fericită şi toate bunurile īmpreună cu ea.

Pavel iarăşi ne īnvaţă despre aceasta cīnd zice că morţile grabnice vin adesea din mulţimea păcatelor. Pentru aceasta - zice el - īntre voi mulţi sīnt neputincioşi, şi bolnavi şi mulţi mor (1 Corinteni 11, 30). Dar hrana dată săracilor īmpiedică de a se īntīmpla acestea; şi, chiar dacă se īntīmplă ceva neaşteptat, (milostenia făcută) aduce o repede īndreptare (a necazului), cum se poate afla din istoria fecioarei din Ioppe. Pe aceasta, care zăcea moartă, au īnconjurat-o săracii hrăniţi de ea, şi lacrimile lor au deşteptat-o şi au adus-o la viaţă. (Faptele Apostolilor 9, 36). Rugăciunea văduvelor şi săracilor este mult mai folositoare decīt rīsul şi orice danţ. Aici, pentru o singură zi este desfătarea, acolo este veşnic cīştigul. Gīndeşte-te cīt de mare lucru sīnt atītea binecuvīntări unite pe capul soţiei, atunci cīnd intră īn casa soţului său. Ce coroane mai vrednice decīt acestea? Ce bogăţie mai folositoare? Pe cīnd obiceiul de acum este o nebunie curată. Dacă nici o pedeapsă, nici un chin nu ameninţă pe cei ce se poartă aşa de necinstit, gīndeşte-te cīt chin este să primeşti atītea blesteme īn public, de la oamenii beţi şi cu mintea īntunecată, pe cīnd toată lumea ascultă. Săracii, cīnd primesc ceva, binecuvīntează, īţi urează mii de bucurii; aceia īnsă - după beţie, după mīncare - aruncă toate murdăriile pe capetele soţilor şi parcă fac īntre ei o īntrecere drăcească: ca şi cum ar fi vrăjmaşi cei ce se īntīlnesc, aşa rudele lor se luptă īntre ele, care să spună vorbe neīngăduite şi nelegiuite pentru cei ce se căsătoresc, urmīnd pe vrăjmaşi; şi īntrecerea acestora īntre ei umple pe mire şi pe mireasă de ruşine.

Oare vom căuta altă probă - spune-mi! - că diavolii mişcă sufletele lor, şi că acestea se fac şi se spun de către ei? Cine va sta la īndoială de acum īnainte că diavolii mişcă sufletele lor, şi că acestea se fac şi se spun de către ei? Nimeni, desigur, căci acestea sīnt darurile diavolului: glume proaste, beţie, zăpăcirea minţii. Iar dacă vreunul crede că a-i chema pe săraci īn locul acestora e semn de nenorocire, să afle şi aceasta, că nu hrănirea săracilor şi văduvelor este semnul relelor īnmiite şi al oricărei ruşini, ci stricaţii şi femeile destrăbălate. Adesea, chiar din această zi, desfrīnata dintre prieteni, răpindu-l pe soţul căzut īn cursă, s-a dus şi i-a nimicit dragostea pentru soţie, i-a sucit bunăvoinţa, i-a stins iubirea īnainte de a se aprinde şi a aruncat sămīnţa prea-curviei. Ar trebui ca părinţii să se teamă de acestea, chiar dacă n-ar fi altceva, şi să īmpiedice aducerea mimilor şi jucătorilor la nunţi.

Căsătoria este īnfiinţată nu ca să ne stricăm, nici ca să ne pīngărim, ci ca să fim curaţi. Ascultă pe Pavel cum zice: „Din pricina aprinderii, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare bărbatul său”. Două pricini sīnt pentru care s-a īnfiinţat căsătoria: ca să fim curaţi şi ca să ne facem părinţi; dar, din aceste două, cea mai īnsemnată este curăţia. Cīnd a intrat pofta, a intrat şi căsătoria, ca să taie obiceiul cel neīnfrīnat şi să ne facă a ne mulţumi cu o singură femeie. Căci pentru naştere de fii căsătoria nu face atīt cīt acel cuvīnt al lui Dumnezeu, care zice: Creşteţi, şi vă īnmulţiţi şi umpleţi pămīntul (Facerea 1, 28). Şi martori sīnt cīţi au fost căsătoriţi şi n-au avut copii. Aşa că pricina adevărată este aceea a curăţiei, şi mai cu seamă acum, cīnd tot pămīntul locuit este plin de neamul omenesc. La īnceput, era de dorit să ai copii, pentru ca fiecare să lase amintire şi rămăşiţă a vieţii sale. Fiindcă nu era nici o nădejde de īnviere, ci moartea era puternică şi cei ce mureau socoteau că sīnt nimiciţi cu totul după această viaţă, Dumnezeu a dat această mīngīiere, facerea de copii, ca să rămīnă chipurile vii ale celor ce se duc şi ca neamul nostru să se păstreze. Şi, ca să īnţelegi că mai ales pentru aceasta au fost doriţi copiii, ascultă de ce se plīnge, după toate suferinţele lor, femeia lui Iov: Iacă - zicea ea - a pierit amintirea ta de pe pămint, fiii tăi şi fiicele tale (Iov 18, 17). Şi iarăşi, Saul către David: Aşadar, jură-mi pe Domnul nu vei stīrpi sămīnţa mea după mine, şi că nu vei şterge numele meu din casa părintelui meu (1 Regi 24,  22). Dar - fiindcă īnvierea este la uşă şi moartea nu īnseamnă nimic, ci ne īndreptăm spre altă viaţă, cu mult mai bună - este zadarnică munca pentru acestea. Dacă doreşti copii, poţi să dobīndeşti cu mult mai buni acum, cīnd ni s-au adus īmbrăţişări duhovniceşti, şi naşteri mai bune şi toiege de bătrīneţe mai folositoare.

Deci o singură pricină are căsătoria, să nu ne pīngărim, şi de aceea s-a găsit acest leac. Iar dacă ai de gīnd ca şi după căsătorie să te pīngăreşti, de prisos şi īn zadar ai venit la căsătorie; ba īncă nu numai īn zadar şi de prisos, ci chiar spre nenorocirea ta. Căci nu este acelaşi lucru dacă te pīngăreşti neavīnd soţie, şi dacă, avīnd soţie, faci iarăşi acest lucru. Căci aceasta nu este aprindere, ci prea-curvie. Deşi se pare lucru de necrezut, totuşi ceea ce am zis aşa este īn adevăr.

Ştiu că mulţi socotesc prea-curvie numai cīnd au īnşelat o femeie cu bărbat. Eu zic că că este prea-curvie fie că se īmpreunează cu o desfrīnată de rīnd, fie cu o roaba fie cu orice, femeie nemăritată, atunci cīnd are femeia lui.

Nu numai după cei īnşelaţi, dar şi după cei ce īnşeală se socoteşte greşeala de prea-curvie. Să nu-mi pui īnainte acum legile publice, care duc la judecată pe femeile publice şi cer să fie pedepsite, iar pe bărbaţii īnsuraţi şi care īşi bat joc de roabe nu-i pedepsesc. Eu īţi voi citi legea lui Dumnezeu, care se supără deopotrivă şi pe femeie, şi pe bărbat, şi numeşte lucrul prea-curvie. Zice: Şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său, adăugind: Bărbatul să dea femeii dragostea cuvenită. (1 Corinteni 7, 3). Ce a voit să īnţeleagă prin aceasta? Oare să nu-i prăpădească veniturile? Să-i păstreze zestrea neatinsă? Să-i dea haine scumpe, masă īncărcată, alai strălucit, slugi numeroase? Ce zici? Ce fel de dragoste ceri? Căci toate acestea sīnt semne de dragoste. „Nimic nu cer de felul acesta, zice el, dar cer īnfrīnare şi curăţie.” Trupul bărbatului nu-i al bărbatului, ci al femeii, deci să-i păstreze neatinsă această avuţie, să nu o micşoreze, să nu o strice. Dintre slugi, aceea se numeşte iubitoare de stăpīn, care, primind bani (īn păstrare) de la stăpīnul său, nu ascunde nimic din ei. Deci, fiindcă trupul bărbatului este zestrea femeii, bărbatul să fie binevoitor pentru această avere. Că aceasta īnţelege cīnd zice: „Să-i arate dragoste.” Ca īntărire este adaosul: Femeia nu este stăpīnă pe trupul ei, ci bărbatul: tot aşa şi bărbatul nu este stăpīn pe trupul său, ci femeia (1 Corinteni 7, 4). Deci, dacă vei vedea vreo prea-curvă că te momeşte, că-ţi īntinde curse, că se atīrnă de tine, zi-i ei: „Nu este al meu trupul, este al femeii mele: nu īndrăznesc să mă folosesc de el şi să-l dau altei femei.” Aceasta să facă şi femeia. Mare este această potrivire īn vrednicie a amīndorura, deşi īn celelalte Pavel pune deasupra mult pe bărbat, cīnd zice: Fiecare să-şi iubească femeia sa (...), iar femeia să se teamă de bărbat (Efeseni 5, 33) Şi: Bărbatul este cap femeii (Efeseni 5, 23). Şi: Femeia să se supună bărbatului (Efeseni 5, 22). Şi tot aşa īn Vechiul Testament: Atrasă vei fi către bărbatul tău, şi el te va stăpīni (Facerea 3, 16). Deci cum a hotărīt dreapta īmpărţire a robiei şi a stăpīnirii? Atunci cīnd a zis: „Femeia nu este stăpīnă pe trupul ei, ci bărbatul; tot aşa, bărbatul nu-i stăpīn pe trupul său, ci femeia”, a aşezat o potrivită īndreptăţire (a fiecăruia): după cum acela este stăpīn al trupului ei, tot aşa şi ea este stăpīnă trupului lui. Pentru ce a făcut atīta cinstită īmpărţire? Pentru că, īn toate celelalte, este de trebuinţă mai marea vrednicie a bărbatului, iar unde este vorba de dragoste şi curăţie, acolo bărbatul n-are nimic mai mult decīt femeia, ci deopotrivă se pleacă ei dacă a călcat legile căsătoriei. Şi pe bună dreptate, căci nu pentru aceasta a venit la tine soţia ta şi a părăsit pe tatăl, mama şi toată casa ei - ca să o batjocoreşti, ca să o īnlocuieşti cu o păcătoasă de roabă, ca să-i faci neajunsuri; ai luat-o ca īnsoţitoare, ca tovarăşă a vieţii, ca liberă, ca deopotrivă īn cinste cu tine. Oare nu este fără noimă, cīnd ai primit zestrea ei, să porţi toată grija pentru aceasta şi să nu o micşorezi īntru nimic, iar ceea ce este mai scump decīt toată zestrea, adică cinstea, şi curăţia şi īnsuşi trupul tău, care este bogăţia ei, să-l strici şi să-l pīngăreşti? Dacă i-ai mīncat zestrea, vei da socoteală socrului tău; dacă ai micşorat cinstea, te va pedepsi Dumnezeu, Care a īnfiinţat căsătoria şi ţi-a dat femeie. Iar că aceasta este adevărat, ascultă ce zice Pavel despre prea-curvie: Drept aceea, cel ce nesocoteşte (acestea) nu nesocoteşte pe om, ci pe Dumnezeu, Care ne-a şi dat Duhul cel Sfīnt (1 Tesaloniceni 4, 8). Iată prin ce cuvinte a arătat că prea-curvie se face nu numai cīnd, avīnd femeie, ai necinstit o femeie cu bărbat, dar şi pe orice desfrīnată. Căci - după cum numim prea-curvă pe femeie, fie că păcătuieşte cu un rob, fie cu oricine - tot aşa zicem că bărbatul se pīngăreşte dacă are femeie, fie că īşi face poftele cu o roabă, fie cu orice femeie publică. Să nu dispreţuim deci mīntuirea noastră şi nici să dăm diavolului sufletul nostru prin acest păcat. Căci de aici se nasc nenumăratele stricări de case, nenumăratele certe; din această pricină se stinge gingăşia, din aceasta piere dragostea. După cum nu e cu putinţă ca un om cinstit să-şi uite şi să-şi dispreţuiască femeia, tot aşa nu e cu putinţă ca un om neīnfrīnat şi curvar să o iubească, chiar dacă ar fi cea mai frumoasă īntre toate. Din curăţenie se naşte dragostea, din dragoste, nenumăratele bunătăţi. După căsătorie, socoteşte-le pe toate celelalte femei ca fiind pietre, ştiind că dacă te vei uita cu ochi poftitori la vreuna - fie desfrīnată, fie măritată - te-ai făcut vinovat de nelegiuirea prea-curviei. Şopteşte-ţi īn fiecare zi acestea; şi - dacă vei vedea că s-a născut īn tine pofta pentru o altă femeie, iar prin asta femeia ta ţi se pare neplăcută - intră īn casa ta, deschide cartea de faţă şi, luīnd pe Pavel ca ajutor, stinge-ţi flacăra repetīnd neīncetat aceste vorbe.

Şi aşa, femeia ta iarăşi īţi va fi plăcută, cīnd nici o poftă nu-ţi va scădea bunăvoinţa către ea. Şi nu numai că soţia īţi va fi mai plăcută, dar şi tu te vei arăta mai cinstit, căci nimic nu este mai ruşinos decīt un bărbat căsătorit care se pīngăreşte: unul ca acesta se roşeşte nu numai īn faţa socrului, şi a prietenilor şi a oricărui om īntīlnit, dar şi īn faţa slugilor. Şi nu numai acesta este răul, dar īncă mai mult: casa lui i se pare mai grozavă decīt orice īnchisoare cīnd o zăreşte pe femeia sa şi īşi īntoarce gīndul mereu spre chipul celei stricate.

Vrei să pricepi bine cīt de mare este acest rău? Gīndeşte-te ce fel de viaţă duc cei ce īşi bănuiesc femeile, cīt de fără gust le pare mīncarea şi băutura. Masa li se pare īncărcată cu otrăvuri omorītoare şi, ca de o molimă plină de toate relele, aşa fug de casa lor. N-au somn, noaptea nu le este liniştită, n-au īntīlniri cu prietenii, nici chiar razele soarelui nu mai lucesc pentru ei; cred că īi supără şi lumina, nu cīnd au văzut-o pe soţie pīngărindu-se, dar numai cīnd au bănuit-o. Gīndeşte-te că şi femeia suferă acestea cīnd aude de la vreunul sau numai bănuieşte că te-ai dat pe tine vreunei femei stricate. Judecind acestea, să fugi nu numai de prea-curvie, dar chiar şi de bănuieli; şi, dacă eşti bănuit (de soţie) pe nedrept, īmpac-o şi o īncredinţează (de aceasta). Nu din ură sau din nebunie, ci din grijă face aşa, şi din teama prea-mare pentru averea sa. Īntr-adevăr - cum am spus mai sus - averea ei este trupul tău, avere mai de preţ decīt toate celelalte. Să nu o vatămi pe ea īn ce are mai scump, pricinuind rană omorītoare! Căci, dacă o dispreţuieşti, să te temi de Dumnezeu, răzbunătorul unor fapte ca acestea şi ameninţătorul cu pedepse neīndurate pentru astfel de păcate. Acelora care stăruiesc īn aşa fapte, le zice (că vor ajunge) unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge (Marcu 9, 44). Dacă nu te mişcă prea mult viitorul, teme-te cel puţin de ceasul de faţă. Mulţi din aceia care se alipesc de femeile curve vor pieri chiar īn această viaţă, ca răi, cu rău, apucaţi de cursele lor: acelea - luptīndu-se să-i īndepărteze de la soţia luată prin căsătorie, să-i īmpresoare cu totul īn dragostea lor de farmece - se īngrijesc de băuturi vrăjite şi ţes multe curse; apoi - aruncīndu-i astfel īn vreo boală grea, şi ducīndu-i spre pierzare şi īnconjurīndu-i de o lungă putreziciune şi de nenumărate rele - īi răpesc din această viaţă. Dacă nu te temi de gheena, omule, teme-te de farmecele acelor femei! Căci, cīnd vei fi lipsit, din pricina prea-curviei, de ajutorul lui Dumnezeu, cīnd vei fi despuiat de ajutorul de sus, femeia cea stricată - luīndu-te pe tine cu īndrăzneală şi chemīnd īn ajutor diavolii ei, adăugind amulete, punīndu-ţi piedici - alungă mīntuirea ta cu multă uşurinţă, făcīndu-te de ruşine şi de rīs tuturor locuitorilor oraşului, īncīt nici nu se īndură de tine, care suferi de toate relele. Căci zice: Cine se va īndura de fermecătorul cel muşcat de şarpe şi de toţi cei care se apropie de fiare (Isus Sirah 12, 17). Las la o parte pierderea de bani, bănuielile zilnice, neruşinarea, īngīmfarea, certurile urīte din pricina femeilor stricate şi nebune, care sīnt mai crude decīt toate morţile. De la femeia ta nu suferi adesea nici o vorbă grea, dar te īnchini īn faţa desfrīnatei care te nimiceşte. Nu te ruşinezi, nu te roşeşti, nu doreşti să se despice pămīntul sub tine? Cum poţi ruga pe Dumnezeu cu aceeaşi gură cu care ai sărutat o femeie stricată? Şi nu te temi, nu te īnspăimīnţi - spune-mi! - că o să cadă pe capul tău ruşinat vreun fulger trimis de sus? Chiar dacă te ascunzi de femeia ta nedreptăţită, dar de ochiul cel neadormit nu te poţi ascunde nicăieri, căci - acelui curvar care zicea: Īntuneric şi ziduri mă īnconjură, de ce să mă tem? (Isus Sirah 23, 25) - īnţeleptul i-a răspuns ochii Domnului au mai multă lumină decīt soarele ca să vadă faptele oamenilor (Isus Sirah 23, 27). Iată de ce Pavel a zis. Din pricina curviilor īnsă, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare să-şi aibă bărbatul ei. Bărbatul să dea femeii datoria iubirii; asemenea şi femeia bărbatului ei (1 Corinteni 7, 2-3). Nu te uita la femeia linguşitoare, că miere pică din buzele femeii stricate, care pīnă la o vreme īndulceşte gītlejul tău. Iar mai pe urmă, mai amară decīt fierea o vei afla şi mai ascuţită decīt sabia cea de amīndouă părţile ascuţită (Pildele lui Solomon 5, 3-4). Īn sărutările femeii destrăbălate este otravă, otravă ascunsă şi nebănuită. Să alergăm aşadar după o plăcere neīngăduită şi primejdioasă, care pricinuieşte răni nevindecate, īn loc de a trăi fericiţi şi apăraţi? Līngă femeia ta legiuită tu găseşti totdeodată plăcere, pază, cinstire, preţuire şi cuget curat; acolo, dimpotrivă, totul este amărăciune, totul este chin şi tu eşti pururea sub bănuială. Căci, chiar dacă nimeni nu te-a văzut, cugetul tău nu va īnceta să te īnvinovăţească; oriunde te vei īntoarce, pretutindeni te vor urmări mustrările, strigătele īnfricoşate ale acestui judecător neīmpăcat. Dacă deci căutaţi plăcerea, fugiţi de femeile stricate! Căci nu este nimic mai īngrozitor decīt acest obicei, nimic mai nesuferit decīt aceste legături, nimic mai necinstit decīt această īnsoţire. Cerboaică prea-iubită şi gazelă plină de farmec să-ţi fie [soţia]; dragostea de ea să te īmbete totdeauna şi iubirea ei să te desfăteze (Pildele lui Solomon 5, 19). Cīnd tu ai la īndemīnă un izvor de apă limpede, de ce să alergi la o baltă noroioasă, care scoate miros de gheenă şi chinuri neīnchipuite? Care este apărarea ta, cererea ta de milă? Dacă aceia care cad īn aprindere īnainte de căsătorie sīnt pedepsiţi şi īşi ispăşesc greşeala lor, ca acela care era īmbrăcat cu haine murdare, cu atīt mai mult oamenii īnsuraţi. Căci de această dată, īnvinuirea este īndoită şi īntreită: pentru că mīngīierile de care se bucură īi īmpiedică a se azvīrli īn asemenea neorīnduială, vina lor nu mai este socotită numai ca aprindere, dar ca prea-curvie, cel mai greu dintre păcate. Să nu īncetăm deci a repeta şi nouă şi femeilor noastre aceste īnvăţături, cu care vreau chiar eu să sfīrşesc: Din pricina desfrīnărilor (aprinderii) īnsă, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare să-şi aibă bărbatul ei. Bărbatul să dea femeii datoria iubirii; asemenea şi femeia bărbatului ei. Femeia nu este stăpīnă pe trupul ei, ci bărbatul; asemenea şi bărbatul nu este stăpīn pe trupul lui, ci femeia (1 Corinteni 7, 2-4). Să păstrăm cu īngrijire aceste cuvinte īn mintea noastră, īn piaţă şi acasă, ziua şi seara, la masă şi īn pat, īn sfīrşit, peste tot; să le cugetăm, să le īnvăţăm pe femeile noastre să ni le repete, să le audă şi ele de la noi, pentru ca, petrecīnd curaţi această viaţă, să fim primiţi īn Īmpărăţia Cerurilor, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care mărire Tatălui şi Sfīntului Duh īn veci vecilor. Amin.

Bibliografie: Nicolae N. Marinescu, Studii omiletice asupra celor trei cuvīntări ale Sfīntului Ioan Hrisostomul despre căsătorie, cu traducerea lor, Teză pentru licenţă, Litotipografia L. Moţăţeanu, Bucureşti, 1908


CUVĪNTUL SFĪNTULUI IOAN GURA DE AUR - DESPRE POFTA TRUPEASCĂ

Nimic nu zideşte aşa de mult precum buna orīnduială, precum pacea, precum dragostea; după cum şi cele īmpotrivă risipesc. Şi putem vedea aceasta nu numai īntru cele duhovniceşti, ci şi īntru toate celelalte. Căci - ori la horă, ori la corabie, ori la car, ori la oaste - dacă vei tulbura rīnduiala şi, scoţīnd pe cele mari din locul lor, vei vīrī pe cele mici īn rīnduiala acelora, toate le-ai stricat şi aşa cele de sus s-au făcut jos. Deci noi să nu stricăm rīnduiala, nici capul să-l facem mai jos şi picioarele sus. Iar aceasta se face cīnd socoteala cea dreaptă o vom arunca-o jos, iar poftele, mīnia, iuţimea şi dulceaţa le vom pune īmpotriva părţii celei cuvīntătoare (raţionale, n. n.). Pentru aceea, mult este viforul, şi multă este tulburarea şi nesuferită furtuna, fiindcă toate se cuprind de īntuneric.

De voieşti, să cercetăm īntīi lucrarea urītă şi de ruşine care se face de aici, apoi paguba. Aşadar, cum ne va fi aceasta luminată şi foarte-cunoscută? Să aducem īn mijloc un om care să se afle astfel, adică unul care să īndrăgească o curvă şi să fie stăpīnit de pofta necuvioasă, şi atunci vom vedea rīsul acesta. Căci ce poate fi mai de ruşine şi mai de ocară decīt cel ce stăruie la uşile caselor curvelor, şi i se dă palme de către muiere curvă, şi plīnge, şi se tīnguieşte şi īşi ruşinează slava sa? Iar de voieşti să vezi şi paguba, socoteşte cheltuiala banilor, primejdiile pentru cele mai de pe urmă, războiul īmpotriva celorlalţi īndrăgitori ai ei, loviturile, rănile ce i se aduc asupra dintru acest fel de lupte. [...]

Care cuvīnt va arăta viforul gīndurilor aceluia? Valurile? Negura? Şi, unde sīnt valuri şi vifor ca acesta, ce dulceaţă poate fi? Nu este niciuna, ci tulburare, durere şi nori īntunecoşi, care, īn loc de ploaie, aduc multă scīrbă, ceea ce se īntīmplă celor ce poftesc frumuseţe străină. De aceea, cei ce nicidecum nu poftesc sīnt īn mai multă dulceaţă decīt cei ce poftesc. La aceasta, nimeni nu va grăi īmpotrivă.

Dar eu zic că şi cel ce pofteşte, dar stăpīneşte pofta, se desfătează mai mult decīt cel ce se īndulceşte adeseori de curvă. Căci, deşi dovedirea este mai grea, īnsă şi aşa este de nevoie a īndrăzni la cuvīnt. Căci se face mai grea nu pentru firea lucrului, ci pentru că nu sīnt ascultători vrednici de filosofia aceasta. Fiindcă ce este mai dulce celui ce iubeşte - spune-mi! - a fi defăimat de ibovnică, sau a o trece cu vederea şi a se cinsti? Arătat că aceasta! Căci - spune-mi! - pe cine va cinsti mai mult curva: pe cel ce īi slujeşte şi e robit de dīnsa, sau pe cel ce s-a făcut mai presus de mrejele ei şi zboară mai sus decīt laţurile ei? Fiecăruia este arătat că pe acesta! Şi către cine va avea mai multă sīrguinţă: către cel căzut sau către cel ce īncă nu a căzut? Negreşit, către cel ce īncă nu a căzut! Care va fi mai poftit: cel prins, sau cel ce īncă nu s-a prins? Cel ce īncă nu s-a prins! Iar de nu credeţi, voi aduce dovedirea din faptele voastre. Către care muiere va avea cineva mai multă dragoste: către cea care se pleacă lui cu lesnire şi se dă pe sine lui, sau către cea care se leapădă de el şi īi face supărare? Arătat este că spre aceasta! Căci mai mult se aprinde de aici pofta. Deci şi la muieri va fi la fel: ele īl vor cinsti şi īl vor lăuda mai mult pe cel care le trece cu vederea!

Iar dacă aceasta este adevărată, atunci şi aceea este adevărată de asemenea: cel ce e cinstit şi iubit mai mult este īn mai mare dulceaţă. La fel, şi un voievod lasă o cetate care s-a luat o dată, iar līngă ceea ce se īmpotriveşte stăruie cu toată osīrdia. Şi vīnătorul ce are dobitocul vīnat īnchis īn īntuneric - precum curva pe ibovnic - aleargă după cel ce fuge.

Īnsă acela se īndulceşte de poftă - se va zice - iar acesta nu se īndulceşte. Dar spune-mi: socoteşti că este puţină dulceaţă a nu fi acela ruşinat, nici a robi poruncilor tiranice (ale curvei, n. n.), nici a fi purtat şi īnvīrtit de ea ca un rob, dīndu-i-se palme, fiind scuipat şi īmpins peste cap? Pentru că, dacă cineva va cerceta acestea cu de-amănuntul şi va putea să adune ocările lor, iuţimile cele dese, urīciunile şi toate celelalte pe care le ştiu numai cei ce le pătimesc, va afla că orice război are mai multe răstimpuri de pace decīt viaţa cea ticăloasă a acestora. Deci - spune-mi! - care dulceaţă? Cea din īmpreunare, cea vremelnică şi scurtă? Dar pe aceasta o apucă īndată război, valuri, tulburare şi nebunie!

Acestea s-au zis de noi ca şi cum ar fi vorbit cineva cu nişte tineri desfrīnaţi care nu prea suferă să audă cuvinte despre Īmpărăţia Cerurilor şi despre gheena. Iar cīnd şi pe acestea le vom aduce īn mijloc, nici nu este cu putinţă a spune cītă este dulceaţa celor īnfrīnaţi cīnd plăsmuieşte īntru sine cununile, darurile, convorbirea cu Īngerii, lauda īnaintea a toată lumea, īndrăzneala, acele nădejdi bune şi fără de moarte!

Dar īmpreunarea are oarecare dulceaţă! - zic ei - iar cel īnfrīnat nu (simte dulceaţa, n. n), fiindcă totdeauna se luptă cu sila firii. Dar (nu este aşa, n. n), căci sila şi tulburarea este mai mult la cel ce curveşte, pentru că mult cutremur este īn trupul lui şi el pătimeşte mai cumplit decīt toată marea ce se īnvăluie de valuri, niciodată stīnd īmpotriva poftei, ci pururea rănindu-se de dīnsa, precum cei ce sīnt stăpīniţi de draci şi neīncetat sīnt sfărīmaţi de duhurile cele viclene. Iar cel īnfrīnat, neīncetat rănind pofta ca un biruitor viteaz, dobīndeşte dulceaţa cea prea-bună şi mai dulce decīt nenumărate ca acestea, īmpodobindu-se totdeauna cu biruinţa aceasta, şi cu ştiinţa gīndului cea bună şi cu semnele de biruinţă cele luminate. Iar dacă, după īmpreunare se odihneşte puţin acela, nimic nu e aceasta, fiindcă iarăşi vine asupră-i viforul, iarăşi valuri. Iar cel ce iubeşte īnţelepciunea nu lasă nici să īnceapă tulburarea aceasta, nici să se ridice marea, nici să strige fiara. Dar - chiar dacă acesta, ţinīndu-şi pornirea, suferă oarecare silă - totuşi celălalt se răneşte neīncetat, īmpungīndu-se şi nesuferind strechea. Primul este asemenea unuia care ar fi oprit cu frīul un cal sălbatic care turbează şi se īmpotriveşte şi l-ar fi ţinut cu tot meşteşugul. Iar cel ce se pleacă (patimii, n. n.) ca să fugă de osteneală, este asemenea unuia care ar fi purtat pretutindeni de acel cal, fiind tras de el.

Nimeni să nu mă osīndească pentru că acestea s-au grăit mai luminat decīt se cuvenea. Căci nu voiesc să mă īmpodobesc cu cuvinte cinstite, ci să-i fac cinstiţi pe ascultători. De aceea, nici Proorocii, vrīnd să taie desfrīnarea iudeilor, nu cruţă vreun cuvīnt de acest fel, ci se ating de ei īncă mai descoperit decīt noi īntru cele ce am grăit acum. Căci şi doctorul, vrīnd să scoată putreziciunea, nu socoteşte cum īşi va păzi mīinile curate, ci cum va izbăvi pe bolnav de putreziciune. La fel, cel ce voieşte să-l facă īnalt pe cel smerit, se smereşte el mai īntīi. Iar cel ce se sīrguieşte să junghie pe cel ce īl vrăjmăşeşte, se sīngerează şi pe sine īmpreună cu acela, şi aceasta īl face mai strălucit. Şi - de vreme ce nimeni, văzīnd pe vreun ostaş īntorcīndu-se de la război mīnjit cu sīnge şi cu creieri, nu īl urăşte, nici nu se īntoarce de către dīnsul pentru aceasta, ci mai ales se minunează - tot aşa facem şi noi cīnd vedem pe cineva că, după ce a junghiat pofta, se īntoarce mīnjit de sīnge, şi mai mult ne minunăm de el şi ne facem părtaşi cu el la luptă şi la biruinţă şi zicem către cei ce iubesc: „Arătaţi-ne nouă dulceaţa cea din poftă!” Căci cel īnfrīnat are dulceaţa de la biruinţă, iar tu de nicăieri nu ai niciuna!

Iar voi ziceţi că (dulceaţa n. n.) din īmpreunare este mai luminată şi mai petrecătoare. Dar tu ai din acea desfătare ceva puţin şi care nici nu se vede, iar de la ştiinţă acela are veselia şi mai mare, şi totdeauna, şi mai dulce. Fiindcă īmpreunarea cu femeia nici nu poate, precum iubirea de īnţelepciune, să păzească sufletul aşa de netulburat şi să-l īnalţe. Căci, celui ce socoteşte firea dulceţii, faptul de a avea bună ştiinţă a gīndului, a fi lăudat de toţi şi a aştepta bune nădejdi este mai dulce decīt toate. După cum, la cel ce ştie firea mīhnirii, cele dimpotrivă sīnt mai īntristătoare şi mai cu durere decīt toate, ca, de pildă: a fi ocărīt de toţi, a se pīrī pe sine īnsuşi, a tremura şi a se teme de cele ce vor să fie şi de cele de acum.

Ca să se facă mai luminată ceea ce zic, să zicem că unul, avīnd muiere, sparge căsătoria aproapelui şi se īndulceşte cu acest rău furtişag, desfătīndu-se de cea īndrăgită. Apoi, să punem īmpotriva acestuia pe altul, care se mulţumeşte cu muierea sa. Şi, ca să se facă biruinţa mai multă şi mai luminată, acesta din urmă să poftească şi pe aceea ce curveşte, dar să-şi ţină pofta şi să nu facă nici un rău. Şi am plăsmuit fapta aşa - măcar că lucrul acesta nu este curată īnfrīnare - ca mai mult să cunoşti cītă este dulceaţa faptei bune. Deci, punīndu-i īmpreună, să-i īntrebăm pe amīndoi: „A cărui viaţă este mai dulce?” Şi-l vei auzi pe unul fălindu-se şi săltīnd pentru biruinţa īmpotriva poftei. Cīt despre celălalt, nici nu trebuie a aştepta să te īnştiinţezi ceva de la dīnsul, pentru că īl vei vedea că se află mai ticălos decīt cei legaţi īn temniţă, chiar dacă va tăgădui de nenumărate ori. Căci de toţi se teme şi īi bănuieşte: de muierea sa, de bărbatul prea-curvei, de īnsăşi prea-curva, de casnici, de prieteni, de părinţi, şi de umbre şi de sine. Şi, ceea ce este mai cumplit decīt toate: are ştiinţa gīndului strigīnd asupră-i, lătrīnd īn toate zilele. Iar dacă va socoti şi Judecata lui Dumnezeu, nu va putea nici să stea. Dulceaţa este scurtă, iar durerea dintru aceasta pururea-petrecătoare. Căci şi seara, şi noaptea, şi īn pustie, şi īn cetate - pretutindeni - urmează pīrīşul, arătīnd sabie ascuţită şi muncile cele nesuferite, istovindu-l şi uscīndu-l cu frică. Iar cel īnfrīnat este izbăvit de toate acestea şi este īn slobozenie. El īi vede fără sfială şi cu ochi slobozi pe toţi: pe muierea sa, pe copii, pe prieteni. Iar dacă cel ce pofteşte, dar se stăpīneşte, va dobīndi atīta dulceaţă, atunci decīt care liman, decīt care alinare nu va avea sufletul mai dulce şi mai blīnd cel ce nici nu pofteşte, ci curat se īnfrīnează? De aceea, vei vedea că cei ce prea-curvesc sīnt mai puţini, iar īnfrīnătorii mai mulţi. Iar dacă prea-curvia ar fi mai dulce, pe aceasta ar fi ales-o cei mai mulţi. Şi să nu-mi vorbeşti de frica legilor; pentru că nu aceasta īi ţine pe ei, ci mărimea necuviinţei, şi aceea că mai multe sīnt cele de mīhnire decīt cele dulci şi hotărīrea ştiinţei gīndului. [...]

Căci ce altceva este dulceaţa, fără numai izbăvire de grijă, de frică şi de mīhnire, şi a nu fi biruit de nimic? Fiindcă cine este īn dulceaţă? Spune-mi! Oare cel ce turbează, se necăjeşte şi se īmpunge de multe pofte, şi nici īntru sine nu este? Sau cel ce este izbăvit de toate valurile acestea şi, ca īntr-un liman, şade īn iubirea de īnţelepciune? Oare nu este arătat că acesta!? [...] Pentru aceasta, aşadar, răutatea are numai nume al dulceţii, iar nu dulceaţă, de dulceaţă este lipsită. Mai īnainte de īndulcire este turbare, nu dulceaţă; iar după īndulcire, īndată se stinge şi ea. Deci - dacă nici la īnceput, nici pe urmă după aceea - nu se vede dulceaţa (păcatului, n. n.), unde şi cīnd se va arăta?

Şi ca să īnţelegeţi mai luminat ceea ce zic, cu pildă să cercăm cuvīntul. Ia aminte: cineva s-a biruit de pofta unei muieri frumoase şi chipeşe. Acesta, pīnă cīnd nu va dobīndi pofta, este asemenea cu cei ieşiţi din minte şi nebuni. Iar după ce o va dobīndi, a stins pofta. Deci, dacă nici la īnceput nu are dulceaţă şi nu se veseleşte, pentru că turbare este lucrul, dar nici la sfirşit, pentru că, odată cu īmpreunarea, īncetează strechea, unde o vom afla pe ea aşadar?

Căci - precum īntr-un ger mare, toate mădularele īngheaţă şi sīnt moarte - tot astfel, tremurīnd īn viforul păcatelor, sufletul nu lucrează nimic dintru ale sale, fiind īngheţat ca de ger de ştiinţa gīndului. Căci, ceea ce este la trup frigul, aceasta este la suflet ştiinţa cea rea a gīndului. De aceea se face şi frică, deoarece nimic nu este mai fricos decīt cel pironit la lucrurile vieţii acesteia. Unul ca acesta vieţuieşte viaţa lui Cain, tremurīnd īn toate zilele. Şi nici nu mai zic de morţi şi pagube, căci, şi fără de acestea, se teme de nenumărate greşeli. [...] Multă este frica, multă este nebărbăţia. Că nu numai la primejdii neīndrăzneţ este unul ca acesta, ci şi la toate celelalte. [...] De va vedea vreo copilă frumoasă, īndată se cutremură, robindu-se, şi ca un cīine turbat urmează năravului aceluia, deşi ar trebui a face īmpotrivă.

Căci, cīnd vei vedea femeie frumoasă, să nu socoteşti cum să dobīndeşti pofta, ci cum să te izbăveşti de poftă. Dar - zice el - cum este cu putinţă aceasta?, căci a pofti nu este a voinţei mele! Dar a cui? Spune-mi! A ispitirii dracului! Socoteşti, aşadar, că este drac care vrăjmăşuieşte? Atunci nevoieşte-te şi te luptă cu boala! Dar nu pot!, zice.

Vino, dar, să te īnvăţăm mai īntīi aceasta, că ceea ce ţi se īntīmplă este a trīndăvirii tale şi că tu ai dat intrare dracului dintru īnceput. Iar acum, de vei voi, īl vei īmpinge pe el cu multă lesnire. Căci, spune-mi: Cei ce prea-curvesc o fac fiind stăpīniţi de poftă sau doar pentru că poftesc primejdii? Este arătat că fiind stăpīniţi de poftă. Deci dobīndesc oare iertare? Nicidecum! De ce? Pentru că greşala este a lor. Dar pentru ce īmi īmpleteşti silogisme? - zice. Eu ştiu că voiesc să īmping şi să gonesc patima, dar nu pot, şi ea stă asupră-mi, şi mă necăjeşte şi mă chinuieşte cumplit! Voieşti cu adevărat să o īmpingi şi să lepezi - o, omule! - dar nu faci cele ce sīnt ale celor ce o īmping şi o leapădă. Şi pătimeşti asemenea unuia care, fiind cuprins de friguri, se cufundă īn apă rece şi zice: Cīte socotesc şi aflu vrīnd să sting frigurile, dar nu pot, ci mai mult īmi aprind fierbinţeala! Deci, să vedem, nu cumva şi tu faci cele ce aprind, socotind īnsă că le afli pe cele ce sting? „Nu!”, zice acela. Spune dar, ce te-ai ispitit să faci ca să stingi patima? Şi ce este ceea ce creşte patima? [...]

Veniţi, dar, să vorbim despre pofta aceasta a trupurilor şi să vedem de unde creşte răul. Căci aşa vom cunoaşte dacă vina este a noastră ori nu. Şi, dacă este a noastră, vom face totul ca să o biruim. Iar dacă nu este a noastră, de ce ne sfărīmăm īn zadar şi de ce nu iertăm, ci īnvinuim pe cei stăpīniţi de dīnsa?

Deci, de unde se naşte pofta aceasta? Din frumuseţea feţei - zice (curvarul, n. n.) - anume cīnd va fi frumoasă şi chipeşă ceea ce răneşte. Īn zadar şi īn deşert zici acestea! Pentru că, dacă frumuseţea feţei ar fi tras īndrăgitorii, pe toţi i-ar fi avut īndrăgitori o copilă ca aceasta. Iar dacă nu-i are pe toţi, pofta nu este a firii şi nici din frumuseţea feţei nu se face, ci din ochii cei desfrīnaţi. Căci - cīnd, căutīnd cu iscodire, te vei minuna şi vei pofti - atunci ai primit săgeata!

Dar - zice - cine va putea, cīnd va vedea muiere frumoasă, să n-o laude? Deci, dacă nu este a voinţei noastre a ne minuna de unele ca acestea, atunci nici pofta nu este īn stăpīnirea noastră! Taci, omule! Pentru ce amesteci toate īmpreună, pretutindeni īnconjurīnd, dar nevrīnd a vedea rădăcina răului? Căci pe mulţi văd că se minunează şi laudă, dar nu poftesc.

Dar - zice - cum este cu putinţă ca cei ce se minunează, să nu poftească? Nu te tulbura, fiindcă aceasta vin să v-o spun, dar aşteaptă! Şi vei auzi pe Moisi minunīndu-se de fiul lui Iacov şi zicīnd: „Şi era Iosif frumos la chip şi foarte frumos la faţă.” Deci, oare poftea cel ce grăia acestea? Nicidecum! Fiindcă nici nu-l vedea pe cel ce īl lăuda. [...] Oare David nu era foarte frumos şi rumen, şi avea frumuseţe a ochilor? - frumuseţe a ochilor care este partea cea mai silitoare a frumuseţii. Deci, oare s-a biruit cineva spre pofta lui? Nicidecum! Deci pofta nu se naşte numaidecīt īmpreună cu mirarea. [...] De aici este arătat că boala aceasta nu este a frumuseţii trupului, nici a podoabei, ci a sufletului celui trīndav şi amăgit. Căci mulţi, văzīnd nenumărate muieri frumoase, s-au dat pe dīnşii la cele mai urīte. Deci, de aici, este arătat că pofta nu vine de la frumuseţe. [...]

Aşadar, care este pricina? Fiindcă, dacă pofta nu este de la frumuseţe, de unde are īnceputul şi rădăcina? Oare de la drac viclean? Cu adevărat, are şi de acolo, dar nu este aceasta ce se caută, ci dacă nu cumva sīntem şi noi pricinuitori. Pentru că vrăjmăşia nu este numai a aceluia, ci, īmpreună cu acela, de la noi mai īntīi. Căci această boală rea nu se naşte de nicăieri din altă parte decīt din obicei, din măgulirea vorbelor, din petrecerea deşartă şi din nelucrare. Pentru că mare este, cu adevărat, puterea obiceiului, atīt de mare, īncīt se preface īn silă a firii. Iar dacă este lucru al obiceiului a o naşte pe ea, tot adevărat este că şi a o stinge. Fiindcă mulţi, poftind, aşa au īncetat de a pofti, de vreme ce nu vedeau feţele pe care le pofteau. Pentru puţină vreme, acest lucru pare amar şi foarte greţos, dar cu vremea se face dulce, şi nici dacă vom voi nu este cu putinţă a mai īntoarce patima de aici īnainte.

Dar dacă - zice - mă voi robi fără de obicei, din vederea cea dintīi? Şi aici pricina este nelucrarea trupului, sau hrana, sau faptul că nu porţi grija de datoriile cele cuviincioase şi nu petreci īn lucruri de nevoie. Căci, īnconjurīnd ca un rătăcit, unul ca acesta cade īn tot răul. Şi cel ce voieşte robeşte un astfel de suflet ca pe un copil rătăcit. Căci, de vreme ce obiceiul sufletului este să lucreze, cīnd vei īnceta lucrarea lui īntru cele bune, el este silit să nască altele, fiindcă nu poate sta fără de lucru. Precum pămīntul - cīnd nu se seamănă, nici nu se sădeşte - răsare de la sine iarbă, tot astfel şi sufletul, cīnd nu are să lucreze ceva din cele de nevoie, negreşit se dă pe sine la lucruri rele, poftind a lucra. Şi - precum ochiul nu īncetează de a vedea, şi de aceea va vedea rele cīnd nu vor fi īnaintea lui lucruri bune - tot aşa şi gīndul, dacă se depărtează de la cele de nevoie, se īnvīrteşte de-aici la cele nefolositoare. Căci din multe locuri este arătat că īndeletnicirea şi grija poate să īmpingă cea dintīi bīntuială. Deci, cīnd vei vedea muiere frumoasă şi vei pătimi ceva către dīnsa, nu mai căuta la ea şi te-ai izbăvit!

Şi cum voi putea - zice - să nu mai caut la ea, de vreme ce sīnt tras de poftă? Dă-te la altele care trag sufletul: la cărţi, la griji de nevoie, la apărarea şi ajutorarea celor nedreptăţiţi, la rugăciuni, la cugetarea şi grija pentru cele ce vor să fie. Cu unele ca acestea leagă sufletul! Aşa, vei īndrepta nu numai patima cea proaspătă, ci o vei lepăda cu uşurinţă şi pe cea īntărită şi veche de mulţi ani. Căci, dacă ocara - precum e vorba de obşte -īnduplecă pe cel ce pofteşte să īnceteze pofta, cum nu cu mult mai vīrtos vor birui răul aceste duhovniceşti descīntece, numai de vom voi să ne depărtăm? Dar, dacă vom vorbi şi vom petrece īmpreună cu cele ce ne săgetează cu astfel de săgeţi, vom hrăni boala. Aşadar, cum voieşti să se stingă focul, aprinzīnd flacăra īn toate zilele? Şi acestea despre obicei s-au zis de noi către cei tineri, deoarece, către bărbaţi şi către cei ce ştiu să filosofeze, mai tare decīt toate este frica lui Dumnezeu, aducerea aminte de gheena şi pofta Īmpărăţiei Cerurilor. Pentru că acestea sīnt de ajuns a stinge focul.

Iar īmpreună cu acestea, socoteşte şi că nimic alt nu este ceea ce vezi fără numai flegmă, sīnge şi zeamă de hrană putredă. Dar luminoasă este floarea feţei!, zice. Dar nimic nu este mai luminos decīt florile din pămīnt, ci şi acestea putrezesc şi se vestejesc. Aşadar, nici aici nu lua aminte la floare, ci pătrunde cu mintea mai īn lăuntru şi, ridicīnd cu mintea acea piele frumoasă, iscodeşte cele ce sīnt sub dīnsa. Căci şi trupul celor hidropici străluceşte lumina şi nimic urīt nu are faţa de deasupra, īnsă, īmpingīndu-ne de gīndirea zemei ce se află īnăuntru, nu putem să-i sărutăm pe unii ca aceştia.

Dar fraged - zice - este ochiul şi īntorcător, sprinceana este īntinsă bine, perii genelor negri şi lumina ochiului blīndă şi ochiul lin! Īnsă vezi că şi acestea nimic alt nu sīnt fără numai nervi, vine, pieliţă şi artere. Nu alergaţi aşadar la noroi! Căci, cum că trupul curvei este doar noroi, nu īntreb pe nimeni altul, ci pe tine, cel ce te tăvăleşti īn noroi. Oare nu te ruşinezi de tine? Oare, după păcat, nu te socoteşti că eşti necurat? Pentru aceasta, rogu-vă, fugiţi de curvie şi de muma ei, de beţie.

De ce semeni unde nu este cu putinţă a secera, iar, mai ales, chiar de vei secera, multă ruşine īţi aduce ţie rodul? Căci, de se va naşte copil, şi pe tine te-a ruşinat, şi el s-a nedreptăţit, făcīndu-se din pricina ta copil din curvie şi de neam rău. Şi, măcar de īi vei lăsa lui nenumăraţi bani, cel născut din curvă şi din slujnică este necinstit īn casă, necinstit īn cetate, necinstit īn divan. Necinstit eşti īncă şi tu, şi cīnd trăieşti, şi după moarte. Pentru că, deşi te vei duce de aici, rămīn pomenirile lucrării urīte şi de ruşine! Pentru ce, dar, ruşinezi toate?

Pentru ce semeni unde brazda se sīrguieşte să strice rodul, unde multe sīnt pricinile sterpiciunii? Unde, mai īnainte de naştere, este moarte, căci şi pe curvă nu o laşi să rămīnă numai curvă, ci o faci şi ucigătoare de oameni. Văzut-ai - din beţie se naşte curvie, din curvie prea-curvie, din prea-curvie ucidere? Iar, mai ales, ceva mai rău şi decīt uciderea. Căci nici nu am cum să numesc lucrul acesta, fiindcă nu īl omoară născut, ci īl opreşte şi de a se naşte. Aşadar, pentru ce ocărăşti darul lui Dumnezeu, şi te lupţi cu legile Lui? Şi alergi după lucrul ce este blestem ca după blagoslovenie, şi faci jitniţă de junghiere jitniţa naşterii, şi pe muiere, care s-a dat spre facerea de copii, o găteşti spre ucidere? Căci ea, ca să fie totdeauna lesnicioasă şi drăgăstoasă spre īntrebuinţarea ibovnicilor şi să tragă mai mult argint, nu se leapădă nici acestea a face, mare foc grămădind pe capul tău. Fiindcă, deşi această faptă rea este a ei, vina se face a ta! Iar de aici urmează şi īnchinări la idoli. Pentru că multe, ca să fie iubite, meşteşugesc descīntece şi vrăji, farmece de dragoste şi altele nenumărate.

Īnsă, după atīta lucrare de ocară şi de ruşine, după ucidere, după īnchinări la idoli, lucrul acesta le pare multora că este fără nici o dare de seamă, chiar şi celor ce au muieri. Acestora grămada răutăţilor le este şi mai mare. Căci de aici se pornesc otrăviri, dar nu asupra pīntecelui īntru care s-a făcut curvia, ci asupra muierii ce a fost nedreptăţită, şi nenumărate vrăjmăşii şi chemări de draci, şi farmece, şi războaie īn toate zilele şi sfezi neīmpăcate şi neīncetate gīlcevi. De aceea, şi Pavel - după ce a zis: „Nu la curvii şi la necurăţenii” - a adăugat: „nu la sfadă şi la rīvnire”, ştiind războaiele ce se nasc de aici, răsturnările caselor, nedreptăţile copiilor celor de bun neam, răutăţile cele nenumărate. Deci, ca să scăpăm de acestea toate, să ne īmbrăcăm īntru Hristos şi īmpreună cu El să fim totdeauna, pentru că aceasta este a ne „īmbrăca”, a nu rămīnea niciodată lipsiţi de Dīnsul, a Se arăta El īntru noi, prin sfinţenia noastră, prin blīndeţe. [...]

Bibliografie: Sfīntul Ioan Gură de Aur, Puţul şi īmpărţirea de grīu (57 de predici de Sfīntul Ioan Gură de Aur), Editura Bunavestire, Bacău, 1995


CUVĪNTUL SFĪNTULUI EFREM SIRUL - DESPRE CUM SE BIRUIE DRACUL CURVIEI

Nu numai prin depărtarea de bucate, ci şi prin oprirea ochilor, ca să nu vadă deşertăciuni, se surpă dracul curviei, că īn ochiul cel neīnfrīnat este preacurvia, după cum şi Domnul a mărturisit: Amin zic vouă, că tot cel ce caută la femeie spre a o pofti pe ea, iată, a preacurvit cu dīnsa īn inima lui (Matei 5, 28). Pe această preacurvie o dezrădăcinează cel ce īşi are ochiul jos, iar sufletul către Domnul; şi cel ce şi-a stăpīnit pīntecele şi-a stăpīnit şi privirea. Căci cumplit vīnzător este ochiul cel īmprăştiat, iar celelalte patimi dintru aceasta se aprind. Iar războiul privirii chinuieşte pe suflet, şi cīnd este de faţă şi cīnd nu este, arzīnd mintea cu pofta.

Adică, ce zic, iubiţilor? A auzit cineva dulce glăsuire de muzică şi a trecut. Apoi a auzit glas de jale; şi plīnsul a alungat dulcea glăsuire a muzicii. Aşijderea īncă, a gustat cineva miere şi apoi a gustat ceva amar, iar amărăciunea a īmpins afară dulceaţa mierii din gītlej. La fel şi mirosirea. A mirosit cineva vreo dulceaţă oarecare, apoi a mirosit şi īmpuţiciune rea. Şi īmpuţiciunea cea rea a stins dulceaţa mirosirii. Apoi iarăşi, s-a atins cineva de apă rece, după aceea s-a atins de apă fierbinte, iar căldura fiebinţelii a īnlăturat răceala apei. Dar războiul ochiului celui īmprăştiat arde pe minte cu pofta, şi fiind, şi nefiind materia de faţă. Īncă şi visuri năluceşte īn inimă, fiindcă dracii zugrăvesc ispita īn cuget şi războiesc mintea, īnchipuind īn imaginaţie ispita. Pentru aceasta Proorocul se roagă, zicīnd: Īntoarce ochii mei ca să nu vadă deşertăciune (Psalmi 118, 37), că īnşelăciunea poftei schimbă mintea cea fără de răutate şi īntru biruirea ochilor este toată osteneala dracilor.

Deci, cīnd vine dracul să īnchipuiască ispita şi să zugrăvească īn cugetul tău frumuseţea vreunei femei pe care ai văzut-o vreodată sau ceva din cele asemenea, adu-ţi īn mijloc frica de Dumnezeu şi gīndul la cei ce dorm īn morminte. Gīndeşte-te la ziua ieşirii tale, cīnd sufletul tău se va despărţi de trup. Ia īn minte īnfricoşatul şi groaznicul glas pe care īl vor auzi cei ce s-au lenevit la lucrurile dreptăţii şi poruncile lui Hristos nu le-au păzit: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, īn focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi īngerilor lui, unde este plīngerea şi scrīşnirea dinţilor, īntru īntunericul cel mai dinafară (Matei 25, 41; 22, 13); adu-ţi aminte de viermele cel neadormit şi de munca cea fără de sfīrşit (Marcu 9, 44). Acestea gīndindu-le şi pomenindu-le, pofta dulceţii se va risipi din cugetul tău, precum se risipeşte ceara de faţa focului, că diavolii nu pot sta īmpo­tri­va fricii de Dumnezeu. Că cel ce nu se īmpotriveşte poftei, ci se răspīndeşte cu neīnfrīnare, slobozindu-şi ochii, negreşit şi-a plecat şi cugetul către patimi. Şi, de n-ar fi fost ruşinea omenească, de multe ori şi trupul şi l-ar fi stricat.

Deci, de nu se va trezvi unul ca acesta şi de nu va pune īnaintea ochilor săi frica de Dumnezeu, nu va īntīrzia să-şi strice şi trupul. Că acestui drac ce sfătuieşte a răspīndi ochii, alt drac īi urmează, care fireşte cu trupul lucrează păcatul. Că dacă va vedea cel de al doilea pe cel dintīi că a putut pleca sufletul spre răspīndire, īndată īncepe a-l sfătui să lucreze păcatul şi cu trupul. Şi īncepe īntru acest fel a sfătui şi a zice către cel biruit de ochi: „Iată, cu voirea ai păcătuit şi cu inima ai preacurvit. Acum şi din poruncă ai căzut şi păcatul călcării de poruncă s-a scris ţie acum. Deci, acum săvīrşeşte-ţi pofta ta, că aceeaşi este şi a lucra şi a gīndi. Deci, īndulceşte-te de pofta ta.”

Dar tu să nu te pleci socotelilor lui, fiindcă zice Apostolul: Că gīndurile lui nu ne sīnt necunoscute (2 Corinteni 2, 11). Că īntru aceasta voieşte să vīneze sufletul tău. Ascultă o pildă pentru aceasta: Un tīnăr oarecare, avīnd trei fecioare iubite, s-a dus īntr-o ţară īndepărtată. Şi, zăbovind el, una din fecioare şi-a luat bărbat. A doua, biruindu-se, a curvit şi a rămas īngreuiată. Iar cealaltă fecioară a zis īntru sine: De nu m-aş ruşina de oameni, şi eu mi-aş lua mie bărbat. Şi a īnceput fecioara a se năluci īn nişte gīnduri ca acestea. Dar şi-a adus aminte de tīnărul cel din călătorie, de la care luase arvuna īmpreună cu celelalte fecioare. Şi căindu-se, a plīns pentru gīndurile rele ce s-au suit īn inima ei.

Deci, cīnd va veni tīnărul, care dintre cele trei fecioare īi va fi lui bine primită? Au nu cea de pe urmă care numai a gīndit şi nimic rău nu a lucrat? Ci īncă s-a şi pocăit pentru gīndirea cea rea! Pentru aceasta este nevoie a zice dracului celui ce sfătuieşte către fapta păcatului celui fără de lege: Deşi cu ochiul am căzut şi cu inima am preacurvit, īnsă pe această inimă care a preacurvit cu suspinuri negrăite o voi zdrobi, şi voi spăla cu lacrimi ochiul ce a căzut, că inima īnfrīntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18). Lui I se cuvine slava īn vecii vecilor. Amin.

Bibliografie: Cuviosul Efrem Sirul, Cuvinte sfătuitoare, Editura Credinţa strămoşească, 1998


CUVĪNTUL SFĪNTULUI NICODIM AGHIORITUL - DESPRE CE SE CADE A FACE CINEVA CĪND VA FI RĂPIT CU OCHII

Iar dacă un fur ca acesta va reuşi să te răpească vreodată, să te nevoieşti ca măcar să nu laşi idolul Afroditei, adică al poftei celei urīte să se īntipărească īn sufletul tău. Şi cum asta? Sau să năzuieşti la Dumnezeu prin rugăciune - acest lucru fiind mai puternic, căci „a Domnului este mīntuirea” (Psalmi 3, 8), după cuvīntătorul de psalmi - sau să-ţi īntorci īnchipuirea spre un alt gīnd oarecare. Că idol pe idol şi īnchipuire pe īnchipuire se şterg. Căci - zice īnţelepciunea populară - „cui pe cui scoate.” o astfel de lucrare se vede că făcea şi Grigorie Cuvīntătorul de Dumnezeu: „Vederea m-a răpit pe mine, dar m-am ţinut. Idol al păcatului nu mi-am făurit. Idolul a stătut şi am scăpat de īncercare.” Auzi! A stat - zice - idolul păcatului, şi nu s-a īntipărit īn īnchipuire, iar omul s-a slobozit numaidecīt de ispită, adică de īnvoirea şi drept urmare, de fapta păcatului.

Sfīntul Ioan Gură de Aur şi Sfīnta Singlitichia te sfătuiesc să foloseşti următorul meşteşug pentru a scăpa de patima ta, adică de idolul acelei feţe care s-a īntipărit īn īnchipuirea ta şi cu care diavolul nu īncetează a te supăra: scoate, cu mintea, ochii idolului aceluia, scoate-i carnea de pe obraji, taie-i buzele, scoate-i pielea de deasupra, care se arată a fi frumoasă, şi gīndeşte-te că ce se ascunde dedesubt este atīt de greţos, īncīt omul nu suferă a o vedea fără urīciune şi īngreţoşare. Nu este altceva decīt o căpăţīnă despuiată şi un os īnroşit, plin de sīnge şi īnfricoşat la vedere. Că Gură de Aur zice: „Nu lua aminte nici aici la floare, ci treci mai īn adīnc cu gīndul şi, ridicīnd cu gīndul de jur-īmprejur pielea cea frumoasă, ia aminte la cele ce zac sub ea” (Omilia a şaptea la Epistola a II-a către Corinteni). Iar prea-īnţeleapta Singlitichia zice: „De se iveşte īn cămările minţii o nălucire de vedere necuvioasă, se cade a o schingiui cu cuvīntul: astfel, să se taie ochii acelui idol, să i se scoată carnea din obraji, să i se taie şi buzele şi să se vadă īnchegarea cea urītă de oase goale, şi astfel să se socotească ce era de fapt cea dorită. Astfel poate fi oprit gīndul de la rătăcirea cea deşartă. Căci cea iubită nu era nimic decīt numai sīnge şi oarecare flegmă amestecată. Trebuie īnsă să ne īnchipuim īn gīndul nostru că din toată fiinţa celui īndrăgit izvorăsc răni greu mirositoare şi putrezite şi, ca să spun pe scurt, se īnfăţişează ochilor celor lăuntrici asemenea unui mort. Căci aşa se cade a ne īndepărta de dulcea pătimire” (Marele Atanasie īn Viaţa Sfīntei Singlitichia).

Bibliografie: Sfīntul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura Buna Vestire, Bacău, 2000


CUVĪNTUL SFĪNTULUI IOAN CASIAN - DESPRE DUHUL CURVIEI ŞI AL POFTEI TRUPEŞTI

A doua luptă o avem īmpotriva duhului curviei şi al poftei trupeşti. Pofta aceasta īncepe să supere pe om de la cea dintīi vīrstă. Mare şi cumplit război este acesta şi luptă īndoită cere. Căci acest război este īndoit, aflīndu-se şi īn suflet şi īn trup. De aceea trebuie să dăm lupta din două părţi īmpotriva lui. Prin urmare nu ajunge numai postul trupesc pentru dobīndirea desăvīrşitei neprihăniri şi adevăratei curaţii, de nu se va adăuga şi zdrobirea inimii şi rugăciunea īntinsă către Dumnezeu şi citirea deasă a Scripturilor şi osteneala şi lucrul mīinilor, care abia īmpreună pot să oprească pornirile cele neastīmpărate ale sufletului şi să-l aducă īnapoi de la nălucirile cele de ruşine. Mai īnainte de toate īnsă, foloseşte smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni, nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la īnceput trebuie păzită inima cu toată străjuirea de gīndurile murdare, Căci dintru aceasta purced, după cuvīntul Domnului, gīnduri rele, ucideri, preacurvii, curvii (Matei 15, 19) şi celelalte. Deoarece şi postul ni s-a rīnduit de fapt nu numai spre rīnduirea trupului, ci şi spre trezvia minţii, ca nu cumva, īntunecīndu-se de mulţimea bucatelor, să nu fie īn stare să se păzească de gīnduri.

Deci nu trebuie pusă toată strădania numai īn postul cel trupesc, ci şi īn meditaţie duhovnicească, fără de care e cu neputinţă să urcăm la īnălţimea neprihănirii şi curăţiei adevărate. Se cuvine aşadar, după cuvīntul Domnului, curăţim mai īntīi partea cea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să se facă şi cea din afară curată (Matei 23, 26). De aceea să ne sīrguim, cum zice Apostolul, „a ne lupta după lege şi a lua cununa” după ce am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu īn puterea şi nevoinţa noastră, ci īn ajutorul Stăpīnului nostru Dumnezeu. Căci dracul acesta nu īncetează de a război pe om, pīnă ce nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduinţa şi nici prin osteneala sa, ci prin acoperămīntul şi ajutorul lui Dumnezeu se izbăveşte de boala aceasta şi se ridică la īnălţimea curăţiei. Fiindcă lucrul acesta este mai presus de fire şi cel ce a călcat īntărītările trupului şi plăcerile lui ajunge īntr-un chip oarecare afară din trup. De aceea este cu neputinţă omului (ca să zic aşa) să zboare cu aripile proprii la această īnaltă şi cerească cunună a sfinţeniei şi să se facă următor Īngerilor, de nu-l va ridica de la pămīnt şi din noroi harul lui Dumnezeu. Căci prin nici o altă virtute nu se aseamănă oamenii cei legaţi cu trupul mai mult cu Īngerii cei netrupeşti, decīt prin neprihănire. Printr-aceasta, īncă pe pămīnt fiind şi petrecīnd, au după cum zice Apostolul, petrecerea īn ceruri (Filipeni 3, 20).

Iar semnul că au dobīndit desăvīrşit această virtute, īl avem īn aceea că sufletul chiar şi īn vremea somnului nu ia seama la nici un chip al nălucirii de ruşine. Căci deşi nu se socoteşte păcat o mişcare ca aceasta, totuşi ea arată că sufletul boleşte īncă şi nu s-a izbăvit de patimă. Şi de aceea trebui să credem că nălucirile cele de ruşine ce ni se īntīmplă īn somn, sīnt o dovadă a trīndăviei noastre pīnă aici şi a neputinţei ce se află īn noi, fiindcă scurgerea ce ni se īntīmplă īn vremea somnului face arătată boala ce şade tăinuită īn ascunzişurile sufletului. De aceea şi Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria īn ascunzişurile sufletului, unde ştie că stau şi pricinile bolii, zicīnd: Cel ce caută la muiere spre a o pofti pe dīnsa, a şi preacurvit cu ea īn inima sa (Matei 5, 28). Prin aceasta a īndreptat nu atīt ochii cei curioşi şi desfrīnaţi, cīt sufletul cel aşezat īnăuntru, care foloseşte rău ochii cei daţi de Dumnezeu spre bine. De aceea şi cuvīntul īnţelepciunii nu zice: Cu toată străjuirea păzeşte ochii tăi, ci Cu toată străjuirea păzeşte inima ta (Proverbele lui Solomon 4, 23), aplicīnd leacul străjuirii mai ales aceluia care foloseşte ochii spre ceea ce voieşte. Aşadar aceasta să fie paza cea dintīi a curăţiei noastre: de ne va veni īn cuget amintirea vreunei femei, răsărită prin diavoleasca viclenie, bunăoară a maicii, sau a surorii, sau a altor femei cucernice īndată să o alungăm din inima noastră, ca nu cumva, zăbovind mult la această amintire, amăgitorul celor neiscusiţi să rostogolească cugetul de la aceste feţe la năluciri ruşinoase şi vătămătoare. De aceea şi porunca dată de Dumnezeu primului om ne cere să păzim capul şarpelui (Facerea 3, 15), adică īnceputul gīndului vătămător prin care acela īncearcă să se şerpuiască īn sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima răsărire a gīndului, să primim şi celălalt trup al şarpelui, adică īnvoirea cu plăcerea şi prin aceasta să ducă apoi cugetul la fapta neīngăduită. Ci trebuie, precum este scris: īn dimineţi să ucidem pe toţi păcătoşii pămīntului (Psalmi 100, 10), adică prin lumina cunoştinţei să deosebim şi să nimicim toate gīndurile păcătoase de pe pămīnt, care este inima noastră, după īnvăţătura Domnului; şi pīnă ce sīnt īncă prunci, fiii Babilonului, adică gīndurile viclene, să-i ucidem, zdrobindu-i de piatră (Psalmi 136, 9), care este Hristos. Căci de se vor face bărbaţi prin īnvoirea noastră, nu fără mare suspin şi grea osteneală vor fi biruiţi. Dar pe līngă cele zise din dumnezeiasca Scriptură, bine este să pomenim şi cuvinte de ale Sfinţilor Părinţi. Astfel Sfīntul Vasile, Episcopul Cezareei Capadociei, zice: „Nici muiere nu cunosc, nici feciorelnic nu sīnt”. El ştia că darul fecioriei nu se dobīndeşte numai prin depărtarea cea trupească de muiere, ci şi prin sfinţenia şi curăţia sufletului, care se cīştigă prin frica lui Dumnezeu. Mai zic Părinţii şi aceea că nu putem cīştiga desăvīrşit virtutea curăţiei, de nu vom dobīndi mai īntīi īn inima noastră adevărata smerenie a cugetului; nici de cunoştinţa adevărată nu ne putem īnvrednici, cītă vreme patima curviei zăboveşte īn ascunzişurile sufletului. Dar ca să desăvīrşim īnţelesul neprihănirii, vom mai pomeni de un cuvīnt al Apostolului şi vom pune capăt cuvīntului: Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evrei 12, 14). Că despre aceasta grăieşte, se vede din cele ce adaugă, zicīnd: Să nu fie cineva curvar sau lumeţ ca Esau (Evrei 12, 16). Pe cīt este aşadar de cerească şi de īngerească virtutea sfinţeniei, pe atīt este de războită cu mai mari bīntuieli de potrivnici. De aceea sīntem datori să ne nevoim nu numai cu īnfrīnarea trupului, ci şi cu zdrobirea inimii şi cu rugăciuni dese īmpreunate cu suspine, ca să stingem cuptorul trupului nostru, pe care īmpăratul Babilonului īl aprinde īn fiecare zi prin aţīţările poftei, cu roua venirii Sfīntului Duh. Pe līngă acestea armă foarte tare pentru acest război avem privegherea cea după Dumnezeu. Căci precum paza zilei pregăteşte sfinţenia nopţii, aşa şi privegherea din vremea nopţii deschide sufletului calea către curăţia zilei.

Bibliografie: Filocalia, volumul I, ediţia a II-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1992


CUVĪNTUL SFĪNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV - DESPRE CURĂŢIE

Păcat era curvia cīnd stăpīnea Vechiul Legămīnt; era păcat ca necinstire a firii, ca rea īntrebuinţare a unei īnsemnate īnsuşiri a firii, ca īncălcare a legilor firii. Īncălcarea era socotită atīt de īnsemnată, că cel vinovat de ea era pedepsit cu moartea. Īn Legămāntul cel Nou, acest păcat a dobīndit o nouă greutate, fiindcă trupurile omeneşti au dobīndit o nouă vrednicie. Ele s-au făcut mădulare ale trupului lui Hristos, şi călcătorul curăţiei necinsteşte de acum pe Hristos, strică unirea cu El, preface mădularele lui Hristos īn mădulare ale curviei (1 Corinteni 6, 15). Curvarul este pedepsit cu moartea sufletească. De la cel căzut īn păcatul curviei se depărtează Sfīntul Duh; cel care a păcătuit e socotit căzut īntr-un păcat de moarte, īntr-un păcat ce īnstrăinează de mīntuire, īntr-un păcat care e chezăşie a unei pierzanii de neocolit şi a veşnicelor chinuri din iad, dacă acest păcat nu e tămăduit la bună vreme prin pocăinţă.

Ce este curăţia? E o virtute potrivnică patimii curviei; este īnstrăinarea trupului de căderea cu fapta īn păcat şi de toate faptele care duc la păcat, īnstrăinarea minţii de gīndurile şi visările curveşti, iar a inimii, de simţămintele şi īnclinările curveşti, după care urmează şi īnstrăinarea trupului de pofta trupească. Unii spun că a cădea īn curvie cu trupul şi a cădea īn ea cu mintea şi cu inima sīnt nelegiuiri de aceeaşi greutate şi īnsemnătate. Ei īşi īntemeiază această părere pe cuvintele Mīntuitorului: tot cela ce caută la femeie spre a o pofti pe ea, iată, a preacurvit cu dīnsa īn inima sa (Matei 5, 28). Greşită părere! Aceste cuvinte au fost spuse spre a arăta deplină porunca Vechiului Legămīnt; ele au fost spuse celor ce socoteau păcat doar curvia trupească, nepricepīnd că gīndurile rele, printre care se numără şi gīndurile de curvie, ies din inimă şi spurcă pe om (Matei 15, 19-20), despart de Dumnezeu (Īnţelepciunea lui Solomon 1, 3), răpesc curăţia, mijlocul vederii lui Dumnezeu. Desfătarea de gīnduri şi simţăminte curveşti este curvie a inimii şi spurcare a omului, ce īl face netrebnic spre părtăşia cu Dumnezeu, iar curvia trupului este schimbarea īntregii fiinţe omeneşti prin īmpreunarea cu un alt trup (1 Corinteni 6, 16), este desăvīrşită īnstrăinare de Dumnezeu, e moarte, e pierzanie. Pentru a ieşi din cea dintīi stare, omul are nevoie să se trezească; pentru a ieşi din cea de-a doua, trebuie să īnvie, trebuie să se nască din nou prin pocăinţă. [...]

Grăit-a Sfīntul Isaac Sirul: „Cel care nu se depărtează din voia sa de pricinile păcatului este tras de păcat īmpotriva voii sale.” Această pravilă, care priveşte īndeobşte viaţa monahală, este deosebit de īnsemnată pentru cei care au intrat īn luptă cu firea căzută. De folos este nouă să nu vedem deloc rodul de a cărui gustare ne-am lepădat. Din această pricină, pravilele Sfinţilor Părinţi opresc intrarea femeilor īn mănăstiri de bărbaţi, precum se ţine şi acum īn Sfīntul Munte Athos. Īn viaţa Sfīntului Ioan Scărarul se spune că, prin vieţuirea pustnicească şi īnstrăinarea de căutarea la faţă, a stins de tot, īn sine văpaia poftei. Toţi Sfinţii Părinţi s-au străduit, după putinţă, să nu aibă de-a face cu femei, şi această purtare ne-au predanisit-o īn cărţile lor mīntuitoare de suflet, de Dumnezeu insuflate. Părinţii, ştiind cīt de lesne se poticneşte omul, nu se īncredeau nici īn sfinţenia lor, nici īn bătrīneţele lor adīnci şi neputinţa vīrstei de a păcătui. Pīnă la sfirşitul vieţii, ei nu au contenit a se depărta de pricinile păcatului: această depărtare este cel mai puternic mijloc de biruinţă asupra păcatului. Ajungīnd Preacuviosul Sisoe cel Mare la bătrīneţe adīncă, ucenicul lui, Avva Avraam, l-a īmbiat să se mute undeva mai aproape de oameni. A răspuns bătrīnul de nouăzeci de ani: „Să ne sălăşluim unde nu sīnt femei.” Ucenicul a īntīmpinat: „Dar unde este locul īn care să nu fie femei, afară de pustie?” Stareţul a grăit „Du-mă, dar, fiule, īn pustie.” Īnclinarea cea bună a voii omului se īntăreşte departe de sminteli, primeşte o neobişnuită putere şi tărie; dimpotrivă, fiind īn .apropierea smintelilor, īncepe să slăbească puţin cīte puţin, şi īn cele din urmă se perverteşte cu totul. Astfel, gheaţa se īntăreşte din ce īn ce mai mult pe ger; cīnd este supusă căldurii, īnsă, se topeşte şi piere. Fraţilor! Se cade nouă să ne īndepărtăm de cunoştinţa, mai ales apropiată, cu femeile, de vederea deasă şi īmpreună-vorbirile dese cu ele. Voi, care v-aţi hotărīt să biruiţi firea! Pricepeţi că această biruinţă nu este cu putinţă dacă vom fi supuşi neīncetat īnrīuririi firii, aţīţīnd īn noi īnşine lucrarea ei.

Preacuviosul Pimen cel Mare a zis cuiva care era luptat de patima curviei: „Dacă monahul īşi va īnfrīna pīntecele şi limba şi va păzi străinătatea, nu va muri de moartea sufletească ce atinge pe oricine cade īn curvie. Prin numele de străinătate se īnţelege aici īndepărtarea de viaţa īmprăştiată, de purtarea slobodă, de cunoştinţele multe şi apropiate, din care se aprinde pofta trupească. Preacuviosul Isaia Pustnicul spunea că războiul curviei se īntăreşte din următoarele cinci pricini: grăirea īn deşert, slava deşartă, somnul mult, īmpodobirea cu veşminte şi īmbuibarea. Dintre pricinile aţīţării patimii curviei, cu deosebită putere lucrează şi deosebit de vătămătoare sīnt două: călcarea străinătăţii şi īmbuibarea. E greu de spus care din ele e mai pierzătoare! Cel ce s-a supus şi robit uneia dintre ele nu va putea să ţină piept īn lupta īmpotriva firii sale. Pentru dobīndirea curăţiei este neapărat nevoie de lepădarea acestor pricini, a amīndurora. După ce am luat aminte īn chip deosebit la păzirea de pricinile de căpetenie ale aţīţării poftei, să nu le trecem cu vederea nici pe cele de rangul al doilea, să ne păzim şi de ele. Şi o pricină de mai mică putere dobīndeşte o deosebită putere prin obişnuinţă, atunci cīnd nu luăm seama la ea. De pildă, unii postesc, trăiesc īn īnsingurare şi neagonisire, roagă pe Dumnezeu pentru īnfrīnarea poftelor firii lor, dar, totodată īşi īngăduie să grăiască de rău, să certe, să osīndească pe aproapele, să-şi bată joc de el; ajutorul lui Dumnezeu se depărtează astfel de la ei; rămīn de capul lor şi nu află putere să se īmpotrivească imboldurilor păcătoase ale firii căzute. [...]

Sfinţii Părinţi poruncesc să păzim capul şarpelui (Facerea 3, 15), adică să luăm seama la gīndul păcătos chiar de la īnceputul lui şi să īl lepădăm. Aceasta s-a spus cu privire la toate gīndurile păcătoase, dar mai cu seamă la cel al curviei, care are ca īmpreună lucrătoare firea căzută şi care, din această pricină, are asupra noastră o deosebită īnrīurire. Preacuviosul Casian Romanul porunceşte monahului īncepător să mărturisească fără īntīrziere stareţului gīndul păcătos ce īi vine. Acest mijloc e minunat; el este cel mai bun pentru īncepător dar şi pentru cel sporit rămīne īn unele īmprejurări foarte trebuincios şi totdeauna folositor, īntrucīt strică īn chip hotărītor prietenia cu păcatul la care atrage firea bolnavă. Fericit cel ce poate īntrebuinţa cu lucrul acest mijloc! Fericit īncepătorul care a aflat stareţ că­ruia să īi poate descoperi gīndurile sale! Monahilor care nu au putinţa de a merge mereu la un stareţ, Părinţii le poruncesc să lepede fără īntīrziere gīndul păcătos care se iveşte, fără a intra de fel īn vorbă ori ceartă cu el (acestora urmīndu-le negreşit atragerea de către păcat) şi să tindă la rugăciune. Acest mijloc a fost īntrebuinţat cu foarte mare reuşită şi roadă de către Preacuvioasa Maria Egipteanca, precum se vede din viaţa ei. „Dacă cineva”, spune Preacuviosul Nil Sorski, „īn orice necaz īntīlnit şi īn faţa oricărui gīnd adus de către vrăjmaşul, va striga plīngīnd după ajutor la bunătatea lui Dumnezeu, degrab va simţi linişte, dacă se va ruga īntru īnţelegere.” „Precum este īn firea focului să mistuie vreascurile, aşa este şi īn firea lacrimilor curate să nimicească toată īntinăciunea trupului şi a duhului”, a spus Sfīntul Ioan Scărarul. Cīnd sīntem īn singurătate, dacă ne năpădesc gīndurile şi visările curveşti şi trupul ni se aprinde īn chip neobişnuit, trebuie să cădem īn genunchi şi chiar cu faţa la pămīnt īnaintea sfīntelor icoane, urmīnd Sfīntei Maria Egipteanca, şi cu lacrimi să īl rugăm pe Dumnezeu ca să ne miluiască. Cercarea nu va īntīrzia să dovedească apropierea lui Dumnezeu faţă de noi şi stăpīnirea Lui asupra firii noastre; aceasta ne-o va aduce credinţa vie, iar credinţa vie ne va īnsufleţi cu o putere neobişnuită şi ne va aduce biruinţă statornică. [...]

Īndeobşte, Părinţii cei mai īnzestraţi cu dreaptă socotinţă au recunoscut că, īn lupta cu poftele firii, īnfrīnarea de la mīncare şi celelalte nevoinţe trupeşti trebuie săvīrşite cu īnţelepciune şi măsură; că pofta trupească este doar īnfrīnată de nevoinţele acestea, iar de biruit este biruită prin smerenie şi rugăciune īnlăcrimată, ce atrag harul Dumnezeiesc la nevoitor; că marile nevoinţe trupeşti sīnt mai mult vătămătoare decīt folositoare atunci cīnd ele, slăbind peste măsură puterile trupeşti, īmpiedică de la īndeletnicirea cu rugăciunea, plīnsul şi faptele smereniei. [...]

Un monah din schit, Preacuviosul Agaton, care era vestit pentru darul dreptei socotinţe duhovniceşti, a fost īntrebat cu privire la patima curviei. El a răspuns: „Mergi, aruncă puterea ta īn praf īnaintea lui Dumnezeu, şi vei afla odihnă.” Răspunsuri asemănătoare au dat īn astfel de īmprejurări şi alţi mari Părinţi. Drept şi adevărat este răspunsul lor! Dacă numai Dumnezeu poate să schimbe firea, atunci conştiinţa vătămării pricinuite firii de păcatul strămoşesc şi smerita rugăciune pentru tămăduirea şi īnnoirea firii de către Ziditorul ei este cea mai puternică, cea mai lucrătoare armă īn lupta cu firea. Această armă slăbeşte prin nădăjduirea īn sine, la care duce nevoinţa trupească prisositoare şi nepotrivită cu puterile trupeşti ale nevoitorului. Preacuviosul Casian Romanul bagă de seamă c㠄războiul cu patima poftei trupeşti este de neocolit pentru suflet pīnă cīnd sufletul nu va cunoaşte că acest război este mai presus de puterile sale, că nu este cu putinţă a primi izbīndă asupra lui prin nevoinţa şi sforţarea proprie, fără ajutor şi acoperămīnt de la Domnul.” [...] Putem să ne smerim cu duhul numai atunci cīnd vom vedea īn noi īnşine căderea omenirii, robia ei, neomenoasa domnie a dracilor şi a morţii veşnice asupra noastră; doar atunci putem striga către Dumnezeu prin rugăciune şi plīns din adīncul inimii, din tot sufletul, şi putem atrage la noi prin această tīnguire, prin această recunoaştere a pierzaniei şi a neajutoratei noastre neputinţe, harul Dumnezeiesc. Drept aceea, războaiele ce se aprind īn noi ajută la sporirea noastră duhovnicească dacă ne luptăm bărbăteşte şi nu ne lăsăm biruiţi cu puţinătate de suflet. [...]

Atunci cīnd harul Dumnezeiesc īncepe să ne ajute deja īn chip vădit, primul semn al acestei ajutorări este neīncuviinţarea gīndului, după cum spune Sfīntul Ioan Scărarul; adică se arată īn minte, puţin cīte puţin neīncuviinţarea faţă de gīndurile şi īnchipuirile păcătoase īn locul īncuviinţării de mai īnainte, din care luau naştere imboldul păcătos şi īnfrīngerea de fiecare dată cīnd pentru īmpotrivire nu era īntrebuinţată o silinţă deosebită.

Voi cei feciorelnici, adică cei ce n-aţi gustat din moartea sufletească prin căderea īn curvie cu fapta! Păziţi fecioria voastră ca pe o comoară de mult preţ: dacă veţi duce după rīnduiala dreaptă viaţa monahală, nu veţi īntīrzia să simţiţi aşa numita de către Sfinţii Părinţi „lucrarea duhovnicească”, adică lucrarea Sfīntului Duh asupra sufletului, care este īmpărtăşită de către suflet trupului şi ne īncredinţează prin cercare că trupurile noastre sīnt făcute pentru desfătări duhovniceşti, că ele s-au coborīt la īmpreună-simţirea cu desfătările dobitoceşti din pricina căderii, că ele se pot īntoarce la īmpreună-simţirea cu desfătările duhovniceşti prin mijlocirea adevăratei pocăinţe. Vai! Oamenii, care trīmbiţează multele lor cunoştinţe, au pierdut pīnă şi cunoştinţa faptului că trupul e īn stare de simţire duhovnicească. Cīnd li se vesteşte despre această putinţă a trupului, ei ascultă cu neīncredere, ca şi cum ar auzi o īnvăţătură nouă şi ciudată! Cercetaţi scrierile Sfinţilor Părinţi: veţi găsi īn ele această īnvăţătură. După ce aţi luat cunoştinţă pe scurt cu ea, o veţi afla īn Sfintele Scripturi. Răscumpărarea dăruită omenirii de Dumnezeu, plină de adevărate şi negrăite bunătăţi, este mărturisită de acestea; noi, īnsă, mulţumindu-ne cu nişte cunoştinţe superficiale despre literă, nu vrem să dobīndim cunoştinţele cele din cercare, cunoştinţe care cer răstignire (Galateni 5, 24), şi ca atare ne lipsim de cunoştinţele vii. Se schimbă simţirea inimii ce s-a īmpărtăşit de desfătarea duhovnicească. O astfel de inimă īncepe să simtă scīrbă faţă de patima dezmierdării, să se īmpotrivească plină de osīrdie imboldurilor şi insuflărilor acesteia, să strige plīngīnd către Dumnezeu pentru izbăvirea din acest noroi al păcatului.

Voi, cei ce aţi fost aduşi de Pronia lui Dumnezeu īn stare de văduvie, care doriţi sau sīnteţi nevoiţi să purtaţi jugul acestei stări! Nu vă opriţi a alerga cu rugăciune fierbinte şi smerită către Dumnezeu, şi El vă va da biruinţă atīt asupra firii cīt şi asupra obiceiurilor voastre, care au īntărit şi sprijină puterea şi dreptul firii. Nu vă daţi īn lături a răbda necazul cel vremelnic al luptei cu voi īnşivă: acest necaz nu īnseamnă nimic faţă de mīngīierea care apare īn urma biruinţei, nu īnseamnă nimic īnaintea acelui simţămīnt de libertate ce apare īn suflet īn urma biruinţei.

Voi, cei ce vă aflaţi īn prăpastia preacurviei şi a dezmăţului! Ascultaţi glasul ce vă cheamă la pocăinţă şi primiţi de la Doctorul Cel Atotputernic, Dumnezeu, atotputernica doctorie a pocăinţei cu care vă īmbie El. Această doctorie a făcut din preacurvari pilde ale īntregii īnţelepciuni, şi din dezmăţaţi - Sfinţi şi Drepţi. Ea a prefăcut vase ale diavolului īn vase ale Sfīntului Duh, şi mulţi păcătoşi care s-au pocăit au lăsat departe īnapoia lor īn stadia sporirii duhovniceşti nevoitori care nu ştiau ce īnseamnă păcatul de moarte. Vrednicia fiecărui creştin este Răscumpărătorul, şi este mai presus de oameni prin vrednicia sa cel ce şi L-a īnsuşit cu adevărat pe Răscumpărătorul. [...]

Bibliografie: Sfīntul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice volumul II, Editura Sophia, Bucureşti, 2000


DESPRE DIVORŢ DUPĂ CANOANELE SFINŢILOR PĂRINŢI

CANONUL 48 APOSTOLIC

Dacă vreun mirean, lepădīnd-o pe muierea sa, va lua pe alta sau pe cea lepădată de altul, să fie afurisit![26] (Soborul al Vl-lea a toată lumea, canonul 87; Anchira, Canonul 20; Cartagina, canonul 113 [107]; Sfīntul Vasile cel Mare, Canoanele 9, 21, 35, 77).

TĪLCUIRE

Fiindcă şi Domnul a spus īn Evanghelie că oricine īşi va lăsa muierea, fără numai din pricină de curvie, o face pe ea să prea-curvească. Şi oricine o va lua pe cea lăsată prea-curveşte (Matei 5, 32; 19, 9), pentru aceasta şi dumnezeieştii Apostoli, urmīnd rīnduirii Domnului, zic īntru acest Canon al lor: Orice mirean ce se va despărţi de muierea sa, fără numai din pricină de curvie (adică de prea-curvie, căci aici Evanghelistul, īn loc de „prea-curvie”, a īnţeles „curvie”, şi vezi despre aceasta Canonul al IV-lea al Sfīntului Grigorie de Nisa), şi va lua pe alta slobodă de nuntă, să se afurisească! La fel să se afurisească şi dacă - după ce se va despărţi de muierea sa fără pricină de curvie - va lua altă muiere despărţită şi aceea de bărbatul său fără pricină de curvie, adică de prea-curvie. Acestea īnsă ce le-am zis pentru bărbat trebuie a se īnţelege şi pentru muierea ce-şi va lăsa bărbatul fără pricină de curvie şi va lua pe altul.

Iar orice bărbat sau muiere care s-au despărţit fără pricină binecuvīntată şi s-au căsătorit a doua oară, ca nişte prea-curvari se cuvine a se canonişi şapte ani cu neīmpărtăşirea, după Canonul 87 al Soborului al VI-lea. Canonul 20 al celui din Anchira şi Canoanele 77 şi 37 al marelui Vasile. Citeşte şi Canonul 102 al Soborului din Cartagina, care hotărăşte că, dacă bărbatul şi muierea se vor despărţi fără pricină de curvie, ori trebuie să rămīnă văduvind, ori să se īmpace şi să se unească, precum zice şi Apostolul Pavel. Īn cea dintīi către Corinteni. capitolul 7, stih 11.

Bibliografie: Pidalion, Tipografia Sfīntei Mănăstiri Neamţu, 1844


ALT CUVĪNT AL SFĪNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE CĂSĂTORIE

(La vorba Apostolului: Femeia este legată prin lege atīta vreme cīt trăieşte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai īntru Domnul. Īnsă mai fericită ar fi dacă ar rămīne cum este (1 Corinteni 7, 39-40).)

Īn altă zi, Fericitul Pavel ne aşeză legea despre căsătorie şi drepturile ei, scriind şi zicīnd aşa către corinteni: Iar pentru care mi-aţi scris, bine este omului să nu se atingă de femeie. Iar din pricina prea-curviei, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare să-şi aibă bărbatul său (1 Corinteni 7, 1-2). De aceea am spus şi eu tot ce era de trebuinţă pentru īnţelegerea acestor cuvinte. Dar este nevoie să vorbesc cu voi iarăşi despre acelaşi lucru, fiindcă şi astăzi, acelaşi Sfīnt Apostol Pavel pomeneşte de dīnsul. Şi l-aţi auzit pe el strigīnd şi zicīnd: Femeia este legată prin lege atīta vreme cīt trăieşte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai īntru Domnul. Dar mai fericită este de va rămīne aşa, după părerea mea. Şi socotesc că şi eu am Duhul lui Dumnezeu (1 Corinteni 7, 39-40).

Deci să urmăm lui şi astăzi, şi să vorbim īmpreună despre această īnvăţătură; căci, urmīnd lui Pavel, prin el vom urma īn totul şi lui Hristos, fiindcă şi el nu sie-şi, ci Aceluia urmīnd, a scris toate. Şi nu este lucru neīnsemnat ca o căsătorie să fie bine īnfiinţată, altminteri este izvor de nenumărate rele pentru cei ce nu se folosesc de ea cum trebuie. După cum femeia este un ajutor, tot aşa, adesea, se face şi vrăjmaş. Şi, după cum căsătoria este un liman, tot aşa poate aduce şi naufragiul, nu prin firea sa, ci prin sufletul acelora care se folosesc rău de ea. Acela care păzeşte legile hotărīte ale ei găseşte casa şi femeia lui ca o mīngīere şi liberare de toate necazurile care i se īntīmplă, fie īn piaţă, fie oriunde; iar acela care ia lucrul cu nesocotinţă şi fără judecată, chiar dacă se bucură de multă linişte īn afară, intrīnd īn casă, vede numai stīnci şi pietre. Trebuie deci, pentru că este vorba de treburi aşa de īnsemnate, să dăm mare luare-aminte acestor cuvinte: cel care īşi ia femeie trebuie să facă acest lucru după legiuirea lui Pavel sau, la drept vorbind, după legiuirea lui Hristos.

Ştiu negreşit că multora cuvīntul li se va părea nou şi neaşteptat şi de aceea nu voi tăcea, ci mai īntīi vă voi citi legea şi apoi voi īncerca să īnlătur contrazicerea ce pare că este aici. Care este legea pe care ne-a dat-o Pavel? „Femeia este legată de lege”, deci, cīt īi trăieşte bărbatul, nu trebuie să se despartă şi să-şi ia alt soţ, īncheind o a doua căsătorie. Şi bagă de seamă că foloseşte numai cuvinte desluşite, cu toată īngrijirea. Nu zice: Să trăiască la un loc cu bărbatul cīt timp trăieşte acesta ci: „Femeia este legată de lege cīt timp trăieşte bărbatul ei”; īncīt - chiar dacă i se dă carte de despărţire, chiar dacă părăseşte casa, chiar dacă se duce la altul - este legată prin lege şi una ca aceasta este prea-curvă.

Aşadar - dacă bărbatul ar voi să-şi depărteze nevasta, sau femeia să-şi lase bărbatul - să-şi amintească această vorbă şi să se gīndească că Pavel este de faţa şi o urmăreşte, zicīndu-i cu tărie: „Femeia este legată de lege”. Căci, aşa cum robii fugiţi tīrăsc după ei lanţul, chiar cīnd au părăsit casa stăpīnului, tot aşa şi femeile, cīnd părăsesc pe bărbaţi, sīnt īncătuşate de lege, care le urmăreşte şi le īnvinuieşte de prea-curvie, īnvinovăţind şi pe cel ce a luat-o, cu vorbele: „Ce aţi făcut este prea-curvie, căci femeia este legată prin lege cītă vreme trăieşte bărbatul ei”. Şi: Cel ce va lua pe cea lăsată săvīrşeşte prea-curvie (Matei 5, 32).

Cīnd īnsă are voie să se căsătorească a doua oară? Cīnd i-a murit bărbatul, atunci este liberă din lanţ. Arătīnd aceasta, nu a adăugat: „Dacă a murit bărbatul ei, este liberă să se căsătorească cu cine vrea”, ci „dacă a adormit”, avīnd īn gīnd nu numai a o mīngīia pe cea văduvă, ci şi a o face să nu mai ia un al doilea soţ. „Nu a murit soţul tău, ci doarme!” Cine nu aşteaptă pe un om adormit? De aceea zice: „Dacă a adormit, slobodă este să se căsătorească cu cine vrea.” Nu zice să se mărite, ca să nu pară că o sileşte. Nici nu o īmpiedică, dacă vrea, să se căsătorească a doua oară; nici nu o sileşte, dacă nu vrea, ci īi citeşte Legea, zicīnd: „Slobodă este să se căsătorească cu cine vrea.” Şi, zicīnd că este slobodă după moartea bărbatului, a arătat că, atīta vreme cīt trăia acela, era roabă şi supusă legii şi, chiar dacă ar fi primit mii de cărţi de despărţire, s-ar fi făcut vinovată de prea-curvie. Robilor le este īngăduit să-şi părăsească stăpīnii īn viaţă, dar femeii nu-i este īngăduit să-şi lase bărbatul cītă vreme trăieşte el, fiindcă această poftă este prea-curvie. Să nu-mi citeşti legile făcute de legiuitorii lumii acesteia, care īnvaţă să dai carte de despărţire şi să te desfaci de femeie, căci nu după acestea are să te judece Dumnezeu īn acea zi, ci după acelea pe care El Īnsuşi le-a pus. Nici chiar legile din afară (lumeşti) n-au hotărīt aceasta cu desăvīrşire şi ele īnsele pedepsesc fapta, īncīt şi de aici se vede că īnfierează acest păcat. Ele pedepsesc cu pierderea de avere pe cel ce a fost pricina despărţirii. Şi, negreşit, cīnd legiuiesc aşa, nu īndeamnă să faci lucrul acesta.

Dar Moisi? Şi el a hotărīt aceasta pentru aceeaşi pricină, (dar) tu ascultă pe Hristos cum zice: De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decīt a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra īntru Īmpărăţia Cerurilor (Matei 5, 20); şi, mai departe: Tot cel ce-şi va lăsa femeia sa, afară de pricină de prea-curvie, o face să săvīrşească prea-curvie; şi cine va lua pe cea lăsată săvīrşeşte prea-curvie (Matei 5, 32). De aceea a venit Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu, de aceea a luat chip de rob, de aceea şi-a vărsat scumpul sīnge, a stricat moartea, a şters păcatul, a dat harul prea īmbelşugat al Duhului: ca să te aducă pe tine spre o īnţelepciune mai mare!

Pe de altă parte, nici Moisi n-a statornicit despărţirea cu desăvīrşire, dar a fost silit să ia īn seamă slăbiciunea celor pentru care legiuia, pentru că erau aplecaţi spre omoruri, şi umpleau casele cu sīngele rudelor lor şi nu cruţau nici pe ai lor, nici pe străini. Şi, ca să nu-şi sugrume femeile īn ascuns, cīnd nu le mai iubeau, de aceea a orīnduit să le lase, ca să īnlăture o nelegiuire mai mare: uşurinţa omorurilor. Cum că erau vărsători de sīnge, ascultă chiar pe Prooroci, care spun: Cei ce zidiţi Sionul cu sīnge, şi Ierusalimul cu strīmbătăţi (Miheia 3, 10) Şi iarăşi: Sīngiuri cu sīngiuri se amestecă (Osea 4, 2) Şi iarăşi: Mīinile voastre sīnt pline de sīnge (Isaia 1, 15). Şi că erau sīngeroşi nu numai faţă de străini, dar şi de ai lor, şi aceasta o arată Proorocul, zicīnd: Şi au jertfit pe fiii lor şi pe fetele lor diavolilor (Psalmi 105, 37). Cei care nu cruţau pe copiii lor nu ar fi cruţat nici pe femeile lor. Ca să nu facă aceasta a legiuit Moisi aşa.

De aceea, şi Hristos - cīnd l-au īntrebat iudeii, zicīnd: Pentru ce dar Moisi a poruncit să i se dea carte de despărţire, şi să o lase pe ea? (Matei 19, 7) - arătīnd că acela a făcut lege care nu este potrivnică cu a Sa, a zis: Pentru īnvīrtoşarea inimii voastre v-a dat voie Moisi să lăsaţi pe femeile voastre, dar dintru īnceput nu a fost aşa (Matei 19, 8), Cel care i-a făcut la īnceput, bărbat şi femeie i-a făcut (Matei 19, 4). Vrea să spună că, dacă lucrul acesta ar fi fost bun, Dumnezeu n-ar fi făcut numai un bărbat şi o femeie; ci, făcīnd pe Adam singur, i-ar fi făcut două femei, ca, dacă ar fi voit să lase pe una, să o ia īn schimb pe cealaltă. Dar chiar prin chipul īn care a fost făcută lumea a adus legea pe care eu o scriu acum. Şi care este aceea? Femeia pe care a luat-o fiecare de la īnceput, pe aceea să o ţină toată viaţa. Această lege e mai veche decīt aceea despre despărţire şi anume cu cīt este de la Adam pīnă la Moisi.

Este īnsă de preţ să ascultaţi şi acea lege pe care a pus-o Moisi īn această privinţă: De īşi va lua cineva femeie şi va locui cu ea, dar ea nu va afla har īnaintea lui, pentru că a aflat īntru ea lucru urīt, īi va scrie ei carte de despărţire, i-o va da la mīnă şi o va slobozi pe ea din casa lui (Deuteronomul 24, 1). Vezi, nu zice: „să-i scrie” şi: „să-i dea”, dar ce zice? „Şi va scrie carte de despărţire şi i-o va da la mīnă.” Multă deosebire e īntre aceasta şi aceea: căci, cīnd se zice: „să-i scrie” şi: „să-i dea”, este vorba de hotărīre şi poruncă; iar cīnd se zice: „Şi va scrie carte de despărţire şi i-o va da īn mīnă”, este vestirea unui fapt, iar nu aducerea unei legi hotărīte. Dacă cuiva - zice el - īi greşeşte femeia sa, şi o trimite pe ea din casa sa, iar ea, gonită fiind, se face nevasta altui bărbat; şi dacă chiar bărbatul din urmă o va urī, şi īi va scrie carte de despărţire şi i-o va da la mīnă, şi o va slobozi din casa lui; sau va muri acest din urmă bărbat al ei care a luat-o pe ea ca femeie, bărbatul ei cel dintīi care a alungat-o nu va putea să o īntoarcă pe ea şi să o ia ca soţia a lui (Deuteronomul 24, 2-4). Apoi - arătīnd că nu laudă fapta, nici nu o socoteşte drept căsătorie, dar că s-a coborīt pentru slăbiciunea lor - după ce zice: Nu va putea bărbatul cel dintīi, care a alungat-o, să o īntoarcă şi să o ia de soţie, a adăugat. ...după ce a fost pīngărită (Deuteronomul 24, 4), lămurind prin acest chip de vorbire că a doua căsătorie, făcută cīnd trăia primul bărbat, este mai curīnd o pată necurată decīt o căsătorie. Iată de ce nu a zis: „după ce s-a măritat iarăşi.” Vezi că vorbeşte la fel cu Hristos? Apoi a spus şi pricina: ...pentru că aceasta este urīciune īnaintea lui Dumnezeu (Deuteronomul 24, 4).

Deci, cu Moisi, aşa stă lucrul. Īnsă Proorocul Maleahi arată aceasta mult mai lămurit chiar decīt Moisi - ori, mai bine, nu Maleahi, ci Dumnezeu prin Maleahi - zicīnd aşa: (Dumnezeu) nu mai caută la prinoase şi nu mai binevoieşte să le primească din mīinile voastre (Maleahi 2, 13). Apoi, (după īntrebarea „de ce?”), zice: Din pricină că Domnul a fost martor īntre tine şi femeia tinereţilor tale, faţă de care tu ai fost viclean (Maleahi 2, 14). Apoi, ca să arate mărimea răului şi cīt nu merită iertare cel ce a făcut aceasta, sporeşte la urmă īnvinovăţirea, zicīnd aşa: (Aceasta era) tovarăşa ta şi femeia legămīntului tău (Maleahi 2, 14). Oare nu i-a făcut El ca să fie o singură făptură cu trup şi suflet? (Maleahi 2, 15). Priveşte cīte drepturi īi pune: mai īntīi, vīrsta: „femeia tinereţii tale”; apoi, apropierea: „tovarăşa ta”; apoi, chipul zidirii: „o singură făptură cu trup şi suflet”. La toate astea, adaugă aceea ce e mai mare decīt toate, anume vrednicia Ziditorului, căci aceasta īnsemnează zicerea „oare nu i-a făcut El?.” Vrea să spună că nu poţi spune că pe tine te-a făcut Dumnezeu, iar pe ea nu Dumnezeu, ci vreun altul mai prejos decīt El. Unul şi Acelaşi v-a făcut pe amīndoi aşa cum sīnteţi; aşa că, dacă nu pentru altceva, cel puţin pentru aceasta fiind ruşinat, păstrează dragostea către ea. Căci - dacă adesea aceasta a fost pricină de iubire īntre robii certaţi, faptul că amīndoi slujesc unuia şi aceluiaşi stăpīn - cu atīt mai mult trebuie să se facă īntre noi, cīnd amīndoi avem acelaşi Ziditor şi acelaşi Stăpīn. Ai văzut cum şi īn Vechiul Testament se găsesc oarecum īnceputurile īnvăţăturii celei noi? Căci - după ce multă vreme au trăit sub lege, fiind nevoie să īnainteze către īnvăţături mai desăvīrşite, pe cīnd legea lor se apropia de sfirşit - atunci Proorocul, īn vremuri potrivite, īi povăţuieşte spre această īnvăţătură. Să ne supunem deci acestei legi bune, şi să ne scăpăm pe noi de toată ruşinea şi nici să ne alungăm femeile, nici să primim altele, depărtate de alţii. Cu ce faţă ai să priveşti tu pe bărbatul acelei femei? Cu ce ochi ai să priveşti pe prietenii şi slugile acelui om? Căci, dacă acela care a luat pe soţia unuia care a murit suferă şi este mīhnit numai pentru că a văzut chipul celui răposat, ce fel de viaţă va duce cineva văzīnd īn viaţă pe bărbatul aceleia cu care trăieşte? Cum va intra īn casă? Cu ce simţire, cu ce ochi va privi pe femeia aceluia, care acum este a sa?

Mai curīnd nu o vom socoti nici ca soţia unuia, nici ca a altuia: o femeie destrăbălată nu este femeia nimănui. Ea a călcat īn picioare īnvoiala cu acela şi a venit la tine nu după o lege poruncitoare. Ce mare nebunie ai face dacă ai aduce īn casă un lucru plin de atītea rele! Este oare lipsă de femei? De ce să alergăm la cele oprite, cīnd sīnt multe pe care am putea să le luăm după legi cuviincioase şi cu cugetul curat? De ce să ne stricăm casele, de ce să aducem lupte obşteşti, făcīndu-ne peste tot vrăjmaşi gata să ne īnvinuiască cu nenumărate īnvinuiri? De ce să ne necinstim viaţa şi, ceea ce este mai grozav decīt toate, de ce să ne gătim īn ziua judecăţii pedeapsă neīnlăturată? Ce vom răspunde Celui ce are să ne judece atunci cīnd, punīnd legea la mijloc şi citind, va zice: „Ţi-am poruncit să nu iei o femeie lăsată de altul, spunīndu-ţi că fapta este prea-curvie (Matei 5, 32). Cum ai īndrăznit să faci o căsătorie oprită de lege?” Ce vom zice şi ce vom răspunde? Căci acolo nu eşti slobod să īnvīrteşti cum vrei legile, cum se īntīmplă cu cele hotărīte de veacul acesta, ci eşti silit ca, tăcīnd şi īn lanţuri, să te vīri īn focul gheenei, cu femeile cele stricate şi cu acei care n-au cinstit drepturile căsătoriei altora. Căci şi acela care şi-a depărtat femeia fără pricină de prea-curvie, şi acela care s-a căsătorit cu una depărtată, trăind bărbatul ei, vor lua pedeapsa cu cea alungată. De aceea vă īnştiinţez, vă rog şi vă sfătuiesc: Bărbaţi, nu goniţi pe femeile voastre! Femei, nu lăsaţi pe bărbaţii voştri, ci ascultaţi pe Sfīntul Apostol Pavel cum zice: Femeia, cīt timp trăieşte bărbatul ei, este legată (de dīnsul); iar dacă va muri bărbatul, este de sine stăpīnă ca să se mărite cu cine voieşte, numai īn Domnul (să se mărite). (1 Corinteni 7, 39).

Ce īndurare vor avea aceia care - după ce Pavel īngăduie şi a doua căsătorie după moartea bărbatului, şi lasă atīta libertate - īndrăznesc să facă de acestea īnainte de sfīrşitul primului bărbat? Ce apărare mai rămīne celor care-şi iau alţi bărbaţi, trăindu-le bărbaţii, sau acelora care, avīnd femeia lor acasă, se duc la femeile destrăbălate? După cum o femeie cu bărbat, dacă se dă unuia care n-are femeie - fie acesta rob, fie liber - este vinovată de prea-curvie, tot aşa şi bărbatul cu femeie, dacă greşeşte fie cu o femeie publică, fie cu o altă femeie care n-are bărbat, este vinovat de prea-curvie. Să fugim deci şi de acest chip de prea-curvie! Căci ce vom putea spune? Cum vom īndrăzni să tăgăduim acestea? Ce apărare vom aduce? Pofta trupului? Dar femeia de care am avut parte este de faţă şi ne lipseşte de această apărare. De aceea sīnt aşezate căsătoriile, ca să nu cădem īn prea-curvie. Şi īncă nu numai femeia, dar şi alţii mulţi, care au aceeaşi fire ca şi a noastră, ne lipsesc de această apărare. Căci, cīnd tovarăşul tău de robie - avīnd acelaşi trup, fiind stăpīnit de aceeaşi poftă, aţīţat de aceeaşi nevoie - nu vede altă femeie, ci rămīne mulţumit numai cu a sa, ce fel de apărare vei avea tu, punīnd īnainte pofta? Şi de ce să vorbesc de cei ce au femei? Gīndeşte-te la cei ce trăiesc toată viaţa īn feciorie, care nu s-au căsătorit niciodată şi s-au arătat cu totul curaţi. Cīnd alţii sīnt curaţi fără să se căsătorească, ce fel de iertare mai ceri tu, care te īntinezi şi după ce te-ai căsătorit? Să audă aceste vorbe şi bărbaţii, şi femeile, şi văduvele, şi căsătoritele, căci către toate vorbeşte Pavel, şi legea aceea zice: Femeia, cīt timp este īn viaţă bărbatul ei, este legată (de dīnsul); iar dacă va fi murit bărbatul, este de sine stăpīnă ca să se mărite cu cine voieşte, numai īn Domnul (1 Corinteni 7, 39). Soţiile, fecioarele, văduvele, cele căsătorite a doua oară - īntr-un cuvīnt, toate femeile - pot trage folos din această vorbă. Soţia nu va vrea să fie a altuia, auzind că este legată de bărbatul ei cīt trăieşte acesta. Aceea care, după ce şi-a pierdut bărbatul, ar voi să lege a doua căsătorie să nu facă aceasta uşuratic şi fără multă gīndire, ci după legile aşezate de Pavel, care zice: „Liberă este să se căsătorească, dar numai īn Domnul”, adică cu īnfrīnare şi curăţie. Iar dacă voieşte să ţină legătura īncheiată cu cel mort, va asculta ce cununi i se păstrează şi va cīştiga o mare bucurie, căci: mai fericită este dacă rămīne astfel (1 Corinteni 7, 40).

Vezi cīt de folositor este acest cuvīnt, care se coboară pentru slăbiciunea unei femei şi nu lipseşte pe altele de laudele meritate? Ceea ce a făcut pentru căsătorie şi pentru feciorie, aceasta a făcut şi pentru prima şi a doua căsătorie. Căci, după cum n-a oprit căsătoria, ca să nu īngreuneze pe cei prea slabi, nici n-a silit, ca să nu lipsească de cununile hotărīte, pe aceia care voiesc să-şi păstreze fecioria. A arătat că bună este căsătoria, dar a īnvederat că mai bună este fecioria. Tot aşa şi aici: iarăşi ne pune trepte, arătīnd că văduvia este mare lucru şi foarte īnalt, iar a doua căsătorie mai prejos; pregăteşte deci pe cei puternici şi pe cei care vor să intre īn luptă, iar pe cei slabi nu-i lasă să cadă.

Iar cīnd a zis: Mai fericită este dacă va rămīne aşa (1 Corinteni 7, 40), ca să nu crezi că legea este omenească pentru că spune: ...după sfatul meu, a adăugat: Şi socotesc că şi eu am Duhul lui Dumnezeu. Aşa īncīt nu vei putea zice că este gīnd omenesc, ci descoperire a harului Sfīntului Duh şi lege dumnezeiască. Să nu socotim deci că vorbeşte Pavel: Duhul Sfīnt ne-a aşezat nouă această lege. Iar cīnd zice „cred”, nu īnsemnează că n-ar şti ce să zică, ci vorbeşte ca unul neīndrăzneţ şi ca unul ce se umileşte singur. A spus că este „mai fericită”, dar cum va fi mai fericită n-a hotărīt, căci dăduse destule lămuriri cīnd a arătat că Duhul Sfīnt i-a īncredinţat descoperirea. Şi, dacă vrei să găseşti lămuriri, vei găsi aici mare bogăţie de dovezi tari şi vei vedea că văduva este mai fericită nu numai īn viaţa viitoare, dar chiar īn viaţa de acum. Şi mai cu seamă acest lucru īl ştia Pavel, care a spus acelea şi despre fecioare. Rugīndu-le şi sfătuindu-le să iubească fecioria, zicea aşa: Socotesc deci că aceasta este bine pentru nevoia ceasului de faţă. Bine este pentru om să fie aşa (1 Corinteni 7, 26). Şi iarăşi: Fecioara, de se va mărita, n-a greşit. El īnţelege prin „fecioar㔠nu pe una care s-a lipsit de căsătorie, ci pe una care nici nu s-a măritat, dar nici nu s-a făgăduit a-şi păstra fecioria. Numai că unele ca acestea vor avea aprindere īn trup. Eu īnsă vă cruţ pe voi (1 Corinteni 7, 28). Prin această singură şi simplă vorbă, el a lăsat ascultătorului să cīntărească īn sufletul său greutăţile naşterii, grija de copii, neliniştea, bolile, moartea fără vreme, vrăjmăşiile, supunerea la nenumărate păreri, răspunderea pentru greşelile altora, necazurile fără număr căzute pe un singur suflet. De toate aceste rele scapă cea care īmbrăţişează īnfrīnarea şi, alături de aceasta, va mai avea şi o mare răsplată gătită īn viaţa viitoare.

Deci, ştiind toate acestea, să ne silim a fi mulţumiţi cu prima căsătorie şi, dacă avem de gīnd să facem o a doua, să o facem īn chip cinstit, după legile Domnului. De aceea a zis: „Slobodă este să se mărite cu cine vrea”, iar apoi a adăugat: „...numai īn Domnul”, dīnd īnvoire şi īntărind īnvoirea, dar punīnd peste tot hotare şi legi; tot aşa, pentru ca femeia să nu aducă īn casă bărbaţi pīngăriţi şi stricaţi, sau actori sau de cei aplecaţi spre destrăbălare, ci de cei cinstiţi, modeşti, credincioşi, ca toate să se facă spre lauda Domnului. Şi - fiindcă multe femei, murindu-le bărbaţii dintīi şi făcīnd mai īntīi prea-curvie, luau pe alţii şi se gīndeau la alte lucruri īnjositoare - de aceea a adăugat vorba: „numai īn Domnul”, aceasta pentru ca a doua căsătorie să nu aibă nimic (păcătos), fiindcă numai aşa vor putea să scape de pedepse. Cel mai bun lucru din toate ar fi să aştepte pe cel mort şi să păzească legea īncepută cu el, să iubească īnfrīnarea, să stea cu copiii rămaşi şi să aibă parte de mai mare bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu. Iar dacă ar voi să se unească cu alt bărbat, să o facă cu modestie, cu cinstire şi după legile cuviincioase; căci şi aceasta este liber, numai aprinderea şi prea-curvia sīnt oprite. Să fugim deci de ele şi dacă avem femeie, şi dacă nu sīntem īnsuraţi; să nu ne necinstim viaţa noastră, nici să trăim o viaţă dispreţuită; să nu ne īntinăm trupul, nici să vīrīm mustrare īn cugetul nostru. Căci cum vei putea să te duci la biserică, după ce ai fost la femei destrăbălate? Cum să-ţi ridici la cer mīinile cu care ai īmbrăţişat pe o desfrīnată? Cum să-ţi mişti limba şi să te rogi cu gura cu care ai sărutat o femeie prea-curvă? Cu ce ochi te vei uita la prietenii tăi care mai au ruşine? Dar ce spun eu de prieteni? Chiar dacă n-ar şti nimeni, tu singur ar trebui să roşeşti, şi să te ruşinezi şi să-ţi fie silă de singurul tău trup. Dacă asta n-ar fi adevărat, atunci de ce alergi la băi după acest păcat? Nu pentru că te socoteşti mai necurat decīt orice murdărie? Ce altă īnvederare mai mare cauţi pentru necurăţia ta? Sau ce hotărīre ceri să-ţi dea Dumnezeu, cīnd tu īnsuţi care ai greşit ai astfel de păreri despre faptele tale?

Că se cred singuri necuraţi, īi laud mult şi īi īncuviinţez, dar că nu se duc la adevăratul chip de curăţire īi mustru, şi pentru aceea īi īnvinovăţesc Dacă necurăţia ar fi numai a trupului, īntr-adevăr, l-ai curăţa pe el cu spălări īn baie; īnsă, cīnd ţi-ai īntinat sufletul şi l-ai făcut necurat, caută o curăţire care să poată scoate pata lui. Dar ce fel de baie este pentru astfel de păcate? Calde izvoare de lacrimi, gemete ieşite din fundul inimii, mustrare necurmată, rugăciuni stăruitoare, milostenii bogate, căinţă pentru păcatul făptuit, pază să nu cazi iarăşi; aşa se spală firea păcatului, aşa se curăţeşte pata sufletului şi, dacă n-am făcut aceasta, chiar dacă am trece prin toate izvoarele rīurilor, nici cea mai mică parte din păcatul nostru nu vom putea să spălăm. Īnsă este mai bine ca nici să nu īncercăm acest păcat īnjositor. Dar, dacă cumva am alunecat, să luăm aceste leacuri, făgăduind mai īntīi că nu vom mai cădea īn astfel de păcat. Căci dacă, după ce am greşit, īnvinuim cele făptuite, dar iarăşi cădem īn ele, de nici un folos nu ne va fi curăţirea. Fiindcă acela care se spală şi apoi iarăşi se īntinează īn aceeaşi mocirlă, şi acela ce dărīmă ceea ce a clădit şi cel ce clădeşte ca să dărīme n-au nici un cīştig, ci lucrează īn vīnt şi se chinuiesc. Şi noi deci, ca să nu cheltuim īn vīnt şi zadarnic, să ne curăţim de păcatele făcute īnainte şi să petrecem toată viaţa ce ne-a mai rămas īn curăţie, şi cinste şi īn celelalte fapte bune; pentru ca, şi pe Dumnezeu avīndu-L milostiv, să dobīndim Īmpărăţia Cerurilor, prin darul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia mărire īn vecii vecilor. Amin!

Bibliografie: Nicolae N. Marinescu, Studii omiletice asupra celor trei cuvīntări ale Sfīntului Ioan Hrisostomul despre căsătorie, cu traducerea lor, Teză pentru licenţă, Litotipografia L. Moţăţeanu, Bucureşti, 1908


CUVĪNTUL SFĪNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE IERTAREA ŞI IUBIREA VRĂJMAŞILOR

[...] Cīnd auzim acestea să ne acoperim feţele de ruşine că stăm atīt de departe de Acela Care ne-a poruncit să-L imităm. Să căutăm să vedem cīt de departe stăm de El, ca să ne osīndim pe noi īnşine, pentru că ducem război acelora pentru care Hristos Şi-a dat sufletul Său, pentru că nu voim să ne īmpăcăm cu aceia pentru care, pentru ca să-i īmpace cu Dumnezeu, Hristos nu S-a dat īnapoi nici de la junghiere. Numai dacă şi acum nu veţi spune că e nevoie pentru aceasta de cheltuială şi de pierdere de bani, aşa cum spuneţi cīnd trebuie să daţi milostenie.

Gīndeşte-te de cīt de multe păcate eşti vinovat! De te gīndeşti la ele, atunci nu numai că nu vei amīna să ierţi pe cei ce ţi-au făcut rău, ci chiar vei alerga la cei ce te-au supărat, ca să ai prilej de a ţi se ierta păcatele. Păgīnii nu aşteptau răsplată şi cu toate acestea de multe ori trăiau această filozofie, adică iertau pe cei ce le făceau rău; iar tu, care ai nădejdi atīt de mari, tu amīni de pe o zi pe alta, pregeţi să ierţi pe cei ce ţi-au făcut rău? Pentru ce nu vrei să faci īnainte de timp, de dragul legii lui Dumnezeu, ceea ce va face timpul de la sine? Vrei să ţi se stingă duşmănia fără de răsplată īn loc să ai răsplată? Nu vei avea nici o răsplată dacă timpul īţi potoleşte duşmănia, ci, dimpotrivă, mare pedeapsă, pentru că legea lui Dumnezeu nu te-a īnduplecat să faci ceea ce timpul a făcut. Iar dacă spui că te apucă furiile cīnd īţi aduci aminte de ce ţi-a făcut duşmanul tău, adu-ţi aminte şi de binele ce ţi l-a făcut cīndva, ca şi de relele pe care tu le-ai făcut altora. Te-a vorbit de rău şi te-a batjocorit? Gīndeşte-te că şi tu ai vorbit de rău pe alţii. Cum vrei să fii iertat cīnd tu nu ierţi pe alţii? Īmi spui că n-ai vorbit pe nimeni de rău? Dar ai auzit pe cei ce vorbeau de rău pe alţii şi ai īncuviinţat. Nici fapta asta nu-i fără de păcat. [...]

După cum īn haina īmpărătească cele mai de preţ dintre flori şi culori sīnt cele care slujesc la facerea hlamidei, tot aşa şi aici cele mai de preţ fapte bune sīnt cele care īntăresc şi ţin dragostea. Nimic nu păstrează dragostea ca uitarea greşelilor celor ce ne-au greşit.

- Cum? Dumnezeu nu zice nimic de cel care ne greşeşte nouă şi ne face rău?

- Cum să nu spună? Nu duce, oare, Dumnezeu pe cel ce face rău la cel căruia i-a făcut rău? Nu-l trimite la el chiar din faţa altarului şi-l cheamă la sfīnta masă abia după ce s-a īmpăcat cu el (Matei 5, 23-24)? Dar pentru că Dumnezeu i-a dat o astfel de poruncă, nu īnseamnă ca tu să aştepţi să vină el la tine, pentru că atunci ai pierdut totul. De aceea, mai cu seamă Dumnezeu īţi hotărăşte răsplată nespusă, ca să o iei tu īnaintea aceluia; că dacă te īmpaci la rugămintea lui, īmpăcarea nu s-a făcut de dragul poruncii lui Dumnezeu, ci datorită stăruinţei celuilalt. De aceea şi pleci fără de cunună; cununa o ia el.

Ce spui? Ai duşmani şi nu īţi este ruşine? Nu ne este de ajuns că ne este duşman diavolul? Pentru ce ne mai facem duşmani şi pe cei de aceeaşi fire cu noi, pe oameni? O, dacă nici diavolul n-ar voi să ne ducă război, atunci nici el n-ar mai fi diavol! Nu ştii, oare, cīt de mare e plăcerea după īmpăcare? N-are importanţă că nu-ţi dai seama de ea cīnd eşti cuprins de duşmănie. Atunci vei putea cunoaşte bine că e mai plăcut să iubeşti pe cel ce ţi-a făcut rău decīt să-l urăşti, cīnd ai pus capăt duşmăniei. [...]

Spui că duşmanul tău ţi-a făcut rău. Dar nu ţi-a făcut atīta rău cīt rău īţi faci ţie īnsuţi ţinīnd minte răul! De altfel nici nu-i cu putinţă ca un om bun să sufere ceva rău. Să ne īnchipuim un om care are femeie şi copii, dar să filozofeze (adică să trăiască potrivit filozofiei creştine); să ne īnchipuim că are şi o mulţime de pricini pentru a fi atacat, că are multe averi, putere mare, prieteni mulţi şi cinste, dar să filozofeze; condiţia aceasta trebuie neapărat adăugată. Să ne īnchipuim acum că vin peste el mulţime de lovituri; să-i facă un om rău pagube. Dar ce īnseamnă aceste pagube pentru un om care socoteşte o nimica banii şi averile? Să-i omoare copiii! Dar ce īnseamnă aceasta pentru un om care filozofează despre īnviere? Să-i ucidă soţia! Dar ce īnseamnă aceasta pentru un om care a fost īnvăţat să nu jelească pe cei adormiţi? Să fie dat jos din slujbele sale de cinste! Dar ce īnseamnă aceasta pentru un om care socoteşte cele de pe lumea aceasta ca floarea ierbii? Să fie, de vrei, chinuit trupeşte şi aruncat īn īnchisoare! Dar ce īnseamnă toate acestea pentru un om care a īnvăţat că chiar dacă omul nostru din afară se strică, cel dinăuntru īnsă se īnnoieşte din zi īn zi (2 Corinteni 4, 16); şi: Necazul lucrează īncercare (Romani 5, 3).

Făgăduisem să vă arăt că un astfel de om nu este vătămat cu nimic; dar cuvīntul meu, mergīnd tot īnainte, a arătat că chiar īi sīnt de folos, se īnnoieşte şi ajunge īncercat.

Aşadar să nu căutăm să punem la inimă relele ce ni le fac alţii, că de le punem la inimă ne facem nouă īnşine rău şi ne slăbănogim sufletul. Nu ne este atīt de mare durerea pricinuită de răutatea semenului nostru cīt durerea pricinuită de chinul nostru sufletesc. De aceea plīngem şi sīntem abătuţi cīnd ne ocărăşte cineva; de aceea cīnd ne răpeşte cineva ceva păţim ce păţesc copiii cei mici, pe care īi zădărăsc cei mai īn vīrstă şi mai şugubeţi supărīndu-i pentru nişte lucruri de nimic, nu pentru cine ştie ce mare lucru; aceia, dacă īi văd pe cei mici că se supără, continuă să-i necăjească; dar, dacă īi văd că rīd, īi lasă īn pace. Noi īnsă sīntem şi mai nepricepuţi decīt copiii; plīngem tocmai pentru acele lucruri pentru care ar trebui să rīdem. De aceea, vă rog să lăsăm această judecată copilărească şi să īmbrăţişăm cerurile. Hristos vrea să fim bărbaţi, bărbaţi desăvīrşiţi. Aşa a poruncit şi Pavel, zicīnd: fraţilor, nu fiţi copii cu mintea, ci cu răutatea fiţi prunci (1 Corinteni 14, 20). [...]

Două lucruri caută Hristos să ne īnveţe prin această pildă (Matei 18, 23 ş.u.): unul, ca noi să ne recunoaştem greşelile noastre; al doilea, să iertăm celor ce ne greşesc. Ne cere să ne recunoaştem greşelile noastre īn vederea iertării greşiţilor noştri, ca să ne fie mai uşoară iertarea; pentru că cel care recunoaşte că greşeşte este mai iertător cu aproapele său. Să nu iertăm īnsă numai cu gura, ci din inimă, ca nu cumva, răzbunīndu-ne pe cei ce ne-au greşit, să īmplīntăm sabia īn noi īnşine. Te-a supărat, oare, atīt de mult cel ce ţi-a greşit cītă supărare īţi pricinuieşti ţie īnsuţi cīnd ţii mereu viu īn minte răul ce ţi l-a făcut acela şi mai atragi asupra ta şi pedeapsa lui Dumnezeu? Dar dacă eşti treaz şi filozofezi, răul se va īntoarce pe capul aceluia şi el va suferi. Dacă te superi şi te necăjeşti, atunci tu te vatămi singur, nu celălalt. Nu spune dar: „M-a ocărīt, m-a calomniat, mi-a făcut numai rău!” Cu cīt vei spune că ţi-a făcut mai mult rău, cu atīt arăţi mai mult că el este binefăcătorul tău. Īţi dă prilejul să-ţi speli păcatele. Deci cu cīt īţi face mai mult rău, cu atīt acela ajunge mai mare pricină de iertare a păcatelor tale. Dacă vrem, nimeni nu ne poate face vreun rău, ci chiar duşmanii ne pot fi de foarte mare folos. Dar pentru ce vorbesc eu de oameni? Este, oare, cineva mai rău decīt diavolul? Ei bine şi diavolul poate să ne fie mare pricină de laude şi de cununi. O arată Iov. Deci pentru ce te mai temi de omul care te duşmăneşte, cīnd chiar diavolul īţi este pricină de īncununare? Vrei să-ţi spun cīte cīştigi de īnduri cu faţă senină relele ce ţi le fac duşmanii? Cel dintīi şi cel mai mare cīştig este scăparea de păcate. Al doilea cīştig, tăria sufletească şi răbdarea. Al treilea cīştig, blīndeţea şi iubirea de oameni. Da, omul care ştie să nu se mīnie pe cei care-l supără va fi cu mult mai blīnd cu prietenii. Al patrulea cīştig, că nu se mīnie niciodată; iar aceasta nu are egal. Că omul care nu se mīnie scapă şi de tristeţea prici­nuită de mīnie şi nici nu-şi cheltuieşte viaţa īn supărări şi dureri zadarnice; omul care nu ştie ce-i ura nu ştie nici ce-i supărarea, ci se bucură de mulţumire sufletească şi nenumărate bunătăţi.

Deci, dacă urīm pe alţii ne pedepsim pe noi īnşine, după cum dacă iu­bim pe alţii ne facem nouă īnşine bine. Īn afară de aceasta eşti respectat de toţi, chiar de duşmani, fie ei chiar demoni; dar, mai bine spus, dacă nu urăşti, nici nu vei avea duşmani. Iar cel mai mare şi cel dintīi bine este că dobīndeşti iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dacă ai făcut păcate, vei dobīndi iertare; dacă ai făcut fapte bune, vei căpăta mai multă īndrăznire īnaintea lui Dumnezeu.

Să căutăm, dar, să nu urīm pe nimeni, ca şi Dumnezeu să ne iubească pe noi, să Se milostivească şi să ne miluiască, chiar dacă păcatele noastre ar fi de zece mii de talanţi.

Īmi spui că cineva ţi-a făcut rău? Miluieşte-l, nu-l urī! Plīngi şi jeleşte-l, nu-i īntoarce spatele! Că n-ai supărat tu pe Dumnezeu, ci el! Pe tine Dumnezeu te laudă dacă suferi fără gīnd de răzbunare răul ce ţi s-a făcut. Gīndeşte-te că Hristos, cīnd avea să fie răstignit pe cruce, Se bucura pentru El, dar plīngea pentru răstignitorii Săi. Tot aşa trebuie să facem şi noi. Cu cīt ni se face mai mult rău, cu atīt mai mult trebuie să plīngem pe cei care ne fac rău. De aici, pentru noi, mari bunătăţi, pentru aceia, chinuri şi pedepse.

Ai fost ocărīt şi lovit īn faţa oamenilor? Acela s-a făcut de ruşine şi s-a necinstit īn faţa oamenilor; a deschis īmpotriva lui gura a nenumăraţi acuzatori, iar ţie ţi-a īmpletit mai multe cununi şi a adunat īn jurul tău mulţi lăudători ai īndelungii tale răbdări.

Te-a bīrfit la alţii? Ce-i asta, cīnd ştii că Dumnezeu este Acela Care are să-ţi ceară socoteală de faptele tale, şi nu oamenii la care ai fost bīrfit. Bīrfitorul tău şi-a adăugat lui pricină de pedeapsă, ca să dea socoteală nu numai de păcatele lui, ci şi de cele ce le-a spus despre tine. Pe tine te-a bīrfit īn faţa oamenilor, el īnsă a fost bīrfit īn faţa lui Dumnezeu.

Dacă nu-ţi sīnt de ajuns cele ce ţi-am spus, gīndeşte-te că şi Stăpīnul tău a fost bīrfit şi de satana şi de oameni; şi a fost bīrfit faţă de cei pe care-i iubea cel mai mult. Iar Fiul Lui Cel Unul-Născut aceleaşi le-a pătimit. De aceea şi spunea: Dacă pe stăpīnul casei l-a numit Beelzebul, cu mult mai mult pe casnicii lui? (Matei 10, 25). Şi nu numai că vicleanul diavol L-a bīrfit, dar a şi fost crezută bīrfirea lui; şi nu L-a bīrfit cu bīrfeli obişnuite, ci cu ocări şi cu păcate foarte mari: L-a făcut īndrăcit (Ioan 7, 20), a spus că este īnşelător (Matei 27, 63) şi īmpotriva lui Dumnezeu.

Ţi s-au răsplătit cu rău binefacerile? Plīngi şi jeleşte mai ales pe cel ce ţi-a făcut rău, iar de tine bucură-te că ai ajuns asemenea lui Dumnezeu, Care răsare soarele peste răi şi peste buni (Matei 5, 45). Iar dacă imitarea lui Dumnezeu te depăşeşte - deşi nu-i greu pentru mintea trează -, dacă totuşi ţi se pare asta peste puterile tale, haide să te duc la nişte oameni, ca şi tine, la Iosif, care a suferit o mulţime de rele de la fraţii lui şi totuşi le-a făcut bine (Facerea 45, 1-15), la Moise, care s-a rugat pentru cei care uneltiseră de atītea ori īmpotriva lui (Ieşirea 32, 32), la Pavel, care se ruga să fie anatema pentru iudei (Romani 9, 3), deşi nu putea să numere suferinţele īndurate de la ei, la Ştefan, care fiind bătut cu pietre, s-a rugat să li se ierte lor păcatul acela (Faptele Apostolilor 7, 60). Gīndindu-ne la toate acestea, să scoatem din sufletul nostru toată mīnia, ca şi Dumnezeu să ne ierte şi nouă toate păcatele. [...]

Să nu căutăm, dar, să īnvingem īn orice īmprejurare şi nici să fugim de īnfrīngere. Sīnt victorii care vatămă şi sīnt īnfrīngeri care folosesc. De pildă cei ce se mīnie; se pare că biruie cel ce ocărăşte mai mult; dar nu; el este cel biruit de această patimă cumplită, el este cel vătămat. Şi dimpotrivă, cel ce suferă cu curaj ocările, acela biruie, acela īnvinge. Celălalt n-a fost īn stare să-şi stingă boala lui; acesta a curmat-o şi pe a celuilalt; celălalt a fost biruit de propria lui patimă; acesta a biruit şi patima aceluia; nu numai că nu s-a ars, dar chiar a stins şi flacăra celuilalt, care se urca la īnălţime. Dacă ar fi vrut şi acesta să aibă o aparentă victorie, ar fi fost biruit şi el, că ocărīndu-l pe celălalt ar fi făcut să sufere el īnsuşi mai mult şi ar fi fost amīndoi, ca nişte femei, īnvinşi de mīnie īntr-un chip ruşinos şi vrednic de milă. Aşa īnsă acesta, pentru că s-a purtat ca un filozof, a scăpat şi de această ruşine; iar prin frumoasa lui biruinţă a īnălţat īmpotriva mīniei un trofeu strălucit şi īn el īnsuşi şi īn celălalt.

Aşadar, să nu căutăm īn orice īmprejurare să īnvingem. Lacomul biruie pe cel ce-l jefuieşte, dar biruinţa lui e rea şi aduce pagubă biruitorului. Dar dacă cel jefuit, cel care pare īnvins, rabdă ca un filozof, el este biruitorul, el poartă cununa. Īn orice īmprejurare e mai bine să fii īnfrīnt; şi acesta e cel mai bun chip de victorie. Dacă te jefuieşte cineva, dacă te bate, dacă te invidiază şi dacă nu mergi īmpotriva lui şi eşti biruit, atunci tu eşti biruitorul. Dar pentru ce vorbesc eu de jaf şi de invidie? Chiar cel care-i dus la mucenicie, atunci biruie cīnd e legat, cīnd e biciuit, cīnd e tăiat īn bucăţi, cīnd e omorīt. Şi ceea ce-i īnfrīngerea īn război, căderea luptătorului, aceea este la noi victorie. Niciodată nu īnvingem cīnd facem rău! Dar totdeauna īnvingem cīnd suferim răul. Aşa ajunge şi victoria mai strălucitoare cīnd, prin răbdare, īnvingem pe cei ce ne fac rău. De aici se vede că victoria vine de la Dumnezeu. Victoria aceasta este cu totul de altă natură decīt victoria cea lumească. Aceasta e mai cu seamă şi dovada tăriei ei. Aşa sfārīmă şi stīncile din mare valurile ce le izbesc; aşa au fost strigaţi şi īncununaţi şi Sfinţii toţi şi au īnălţat trofee strălucitoare, cīştigīnd această biruinţă, care nu urmărea un folos material. Nici să nu ridici braţul, nici să te osteneşti! Dumnezeu īţi dă această putere ca să birui, nu luīndu-te de piept cu cel ce-ţi face rău, ci răbdīnd numai. Nu lua poziţie de atac, şi ai şi biruit; nu te lua la trīntă, şi ai şi fost īncununat. Eşti cu mult mai bun, cu mult mai puternic decīt potrivnicul tău. Pentru ce vrei să te faci de rīs? Nu-i da aceluia prilej să spună: „Ne-am luat la bătaie şi l-am biruit!”, ci lasă-l pe el să se minuneze şi să se crucească de purtarea ta cea paşnică şi să spună tuturora că ai īnvins fără să te baţi. Aşa a biruit şi Fericitul Iosif. A īnvins totdeauna pe cei care-i făceau rău răbdīnd răul. Şi fraţii lui şi egipteanca au uneltit īmpotriva lui; dar el pe toţi i-a biruit. Nu-mi vorbi de temniţa īn care a stat, nici de palatul īn care locuia egipteanca, ci arată-mi cine-i īnvinsul şi cine-i biruitorul, cine e trist şi cine se bucură. Egipteanca n-a putut numai pe dreptul Iosif să-l biruie, dar n-a putut să-şi biruie nici propria ei patimă. Iosif īnsă a biruit-o şi pe ea şi a biruit şi această patimă cumplită. De vrei, ascultă-i cuvintele şi vei vedea victoria! Ai adus aici īn casă, spune ea, un sclav evreu ca să-şi bată joc de mine (Facerea 39, 14). Nu el, ticăloaso şi nenorocita, şi-a bătut joc de tine, ci diavolul care ţi-a spus că poţi frīnge oţelul. Nu bărbatul tău a adus īn casa ta un sclav evreu ca să te ispitească, ci demonul cel viclean a adus īn sufletul tău desfrīul cel necurat, el şi-a bătut joc de tine. Ce a făcut Iosif? A tăcut şi a fost osīndit, ca şi Hristos. Că toate cele din Vechiul Testament sīnt preīnchipuiri ale celor din Noul Testament. [...]

Gīndindu-te la toate acestea (la cīte a pătimit Mīntuitorul), judecă, dar, ca un filozof! Ai pătimit ce-a pătimit Stăpīnul tău? Ai fost ocărīt īn faţa īntregii lumi? Dar nu ca El! Ai fost batjocorit? Dar nu ţi-a fost batjocorit tot trupul, nici n-ai fost biciuit ca El, nici dezbrăcat ca El! Chiar dacă ai fost pălmuit, dar nu atīt!

Adaugă-mi acum şi de cine ai fost batjocorit, pentru ce, cīnd şi cine! Şi ceea ce-i mai cumplit e că īn timp ce se petreceau atunci acestea, nimeni nu spunea un cuvīnt, nimeni nu dezaproba cele făptuite, ci dimpotrivă toţi le īncuviinţau, toţi la fel īl batjocoreau, cu toţii īşi băteau joc de El ca de un īngīmfat, ca de un īnşelător şi amăgitor Care nu putea face ce spusese. Aşa Īl ocărau; dar El tăcea, dīndu-ne nouă cele mai mari leacuri ale răbdării. Dar noi, deşi auzim acestea, nu avem răbdare nici cu slugile noastre, ci sărim şi izbim mai tare decīt asinii sălbatici. Cīnd sīntem ocărīţi sīntem cruzi şi nemiloşi, dar cīnd e ocărīt Dumnezeu nici nu ne sinchisim. Cu prietenii ne purtăm la fel; dacă ne supără cineva, nu-l suferim; dacă ne ocărăşte, ne sălbăticim mai rău ca fiarele, noi care citim patimile Domnului īn fiecare zi. Ucenicul L-a vīndut pe Domnul; ceilalţi ucenici L-au părăsit şi au fugit; cei cărora le-a făcut bine L-au scuipat; sluga arhiereului L-a pălmuit; ostaşii L-au lovit cu palmele; cei ce erau de faţă īşi băteau joc de El şi-L ocărau; tīlharii īl īnvinuiau, iar El către nimeni n-a scos nici un cuvīnt, ci cu tăcerea i-a biruit pe toţi, īnvăţīndu-te cu fapta că de vei īndura cu blīndeţe totul vei birui pe toţi cei ce-ţi fac rău şi toţi se vor minuna de tine. Căci cine nu se minunează de cel care suferă fără murmur ocările duşmanilor? După cum atunci cānd suferi pe bună dreptate şi īnduri răul fără să murmuri, lumea te crede că suferi pe nedrept, tot aşa cīnd suferi pe nedrept, dar te răzvrăteşti, lumea te bănuieşte că suferi pe bună dreptate şi ajungi de ocară, ca un prins de război care-şi pierde nobleţea de se lasă tīrīt de mīnie. Un om ca acesta nu merită să fie numit liber, chiar de-ar stăpīni mii şi mii de robi. Spui că te-a supărat rău cutare? Ei, şi ce-i cu asta? Atunci trebuie să-ţi arăţi filozofia! Şi animalele sălbatice stau liniştite cīnd nu-i nimeni care să le supere; că nici ele nu se sălbăticesc totdeauna, ci cīnd le zădărăşte cineva. Şi noi, deci, ce cīştig avem dacă sīntem liniştiţi numai atunci cīnd nu ne supără nimeni? Fiarele sălbatice adeseori se īnfurie şi au dreptate; că se īnfurie cīnd sīnt mişcate şi īmpunse; ele īnsă sīnt lipsite de raţiune şi sălbatice prin firea lor dar tu care ai raţiune, spune-mi, ce iertare poţi avea cīnd te sălbăticeşti şi te īnfurii? Īmi spui că ai suferit o nedreptate, că ai fost jefuit? Dar tocmai pentru aceea trebuie să īnduri, ca să cīştigi mai mult. Īmi spui că ţi s-a luat slava? Şi ce-i cu asta? Cu nimic nu s-au micşorat prin aceasta cele ale tale dacă filozofezi. Iar dacă nu suferi nici un rău, pentru ce te mīnii pe un om care nu ţi-a făcut rău, ci dimpotrivă, bine? Pe cei trīndavi laudele şi cinstirile īi fac şi mai trīndavi, iar pe cei treji ocările şi dispreţul īi fac şi mai cu luare aminte. Deci, dacă sīntem cu luare aminte asupra noastră, cei ce ne ocărăsc ne sīnt pricină de filozofie; ceilalţi, cei ce ne laudă şi ne cinstesc, dimpotrivă, ne fac să ne mīndrim, ne umplu de īngīmfare, de slavă deşartă şi de moliciune, ne slăbănogesc sufletul. Dovadă sīnt părinţii că īi ţin de rău pe copiii lor mai mult decīt īi laudă, ca să nu ajungă nişte răi din pricina laudelor; tot aşa şi dascălii se slujesc de acelaşi leac. Deci, dacă trebuie să īntoarcem cuiva spatele, apoi să-l īntoarcem mai degrabă celor ce ne linguşesc decīt celor ce ne ocărăsc. Celor ce nu iau aminte la ei īnşişi le aduce mai mare vătămare linguşeala decīt ocara şi e mai greu de stăpīnit mīndria pricinuită de linguşeală decīt durerea pricinuită de ocară. Plata, apoi, e cu mult mai mare, iar admiraţia tot pe atīt de mare. Īntr-adevăr, mai minunat lucru este să vezi un om ocărīt, care nu face nici o mişcare de īmpotrivire, decīt unul care nu lasă să fie doborīt de lovituri şi de izbituri.

- Dar cum e cu putinţă să nu faci nici o mişcare de īmpotrivire cīnd eşti ocărīt? aş putea fi īntrebat.

- Te-a ocărīt? Fă-ţi semnul crucii pe piept! Aminteşte-ţi de toate cele petrecute īn timpul patimilor Domnului şi toată durerea ţi se stinge. Nu te gīndi numai că te-a ocărīt, ci gīndeşte-te şi la binele ce ţi l-a făcut cel ce te-a ocărīt; şi īndată te vei linişti. Dar, mai bine spus, gīndeşte-te la frica de Dumnezeu şi īndată vei fi măsurat şi blīnd. [...] Mīnia ajunge de nedoborīt dacă pe līngă puterea ei o mai laşi să te stăpīnească şi multă vreme. Aş vrea să vă arăt cum este cel ce se mīnie şi cum este cel ce filozofează; aş vrea să aduc īnaintea voastră gol şi sufletul unuia şi sufletul altuia. Aţi vedea că sufletul unuia seamănă cu o mare īnvălurată, iar al celuilalt cu un port scăpat de frămīntare. Sufletul celui din urmă nu-i frămīntat de aceste duhuri rele; le potoleşte cu uşurinţă. Cei ce-l ocărăsc fac totul ca să-l supere; dar, cīnd văd că nădejdea lor e dezminţită, se potolesc şi ei şi pleacă īndreptaţi. Nu e cu putinţă ca un om care se mīnie să nu se osīndească pe el īnsuşi; dimpotrivă, cel ce nu se mīnie n-are ce să-şi reproşeze. Ai de mustrat pe cineva? Fă aceasta fără mīnie. De faci aşa, n-ai nici o neplăcere. Dacă voim, avem īn noi īnşine toate bunătăţile şi cu harul lui Dumnezeu ne sīntem de ajuns nouă īnşine pentru liniştea şi slava noastră. Pentru ce cereţi slavă de la altul? Cinsteşte-te pe tine īnsuţi şi nimeni nu va putea să te necinstească. Dar, dacă te necinsteşti pe tine īnsuţi, nu vei fi cinstit chiar de te-ar cinsti toată lumea. După cum dacă nu ne facem nouă īnşine rău, nimeni nu poate să ne facă rău; tot aşa dacă nu ne ocărīm pe noi īnşine, nimeni nu poate să ne facă de ocară. Să ne īnchipuim un om minunat şi mare; să-l numească toţi desfrīnat, hoţ, jefuitor de morminte, ucigaş, tīlhar de drumul mare. Acela īnsă să nu se mīnie, să nu se revolte, nici să se simtă cu ceva pe conştiinţă. Va simţi, oare, vreo ocară? Nici una!

- Cum, dacă o mulţime de lume are o astfel de părere despre el?

- Nici aşa nu-i insultat, ci aceia se fac pe ei īnşişi de ocară socotind aşa pe un om ca acela. Spune-mi, dacă cineva ar socoti că soarele e īntunecos, pe cine a făcut de ocară: pe soare sau pe el? Negreşit pe el, pentru că toată lumea l-ar socoti sau orb sau nebun. Tot aşa se fac de ocară pe ei īnşişi şi cei care socotesc pe cei răi buni şi pe cei buni răi. De aceea, trebuie să ne dăm cīt mai multă silinţă să avem o conştiinţă curată, să nu dăm prilej de bănuială rea, nici să ni se găsească părţi slabe. Şi dacă alţii ar vrea totuşi s-o facă pe nebunii, cīnd noi sīntem drepţi şi cinstiţi, să nu ne īngrijim prea mult de asta, nici să ne supărăm. Omul bun nu este vătămat cu nimic de este bănuit de fapte rele, dar cel ce bănuieşte īn zadar şi fără temei, acela se vatămă cumplit; la fel şi cu omul rău; dacă se spune despre el că este un om bun nu cīştigă nimic din asta, ci dimpotrivă osīnda i se măreşte, iar trīndăvia īi creşte şi mai mult; dacă īnsă i se spune că e un rău, e cu putinţă să se umilească şi să-şi recunoască păcatele; dar dacă i se trec sub tăcere păcatele, atunci ajunge de nu mai simte că păcătuieşte. Dacă păcătoşii se pocăiesc cu greu, chiar cīnd toată lumea īi ţine de rău, cīnd vor mai putea deschide ochii cei ce trăiesc īn păcate, cīnd nu numai că nu sīnt ţinuţi de rău, dar mai sīnt şi lăudaţi? N-ai auzit că şi Pavel a ţinut de rău pe corinteni, că prin īncuviinţările şi laudele lor nu numai că nu l-au făcut pe cel desfrīnat să-şi recunoască păcatul, ci l-au făcut să şi stăruiască īn păcat? (1 Corinteni 5, 1-2).

De aceea, vă rog, să nu ţinem seamă de părerile oamenilor, nici cīnd ne ocărăsc, nici cīnd ne laudă. Să urmărim un singur lucru; să nu ne ştim cu nici un păcat pe cuget şi nici să ne facem de ocară pe noi īnşine. Făcīnd aşa, ne vom bucura şi īn veacul de acum şi īn cel ce va să fie de multă slavă, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobīndim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava īn vecii vecilor. Amin.

Bibliografie: Sfīntul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, PSB 23, Bucureşti, 1994


CUVĪNTUL SFĪNTULUI SILUAN ATONITUL- DESPRE IUBIREA VRĂJMAŞILOR ŞI DESPRE SMERENIE

Tānjirea după Dumnzeu

[...] Dar cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate cunoaşte pe Domnul, nici dulceaţa Duhului Sfīnt. Duhul Sfīnt ne īnvaţă să iubim pe vrăjmaşi pīnă īntr-atīt īncīt sufletului să-i fie milă de ei ca de proprii noştri copii. Sīnt oameni care doresc vrăjmaşilor lor sau duşmanilor Bisericii pierire şi chinuri īn focul iadului. Ei gīndesc aşa pentru că n-au īnvăţat de la Duhul Sfīnt iubirea lui Dumnezeu, căci cel ce a īnvăţat aceasta va vărsa lacrimi pentru īntreaga lume. Tu zici: „Cutare e un criminal şi e bine să ardă īn focul iadului.” Dar te īntreb: „Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun īn Rai şi de acolo ai vedea arzīnd īn foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?” Sau vei avea şi tu o inimă de fier? Dar īn Rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de smerenie şi de iubirea lui Hristos, care are milă de toţi. Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi n-are īn el harul lui Dumnezeu. Milostive Doamne, īnvaţă-ne prin Duhul Tău cel Sfīnt să-i iubim pe vrăjmaşi, şi să ne rugăm pentru ei cu lacrimi. [...]

Despre smerenie

Acum sīnt puţini „stareţi” („bătrīni”) care cunosc iubirea Domnului pentru noi şi care cunosc lupta cu vrăjmaşii şi ştiu că, pentru a-i birui, trebuie smerenia lui Hristos. Domnul iubeşte atīt de mult pe om, īncīt īi dă darurile Sfīntului Duh, dar pīnă cīnd sufletul se īnvaţă să păstreze harul, suferă mult. Īn primul an după ce am primit pe Duhul Sfīnt, gīndeam: „Domnul mi-a iertat păcatele: harul dă mărturie de aceasta; de ce mai am nevoie?” Dar nu trebuie să gīndim aşa! Chiar dacă păcatele ne-au fost iertate, toată viaţa trebuie să ne aducem aminte de ele şi să ne īntristăm, ca să păzim zdrobirea (inimii). N-am făcut aşa şi am īncetat zdrobirea şi mult am fost hărţuit de demoni. Eram nedumerit ce să fac cu mine şi-mi spuneam: „Sufletul meu cunoaşte pe Domnul şi iubirea Lui. Cum de-mi vin gīnduri rele?” Dar Domnului i S-a făcut milă de mine şi m-a īnvăţat El Īnsuşi cum trebuie să mă smeresc: „Ţine mintea ta īn iad şi nu deznădăjdui!” Şi prin aceasta vrăjmaşii au fost biruiţi. Dar de īndată ce las mintea mea să iasă din foc, gīndurile rele cīştigă din nou putere. [...]

Domnul iubeşte pe oameni, dar īngăduie īntristări, ca oamenii să-şi cunoască neputinţa şi să se smerească şi, pentru smerenia lor, să primească pe Duhul Sfīnt, iar cu Duhul Sfīnt toate sīnt bune, toate sīnt pline de bucurie, toate sīnt frumoase. Dacă cineva suferă mult de sărăcie şi de boală şi nu se smereşte, suferă fără folos. Dar cine se smereşte, acesta va fi mulţumit de soarta lui, oricare ar fi ea, pentru că Domnul e bogăţia şi bucuria lui, şi toţi oamenii vor fi uimiţi de frumuseţea sufletului său. [...]

Sufletului mīndru nu se arată Domnul. Chiar dacă ar īnvăţa toate cărţile, sufletul mīndru nu va cunoaşte niciodată pe Domnul, fiindcă mīndria lui nu lasă loc īn el pentru harul Sfīntului Duh, iar Dumnezeu nu e cunoscut decīt prin Duhul Sfīnt. [...] Omul mīndru se teme de reproşuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobīndit smerenia lui Hristos doreşte totdeauna să i se facă reproşuri şi primeşte cu bucurie ocările şi se īntristează cīnd este lăudat. Dar aceasta nu este decīt īnceputul smereniei. Dar cīnd sufletul cunoaşte prin Duhul Sfīnt cīt de blīnd şi smerit e Domnul, atunci se vede pe sine īnsuşi mai rău decīt toţi păcătoşii şi este bucuros să stea pe gunoaie īn zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oameni īn Duhul Sfīnt strălucind şi asemenea lui Hristos. Dă, Milostive Doamne, tuturor să guste smerenia lui Hristos care e de netīlcuit īn scris şi atunci sufletul nu va mai dori nimic, ci va trăi veşnic īn smerenie, iubire şi blīndeţe. [...]

Despre pace

[...] Slavă Domnului că nu ne-a lăsat orfani, ci ne-a dat pe pămīnt pe Duhul Sfīnt (Ioan 14, 15-18). Duhul Sfīnt īnvaţă sufletul o negrăită iubire pentru norod şi milă pentru toţi cei rătăciţi. Domnului i-a fost milă de cei rătăciţi şi a trimis pe Fiul Său Unul-Născut ca să-i mīntuiască; iar Duhul Sfīnt īnvaţă aceeaşi milă pentru cei rătăciţi care merg īn iad. Dar cine n-a primit pe Duhul Sfīnt, acela nu vrea să se roage pentru vrăjmaşi.

Cuviosul Paisie cel Mare se ruga pentru unul dintre ucenicii lui care se lepădase de Hristos şi, īn timp ce se ruga, i S-a arătat Domnul şi i-a zis: „Pentru cine te rogi, Paisie? Nu ştii că el s-a lepădat de Mine?” Dar cuviosul continua să plīngă pentru ucenicul său şi atunci Domnul i-a zis: „Paisie, prin iubirea ta te-ai asemănat Mie.” Aşa se dobīndeşte pacea. Altă cale nu este.

Dacă cineva se roagă mult şi posteşte, dar n-are iubire pentru vrăjmaşi, nu poate avea pace sufletească. Nici eu n-aş putea vorbi despre ea, dacă Duhul Sfīnt nu m-ar fi īnvăţat această iubire. [...]

Pe fratele trebuie să-l dojenim cu blīndeţe şi iubire. Pacea se pierde dacă sufletul e cuprins de slava deşartă, dacă te ridici deasupra fratelui tău, dacă judeci pe cineva, dacă vei mustra pe fratele tău fără blīndeţe şi iubire, dacă vei mīnca mult sau te vei ruga cu moliciune, pentru toate acestea pacea se pierde. Dacă ne facem obiceiul de a ne ruga din toată inima pentru vrăjmaşi şi de a-i iubi, pacea va locui totdeauna īn sufletele noastre. Dar dacă dispreţuim pe fratele nostru sau dacă-l judecăm, mintea noastră se īntunecă şi pierdem pacea şi īndrăzneala la Dumnezeu. [...]

Īntrebare: Cum īşi poate păstra pacea sufletului un şef, atunci cīnd oamenii lui sīnt neascultători?

Acesta e un lucru anevoios şi foarte trist pentru el. Pentru a-şi păstra pacea, el trebuie să-şi aducă aminte că, chiar dacă oamenii lui sīnt neascultători, totuşi Domnul īi iubeşte şi a murit īn chinuri pentru mīntuirea lor. De aceea, el trebuie să se roage pentru ei din inimă şi atunci Domnul va da rugăciune celui ce se roagă şi el va cunoaşte din experienţă, cum mintea care se roagă are īndrăznire către Dumnezeu şi iubire. Şi chiar dacă eşti un om păcătos, Domnul īţi va da să guşti roadele rugăciunii, iar dacă vei lua obiceiul de a te ruga aşa pentru subordonaţii tăi, atunci īn sufletul tău va fi mare pace şi iubire.

Īntrebare: Cum īşi poate păstra pacea sufletului un subordonat atunci cīnd şeful lui e un om arţăgos şi rău?

Omul arţăgos īndură el īnsuşi un mare chin de la duhul cel rău. El suferă acest chin din pricina mīndriei lui. Subordonatul, oricine ar fi, trebuie să ştie aceasta şi să se roage pentru sufletul chinuit al şefului său, şi atunci Domnul, văzīnd răbdarea lui, īi va da lui (subordonatului) iertarea păcatelor lui şi rugăciunea neīncetată. E mare lucru īn faţa lui Dumnezeu să te rogi pentru cei ce te ocărăsc şi te mīhnesc; pentru aceasta Domnul īţi va da harul Lui şi tu vei cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfīnt şi atunci vei suporta cu bucurie toate īntristările pentru El, şi Domnul īţi va da să iubeşti lumea īntreagă şi vei dori fierbinte binele pentru toţi oamenii şi te vei ruga pentru toţi ca pentru un singur suflet.

Domnul a poruncit: Iubiţi pe vrăjmaşi (Matei 5, 44), şi cine iubeşte pe vrăjmaşi se aseamănă Domnului; dar nu e cu putinţă să iubeşti pe vrăjmaşi decīt prin harul Duhului Sfīnt şi de aceea, de īndată ce cineva te-a supărat, roagă-te lui Dumnezeu pentru el şi atunci īţi vei păstra īn sufletul tău pacea şi harul lui Dumnezeu. Dacă īnsă vei murmura īmpotriva şefului tău şi-l vei īnjura, vei ajunge tu īnsuţi arţăgos ca şi el şi se va īmplini pentru tine cuvīntul Proorocului David: Cu cel ales, ales vei fi şi cu cel īndărătnic te vei īndărătnici (Psalmi 17, 29). Astfel, este greu pentru un īncepător să-şi păstreze pacea dacă stareţul său are un caracter urīt. A trăi cu un astfel de stareţ este o mare cruce pentru un īncepător; el va trebui să se roage pentru stareţ şi atunci īşi va păstra pacea sufletească şi trupească.

Iar dacă eşti un şef şi trebuie să judeci pe cineva pentru faptele lui rele, roagă-te ca Domnul să-ţi dea o inimă milostivă, pe care o iubeşte Domnul, şi atunci vei judeca cu dreptate; dar dacă vei judeca numai după fapte, atunci vei greşi şi nu vei plăcea Domnului. Trebuie să-l judeci pentru ca omul să se īndrepte şi trebuie să-ţi fie milă de orice suflet, de orice făptură şi de toată zidirea lui Dumnezeu şi să şi ai īntru toate conştiinţa curată, şi atunci īn sufletul şi mintea ta va fi multă pace. Să trăim īn pace şi iubire, şi Domnul ne va asculta şi ne va da tot ceea ce-i vom cere şi ne e de folos. Duhul Sfīnt se arată īn iubire. Aşa grăieşte Scriptura şi arată experienţa.

E cu neputinţă ca sufletul să aibă pace dacă nu vom cere cu toată puterea de la Domnul să ne dea puterea de a iubi pe toţi oamenii. Domnul ştia că, dacă nu vom iubi vrăjmaşii noştri, nu va fi pace īn suflet, şi de aceea ne-a dat porunca: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri.” Dacă nu vom iubi pe vrăjmaşi, atunci vom avea uneori īn suflet o anume odihnă, dar dacă-i iubim pe vrăjmaşi, pacea rămīne īn suflet ziua şi noaptea. Veghează īn sufletul tău la pacea harului Duhului Sfīnt; nu ţi-o pierde pentru lucruri mărunte. Dacă dai pace fratelui tău, Domnul īţi va da neasemănat de mult, dar dacă īntristezi pe fratele tău, atunci negreşit īntristarea se va abate grabnic şi asupra sufletului tău. Dacă īţi vine un gīnd spurcat, alungă-l de īndată, şi atunci īţi vei păstra pacea sufletului tău, dar dacă-l primeşti, sufletul tău va pierde iubirea de Dumnezeu şi nu vei avea īndrăzneală īn rugăciune.

Dacă īţi tai voia proprie, ai biruit pe vrăjmaşul şi vei cīştiga drept cunună pacea sufletului, dar dacă īţi faci voia ta, eşti deja biruit de vrăjmaş şi urītul va chinui sufletul tău. Cine are patima iubirii de avuţii nu poate iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele; mintea şi inima unui asemenea om sīnt necontenit preocupate de bogăţii şi nu este īn el duh de căinţă şi zdrobire pentru păcate şi sufletul lui nu poate cunoaşte dulceaţa păcii lui Hristos. [...]

Despre har

[...] Păstraţi harul lui Dumnezeu: cu el viaţa e uşoară, totul se lucrează bine după Dumnezeu, totul e plin de dragoste şi bucurie, sufletul are odihnă īn Dumnezeu şi merge ca printr-o grădină minunată īn care trăieşte Domnul şi Maica Domnului. Lipsit de har, omul nu e decīt pămīnt păcătos, dar cu harul lui Dumnezeu omul se aseamănă după minte Īngerilor. Īngerii slujesc lui Dumnezeu şi īl iubesc prin mintea lor; la fel şi omul după minte e ca un Īnger. Fericiţi cei care ziua şi noaptea se īngrijesc să placă Domnului ca să se facă vrednici de iubirea Lui; ei cunosc prin experienţă şi simt harul Duhului Sfīnt.

Harul nu vine aşa īncīt sufletul să nu-l cunoască şi, cīnd pierde Harul, sufletul tīnjeşte cu putere după el şi-l caută cu lacrimi. Dacă nişte părinţi şi-ar pierde copilul lor preaiubit, cum l-ar mai căuta peste tot ca să-l găsească. La fel īl caută pe Domnul şi sufletul care iubeşte pe Dumnezeu, dar cu mult mai multă nelinişte şi tărie, aşa īncīt nu-şi poate aduce aminte nici de părinţi, nici de cei dragi. Slavă Domnului că ne dă să īnţelegem venirea harului şi ne īnvaţă să cunoaştem pentru ce vine harul şi pentru ce se pierde. Sufletul celui ce păzeşte toate poruncile va simţi īntotdeauna harul, chiar dacă e numai puţin. Dar el se pierde uşor pentru slava deşartă, pentru un singur gīnd de mīndrie. Putem să postim mult, să ne rugăm mult, să facem mult bine, dar dacă pentru aceasta vom cădea īn slavă deşartă, vom fi asemenea unui chimval care răsună, dar īnăuntru e gol (1 Corinteni 13, 1). Slava deşartă face sufletul gol pe dinăuntru şi e nevoie de multă experienţă şi de o īndelungată luptă pentru a o birui. Īn mănăstire am cunoscut din experienţă şi din Scripturi vătămarea slavei deşarte şi acum, ziua şi noaptea, cer de la Domnul smerenia lui Hristos. Aceasta e o ştiinţă mare şi necontenită.

Războiul nostru e şi crud, şi greu şi simplu totodată. Dacă sufletul iubeşte smerenia, el sfărīmă toate cursele vrăjmaşilor noştri şi ia toate īntăriturile lor. Īn lupta noastră duhovnicească trebuie să ne uităm de asemenea cu grijă să nu ne lipsească muniţiile şi proviziile. Muniţiile sīnt smerenia noastră, iar proviziile, Harul Dumnezeiesc; dacă le pierdem, duşmanii ne biruiesc. Războiul e crīncen, dar numai pentru cei mīndri: pentru cei smeriţi, dimpotrivă, el este uşor pentru că ei īl iubesc pe Domnul, iar El le dă o armă puternică: harul Duhului Sfīnt, de care vrăjmaşii noştri se tem fiindcă īi arde cu focul lui.

Iată o cale scurtă şi uşoară spre mīntuire: fii ascultător, īnfrīnat, nu osīndi, păzeşte-ţi mintea şi inima de gīndurile cele rele şi gīndeşte că toţi oamenii sīnt buni şi Domnul īi iubeşte. Pentru acest gīnd smerit, Harul Duhului Sfīnt va via īntru tine şi vei zice: „Milostiv este Domnul.”

Dar dacă osīndeşti, murmuri şi-ţi place să-ţi faci voia, atunci chiar dacă te rogi mult, sufletul tău va sărăci şi vei spune: „Domnul m-a uitat.” Dar nu Domnul te-a uitat pe tine, ci tu ai uitat că trebuie să te smereşti, şi pentru aceasta harul lui Dumnezeu nu viază īn sufletul tău; el intră īnsă cu uşurinţă īn sufletul smerit şi īi dă pacea şi odihna īn Dumnezeu. Maica Domnului a fost mai smerită decīt toţi şi de aceea o preamăresc cerul şi pămīntul; şi oricine se smereşte va fi preamărit de Dumnezeu şi va vedea slava Domnului. [...]

Despre voia lui Dumnezeu şi libertatea omului īn Dumnezeu

[...] Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viaţa e mult mai uşoară, pentru că şi atunci cīnd se află īn boală, īn sărăcie şi īn prigoană, el gīndeşte aşa: „Aşa i-a plăcut lui Dumnezeu, iar eu trebuie să īndur aceasta pentru păcatele mele.” Iată că de mulţi ani bolesc de dureri de cap, greu de īndurat dar folositoare, pentru că prin boală sufletul se smereşte. Sufletul meu vrea fierbinte să se roage şi să facă priveghere, dar boala mă īmpiedică, fiindcă trupul bolnav are nevoie de linişte şi odihnă; şi L-am rugat mult pe Domnul să mă vindece, dar El nu m-a ascultat. Īnseamnă că lucrul nu-mi este de folos. Dar iată ce s-a īntīmplat cu mine altă dată, cīnd Domnul m-a ascultat degrabă şi m-a izbăvit. Īntr-o zi de sărbătoare, s-a dat peşte la trapeză; şi mīncīnd, am īnghiţit un os de peşte care a rămas prins īn piept. Am chemat pe Sfīntul Mare Mucenic Pantelimon cerīndu-i să mă vindece, pentru că nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Şi cīnd am spus: „Vindecă-mă!”, am primit īn suflet răspunsul: „ieşi din trapeză, respiră adīnc şi osul va ieşi cu sīnge.” Am făcut aşa: am ieşit, am respirat adīnc, am tuşit şi un os mare de peşte a ţīşnit afară cu sīnge. Şi am īnţeles că dacă Domnul nu mă vindecă de durerile mele de cap, īnseamnă că e de folos pentru sufletul meu să bolesc astfel. [...]

Cum ştii dacă vieţuieşti după voia lui Dumnezeu? Iată un semn: dacă te īntristezi pentru un lucru oarecare, īnseamnă că nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumnezeu, chiar dacă ţie ţi se pare că vieţuieşti după voia Lui. Cine vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, acela nu se īngrijeşte de nimic. Şi dacă are nevoie de vreun lucru, se predă pe sine īnsuşi şi lucrul de care are nevoie lui Dumnezeu. Şi chiar dacă nu-l dobīndeşte, rămīne la fel de liniştit, ca şi cum l-ar avea. Sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tīlhari, de nimic. Şi orice i s-ar īntīmpla, el spune: „Aşa i-a plăcut lui Dumnezeu”. Dacă e bolnav, gīndeşte: „īnseamnă că am nevoie de boală; altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o.” Şi aşa se păstrează pacea īn suflet şi īn trup. [...]

Nimeni pe pămīnt nu poate scăpa de īntristări şi, deşi īntristările pe care ni le trimite Domnul nu sīnt mari, pentru oameni, ele par de neīndurat şi īi īntristează, şi aceasta pentru că nu vor să-şi smerească sufletul, nici să se predea voii lui Dumnezeu. Dar pe cei ce s-au predat voii lui Dumnezeu, Domnul Īnsuşi īi călăuzeşte prin harul Său şi ei īndură totul cu bărbăţie pentru Dumnezeu, pe Care-L iubesc şi īmpreună cu Care vor fi preamăriţi īn veci. [...] Domnul a dat pe pămīnt pe Duhul Sfīnt şi cel īn care Acesta viază simte īn el Raiul. Vei zice poate: .De ce nu este şi īn mine un asemenea har? Pentru că nu te-ai predat voii lui Dumnezeu, ci trăieşti după voia ta. Priveşte pe cel ce-şi iubeşte voia sa proprie; n-are niciodată pace īn suflet şi e mereu nemulţumit: asta nu e aşa, asta nu e bine. Dar cel ce s-a predat pe sine īnsuşi īn chip desăvīrşit voii lui Dumnezeu, acela are rugăciunea curată īn sufletul lui, iubeşte pe Domnul, şi toate ale lui sīnt dragi şi plăcute. Aşa s-a predat lui Dumnezeu Preasfīnta Fecioară: Iată roaba Ta. Fie mie după cuvīntul tău! (Luca 1, 38). Dacă am spune şi noi aşa: „Iată robii Tăi, Doamne. Fie nouă după cuvīntul Tău”, cele spuse de Domnul şi scrise de Duhul Sfīnt īn Evanghelie ar rămīne īn sufletele noastre şi atunci lumea īntreagă s-ar umple de iubirea lui Dumnezeu şi cīt de minunată ar fi viaţa pe īntregul pămīnt. Dar, deşi cuvintele Domnului se aud de atītea veacuri īn īntreaga lume, oamenii nu le īnţeleg şi nu vor să le primească. Dar cine trăieşte după voia lui Dumnezeu, acela va fi preamărit īn cer şi pe pămīnt. [...]

Despre pocăinţă

[...] Atīt de mult i-a iubit pe oameni Domnul, că i-a sfinţit prin Duhul Sfīnt şi i-a făcut asemenea Lui. Domnul e milostiv, iar Duhul Sfīnt ne dă puterea de a fi milostivi. Fraţilor, să ne smerim şi prin pocăinţă vom dobīndi o inimă plină de milă, şi atunci vom vedea slava Domnului, care se face cunoscută sufletului şi minţii prin harul Duhului Sfīnt.

Cine se pocăieşte cu adevărat e gata să sufere toate necazurile: foame şi golătate, frig şi căldură, boală şi sărăcie, dispreţ şi prigoană, nedreptate şi defăimare, fiindcă sufletul se avīntă spre Domnul şi nu se mai grijeşte de cele pămīnteşti rugīndu-se lui Dumnezeu cu minte curată. Dar cel alipit de averi şi de bani, acesta nu va putea avea niciodată mintea curată īn Dumnezeu, fiindcă īn adīncul sufletului său şade grija: ce să facă cu aceşti bani? Şi dacă nu se pocăieşte sincer şi nu se va īntrista pentru că L-a supărat pe Dumnezeu, va şi muri īn patimi fără să fi cunoscut pe Dumnezeu. Cīnd ţi se ia ceea ce ai, dă tu acel lucru, pentru că iubirea dumnezeiască nu poate refuza nimic; dar cine n-a cunoscut iubirea, acela nu poate fi milostiv, pentru că īn sufletul lui nu e bucuria Duhului Sfīnt. Dacă prin patimile Lui Domnul Cel Milostiv ne-a dat pe pămīnt pe Duhul Sfīnt de la Tatăl, ba ne-a dat īnsuşi Trupul şi Sīngele Lui, e limpede că El ne va da şi toate cele de care avem nevoie. Să ne predăm voii lui Dumnezeu şi atunci vom vedea purtarea de grijă (pronia) a lui Dumnezeu şi Domnul ne va da şi ceea ce nu aşteptăm. Dar cine nu se predă voii lui Dumnezeu, acela nu va putea vedea niciodată purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi.

Să nu ne īntristăm de pierderea averilor noastre: acesta e un lucru neīnsemnat. Tatăl meu după trup m-a īnvăţat aceasta. Cīnd se īntīmpla o nenorocire īn casă, el rămīnea liniştit. După ce casa noastră a luat foc oamenii spuneau: „Ivan Petrovici, ţi-a ars gospodăria”, dar el răspundea: „Dacă dă Dumnezeu, mi-o voi pune pe picioare.” Īntr-o zi mergeam la ogorul nostru şi eu i-am spus: „Uite, ne-au furat snopii de grīu”, dar el mi-a răspuns: „Ei şi? Fiul meu, Domnul a făcut să rodească pentru noi bucate din destul, dar cine fură īnseamnă că are nevoie de ele.” Mi s-a īntīmplat să-i spun: „Dai mult de pomană, dar iată acolo jos oamenii trăiesc mai bine decīt noi şi dau mai puţin”, iar el mi-a răspuns: „Lasă, fiule, Domnul ne va da ce ne trebuie.” Şi Domnul n-a īnşelat nădejdea lui. [...]

Dacă gīndeşti rău despre aproapele tău, aceasta īnseamnă că un duh rău viază īn tine şi acesta īţi insuflă gīnduri rele īmpotriva oamenilor. Şi dacă cineva nu se pocăieşte şi moare fără să fi iertat fratelui său, sufletul lui se va pogorī acolo unde sălăşluieşte duhul rău care-i stăpīneşte sufletul. Aceasta e o lege pentru noi: dacă ierţi, īnseamnă că Domnul te-a iertat; dar dacă nu ierţi fratelui tău, aceasta īnseamnă că păcatul rămīne īncă īntru tine. Domnul vrea ca noi să iubim pe aproapele; şi dacă tu gīndeşti despre el că Domnul īl iubeşte, aceasta īnseamnă că iubirea Domnului e cu tine; şi dacă crezi că Domnul iubeşte mult făptura Sa şi ţi-e milă de īntreaga zidire şi iubeşti pe vrăjmaşii tăi şi dacă, īn acelaşi timp, te socoteşti mai rău decīt toţi, aceasta īnseamnă că e cu tine un mare har al Duhului Sfīnt. Cine poartă īn sine pe Duhul Sfīnt, chiar dacă nu mult, acela se īntristează pentru toţi oamenii ziua şi noaptea, şi īn inima lui īi este milă pentru orice zidire a lui Dumnezeu şi mai cu seamă pentru oamenii care nu-l cunosc pe Dumnezeu sau se īmpotrivesc Lui şi care, pentru aceasta, vor merge īn focul chinurilor. El se roagă pentru ei ziua şi noaptea, mai mult decīt pentru sine īnsuşi, ca toţi să se pocăiască şi să cunoască pe Domnul.

Hristos S-a rugat pentru cei ce-L răstigneau: Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). Ştefan, īntīiul diacon, se ruga pentru cei ce-l omorau cu pietre, ca Domnul să nu le socotească păcatul acesta (Faptele Apostolilor 7, 60). Şi noi, dacă vrem să păstrăm harul, trebuie să ne rugăm pentru vrăjmaşi. Dacă nu ţi-e milă de păcătosul care va fi chinuit īn foc, aceasta īnseamnă că nu este īntru tine harul lui Dumnezeu, ci īn tine viază un duh rău; şi cītă vreme eşti īncă īn viaţă, sileşte-te prin pocăinţă să te slobozeşti de el. [...]

Despre iubire

[...] Sufletul nu poate avea pace dacă nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Sufletul care a fost īnvăţat de harul lui Dumnezeu să se roage iubeşte şi-i este milă de fiecare făptură şi īndeosebi de om, pentru care Domnul a pătimit pe cruce şi suferă cu sufletul pentru noi toţi. Domnul m-a īnvăţat să iubesc pe vrăjmaşi. Fără harul lui Dumnezeu nu putem iubi pe vrăjmaşi, dar Duhul Sfīnt ne īnvaţă iubirea şi atunci ne va fi milă chiar şi de demoni, pentru că s-au dezlipit de bine şi au pierdut smerenia şi iubirea de Dumnezeu.

Vă rog, fraţilor, faceţi o īncercare. Dacă cineva vă ocărăşte sau vă dispreţuieşte sau vă smulge ce e al vostru, sau prigoneşte Biserica, rugaţi pe Domnul zicīnd: „Doamne, noi toţi sīntem făpturile Tale. Ai milă de robii Tăi şi īntoarce-i spre pocăinţă!” Şi atunci vei purta īn chip simţit harul īn sufletul tău. La īnceput sileşte inima ta să iubească pe vrăjmaşi şi Domnul, văzīnd dorinţa ta cea bună, te va ajuta īn toate, şi experienţa īnsăşi te va īnvăţa calea. Dar cine gīndeşte rău de vrăjmaşi, acela nu are īn el iubirea lui Dumnezeu şi nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Dacă te vei ruga pentru vrăjmaşi, va veni la tine pacea; iar cīnd vei iubi pe vrăjmaşi, să ştii că un mare har al lui Dumnezeu viază īntru tine; nu zic că este deja un har desăvīrşit, dar e de ajuns pentru mīntuire. Dacă īnsă īi ocărăşti pe vrăjmaşii tăi, aceasta īnseamnă că un duh rău viază īntru tine şi aduce gīnduri rele īn inima ta; pentru că, aşa cum a spus Domnul, din inima omului ies gīndurile bune şi gīndurile rele (Matei 15, 19). Omul bun gīndeşte: „Tot cel ce rătăceşte de la adevăr piere” şi, de aceea, īi este milă de el. Dar cine n-a īnvăţat de la Duhul Sfīnt să iubească, acela nici nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Cine a īnvăţat de la Duhul Sfīnt să iubească, acela se īntristează toată viaţa pentru oamenii care nu se mīntuiesc, şi varsă multe lacrimi pentru popor şi harul lui Dumnezeu īi dă puterea de a iubi pe vrăjmaşi.

Dacă nu-i iubeşti, măcar nu-i ponegri şi nu-i īnjura; şi acesta va fi un lucru bun. Dar dacă cineva īi blestemă şi-i īnjură, e limpede că un duh rău viază īn el şi, dacă nu se pocăieşte, va merge după moarte acolo unde sălăşluiesc duhurile cele rele. Să izbăvească Domnul orice suflet de o asemenea nenorocire! Īnţelegeţi! E atīt de simplu. Sīnt vrednici de milă oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu sau care se īmpotrivesc Lui. Inima mea suferă pentru ei şi lacrimi curg din ochii mei. Pentru noi şi Raiul şi chinurile se văd limpede: le cunoaştem prin Duhul Sfīnt. Aceasta a spus-o şi Domnul: Īmpărăţia lui Dumnezeu e īnăuntrul vostru (Luca 17, 21). Aşa că īncă de aici īncepe viaţa veşnică; şi chinurile veşnice īncep şi ele īncă de aici. [...]

Despre monahi

[...] Sīnt monahi care cunosc pe Dumnezeu, cunosc şi pe Maica Domnului, pe Sfinţii Īngeri şi Raiul, dar cunosc şi pe demoni şi chinurile iadului, şi cunosc aceasta din experienţă. Īn Duhul Sfīnt sufletul cunoaşte pe Dumnezeu. Duhul Sfīnt ne dă, pe cīt e cu putinţă acest lucru, să cunoaştem īncă de aici plinătatea bucuriei raiului, pe care fără harul lui Dumnezeu omul n-ar putea-o purta, ci ar muri. Dintr-o lungă experienţă, monahul duce luptă cu vrăjmaşul mīndriei, şi Duhul Sfīnt īl īnvaţă, īl lămureşte şi-i dă puterea de a-l birui. Monahul īnţelept izgoneşte prin smerenie orice īnălţare şi mīndrie. El spune: „Nu sīnt vrednic de Dumnezeu şi de Rai. Sīnt vrednic de chinurile iadului şi voi arde veşnic īn foc. Sīnt cu adevărat mai rău decīt toţi şi nevrednic de a fi miluit.” Duhul Sfīnt īl īnvaţă să gīndească aşa despre sine īnsuşi; şi Domnul se bucură pentru noi cīnd ne smerim şi ne osīndim pe noi īnşine şi dă sufletului harul Său. Cine s-a smerit pe sine, acela a biruit pe vrăjmaşi. Cine se socoteşte īn inima sa vrednic de focul cel veşnic, nici un vrăjmaş nu se poate apropia de el şi nici un gīnd lumesc nu pătrunde īn sufletul lui, ci rămīne īn Dumnezeu cu toată mintea şi cu toată inima. Iar cine a cunoscut pe Duhul Sfīnt şi a fost īnvăţat de El smerenia, acela a ajuns asemenea Īnvăţătorului său, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi s-a asemănat Lui. [...]

O, fraţilor, citiţi mai mult Evangheliile, Epistolele Apostolilor şi scrierile Sfinţilor Părinţi, prin această īnvăţătură sufletul cunoaşte pe Dumnezeu şi mintea e atīt de ocupată de Domnul, că uită cu desăvīrşire lumea, ca şi cum nu s-ar fi născut măcar. [...]

Despre ascultare

[...] Prin ascultare omul se păzeşte de mīndrie; pentru ascultare se dă rugăciunea; pentru ascultare se dă şi harul Duhului Sfīnt. Iată de ce ascultarea e mai presus decīt postul şi rugăciunea. Dacă īngerii căzuţi ar fi păzit ascultarea, ar fi rămas īn ceruri şi ar fi cīntat īntru slava Domnului. Şi dacă Adam ar fi păzit ascultarea, atunci el şi neamul lui ar fi rămas īn Rai. Dar chiar şi acum e cu putinţă să aflăm iarăşi Raiul prin pocăinţă. Domnul ne iubeşte mult īn ciuda păcatelor noastre, numai să ne smerim şi să-i iubim pe vrăjmaşi. Dar cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate avea pace, chiar dacă ar fi aşezat īn Rai. [...]

Despre războiul duhovnicesc. Marea ştiinţă

[...] Lupta noastră se duce īn fiecare zi şi īn fiecare ceas. Dacă faci reproşuri fratelui sau īl judeci sau īl īntristezi, ţi-ai pierdut pacea. Dacă ai căzut īn slava deşartă sau te īnalţi deasupra fratelui, ai pierdut harul. Dacă-ţi vine un gīnd desfrīnat şi nu-l depărtezi de īndată, sufletul tău pierde iubirea lui Dumnezeu şi īndrăzneala īn rugăciune. Dacă iubeşti puterea sau banii, nu vei cunoaşte niciodată iubirea lui Dumnezeu. Dacă-ţi īmplineşti voia proprie, eşti biruit de vrăjmaşul şi urītul intră īn sufletul tău. Dacă urăşti pe fratele tău, īnseamnă că ai căzut din Dumnezeu şi un duh rău a pus stăpīnire pe tine. Dar dacă faci bine fratelui, atunci vei afla odihna conştiinţei. Dacă-ţi tai voia proprie, vei izgoni pe vrăjmaşi şi vei dobīndi pace īn sufletul tău. Dacă ierţi fratelui tău ocările şi iubeşti pe vrăjmaşi, atunci dobīndeşti iertarea păcatelor tale şi Domnul īţi va da să cunoşti iubirea Duhului Sfīnt. Iar cīnd te smereşti īntru totul, atunci afli odihna desăvīrşită īn Dumnezeu.

Cīnd sufletul e smerit şi Duhul lui Dumnezeu este īn el, atunci omul este fericit cu duhul īn iubirea lui Dumnezeu. Cīnd simte mila Domnului, sufletul nu se mai teme de nimic, de nici o nenorocire pe pămīnt, ci doreşte să fie pururea smerit īnaintea lui Dumnezeu şi să iubească pe fratele. Dar dacă sufletul cade īn slava deşartă, sărbătoarea lui ia sfīrşit, pentru că harul părăseşte sufletul, şi de acum el nu se mai poate ruga curat, ci gīnduri rele vin şi frămīntă sufletul.[...]

Nu vă voi ascunde pentru ce dă Domnul harul Său. Nu vreau să scriu mult, ci vă rog numai aceasta: iubiţi-vă unii pe alţii şi veţi vedea atunci mila Domnului. Să iubim pe fratele şi ne va iubi pe noi Domnul. Nu gīndi, suflete, că Domnul te iubeşte, dacă te uiţi la cineva cu duşmănie. O, nu. Mai degrabă te iubesc demonii, pentru că te-ai făcut slujitorul lor; dar nu īntīrzia, pocăieşte-te şi cere de la Domnul puterea de a iubi pe fratele, şi vei vedea atunci pace īn sufletul tău.

Din toate puterile cereţi de la Domnul smerenie şi iubire frăţească, fiindcă pentru iubirea de frate Domnul dă harul Său. Īncearcă cu tine īnsuţi: īntr-o zi cere de la Dumnezeu iubirea de frate şi īntr-alta trăieşte fără iubire, şi atunci vei vedea deosebirea. Roadele duhovniceşti ale iubirii sīnt vădite: pace şi bucurie īn suflet, şi toţi oamenii vor fi pentru tine neamuri şi rude dragi şi vei vărsa lacrimi din belşug pentru aproapele şi pentru toată suflarea şi făptura.

Adeseori, pentru un singur cuvīnt bun sufletul simte īn el o schimbare binefăcătoare; şi, dimpotrivă, pentru o singură privire duşmănoasă se pierde harul şi iubirea lui Dumnezeu. Atunci īnsă căieşte-te degrabă ca pacea lui Dumnezeu să se īntoarcă īn sufletul tău. Fericit sufletul care iubeşte pe Domnul şi care a fost īnvăţat de El smerenia. Domnul iubeşte sufletul smerit care nădăjduieşte cu tărie īn Dumnezeu. Īn fiecare secundă simte mila Lui, astfel īncīt, chiar dacă vorbeşte cu oameni, el este absorbit īn Domnul Cel iubit şi, din īndelungata sa luptă cu vrăjmaşii, sufletul īndrăgeşte īnainte de toate smerenia şi nu lasă pe vrăjmaşi să ia de la el iubirea de fraţi. Dacă vom iubi din toate puterile pe fratele şi ne vom smeri sufletul nostru, biruinţa va fi a noastră, pentru că Domnul dă harul Său mai cu seamă pentru iubirea de frate. [...]

Un monah lipsit de experienţă suferea din partea demonilor şi, cīnd īl năpădeau, el fugea de ei, dar ei īl urmăreau. Dacă ţi se īntīmplă şi ţie ceva asemănător, nu te īnspăimīnta şi nu fugi, ci stai cu bărbăţie, smereşte-te şi zi: „Doamne, miluieşte-mă, că sīnt un mare păcătos” şi demonii pier; dar dacă vei fugi īn chip laş, ei te vor goni īn prăpastie. Adu-ţi aminte că īn ceasul cīnd te năpădesc demonii, se uită la tine şi Domnul, să vadă cum īţi pui nădejdea īn El. Chiar dacă īl vezi limpede pe satan şi el te va arde cu focul lui şi vrea să īnrobească mintea ta, nu te teme, ci nădăjduieşte cu tărie īn Domnul şi spune: „Sīnt mai rău decīt toţi” şi vrăjmaşul se va depărta de tine.

Nu te speria nici dacă simţi că un duh rău lucrează īnăuntrul tău, ci mărturiseşte-te sincer şi cere din toată inima de la Domnul un duh umilit (Psalmi 50, 18) şi negreşit Domnul ţi-l va da, şi atunci, pe măsura smereniei tale, vei simţi īntru tine harul; şi cīnd sufletul tău se va smeri cu totul, atunci vei găsi odihnă desăvīrşită. Aşa este războiul pe care īl duce omul toată viaţa. Sufletul care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfīnt şi cade īn īnşelare să nu se īnfricoşeze, ci, aducīndu-şi aminte de iubirea lui Dumnezeu şi ştiind că lupta cu vrăjmaşii e īngăduită din pricina mīndriei şi a slavei deşarte, să se smerească şi să ceară de la Domnul să-l tămăduiască şi Domnul va tămădui sufletul uneori degrabă, alteori īncet, puţin cīte puţin. Ascultătorul care crede duhovnicului său şi nu crede sieşi se va tămădui degrabă de orice vătămare pe care i-au pricinuit-o vrăjmaşii, dar cel neascultător nu se va īndrepta. [...]

Cine poate īnţelege Raiul? Īl poate īnţelege īn parte cine poartă īn el pe Sfīntul Duh, pentru că Raiul este Īmpărăţia Duhului Sfīnt şi Duhul Sfīnt īn cer şi pe pămīnt este Acelaşi. Gīndeam īn mine īnsumi: „Sīnt un ticălos şi vrednic de toate pedepsele”, dar īn loc de pedepse Domnul mi-a dat pe Duhul Sfīnt. Duhul Sfīnt e mai dulce decīt tot ce e pămīntesc. Este hrana cerească, e bucuria sufletului.

Dacă vrei să ai īn chip simţit harul Duhului Sfīnt, smereşte-te ca Sfinţii Părinţi. Pimen cel Mare a zis ucenicilor lui: „Credeţi-mă, copiii mei, unde e satana, acolo voi fi şi eu.” Un curelar din Alexandria gīndea: „Toţi se vor mīntui, eu singur voi pieri” şi Domnul a descoperit lui Antonie cel Mare că n-a ajuns īncă la măsura curelarului aceluia. Părinţii au dus o luptă īncrīncenată cu demonii şi s-au obişnuit să gīndească smerit despre ei īnşişi, şi pentru aceasta i-a iubit pe ei Domnul. Domnul mi-a dat să īnţeleg puterea acestor cuvinte. Şi cīnd ţin mintea mea īn iad, sufletul meu are odihnă, dar cīnd uit de aceasta, atunci īmi vin gīnduri care nu plac lui Dumnezeu.

Gīndeam: „Sīnt pămīnt, şi īncă pămīnt păcătos.” Dar Domnul mi-a arătat mila Sa şi mi-a dat din belşug harul Său şi se bucură duhul meu pentru că, deşi sīnt un ticălos, Domnul mă iubeşte şi de aceea sufletul meu e atras spre El īn chip nesăturat, iar cīnd īl voi īntīlni, voi zice sufletului meu : Uită-te la El, nu-L pierde, să nu ţi se īntīmple ceva mai rău (Ioan 5, 14), pentru că sufletul īndură mari chinuri atunci cīnd pierde harul Duhului Sfīnt.

Credeţi-mă, scriu īnaintea feţei Domnului, pe Care sufletul meu īl cunoaşte. Pentru a păstra harul, trebuie să ne smerim pururea. Iată, Domnul smereşte cu milostivire pe cei care-i slujesc Lui. Antonie cel Mare credea că īn pustie el era mai bătrīn şi mai desăvīrşit decīt toţi, dar Domnul l-a īndreptat spre Pavel Tebeul şi Antonie a văzut pe cel ce era mai bătrīn şi mai desăvīrşit decīt el. Cuviosul Zosima credea că era monah din copilărie şi că nimeni nu putea discuta cu el, dar a fost smerit de Maria Egipteanca şi a văzut că era departe de a fi ajuns la măsura ei. Sfīntul Tihon din Zadonsk a fost smerit de un nebun īntru Hristos, care i-a dat o palmă şi i-a zis: „Nu te trufi cu īnţelepciunea!” Astfel, Domnul Cel Milostiv smereşte pe Sfinţi, ca ei să rămīnă smeriţi pīnă la sfīrşit. Cu atīt mai mult trebuie să ne smerim noi. De aceea, ziua şi noaptea cer şi eu de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. Duhul meu īnsetează să o dobīndească, pentru că este darul cel mai īnalt al Duhului Sfīnt. Īn smerenia lui Hristos e şi iubire, şi pace, şi blīndeţe, şi īnfrīnare, şi ascultare, şi īndelungă-răbdare, şi toate virtuţile sīnt cuprinse īn ea.[...]

Cīt trăim pe pămīnt trebuie să ne īnvăţăm să ducem război cu vrăjmaşii. Lucrul cel mai chinuitor decīt toate este să ne omorīm trupul pentru Dumnezeu şi să ne biruim iubirea de sine. Pentru a birui iubirea de sine, e nevoie să ne smerim totdeauna. Aceasta este o mare ştiinţa, pe care ne-o īnsuşim degrabă. Trebuie să ne socotim mai răi decīt toţi şi să ne osīndim la iad. Prin aceasta sufletul se smereşte şi cīştigă plīnsul pocăinţei din care se naşte bucuria. Este bine să ne obişnuim sufletul să gīndească: īn focul iadului voi arde. Dar, vai, puţini īnţeleg aceasta. Mulţi cad īn deznădejde şi merg spre pierzanie. Sufletele lor se sălbăticesc şi nu mai vor nici să se roage, nici să citească, nici chiar să se mai gīndească la Dumnezeu.

Trebuie să ne osīndim pe noi īnşine īn sufletul nostru, dar să nu deznădăjduim de mila şi iubirea lui Dumnezeu. Trebuie să dobīndim duh umilit şi īnfrīnt şi atunci vor pieri toate gīndurile şi mintea se va curaţi. Dar īnainte de aceasta trebuie să ne cunoaştem măsura, ca să nu ne chinuim fără folos sufletul. Īnvaţă să te cunoşti pe tine īnsuţi şi să dai sufletului nevoinţă (asceză) după puterile lui. [...]

Despre gīnduri şi īnşelare

[...] A venit un nor, a ascuns soarele şi s-a făcut īntuneric. Tot aşa, pentru un singur gīnd de mīndrie, sufletul pierde harul şi īl năpădeşte īntunericul. Dar, tot aşa, şi numai pentru un singur gīnd de smerenie harul vine din nou. Am īncercat aceasta pe mine īnsumi. [...]

Dacă vezi o lumină īnăuntrul sau īn afara ta, nu te īncrede īn ea, dacă īmpreună cu lumina nu simţi īn tine zdrobire (de inimă) pentru Dumnezeu, nici iubire pentru aproapele; īnsă nici nu te teme, ci smereşte-te şi lumina va pieri. Dacă vezi vreo vedenie sau un chip sau ai un vis, nu te īncrede īn aceasta, pentru că dacă este de la Dumnezeu, Domnul te va face să īnţelegi aceasta. Dacă n-a cunoscut după gust pe Duhul Sfīnt, sufletul nu poate īnţelege de unde anume vine vedenia. Vrăjmaşul dă sufletului o anumită dulceaţă amestecată cu slavă deşartă şi după aceasta se recunoaşte īnşelarea.

Părinţii zic că dacă o vedenie e pricinuită de vrăjmaşul, sufletul simte tulburare. Īnsă numai sufletul smerit şi care nu se socoteşte pe sine vrednic de vedenii simte tulburare şi frică la lucrarea vrăjmaşilor, dar omul mīndru şi căzut īn slava deşartă nu poate īncerca nici frică, nici tulburare, fiindcă el vrea să aibă vedenii şi se socoteşte pe sine vrednic de aceasta şi de aceea vrăjmaşul īl īnşeală uşor.

Lucrurile cereşti se cunosc prin Duhul Sfīnt, iar cele pămīnteşti prin minte: dar cine vrea să cunoască pe Dumnezeu cu mintea lui din ştiinţă, acela e īn īnşelare pentru că Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfīnt. Dacă vezi cu mintea demoni, smereşte-te şi sileşte-te să nu-i vezi şi mergi degrabă la duhovnicul sau „bătrīnul” (stareţul) căruia ai fost īncredinţat. Spune totul duhovnicului şi atunci Domnul te va milui şi vei scăpa de īnşelare. Dar dacă crezi că ştii mai multe īn privinţa vieţii duhovniceşti decīt duhovnicul tău şi dacă la mărturisire nu-i spui ce ţi s-a īntīmplat, atunci pentru mīndria ta va fi īngăduit unei īnşelări să pună stăpīnire pe tine spre povăţuire. [...]

Aşa cum oamenii intră şi ies dintr-o casă, aşa şi gīndurile iscate de demoni vin şi iarăşi pleacă, dacă nu le primeşti. Dacă gīndul īţi spune: „Fură!” şi tu-l asculţi, ai dat prin aceasta demonului o putere asupra ta. Dacă gīndul īţi spune: „Mănīncă mult!” pīnă la ghiftuială şi tu vei mīnca mult, demonul a luat din nou putere asupra ta. Şi aşa, dacă gīndul fiecărei patimi te va stăpīni, vei ajunge un bīrlog de demoni. Dar dacă īnţelegi să te pocăieşti cum se cuvine, vor tremura şi vor fi siliţi să plece. [...]

Despre părintele Stratonik

[...] La īnceput, cīnd omul vine să lucreze pentru Domnul, Domnul dă sufletului harul Său şi o rīvnă puternică pentru bine şi totul īi este atunci uşor şi plăcut; şi cīnd sufletul vede īn el aceasta, atunci, īn lipsa lui de experienţă, īşi spune: „Voi avea toată viaţa această rīvnă.” Şi prin aceasta se īnalţă mai presus de cei ce trăiesc īn nepăsare şi īncepe să-i judece; şi aşa pierde harul care l-a ajutat să īmplinească poruncile lui Dumnezeu. Şi sufletul nu īnţelege cum s-a īntīmplat aceasta, totul mergea atīt de bine, dar acum totul e atīt de chinuitor şi nu mai vrea să se roage. Dar nu trebuie să se īnfricoşeze: este Domnul Care povăţuieşte cu milostivire sufletul. De īndată ce se īnalţă mai presus de fratele său, chiar īn acel minut sufletului īi vine un gīnd rău care nu-i place lui Dumnezeu, şi dacă sufletul se smereşte, harul nu-l părăseşte, dar dacă nu se smereşte, se iveşte o mică ispită ca sufletul să se smerească. Dacă iarăşi nu se smereşte, atunci īncepe lupta curviei. Dacă tot nu se smereşte, atunci cade īntr-un păcat oarecare. Şi dacă nici atunci nu se smereşte, vine o mare ispită şi el va săvīrşi un păcat mare. Şi aşa ispita se va face tot mai puternică, pīnă ce sufletul se va smeri; atunci ispita piere şi, dacă se smereşte mult, vine străpungerea inimii şi pacea şi tot răul piere.

Astfel, tot războiul se duce pentru smerenie. Mīndria a pricinuit căderea vrăjmaşilor şi ei ne-au tras īn adīnc şi pe noi. Vrăjmaşii ne laudă, şi dacă sufletul primeşte lauda, harul se retrage de la el pīnă ce se pocăieşte. Astfel, toată viaţa īnvaţă sufletul smerenia lui Hristos şi, pīnă ce nu va avea smerenia, va fi totdeauna chinuit de gīnduri rele. Dar sufletul smerit găseşte odihna şi pacea de care vorbeşte Domnul (Ioan 14, 27).

Postul şi īnfrīnarea şi privegherea şi liniştirea (isihia) şi celelalte nevoinţe (ascetice) ne ajută, dar puterea de căpetenie stă īn smerenie. Maria Egipteanca şi-a uscat trupul prin post īntr-un singur an, pentru că nu avea nimic de mīncare, dar cu gīndurile a trebuit să lupte timp de şaptesprezece ani.

Smerenia nu se īnvaţă dintr-o dată. De aceea a zis Domnul: Īnvăţaţi de la Mine smerenia şi blīndeţea (Matei 11, 29). Ca să īnveţi ai nevoie de timp. Unii au īmbătrīnit īn nevoinţe şi totuşi n-au īnvăţat smerenia şi nu pot īnţelege de ce nu le merge bine, de ce n-au pace şi sufletul lor e mīhnit, şi abătut. [...]

Gīnduri, sfaturi şi observaţii ascetice

[...] Ca să ţii rugăciunea, trebuie să iubeşti pe oamenii care te ocărăsc şi să te rogi pentru ei, pīnă ce sufletul tău se va fi īmpăcat cu ei, şi atunci Domnul īţi va da rugăciune neīncetată, pentru că El dă rugăciunea celui ce se roagă pentru vrăjmaşi. Adevăratul īnvăţător īn rugăciune e Īnsuşi Domnul, dar cel ce se roagă trebuie să smerească sufletul său. Īn sufletul celui ce se roagă cum se cuvine e pacea lui Dumnezeu. Inima rugătorului trebuie să fie plină de milă pentru toată făptura. Rugătorul iubeşte pe toţi şi are milă de toţi, pentru că harul Duhului Sfīnt l-a īnvăţat iubirea. [...]

Cum să cunosc dacă Domnul mă iubeşte sau nu?

Iată cīteva semne. Dacă te lupţi cu tărie cu păcatul, Domnul te iubeşte. Dacă iubeşti pe vrăjmaşi, eşti şi mai mult iubit de Dumnezeu. Iar dacă-ţi pui sufletul pentru oameni, eşti mult iubit Domnului, Care şi-a pus şi El sufletul pentru noi. [...]

Bibliografie: Sfīntul Siluan Athonitul, Īntre iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2000


CUVĪNTUL SFĪNTULUI DIMITRIE AL ROSTOVULUI - „CU SMERENIA SĂ BIRUIEŞTI DUŞMĂNIA”

Iacov, dorind să īl īmblīnzească pe fratele său cel mīndru, Esau, şi să se īmpace cu el, la īnceput a trimis īnaintea lui daruri; apoi văzīndu-l de departe, i s-a īnchinat de şapte ori cu smerenie, iar la acestea a adăugat şi cuvinte de iubire: „Am văzut faţa ta - a spus el - ca şi cum ar fi fost faţa lui Dumnezeu.” Astfel, a prefăcut o fiară īntr-un miel. De aici fiecare poate īnvăţa cum să īi potolească pe cei ce se mīnie, să īi īmblīnzească pe cei īnverşunaţi, să īi īmpace pe cei īnvrăjbiţi şi să īi facă prieteni iubitori pe oamenii care nu au iubire. Vrei să ţi-1 faci pe duşmanul tău prieten? Fii blīnd, smerit, arată-i dragoste şi nu răsplăti răul cu rău şi ocara cu ocară, pentru că focul nu īl stingi cu foc, răul nu īl biruieşti cu rău şi duşmănia nu o biruieşti cu duşmănie, ci nu faci decīt să aţīţi şi mai mult; iar cu blīndeţea, dragostea şi smerenia biruieşti uşor orice īnverşunare. Cu dreptate spune Sfīnta Scriptură: Un răspuns blīnd domoleşte mīnia, iar un cuvīnt aspru aţīţă mīnia (Pilde 15, 1).

Iată ce scrie īn „Păşunea duhovniceasc㔠Sfīntul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului: „Doi episcopi, care se aflau la o distanţă foarte apropiată unul de celălalt, s-au certat odată īntre ei. Unul dintre ei era bogat, iar celălalt era foarte sărac. Cel bogat găsise prilejul să īi facă un rău celuilalt. Īnsă cel sărac, auzind despre aceasta (şi ştiind ce vrea să facă), le-a spus preoţilor săi: „Noi vom birui cu harul lui Hristos”. Preoţii i-au răspuns: „Cine poate, stăpīne, să stea īmpotriva lui?” „Aşteptaţi şi veţi vedea” - le-a spus el. Episcopul a aşteptat să vină momentul. Cīnd celălalt episcop a īnceput să săvīrşească slujba īn cinstea Sfinţilor Mucenici, el i-a luat pe preoţi şi le-a spus „Veniţi după mine şi vom birui”. Preoţii, īnsă, se īntrebau īn sinea lor: „Ce vrea să facă?”. El s-a apropiat de celălalt episcop şi cīnd acela a ieşit cu toată mulţimea, episcopul cel sărac, apropiindu-se şi mai mult de el, a căzut la picioarele lui īmpreună cu preoţii săi şi a spus: „Iartă-ne, stăpīne, căci noi sīntem robii tăi”. Acela, fiind uimit de o asemenea faptă, cu sufletul zdrobit (căci Dumnezeu schimbase inima lui) a īnconjurat el īnsuşi picioarele episcopului căzut la pămīnt şi a spus: „Tu eşti stăpīnul şi părintele meu!” Şi de atunci a fost mare dragoste īntre ei. Iar episcopul cel sărac le-a spus preoţilor săi: „Nu v-am spus eu că vom birui cu harul lui Dumnezeu?”. Şi voi, cīnd aveţi duşmănie īntre voi, faceţi acelaşi lucru unul cu celălalt, şi veţi birui.” (Păşune duhovnicească, cap. 208).

Din această istorioară se vede cum cuvīntul smerit şi supunerea ucid mīnia, biruiesc vrăjmăşia, īi īmpacă pe oameni şi, din vrăjmaşi īi transformă īn prieteni. Şi din contră, cuvīntul aspru stīrneşte mīnia. Iată ce se povesteşte īn viaţa Sfīntului Macarie Egipteanul: „Odată, pe cīnd Cuviosul mergea din schit īn muntele Nitri şi nu mai avea mult de mers, i-a spus ucenicului său: „Mergi īnaintea mea”. Ucenicul a pornit şi pe drum a īntīlnit un popă idolesc, care mergea īn grabă, ducīnd pe umeri un buştean mare. Văzīndu-l, fratele a strigat către el: „Ia ascultă, diavole! Unde te duci?” Păgīnul s-a năpustit asupra lui şi l-a bătut atīt de tare, īncīt de-abia l-a lăsat viu şi, luīndu-şi buşteanul a fugit. După un timp l-a īntīlnit şi Avva Macarie şi i-a spus prietenos: „Să te mīntuieşti, sīrguinciosule, să te mīntuieşti!”. Īnchinătorul la idoli s-a mirat şi i-a spus schimnicului: „Ce vezi tu bun īn mine de mă saluţi atīt de binevoitor?”. „Văd că te trudeşti” - a răspuns schimnicul. Atunci păgīnul a spus: „Părinte! Eu am fost mişcat de cuvintele tale şi văd că eşti omul lui Dumnezeu; dar iată, mai īnainte un alt monah m-a īntīlnit şi m-a ocărīt, iar eu l-am bătut pīnă la moarte”. Şi a căzut păgīnul la picioarele Sfīntului, zicīnd: „Nu te voi lăsa īn pace pīnă cīnd nu mă vei face şi pe mine creştin şi monah”. Şi a plecat īmpreună cu Sfīntul Macarie. Pe drum l-au ridicat pe fratele cel bătut şi l-au dus īn biserica ce se află īn muntele Nitri. S-au minunat Sfinţii Părinţi care vieţuiau acolo, văzīndu-l pe păgīnul idolatru īmpreună cu Cuviosul Macarie şi l-au creştinat cu Sfīntul Botez şi l-au făcut călugăr, iar după exemplul lui mulţi alţi păgīni au crezut īn Hristos. Şi a spus Avva Macarie: „Cuvīntul cel rău şi pe cei buni īi face răi, iar cuvīntul cel bun şi pe cei răi īi face buni”.

Bibliografie: Sfīntul Dimitrie al Rostovului, Viaţa şi omiliile, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003


CUVĪNTUL SFĪNTULUI IOAN IACOB HOZEVITUL - DESPRE PĂCATUL DEZNĂDEJDII

Trăim īn veacul cel de pe urmă şi vrăjmaşul mīntuirii se sileşte mai tare cu meşteşugul lui, văzīnd că se apropie sfīrşitul. Sīnt zilele smintelilor, şi este mare secetă de cuvīntul lui Dumnezeu, lipseşte povaţa cea sănătoasă pentru mīntuire. Astăzi, mulţi dintre cei credincioşi ajung la deznădăjduire din cauza lipsei de povăţuitor, căci „a lipsit cel cuvios”, cum zice Psalmistul.

Mai dureros īnsă este că boala deznădejdii se strecoară şi īn inima celor care au īmbrăcat „haina mīntuirii”, ba chiar şi la unii din clerici, īndoiala pentru mīntuirea sufletului se vede astăzi la mulţi creştini, şi nu numai la cei robiţi de patimi sau străini de Biserică, ci şi la unii care merg pe calea pocăinţei, cu rīvnă pentru adevărul sfīnt. Ei văd stricăciunea dimprejurul lor, văd apoi lipsa cea mare de povăţuitori, uneori văd şi lipsa de credinţă la „cei din sfeşnic”, care trebuie să lumineze, şi pentru asta se īmpuţinează la suflet bieţii creştini şi unii se deznădăjduiesc. Cei care īmbrăţişează viaţa monahală sīnt mai adăpostiţi de valurile lumeşti, dar şi ei văd lipsa de spor duhovnicesc, şi pentru asta īi cuprinde un fel de īndoială pentru mīntuire, slăbănogindu-se la suflet. Prin aceste rīnduri, eu nu caut să judec nici să osīndesc pe cei ce au īndoială pentru mīntuirea lor, ci mă silesc să le pun la īndemīnă un „tonic”, adică o doctorie īntăritoare pentru suflet.

Īndreptarea noastră şi izbăvirea de osīndă am dobīndit-o prin jertfa cea de pe cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, după cum n-au putut să scape de osīndă toţi aleşii lui Dumnezeu din Legea Veche, cu toate bunătăţile lor, tot aşa nici noi, cei de azi, nu putem să ne mīntuim prin faptele noastre, fără darul lui Dumnezeu. Īntīi este sfīntul dar, şi pe urmă faptele noastre, care ajută la mīntuire. Aceasta o spun din cauză că sīnt mulţi dintre creştini, şi mai ales dintre monahi, care se bazează mai mult pe faptele lor şi mai puţin preţuiesc darul lui Dumnezeu. Cīnd unii ca aceştia pătimesc vreo alunecare īn patimi, sau cīnd slăbesc cu trupul şi nu mai pot īmplini faptele cele bune sau nevoinţele lor obişnuite, atunci se deznădăjduiesc de mīntuire. Căci nădejdea lor era la nevoinţele şi la bunătăţile lor, iar nu la mila lui Dumnezeu. Pentru ei, cīnd s-a terminat voinicia trupului sau cīnd au suferit vreo alunecare īn păcate mari, atunci s-a terminat şi cu mīntuirea, după socoteala lor. Fraţilor şi surorilor, care vă īndoiţi de mīntuire, să vă īntipăriţi bine īn minte că: de-ar face omul toate bunătăţile şi chiar de s-ar da şi la moarte pentru apărarea dreptăţii, īnsă fără darul cel sfīnt al Domnului nu este mīntuire. „A Domului este mīntuirea, şi peste poporul Său - binecuvīntarea Sa”, cum zice Proorocul David īn Psalmi. Şi iarăşi: de-ar săvīrşi cineva toate răutăţile din lume, īnsă dacă nu-şi pierde nădejdea īn Dumnezeu şi dacă aleargă la pocăinţă, tot se mīntuieşte. „Deşartă este mīntuirea omului”, zice Psalmistul, adică toată strădania omului este zadarnică, fără ajutorul lui Dumnezeu. Fiecare om este luptat de felurite păcate şi se răneşte de ele. Deci noi singuri, oricīte bunătăţi şi oricīte nevoinţe am face, nu sīntem īn stare să ne vindecăm şi să dobīndim nevinovăţia. Darul lui Dumnezeu īmplineşte toate lipsurile noastre şi ne vin­decă spre mīntuire. Nimeni dintre drept credincioşii creştini să nu se īmpuţineze la suflet īncīt să zică sau să cugete că nu mai este mīntuire pentru el. Īmpuţinarea aceasta a sufletului şi īndoiala pentru mīntuire vine de la vrăjmaş. Şarpele care a īndemnat odinioară pe strămoşi să mănīnce din rodul oprit, căci nu vor muri niciodată, acum şi-a schimbat glasul şi le şopteşte la mulţi, zicīnd: „Zadarnic mīncaţi pīinea vieţii”, căci „nu mai este mīntuire pentru voi!” Auziţi ce glas īnşelător răsună astăzi? Sfīntul Prooroc David pricepea glasul acesta, pentru aceasta zice la Psalmul 3, 2: Mulţi zic sufletului meu: Nu este mīntuire lui īntru Dumnezeul lui! Dar el se īntărea cu nădejdea īn Dumnezeu, zicīnd: Pentru ce eşti mīhnit, suflete al meu, şi pentru ce te tulburi? Nădăjduieşte spre Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El, mīntuirea feţei mele şi Dumnezeul meu (Psalmi 41, 6-7). Şi Proorocul rosteşte aceste cuvinte de mai multe ori, arătīnd cu asta primejdia care vine din deznădejde. Citiţi cu băgare de seamă la Psaltire şi veţi vedea cīt de īntărit este īmpăratul David cu nădejdea mīntuirii. El nu era nici botezat şi nici bucuria īnvierii Domnului n-a cunoscut-o arătat, ci numai īn chip tainic, dar nădejdea mīntuirii răsună īn toţi psalmii lui. Afară de asta, nici el n-a fost scutit de rănile păcatului, ba īncă a pătimit cele mai grele răni, din prea-curvie şi din ucidere. Dar nădejdea lui nu s-a īmpuţinat şi pentru aceasta s-a mīntuit şi s-a sfinţit. Socotiţi apoi că tīlharul cel credincios era īn gura morţii cu sufletul īmpovărat de rele, dar nădejdea lui a rămas neclintită pīnă la urmă. Căci, de n-ar fi avut nădejde, atunci n-ar fi īndrăznit să zică: „Pomeneşte-mă, Doamne, cīnd vei veni īntru Īmpărăţia Ta!” Cīt de dureros este cīnd vezi că mulţi din cei ce s-au īmbrăcat īntru Hristos prin Taina Sfīntului Botez şi se īmpărtăşesc cu Pīinea Vieţii, adică cu Trupul Domnului, cu alte cuvinte, cīnd vezi pe cei chemaţi să moştenească Īmpărăţia Cerurilor că se deznădăjduiesc de mīntuire! Mare durere pentru Sfīnta Biserică, maica noastră duhovnicească, care se sileşte ca pe toţi să ne mīntuiască!

Toţi Sfinţii Părinţi mărturisesc īntr-un glas că nici un păcat nu este aşa de vătămător precum este păcatul deznădăjduirii, căci el e aproape ca şi lepădarea de Dumnezeu. Pentru aceasta, fraţilor, să ne doară inima pentru păcatele noastre, căci prin ele am supărat pe bunul Dumnezeu, dar īntristarea noastră să fie totdeauna īnsoţită cu nădejdea īn mila Părintelui Ceresc şi niciodată să nu avem īndoială de mīntuire. Obiceiul vrăşmaşului este să aducă īn inimă frica cea dobitocească şi tulburare, ca prin asta să arunce pe om īn deznădejde. Dar tu, frate creştine, chiar dacă L-ai vedea pe Īnsuşi Domnul că īşi īntoarce faţa Sa de la tine şi nu te mai socoteşti īntre oile Sale, tu nici atunci să nu te īmpuţinezi, ci roagă-te cu stăruinţă de El, precum se ruga şi văduva cea necăjită către judecătorul nedreptăţii, cum spune la Sfīnta Evanghelie, şi nu vei rămīne ruşinat. Strigă cu īndrăzneală la gīndurile cele otrăvite, cum striga şi Sfīntul Prooroc David, zicīnd: „Domnul este luminarea mea şi Mīntuitorul meu. de cine mă voi teme?”, şi apoi zi: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperămīntul meu este Duhul Sfīnt!” [...]

Bibliografie: Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2004


CUVINTE ALE SFINŢILOR PĂRINŢI - DESPRE ĪMPĂRTĂŞIREA CU VREDNICIE ŞI CU NEVREDNICIE

Tīlcuire a Sfīntului Teofilact al Bulgariei la zicerea Apostolului: Aşadar, oricine va mīnca pīinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie... (1 Corinteni 11, 27-31)

27. Aşadar, oricine va mīnca pīinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sīngele Domnului.

Cu aceste cuvinte, Apostolul arată ghicitoreşte corintenilor că se īmpărtăşeau cu Dumnezeieştile Taine cu nevrednicie. [...] Dar cum este „vinovat Trupului şi Sīngelui Domnului” acela ce se īmpărtăşeşte cu nevrednicie? Acesta se face vinovat şi sub judecată la fel cu acela care nu ar voi să mănīnce Trupul Domnului sau să bea Sīngele Lui, ci ar voi doar să-L omoare şi să-I verse sīngele. Căci - precum ostaşii care au īmpuns trupul Domnului (adică mīinile, picioarele şi coasta) nu l-au īmpuns ca să bea sīngele Lui, ci pentru ca să-l verse spre necinste şi spre defăimare - tot aşa şi acum, cine bea cu nevrednicie tainicul Sīnge al Domnului, dar nu ia nici un folos dintru aceasta, l-a vărsat īn zadar. Căci evreii, răstignind trupul Domnului, s-au arătat ca şi cum ar fi spintecat hlamida Īmpăratului; iar creştinul care se īmpărtăşeşte cu nevrednicie cu Trupul Domnului este asemenea cu acela care ar arunca hlamida Īmpăratului īn mijlocul noroiului, căci noroiul este sufletul lui necurat cu care o īmpărtăşeşte. De aceea - şi iudeii, care au rupt hlamida Īmpăratului, şi creştinii care au aruncat-o īn noroi - sīnt vinovaţi şi osīndiţi ca unii ce L-au necinstit pe Īmpărat la fel.

28. se cerceteze īnsă omul pe sine şi aşa să mănīnce din pīine şi să bea din pahar!

Dumnezeiescul Pavel, cīnd alătură īn mijlocul oarecărei pricini o altă pricină, obişnuieşte să o povestească pe aceea, precum a făcut şi acum. Căci, avīnd īnaintea sa pricina despre mese şi căzīnd īn cuvīntul despre Dumnezeieştile Taine, īl vorbeşte pe acesta cu amănunţime, fiind mai de nevoie, şi arată că este capul bunătăţilor a se apropia cineva de Dumnezeieştile Taine şi a se īmpărtăşi cu conştiinţă curată. Căci zice: Eu nu-ţi pun alt judecător ţie, creştine, ca să te judece pentru aceasta, ci chiar pe tine te pun judecător al tău īnsuţi. Deci - zice - judecă-te şi te cercetează pe sine-ţi cu conştiinţa ta, şi aşa apropie-te de Dumnezeieştile Taine şi īmpărtăşeşte-te, nu cīnd este praznic, ci cīnd te vei afla pe sine-ţi curat şi vrednic!

29.1. Căci cel ce mănīncă şi bea cu nevrednicie judecată lui-şi mănīncă şi bea,

Zice: Creştinul care se īmpărtăşeşte de Trupul şi Sīngele Domnului cu nevrednicie o face spre a sa osīndă, nu din pricina firii Tainelor (pentru că acestea de sine sīnt pricinuitoare de viaţă şi de mīntuire), ci pentru nevrednicia lui. Căci şi soarele este luminos şi dulce celor ce au ochii sănătoşi, iar celor ce īi au stricaţi şi bolnavi li se face vătămător şi păgubitor.

29.2. nesocotind Trupul Domnului.

Adică: Creştinul ce se īmpărtăşeşte cu nevrednicie o face spre osīnda sa, fiindcă nu cercetează şi nu īnţelege mărimea tainei. Căci - dacă am cerceta şi am socoti bine Cine este Acela Care Se află īnaintea noastră pe Sfīnta Masă, Cine este Acela cu Care ne īmpărtăşim, că adică este de faţă Īnsuşi Iisus Fiul lui Dumnezeu, tăinuit cu dumnezeirea şi omenirea Sa sub chipul Sfinţitei pīini - negreşit nu am avea trebuinţă de altă īnvăţătură; căci īnsăşi socotinţa aceasta ne-ar face să ne temem, să ne trezvim şi să fim cu luare-aminte cīnd ne īmpărtăşim.

30. De aceea, mulţi dintre voi sīnt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit.

Zice: Din relele şi primejdiile care urmează vouă, creştinilor, luaţi dovezile a ceea ce vă zic. Căci de aceea urmează la voi morţi neştiute, năpraznice şi mai īnainte de fireasca vreme şi boli de ani īndelungaţi, fiindcă mulţi dintre voi se īmpărtăşesc cu nevrednicie. Dar poate ar zice cineva: Apoi ce? Cei ce nu se īmpărtăşesc şi nu mor īnainte de vreme, ci ajung la adīnci bătrīneţe, aceştia nu păcătuiesc? La aceasta răspundem că păcătuiesc şi aceştia. Dar aceştia - care nu se īmbolnăvesc, nici nu mor mai īnainte de vreme, căci nu sīnt pedepsiţi aici - vor fi pedepsiţi mai rău īn cealaltă viaţă.

Noi īnsă, dacă nu vom păcătui, nu vom fi pedepsiţi nici aici, nici acolo[27]. Despre aceasta zice şi mai departe:

31. Căci, dacă ne-am judeca pe noi īnşine, nu am mai fi osīndiţi.

Nu a zis: „dacă ne-am pedepsi noi pe noi īnşine”, ci numai: „dacă ne-am judeca”, adică: Dacă ne-am cunoaşte păcatele şi ne-am osīndi pe noi īnşine cu ocara de sine şi cu pocăinţa, nici aici nu ne-am osīndi de Dumnezeu, nici acolo, ci am scăpa şi de vremelnicele munci de aici, şi de cele veşnice de acolo. Căci - precum zice dumnezeiescul Hrisostom - „cel ce se osīndeşte pe sine īl īmblīnzeşte pe Dumnezeu de două ori, şi pentru că şi-a cunoscut păcatul, şi pentru că se face mai lenevos a urma păcatului” (cuvīntul 28 la această pricină).

Bibliografie: Sfīntul Teofilact al Bulgariei: Tīlcuirea Epistolei īntāi către Corinteni şi a Epistolei a doua către Corinteni a Sfīntului Apostol Pavel, Editura Sophia, Bucureşti, 2005


CUVINTE ALE SFĪNTULUI SIMEON NOUL TEOLOG - DESPRE ĪMPĂRTĂŞANIA CU VREDNICIE ŞI NEVREDNICIE

Cuvīntul al IV-lea. Despre pocăinţă şi umilinţă şi din ce lucruri le poate cīştiga cineva. Despre lacrimi fără de care nu este cu putinţă a ajunge cineva la curăţie şi nepătimire

[...] Īn adevăr, dacă omul nu plīnge īn fiecare zi şi noaptea īnaintea lui Dumnezeu, apoi nici atunci cīnd vrea să se īmpărtăşească cu Dumnezeieştile Taine nu va putea să se tīnguie şi să plīngă cīt de puţin, sau să verse vreo lacrimă după Dumnezeu. Cum să plīngă cel căruia īi vin rar lacrimile, fie din vreo neştiinţă, fie din vreo īntīmplare oarecare? Ceea ce nu mi se pare un lucru de mirare, pentru că mulţi nici la ieşirea sufletului nu plīng şi nu lăcrimează. De aceea mi se pare că nici nu sīnt mulţi cei ce plīng, ci foarte puţini şi lesne de numărat. Iar dacă şi acest lucru īl socotesc cu neputinţă, şi anume: să se īmpărtăşească cu Dumnezeieştile Taine totdeauna cu lacrimi, vai de nebunia lor! Vai de nesimţirea lor! Vai şi mie pentru nebunia celor ce zic acestea şi īntunecarea şi lenevirea lor! Dacă s-ar fi judecat singuri, nu ar fi judecaţi de īnsăşi cuvintele lor. Dacă s-ar fi īngrijit de pocăinţă nu ar fi răbufnit că lucrul este cu neputinţă. Dacă ar face fapte mīntuitoare nu s-ar lipsi cu totul de acest dar al lui Dumnezeu. Dacă ar agonisi frica lui Dumnezeu īn inimile lor, ar mărturisi că este cu putinţă a plīnge şi a lăcrima nu numai īn vremea īmpărtăşirii cu Dumnezeieştile Taine, ci de-a pururi şi īn tot ceasul.

De aceea vreau să īncredinţez dragostea voastră mai deplin despre acest lucru şi aduc cuvīntul ca şi cum aş īntreba chiar pe cei ce au grăit cele de mai sus: Spuneţi-mi, fraţilor, de ce este cu neputinţă acest lucru? Īmi veţi răspunde: Fiindcă din fire unii se pleacă cu lesnire spre umilinţă, iar alţii sīnt vīrtoşi şi īmpietriţi la inimă şi nu se umilesc nici cīnd sīnt bătuţi. Cum, deci, să plīngă şi să lăcrimeze aceştia şi să se īmpărtăşească totdeauna cu lacrimi? Chiar şi preoţii, cum pot plīnge cīnd săvīrşesc Jertfa cea dumnezeiască şi fără de Sīnge?

Fie aşa cum ziceţi, vă răspund eu, dar spuneţi-mi, dacă ştiţi, din ce pricină sīnt vīrtoşi şi cu anevoie plecaţi spre umilinţă? Iar dacă nu ştiţi, să nu vă ruşinaţi a vă coborī puţin din īnălţimea voastră şi plecīndu-vă urechea cu dragoste să nu vi se pară lucru nevrednic a īnvăţa de la mine, cel mai din urmă decīt toţi. Căci scris este: Dacă se va descoperi celui mai mic, cel mai mare tacă! (1 Corinteni 14, 30). De ce, deci, vă īntreb eu, unul este īmpietrit, iar altul lesnicios spre umilinţă? Iată de ce, vă răspund: pentru că, cu voia sa unul este bun, iar altul rău. Cu ştiinţa sa, unul face cele rele, iar altul nu le face. Unul adică este rău, pentru că face cu voia sa cele potrivnice, iar altul este bun că face cu voia sa cele plăcute lui Dumnezeu. Dacă vei lua aminte, vei vedea că totdeauna oamenii s-au făcut buni din răi şi răi din buni prin aceste trei: cu voia, cu cugetul şi cu fapta. [...]

Dacă nimeni nu este fără de păcat, chiar numai o zi de-ar fi viaţa lui, şi dacă nimeni nu poate avea inima curată, prea limpede este că nici fără pocăinţă şi fără lacrimi nu trebuie să treacă nici o zi din viaţa omului. Dacă n-are lacrimi, măcar este dator să le caute din toată puterea şi din tot sufletul. Altfel nu poate să fie fără de păcat şi cu inima curată. Dacă cineva, ştiindu-şi mulţimea păcatelor şi greutatea greşelilor, nu voieşte să se culce pe jos, să privegheze şi să-şi vindece rănile poftei sale pătimaşe şi ale cugetelor care īl duc la nesimţire, care s-au īmpuţit şi au putrezit din lenevirea şi neplecarea lui, ceea ce este o mare nebunie, cum se va cutremura el de osīnda şi de judecata cea aşteptată de cei păcătoşi, şi cum va plīnge īntru durerea inimii sale?

Dacă nu voieşte omul să rabde, ostenindu-se şi gīrbovindu-se pīnă la sfīrşit, să umble ziua şi noaptea, mīhnindu-se şi necăjindu-se, să se smerească īn toate, să răcnească īntru suspinarea inimii lui, făcīndu-se ca o pasăre singuratică pe acoperişuri, să se asemene cu pelicanul din pustie, să devină cu aşezarea sufletului străin faţă de toţi cei din mănăstire şi din lume, fără īndrăzneală faţă de cei mari şi de cei mici, să se ostenească cu suspin, să mănīnce cenuşă cu pīinea şi cu băutura sa, s-o amestece cu plīngerea, cum va putea o, fraţilor, vreodată, īn fiecare noapte să-şi spele patul şi aşternutul să-l ude cu lacrimi? Cu adevărat, nicidecum! Şi nu numai că nu va vedea la sine niciodată lacrimi, dar nici īn vremea rugăciunii nu le va afla, nici loc nu va putea să gătească Domnului, nici sălăşluire vrednică Dumnezeului lui Iacov, Care este Hristos Domnul, Mīntuitorul şi Dumnezeul nostru. Şi dacă pe acestea nu le va face bine, adică nu se va cumineca cu lacrimi şi cu vrednicie, apoi nu va primi īn sine pe Īmpăratul şi Dumnezeu, chiar dacă şi numai o dată pe an ar face acest lucru. Că Sfintele se cade totdeauna să fie numai celor Sfinţi. Aceste cuvinte: Sfintele Sfinţilor, unii le propovăduiesc şi le strigă tare, şi o, măcar de le-ar auzi şi ei, iar alţii, cīnd le aud zic: „Ce? Cel ce nu este sfīnt este şi nevrednic?” Da, nevrednic, cel ce nu-şi mărturiseşte totdeauna cele ascunse ale inimii sale, cel ce nu face pocăinţă adevărată pentru ele şi pentru cele greşite din neştiinţă, cel ce nu plīnge de-a pururi şi nu se mīhneşte şi nu face cu rīvnă cele zise mai sus, acela nu este vrednic.

Iar cel ce face toate acestea este foarte vrednic să se īmpărtăşească cu Dumnezeieştile Taine, nu numai la praznice, ci şi īn fiecare zi, şi īndrăznesc să zic chiar de la īnceputul pocăinţei şi al īntoarcerii sale. Pentru că cel ce face acestea pīnă la sfīrşitul vieţii sale, trăind īn smerenie şi cu inima frīntă, este iertat. Dacă aşa este şi aşa face, se luminează la suflet īn fiecare zi, cu ajutorul Sfīntelor Taine, şi, īn scurtă vreme, ajunge la desăvīrşită curăţenie şi sfinţenie. Altfel nu este cu putinţă a spăla şi a curăţa vasul nostru cel īntinat şi casa noastră cea pīngărită. Mai mult decīt atīt nici nu am putea īnvăţa, nici din Dumnezeieştile Scripturi, nici din lucrare. Apostolul ne spu­ne necontenit: se ispitească omul pe sine şi aşa să mănīnce din pīine şi să bea din pahar. Că cel ce mănīncă şi bea cu nevrednicie Trupul Domnului, īşi mănīncă şi bea lui-şi osīndă. Şi iarăşi: Cel ce cu nevrednicie mănīncă Trupul şi bea Sīngele Domnului, nesocotind Trupul Domnului, vinovat va fi de Trupul Domnului (1 Corinteni 11, 27-29).

Şi dacă cel ce nu arată roade vrednice de pocăinţă este mustrat şi vădit de toată Scriptura cea de Dumnezeu insuflată că este nevrednic, spune-mi cum va putea cineva fără lacrimi să se curăţească şi să se īmpărtăşească cu vrednicie cu Sfintele Taine? Căci acestea (lacrimile) sīnt cel dintīi rod al pocăinţei. Şi după cum urīta scurgere a trupului şi īndulcirea inimii cu vreo patimă este un fel de jertfa pe care noi o aducem diavolului, tot aşa şi lacrimile vărsate din durerea inimii sīnt o jertfă bine primită Stăpīnului şi curăţă necurăţia acelei dulceţi pătimaşe. Arătīnd acest lucru, David zicea: Jertfa (bine plăcută) lui Dumnezeu este duhul umilit, inima īnfrīntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18). Şi cu dreptate; că astfel deprinzīndu-se sufletul, şi smerindu-se totdeauna, nu va petrece nici o zi fără lacrimi, precum a zis David: Spăla-voi īn toate nopţile patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda (Psalmi 6, 6).

Pentru aceasta, vă rog pe voi, părinţilor şi fraţilor, fiecare cu rīvnă să-şi iscusească īn acestea sufletul, care, astfel umilindu-se şi schimbīndu-se, să se facă puţin cīte puţin izvor care varsă rīuri de lacrimi şi de umilinţă. Iar dacă nu ne vom sīrgui astfel să ne curăţim, ci vom umbla īn lenevire, īn trīndăvie şi slăbănogire, eu, pentru cruţarea dragostei voastre, nu voi zice ceva apăsător, ci numai atīt: chiar dacă cineva se va īmpărtăşi vreodată cu lacrimi, adică va plīnge fie īnaintea Dumnezeieştii Liturghii, fie īn timpul Sfīntei Liturghii, fie chiar īn vremea īmpărtăşirii cu cele Dumnezeieşti, īnsă īn celelalte zile şi nopţi nu se sīrguieşte să facă acest lucru, de nici un folos, nu-i va fi faptul că a plīns o dată. Că numai cu atīta nu ne facem vrednici şi nu ne curăţim degrabă, ci totdeauna şi neīncetat trebuie să plīngem, pīnă la moarte, precum Īnsuşi Stăpīnul ne-a poruncit, zicīnd: „Pocăiţi-vă, cereţi, căutaţi şi bateţi. Pīnă cīnd? Pīnă ce veţi lua, veţi afla şi vi se va deschide. Ce anume? Īmpărăţia Cerurilor.”

Că, pocăinţa aceasta care se face necontenit şi pīnă la moarte, precum am zis, cu osteneală şi cu necaz, īncetul cu īncetul ne face să vărsăm lacrimi amare, care spală şi curăţă īntinăciunea şi spurcăciunea sufletului. Abia după acestea vine pocăinţa cea curată şi lacrimile cele amare se fac dulci şi bucuria neīncetată se naşte īn inimile noastre şi ne face să vedem strălucirea cea nespusă. Pe care de nu ne vom nevoi cu toată sīrguinţa să o ajungem şi s-o primim, duhovniceştilor Părinţi şi fraţi, nu ne vom putea izbăvi de toate patimile, nu vom putea agonisi deloc faptele cele bune, nu vom putea cu vrednicie şi cu lacrimile cele după Dumnezeu să ne īmpărtăşim totdeauna cu Dumnezeieştile Taine, nici să vedem dumnezeiasca Lumină, Care se află īmpreună cu ele. Nici inimă curată nu vom avea vreodată, nici Sfīntul Duh nu Se va sălăşlui cunoscut īn noi, nici nu ne vom īnvrednici ca Sfinţii să vedem pe Dumnezeu: nici aici, nici dincolo, dacă ne ducem orbi. Ci, precum zice Sfīntul Grigorie, Cuvīntătorul de Dumnezeu: „Aşa de departe vom fi de vederea aceea, potrivit cu orbirea cea de aici a fiecăruia dintre noi, pe cīt ne­am lipsit de bună voie de Lumina Lui īn viaţa aceasta de acum.” [...]

Cuvīntul al V-lea. Despre pocăinţă; şi că nu este de ajuns pentru curăţirea sufletului numai să īmpărţim averile noastre, nici numai să ne lipsim de lucruri, dacă nu vom cīştiga şi plīnsul. Despre izgonirea lui Adam. Şi că dacă s-ar fi pocăit după ce a călcat porunca, nu ar fi fost scos din Rai. Ce mare bine a adus pocăinţa lui, după cădere. Despre a doua venire a Domnului şi despre osīndirea păcătoşilor. Mustrări celor ce trăiesc īn răutate şi făţărnicie.

Bun lucru este pocăinţa şi folosul pe care īl aduce. Ştiind aceasta, Cel ce pe toate le ştie, Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos a zis: Pocăiţi-vă că s-a apropiat Īmpărăţia Cerurilor! (Matei 3, 2). Īnsă vreţi să ştiţi că fără pocăinţă din adīncul sufletului, cum o cere Cuvīntul de la noi, nu ne putem mīntui? Ascultaţi pe īnsuşi Apostolul care strigă: Tot păcatul este afară de trup, iar cel ce curveşte, īn trupul său păcătuieşte (1 Corinteni 6, 18). Şi iarăşi: Se cade să stăm īnaintea Judecăţii lui Hristos, ca să le ia fiecare după cele ce a lucrat īn trup, fie bune, fie rele (Romani 14, 10).

Dar poate cineva, auzind acest cuvīnt, va zice: „Mulţumesc Iui Dumnezeu că nu mi-am spurcat trupul cu nici o faptă rea” (ceea ce eu nu pot spune, eu care sīnt lucrător a toată fărădelegea) şi se mīngīie cu aceasta că este fără de păcat trupesc. Īi grăieşte īnsă īmpotrivă Stăpīnul, cu pilda celor cinci fecioare nebune şi ne īnvaţă pe toţi cu hotărīre, că nimic nu ne foloseşte curăţia trupului, dacă nu avem şi celelalte fapte bune. Acelea, deşi aveau ceva untdelemn īn vasele lor, adică oarecare fapte bune īn ostenelile cele dinafară, aveau şi unele daruri, de aceea şi candelele lor au ars o vreme, totuşi pentru lenevirea, neştiinţa şi trīndăvia lor au fost aruncate īn focul cel mai din afară. Fiindcă nu au avut grijă de patimile cele ascunse īnlăuntru, lucrate de duhurile cele rele, şi nici nu şi-au dat seama de ele. Ci īnţelegerea lor a fost vătămată de cele potrivnice, s-au īnvoit cu gīndurile, au fost amăgite şi biruite de ele şi au săvīrşit īn ascuns: zavistie, rīvnire, prigonire, ceartă, grăire de rău, urīciune, mīnie, amărăciune, pomenire de rău, slavă deşartă, dorinţa de a plăcea oamenilor, iubire de argint, plăcerea de sine, poftă trupească, īndulcire de gīnduri pătimaşe, necredinţă, nefrică, netemere, trīndăvie, īntristare, grăire īmpotrivă, slăbănogire, moleşeală, īngīmfare, īnaltă cugetare, trufie, mīndrie, nesăturare, desfrīnare, lăcomie, deznădejde şi toate lucrurile subţiri ale răutăţii care sīnt păcatele lăuntrice. [...] Deci, spune-mi mie, ce folosim dacă vom īmpărţi săracilor toate averile noastre, dar nu ne vom depărta de la rău şi nici nu vom urī păcatul? Ce ne foloseşte dacă nu facem păcatul trupesc, iar cu mintea ne īnvoim cu gīndurile cele necurate, săvīrşim păcatul nearătat şi sīntem stăpīniţi şi destrămaţi de pa­timile sufletului? Să lepădăm, vă rog, patimile şi robia răutăţilor celor de mai sus şi să nu ne oprim aici şi numai la atīt, ci īntinăciunea s-o spălăm cu lacrimile pocăinţei. [...]

Tot aşa nu se va folosi cineva de şi-ar īmpărţi averile la săraci şi ar lua asupra lui toată sărăcia şi necīştigarea dacă nu se va depărta de rele şi nu-şi va curăţi sufletul cu pocăinţă şi lacrimi. Că tot omul care a păcătuit (asemenea mie celui cu totul osīndit) şi şi-a astupat simţurile sufletului cu noroiul poftelor şi a dulceţilor, chiar dacă şi-ar īmpărţi toată avuţia sa la săraci şi şi-ar părăsi toată slava demnităţilor sale strălucirea caselor, a cailor, a turmelor, a cirezilor, a robilor şi pe īnsăşi prietenii şi rudeniile sale, şi aşa sărac ar veni şi ar īmbrăca chipul călugăresc, cu toate acestea, tot are mare trebuinţă de lacrimile pocăinţei, ca să-şi poată spăla noroiul păcatelor sale. Şi cu atīt mai mult, dacă (asemenea mie) poartă funinginea şi noroiul răutăţilor celor multe, nu numai pe faţă şi pe mīini, ci şi peste tot trupul. Nu­mai īmpărţirea averilor nu-i de ajuns pentru curăţirea sufletului, dacă nu vom plīnge şi nu vom lăcrima din suflet, fraţilor! Că de acest noroi, pe cīt socot eu, dacă nu mă voi curaţi de īntinăciunea păcatelor cu lacrimi, ci voi ieşi din această viaţă īntinat, pe dreptate voi fi de rīs şi de batjocură īnaintea lui Dumnezeu şi a Īngerilor Lui şi voi fi aruncat īmpreună cu dracii īn focul cel veşnic, īntr-adevăr, aşa este fraţilor! Că nimic n-am adus pe lume, pentru ca după ce am păcătuit, să-l dăm lui Dumnezeu drept răscumpărare pentru păcatele noastre şi să fie răsplătit. [...]

Deci este cu putinţă tuturor, nu numai monahilor, ci şi mirenilor, să se pocăiască neīncetat, să plīngă şi să se roage neīncetat lui Dumnezeu şi prin astfel de fapte să cīştige şi celelalte fapte bune. Că aceasta este calea cea adevărată, o mărturiseşte şi Sfīntul Ioan cel cu graiul de aur (Gură de Aur), stīlpul şi īnvăţătorul cel mare al Bisericii, care īn cuvintele sale despre David, la tīlcuirea Psalmului 50, zice: „Şi cel ce are femeie, copii, slujnice şi mulţime de slujitori şi bogăţie multă şi s-a īnvrednicit de mari dregătorii lumeşti, poate totdeauna să plīngă, să se roage şi să se pocăiască şi să ajungă dacă vrea la plinătatea faptelor bune, să ia Duh Sfīnt, să se facă prieten al lui Dumnezeu şi să se īndulcească de vederea Lui, cum au fost īnainte de venirea lui Hristos: Avraam, Isaac, Iacov şi Lot cel din Sodoma şi (ca să las pe ceilalţi prea mulţi), Moise şi David. Iar īn darul cel nou, la arătarea lui Dumnezeu şi Mīntuitorul nostru Iisus Hristos, Petru pescarul şi necărturarul, īmpreună cu soacra sa şi mulţi alţii care propovăduiau pe Dumnezeu Cel ce Se arătase.” Că pe ceilalţi cine va putea să-i numere fiind mai mulţi decīt picăturile ploilor şi decīt stelele cerului: īmpăraţii, boierii, puternicii, ca să nu mai vorbesc de cei săraci şi de cei care au trăit numai cu hrana zilnică, despre care mărturisesc pīnă acum oraşele, casele şi bisericile ridicate de dīnşii cu dărnicie şi azilurile de bătrīni şi de săraci, ce există şi astăzi. Căci toate cele agonisite īn timpul vieţii lor, ei le folosesc nu ca pe ale lor, ci ca pe nişte robi ai Stăpīnului, iconomisindu-le ca pe nişte lucruri īncredinţate lor şi după plăcerea Stăpīnului, folosindu-se de lume după glasul lui Pavel, dar nefolosindu-se rău (1 Corinteni 7, 31). De aceea, au şi fost slăviţi şi străluciţi īn viaţa aceasta de acum şi vor fi şi de acum şi pīnă īn veac, iar īntru Īmpărăţia lui Dumnezeu vor fi şi mai slăviţi şi mai străluciţi. [...]

Cuvīntul al VIII-lea. Īnvăţătură către cei ce de curīnd s-au lepădat de lume, despre pocăinţă şi despre īnceputul unei vieţi vrednice de laudă. Cum să se poarte cel ce se pocăieşte. Despre lacrimi şi umilinţă

Luaţi aminte la cuvintele mele, primiţi-le cu bucurie, ca pe un īndemn făcut pentru binele vostru şi al meu. Că numai aşa sporim şi ne desăvīrşim īn Hristos; puţin cīte puţin şi cu măsuri neīnsemnate la vedere. Iată ce vreau să vă spun: După ce ieşiţi de la biserică, nu vă risipiţi īn lucruri zadarnice şi nefolositoare, ca nu cumva, venind diavolul şi găsindu-vă robiţi de ele, să facă asemenea corbului care răpeşte de pe ogor sămīnţa neacoperită cu pămīnt; adică să nu facă şi el la fel, răpindu-vă din inimă cuvintele acestei īnvăţături şi voi să rămīneţi goi şi jefuiţi de cunoştinţa cea mīntuitoare. Ci fiecare să meargă acolo unde este rīnduit, la lucrul cu mīinile sau altă ascultare, cu capul plecat şi luīnd aminte numai la sine. Iar cīnd lucrează sau īşi īmplineşte slujba sa, să zică īn sine: „O! Ticălosul de mine, cīte zile şi cīţi ani i-am petrecut īn răspīndire şi desfătare! O, cum mi-am irosit vremea pīnă acum, auzind Dumnezeieştile Scripturi şi neluīnd aminte la glasul lor. La ce mi-a folosit această viaţă şi cine ştie de voi mai ajunge ziua de mīine?! Ani īntregi numai am mīncat şi mi-am umplut pīntecele cu carne şi cu vin, cu cea mai grozavă lăcomie. M-am īmbrăcat cu haine strălucite, m-am desfătat, am rīs, m-am īmbogăţit cu mulţime de bani pe care i-am cheltuit şi i-am risipit pe nimicuri şi apoi am īnceput să adun alţii. M-am īmbrăcat, m-am parfumat pīnă la saţiu, am călărit pe cai şi pe catīri, m-am īndulcit din multe mese bogate, am zavistuit pe aproapele, l-am ocărīt, l-am defăimat, am furat, am minţit. Am vizitat şi m-am īmprietenit cu oamenii slăviţi şi bogaţi şi am locuit cu cei mari. Mi-am făcut nume vestit, m-am tolănit pe paturi moi, mi-am odihnit acest trup de tină şi l-am īndestulat de somn. Toate acestea la ce mi-au folosit pīnă acum, sau ce-mi vor ajuta ele mie, dacă mīine Cel ce ţine toată suflarea va porunci să fiu răpit din această lume? Cu adevărat nimic.”

De aceea, de acum īnainte, măcar zilele care mi-au mai rămas nu le voi mai cheltui zadarnic, ci chiar de acum mă lepăd de toate, ca să trăiesc aşa cum au trăit Sfinţii Părinţi. De voi posti ca să repar lăcomia trecută, voi posti īncīt nici limba din gură să n-o mai pot mişca, ca măcar aşa să potolesc această nepotolire, chiar dacă din această cauză voi fi posomorīt, palid şi trist. Īnsă dintr-o dată şi fără osteneală, mă voi slobozi de bīntuielile gīndurilor şi voi curma răspīndirea, desfătarea şi rīsul. Mă voi īmbrăca īn haine sărăcăcioase, iar pe cele scumpe le voi da celor necăjiţi şi toţi banii agonisiţi īi voi īmpărţi celor lipsiţi. De ce să mă īngrijesc de acestea, cīnd m-am lăsat cu totul īn purtarea de grijă a Celui ce hrăneşte toată suflarea? Pe cai şi pe catīri nu voi mai īncăleca şi mă voi lepăda de toţi: de părinţi, de prieteni, de tovarăşi, fiindcă oricīt de puţin ai iubi pe cineva mai mult decīt pe Dumnezeu, nu mai eşti vrednic de El, precum El Īnsuşi a spus-o. De baie nu mă voi mai apropia, nici pe pat nu mă voi mai culca, ci pe pămīnt şi pe loc tare. Iată aşternutul pe care mă voi culca de voie, pentru ca vrīnd-nevrīnd vīrtoşenia lui să mă supere şi să mă īmpiedice să dorm prea mult. Ei şi ce dacă voi muri? Dar mai sīnt eu oare vrednic să mai trăiesc? Apoi mă voi scula la miezul nopţii, voi īngenunchea şi īn īntristarea ticălosului meu suflet voi plīnge şi mă voi tīngui cu lacrimi īnaintea lui Dumnezeu, astfel: „Doamne, Dumnezeule al Cerului şi al pămīntului ştiu că am păcătuit mai mult decīt tot omul, mai mult decīt toate dobitoacele necuvīntătoare şi decīt tīrītoarele īnaintea Ta, Dumnezeule, Cel īnfricoşat şi neajuns, şi nu mai sīnt vrednic de mila Ta. Nici n-aş fi īndrăznit să mă apropii şi să cad la Tine, Iubitorule de oameni, Īmpărate, dacă n-aş fi auzit Sfīntul Tău glas: Cu voia nu voiesc moartea păcătosului, ci să se īntoarcă şi să fie viu. Şi iarăşi: Bucurie se face īn Cer pentru un păcătos care se pocăieşte! (Luca 15, 7). Mi-am adus aminte de pilda fiului risipitor, pe care ai spus-o Tu, Stăpīne, cum Tu, Prea Milostive Doamne, chiar īnainte de a fi ajuns la Tine, ai alergat īnaintea lui, L-ai īmbrăţişat, L-ai acoperit cu sărutări. Īncrezător īn noianul milostivirii Tale, am venit la Tine, cu durere, cu īntristare şi cu inimă zdrobită, aşa īmpietrit şi sfărīmat cum sīnt, zăcīnd cu ticăloşie īn adīncul iadului fărădelegilor mele. Īţi făgăduiesc, Doamne, că de acum īnainte nu te voi mai părăsi īn toate zilele cīte īmi vei mai dărui, nu mă voi mai īntoarce la răutăţi nici nu mă voi mai alipi de ele. Doamne, Tu ştii neputinţa şi ticăloşia mea, Tu ştii slăbiciunea şi vechea mea aplecare spre rele, care mă tiranizează şi mă munceşte. Vino īn ajutorul meu! Cad la picioarele Tale, nu mă părăsi, nici nu mă lăsa de istov să fiu batjocura şi rīsul vrăjmaşului, pe mine care de acum sīnt sluga Ta, Prea Bunule Doamne.”

Iată, fraţilor, care trebuie să fie de-a pururi cugetele şi frămāntarea sufletească a celui ce a fugit de lume şi s-a hotărīt să īnveţe arta artelor, adică viaţa de luptă şi de nevoinţă şi aşa să intre īn stadionul luptei. Pe un astfel de om īl īndemn, dacă se va fi aflīnd cumva īn mijlocul nostru, dacă e īnsetat după cuvīntul de īntărire şi dacă rīvneşte să īnceapă de īndată pocă­inţa cea adevărată. Pe līngă acestea, prea iubite, pīnă seara nu te apropia de mīncare. Seara intră īn chilie, şezi pe pat şi reamintindu-ţi de toate cīte ţi-am spus, mulţumeşte īn primul rīnd lui Dumnezeu că te-a īnvrednicit să ajungi la sfīrşitul zilei şi la īnceputul nopţii. Cercetează-te apoi şi cugetă la toate păcatele care le-ai făcut īmpotriva lui Dumnezeu şi Făcătorului tău. Cugetă la toţi anii de cīnd te rabdă El şi te lasă să trăieşti şi-ţi dăruieşte toate cele de trebuinţă trupului, adică: hrană, băutură, īmbrăcăminte, aşternut, chilia īn care stai, fără să Se mīnie, fără să-Şi īntoarcă Faţa de la tine din pricina păcatelor tale şi fără să te fi dat morţii sau dracilor, ca să te piardă. Adu-ţi aminte, deci, după cuviinţă, de toate acestea. Apoi ridică-te, aşterne-ţi rogojina pe pămīnt, drept pernă pune o piatră şi-ţi pregăteşte astfel aşternu­tul pentru culcare.

Dar mai ascultă ceva. Vreau să-ţi pun īnainte şi o altă metodă pentru o adevărată şi deplină pocăinţă, metodă care degrabă īţi va aduce lacrimi şi umilinţă, chiar dacă ai inima de piatră, zăbavnică la īntristare şi neputincioasă la umilinţă. Īnsă să nu ţi se pară nemaiauzit şi neobişnuit printre credincioşi lucrul la care eu te īndemn, mai īnainte de a-l īncerca tu īnsuţi. Este adevărat că cine s-a păzit după Sfīntul Botez pentru Dumnezeu fără pată şi nu şi-a īntinat Chipul Celui ce l-a făcut, acela n-are nevoie de nimic pentru a-şi recăpăta starea cea dintīi, pentru că el deja se află īn Dumnezeu. Dar cel ce s-a īntinat īn fapte nesocotite şi cu fărădelegi; cel ce prin desfrīnări a făcut din templul trupului său, adică din lăcaşul lui Dumnezeu, sălaş al poftelor, al patimilor şi al dracilor, acela zic, pentru pocăinţă are nevoie nu numai de metoda pe care ţi-o spun şi la care te īndemn, ci de multe alte mijloace şi metode de pocăinţă, ca să īmblīnzească pe Dumnezeu şi să-şi recapete vrednicia dumnezeiască pierdută prin viaţa sa de păcat. Īn această privinţă găseşti multe lucruri īn Cuvīntul despre pocăinţă, din Scara dumnezeiescului nostru Părinte Ioan Scărarul.

Deci care e metoda de pocăinţă la care eu te īndemn părinteşte? Ascultă, frate, cu luare aminte şi fără să te sminteşti: După ce ţi-ai pregătit rogojina pentru culcare, (cum ţi-am spus), stai la rugăciune īn picioare, ca un osīndit. Zi: Sfīnte Dumnezeule, Tatăl Nostru... şi celelalte rugăciuni, şi cīnd le rosteşti cugetă cine eşti tu şi cine Tatăl, pe Care tu īl chemi. Cīnd vrei să zici: Doamne miluieşte, ridică-ţi mīinile spre cer, uită-te īn sus la ele, īnalţă-ţi mintea aţintind-o la mīini, adu-ţi aminte de faptele tale cele rele şi de toate păcatele pe care le-ai făcut cu mīinile, de faptele ruşinoase la care ele ţi-au slujit, cutremură-te şi spune-ţi īntru sine-ţi: „Vai de mine, necuratul şi spurcatul! Oare văzīndu-mă Dumnezeu că-mi īntind cu neruşinare mīinile către Dīnsul, nu-Şi va aduce aminte de nelegiuirile pe care le-am săvīrşit cu ele şi nu va trimite foc asupră-mi să mă piardă? Du-ţi dar mīinile la spate, ca şi cum ai fi osīndit la moarte, şi suspinīnd din adīncul inimii, zi cu glas jalnic: „Mīntuitorule, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi nevrednicul de viaţă şi vrednicul cu adevărat de toată osīnda” şi tot ce harul lui Dumnezeu īţi va mai da să zici. Aducīndu-ţi aminte de păcatele tale, loveşte-te cu putere şi fără milă, zicīnd: „Cum de ai făcut unele ca acestea, răule şi ticălosule?” Pune-ţi apoi iarăşi mīinile la spate, stai īn picioare şi roagă-te lui Dumnezeu. După acestea dă-ţi palme peste obraz, trage-te de cap, smulge-ţi părul, aşa cum ai face unui duşman de moarte, care a năvălit asupra-ţi şi zi: „De ce ai făcut aceasta şi aceea?” După ce ai făcut aceasta īndeajuns, pune-ţi mīinile la piept, stai īn picioare şi rosteşte cu sufletul plin de bucurie doi sau trei psalmi, fă şi metanii cīte vei putea. Apoi, tot īn picioare, adu-ţi aminte de toate cele ce ţi-am spus şi dacă Dumnezeu īţi va dărui lacrimi şi umilinţă, nu slăbi pīnă ce ele vor īnceta. Dacă īnsă n-ai lacrimi, nu te tulbura, ci spune-ţi īn sine: „Căinţă şi lacrimi au numai cei vrednici şi cei ce s-au pregătit pentru ele, dar tu cīţi ani te-ai rugat lui Dumnezeu sau L-ai ascultat? Cu ce fapte bune te-ai pregătit ca să primeşti aceste daruri? Nu-ţi este destul că trăieşti?” Zicīnd acestea, şi după ce ai dat slavă lui Dumnezeu, īnseamnă-ţi fruntea cu Preacinstita Cruce, pieptul şi tot trupul, apoi aşază-te pe rogojină şi te culcă. Iar dacă te-ai trezit, nu te īntoarce pe cealaltă parte, ci scoală-te īndată şi īncepe din nou rugăciunea, aşa cum ţi-am spus mai sus şi stai la rugăciune şi citire fără să te mai culci pīnă ce bate toaca; atunci mergi cu ceilalţi la Utrenie. Īn Biserică, stai drept ca şi cum ai fi īn Cer īmpreună cu Īngerii, cu cutremur şi socotindu-te nevrednic a fi īmpreună cu fraţii. Stīnd aşa, ia aminte numai de tine şi nu te uita īncoace şi īncolo, nu te uita nici la fraţi, cum stau sau cum cīntă fiecare. Fii atent numai la tine, la cīntare şi la păcatele tale, adu-ţi aminte şi de rugă­ciunea din chilie. Nu vorbi absolut nimic īn timpul slujbei cu nimeni, nici măcar un cuvīnt īn şoaptă şi nu ieşi din Biserică īnainte de rugăciunea cea din urmă. Dacă este cu putinţă, nu te aşeza jos īn timpul cititului, ci stai īn picioare īntr-un loc ferit, ascultīnd ca şi cum Īnsuşi Dumnezeu, Care este deasupra tuturor, Ţi-a vorbit prin gura celui ce citeşte. [...] Īn sfīrşit, ieşind din Biserică după otpust, adu-ţi aminte cum ai petrecut ziua trecută şi dacă ai făcut vreo greşeală, īndreptīndu-te.

Dacă vei stărui īn această osteneală, Domnul nu va zăbovi să-Şi reverse mila Sa peste tine. Garant mă fac eu pentru Cel Preamilostiv, mă fac eu răspunzător pentru Iubitorul de oameni, oricīt de īndrăzneţ ar părea acest cuvīnt. Dacă El te va trece cu vederea, să mor eu; dacă te va părăsi, să fiu eu aruncat īn focul veşnic! Numai ascultīndu-mă fă cum īţi spun eu, fără să te īndoieşti cu inima şi fără să fii cu sufletul īmpărţit. Dar ce īnseamnă a fi cu inima īndoielnică şi īmpărţită? Ia aminte, iubitule! Ai inima īndoielnică dacă socoţi sau cugeţi īntru sine-ţi astfel: „Oare Se va milostivi Dumnezeu spre mine sau nu?” Acest cuvīnt: „oare” vine din necredinţă. Dacă tu nu crezi că voieşte să Se milostivească spre tine mai mult decīt īţi īnchipui tu, de ce mai vii şi te mai rogi către Dīnsul? Şi ai inima īmpărţită cīnd, īn loc să mergi pīnă la moarte pentru Īmpărăţia Cerurilor, tu te īngrijeşti de ea mai puţin decīt pentru viaţa trupească. Un lucru să ştii: cel ce se pocăieşte cu adevărat trebuie să se păzească cu tot dinadinsul să nu facă ceva care să-l ducă la moarte şi astfel să se facă propriul său ucigaş, fie aruncīndu-se īntr-o prăpastie, fie spīnzurīndu-se, fie făcīnd altceva de acest fel. Cīt despre cele trebuitoare trupului, precum hrana şi īmbrăcămintea sa, să nu poarte nici o grijă de ele, potrivit cuvīntului: Căutaţi mai īntīi Īmpărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte (adică cele necesare trupului) se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Cel ce duce o viaţă de luptă şi trăieşte după Evanghelie, se poate hrăni zilnic şi numai cu pīine şi apă şi să fie sănătos. Ba un astfel de om e mai sănătos decīt cel ce se īndestulează cu mese alese. De aceea şi Pavel, ştiind acestea, zicea: Avīnd hrană şi īmbrăcăminte să ne īndestulăm cu acestea (1 Timotei 6, 8). Şi iarăşi: Avīnd īn noi hotărīrea morţii, să nu ne punem īncrederea īn noi īnşine, ci īn Dumnezeu, Cel ce īnviază morţii.

Iată că ţi-am spus, preaiubite frate, cum să te apropii de Dumnezeu şi ce pocăinţă să faci īnaintea Lui. N-o părăsi pīnă la cea din urmă suflare şi nu uita sfatul bun pe care ţi-l dau eu, păcătosul. Eu n-am ajuns la această măsură şi nici nu-ţi vorbesc din experienţă, ci Harul lui Dumnezeu m-a luminat să-ţi grăiesc pentru tine şi pentru mīntuirea ta. Dacă cu ajutorul lui Dumnezeu vei face aşa, pe măsură ce vei īmplini această osteneală de pocăinţă şi fiind povăţuit de dumnezeiescul Har, īncet-īncet vei cunoaşte alte taine şi mai mari şi ţi se va da nu numai izvor de lacrimi, ci şi izbăvirea de toate patimile. A căuta neīntrerupt pocăinţa şi umilinţa şi toate cele prielnice īntristării, a plīnge şi a ne umili, stăruind cu rīvnă īn ele, fără a da īntīietate şi nici o ascultare voii trupului, acestea-s mijloacele care degrabă īl duc pe om la sporire, la curăţie şi la nepătimire, īl fac părtaş Duhului Sfīnt şi, mai mult, deopotrivă cu slăviţii Părinţi: Antonie, Sava şi Eftimie. Aceasta īnsă numai dacă mă asculţi şi dacă iubeşti pocăinţa şi umilinţa. [...]

Cuvīntul al XXXII-lea. Să nu zicem că acum este cu neputinţă celui ce vrea, să se ridice la culmea virtuţii şi să fie asemenea cu Sfinţii de altădată. Tot cel ce īnvaţă cele potrivnice Sfintelor Scripturi este dascălul unei noi rătăciri pentru cei ce-l ascultă. Despre lacrimi, că ele īn chip firesc ne sīnt la īndemīnă

[...] Ci vorbesc şi numesc eretici pe cei ce zic că īn vremea noastră nu există nimeni, care să poată īmplini evangheliceştile porunci sau să se facă asemenea cu Sfinţii Părinţi īn credinţă şi lucrare. Că din fapte se arată credinţa, aşa cum se văd īn oglindă trăsăturile feţei. Şi că acum (mai zic ei) nu mai există mari contemplativi şi văzători de Dumnezeu, adică să fie luminaţi şi să primească pe Duhul Sfīnt şi prin El să vadă pe Fiul īmpreună cu Tatăl. Cei ce zic că acest lucru este cu neputinţă au căzut nu īntr-o rătăcire oarecare, ci, dacă se poate spune, īn toate de o dată, că aceasta le īntrece pe toate prin lipsa de evlavie şi prin mărimea hulei ce o ascunde. Cine vorbeşte astfel răstoarnă toate Scripturile Sfīnte. Īn zadar - īşi zic ei - se mai citeşte Sfīnta Evanghelie. Īn zadar - ne asigură ei - se mai citesc cuvintele Sfīntului Vasile cel Mare şi ale celorlalţi Sfinţi Părinţi şi Sfinţi Ierarhi ai noştri şi ceea ce au mai scris ei. Deci dacă ceea ce a grăit Dumnezeu şi ceea ce toţi Sfinţii mai īntīi au īmplinit desăvīrşit şi apoi au scris şi le-au lăsat spre īnvăţătura noastră, ca să le facem şi noi şi să le păzim fără ştirbire, dacă toate acestea nu se pot īmplini, pentru ce s-au mai ostenit să le scrie şi de ce se mai citesc īn Biserică? Cei ce vorbesc astfel īnchid ce­rul, pe care ni l-a deschis Hristos şi īnfundă calea pe care El Īnsuşi a străbătut-o urcīnd la cer. Atunci cīnd acolo sus, Dumnezeul Cel mai presus de toate, ca la uşa cerului, Se pleacă spre noi şi cīnd strigă către credincioşii Săi, care se uită la Dīnsul: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi īmpovăraţi şi Eu vă voi odihni (Matei 11, 28), aceşti vrăjmaşi sau mai bine zis antihrişti zic: Aceasta nu se poate, e cu neputinţă. Īn adevăr, către aceştia grăieşte Stăpīnul cu mare glas: vai, vouă, povăţuitori orbi ai orbilor (Matei 15, 14), Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că īnchideţi Īmpărăţia Cerurilor īnaintea oamenilor; că nici voi nu intraţi, nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23, 14). Īn timp ce El īi fericeşte pe cei īntristaţi, ei spun că nu este cu putinţă ca cineva să se īntristeze şi să plīngă īn fiecare zi. O! ce nesimţire, ce nestăpīnită gură, care rosteşte cuvinte spurcate īmpotriva lui Dumnezeu Cel Preaīnalt şi face pradă fiarelor sălbatice turma lui Hristos, pentru care Īnsuşi Fiul lui Dumnezeu Şi-a vărsat Sīngele! Bine a zis despre ei David, strămoşul (după trup) al lui Dumnezeu, proorocind cu aceste cuvinte: Fiii oamenilor, dinţii lor sīnt arme şi săgeţi şi limba lor sabie ascuţită (Psalmi 56, 6).

Dar spune-mi, pentru ce este cu neputinţă? Sfinţii cum au strălucit pe pămīnt şi s-au făcut luminători ai lumii? Dacă n-ar fi cu putinţă, nici ei n-ar fi izbutit, că şi ei erau oameni ca şi noi şi nu aveau nimic altceva mai mult decīt noi, īn afară de voirea spre bine, răbdarea, smerenia şi dragostea de Dumnezeu. Agoniseşte-le dar şi tu pe acestea şi sufletul tău de piatră se va preschimba īn izvor de lacrimi. Iar dacă tu nu vrei să rabzi necazul şi strīmtorarea măcar nu zice că lucrul e cu neputinţă. Fiindcă cel ce vorbeşte aşa nu mai vrea să se cureţe, deoarece fără de lacrimi din veac nu s-a mai auzit ca vreun suflet care a păcătuit după botez să se fi curăţit de īntinăciunea păcatului. [...] Că plīnsul ni-i dat tuturor din fire, te vor īnvăţa copiii cīnd se nasc. Copilul cīnd vine pe lume plīnge, ceea ce pentru moaşă şi pentru mamă este semn că este viu. Iar dacă copilul nu plīnge nu se zice că este viu, ci el, plīngīnd, arată că firea chiar de la naştere are cu sine īntristarea şi lacrimile. Aşa cum a spus-o şi părintele nostru Sfīntul Simeon Studitul, omul care vrea să se mīntuiască şi să intre īn viaţa Fericiţilor, cu acelaşi plīns trebuie să trăiască şi să moară, fiindcă lacrimile de la naştere sīnt simbolul lacrimilor vieţii noastre pămīnteşti. Lacrimile sīnt pentru suflet tot aşa de trebuitoare cum e hrana şi băutura pentru trup, īncīt cel ce nu plīnge īn fiecare zi (nu īndrăznesc să zic īn fiecare ceas, să nu par exagerat) acela īşi pierde sufletul lăsīndu-l să moară de foame. Deci dacă aşa cum am arătat-o plīnsul şi lacrimile sīnt fireşti, apoi nimeni să nu lepede acest bun firesc, nimeni prin nepăsare şi prostie să nu se lipsească de un astfel de bine; nimeni din răutate, din lene şi din mīndrie să nu o facă pe fanfaronul şi să se īmpietrească īmpotriva firii. Ci fiecare să se străduiască din toate puterile spre īmplinirea poruncilor lui Dumnezeu şi să păstreze, vă rog, neīmpuţinat īn inima sa acest mare dar, cu sărăcie şi smerenie, cu sufletul simplu şi fără răutate, īndurīnd cu răbdare ispitele şi cugetīnd necontenit la Dumnezeieştile Scripturi, pocăindu-se necontenit şi aducīndu-şi aminte de căderile sale. Nimeni să nu nesocotească această lucrare. Dar dacă cineva se deznădăjduieşte de mīntuire şi zace nepăsător pe patul lenevirii, cel puţin să nu zică că lucrul este imposibil şi pentru cel rīvnitor. Fiindcă cine vorbeşte aşa, īnchide tuturor uşa Īmpărăţiei Cerurilor. Īntr-adevăr, īnlătură lacrimile şi ai īnlăturat dintr-o dată şi curăţirea, iar fără de aceasta nimeni nu se mīntuieşte, nimeni nu este fericit de Domnul, nimeni nu va vedea pe Dumnezeu. [...]

Cuvīntul al XXXIII-lea. Cum să prăznuim sărbătorile şi ce simbolizează cele ce facem noi īn sărbători. Cuvīnt īmpotriva celor ce fac din ele prilej de laudă. Despre cei ce se īmpărtăşesc cu vrednicie sau cu nevrednicie şi ce deosebire este īntre ei. Cum se uneşte sau nu se uneşte omul cu Dumnezeu īn Sfīnta Īmpărtăşanie

[...] Ia aminte bine la cuvintele mele. Dacă te īmpărtăşeşti cu conştiinţă şi cu cunoştinţă, te īmpărtăşeşti cu vrednicie; iar dacă nu, apoi mănīnci şi bei cu totul cu nevrednicie. Dacă ai primit cu conştiinţă curată ceea ce ai luat, iată că īn adevăr te-ai făcut vrednic de această masă. Iar dacă nu te vei face vrednic, nici nu te vei apropia şi nici nu te vei uni īn vreun fel cu Dumnezeu Cel nevăzut. Să nu-ţi īnchipui că cei ce se īmpărtăşesc cu nevrednicie cu Sfintele Taine se pot apropia şi uni cu Dumnezeu fără prea multă osteneală, că acest lucru nu se īntīmplă şi nici nu se va īntīmpla vreodată. Numai cei ce sīnt vrednici de descoperirea cea īnţelegătoare a Dumnezeirii Celei nevăzute, pe Care ei o văd şi o mănīncă cu ochiul şi cu gura minţii, numai aceia cīnd se īmpărtăşesc cu dumnezeiescul Trup al Domnului Iisus Hristos, cunosc că bun e Domnul. Aceştia nu mănīncă numai pīinea cea văzută, ci totodată mănīncă şi beau īn chip tainic pe Dumnezeu. Se hrănesc atīt văzut, cīt şi nevăzut, cu trupul şi cu sufletul, şi se unesc īn amīndouă felurile cu Hristos Cel īndoit īn fire, fiind īntrupaţi şi uniţi cu slava şi cu Dumnezeirea Lui. Aşa sīnt uniţi cu Dumnezeu cei ce mănīncă din această pīine şi beau din acest pahar cu vrednicie, īn cunoaşterea şi contemplarea tainei, cu suflet şi cu inimă simţitoare.

Iar cei ce se īmpărtăşesc cu nevrednicie sīnt goi de Darul Sfīntului Duh, īşi hrănesc numai trupul, nu şi sufletul. Dar să nu te tulburi, prea iubite, auzind acest adevăr. Dacă tu mărturiseşti că Trupul Domnului este cu adevărat Pīinea Vieţii, Care dă viaţă; dacă ştii că Sīngele Lui de asemenea dă viaţă celor ce se īmpărtăşesc cu El şi că Se preface īn cei ce-L beau īn izvor de apă rece ce curge īn viaţa veşnică, spune-mi de ce tu, care te īmpărtăşeşti, nu sporeşti cu nimic īn sufletul tău şi cu toate că ai simţit o oarecare bucurie, din nou te afli aproape tot aşa cum erai mai īnainte, fără să observi īn tine nici cea mai mică sporire, nici izvor care curge, nici o lumină? Īn adevăr, materialiceşte, această pīine nu este decīt o īmbucătură, pentru cei care nu văd dincolo de simţire; dar duhovniceşte, ea e lumină neapropiată, cu neputinţă de cuprins. Tot aşa vinul e lumină, viaţă, foc şi apă vie. Deci, dacă mīncīnd dumnezeiasca Pīine şi bīnd Vinul veseliei n-ai ajuns īn măsură să trăieşti o viaţă nestricăcioasă, că ai primit această Pīine ca un foc sau ca o lumină, asemenea Proorocului, că ai băut Sīngele Domnului ca pe o apă, Care curge şi vorbeşte, dacă nici un fel de rod n-ai văzut şi n-ai simţit, cum īţi īnchipui că te-ai īmpărtăşit cu Viaţa? Cum īţi īnchipui că te-ai atins de focul cel neapropiat sau cum crezi că te-ai īmpărtăşit cīt de puţin din lumina cea veşnică? Ceea ce nu s-a īntīmplat vreodată nici unuia, care a fost tot aşa de nesimţitor ca şi tine. Da, lumina te luminează, dar tu eşti orb; focul te īncălzeşte, dar tu nu te-ai īncălzit; viaţa te-a atins cu umbra sa, dar tu nu te-ai unit cu ea; apa cea vie a trecut prin sufletul tău, ca printr-o conductă, deoarece n-a găsit īn tine vasul vrednic de ea. Dacă astfel te īmpărtăşeşti, dacă astfel te atingi de Tainele, cele neajunse, numai īţi īnchipui că mănīnci, fiindcă nu iei nimic, nu mănīnci nimic şi nu ai primit absolut nimic īn tine. Fiindcă Cuvīntul Cel neajuns, Pīinea Care Se coboară din cer nu-i cuprinsă de cele văzute. El cuprinde, ia şi se uneşte fără amestecare cu cei vrednici şi bine pregătiţi pentru primirea Lui.[...]

Bibliografie: Sfīntul Simeon Noul Teolog, Īnvăţături, Editura Credinţa strămoşească, 2003

Despre pocăinţă şi care sīnt cele ce trebuie să le facă cel ce mai īntīi a căzut īn păcat şi s-a obişnuit cu el, iar mai apoi s-a mărturisit şi pune īnceput pocăinţei

Sīntem īnvăţaţi de dumnezeieştile Scripturi, frate al meu duhovnicesc, că nu trebuie nici să deznădăjduim vreodată din pricina mulţimii păcatelor noastre, nici să ne īncredem cu īndrăznire īn păzirea epitimiilor pe care ni le-a dat duhovnicul nostru din pricina păcatelor noastre, aşa īncīt nici cel ce s-a oprit sau a īncetat păcatul nu trebui să se īncreadă cu īndrăznire, nici cel ce a căzut nu trebuie să deznădăjduiască; ci şi cel ce a păcătuit mult să se īncreadă cu īndrăznire īn pocăinţă şi cel ce a greşit cu măsură să nu socotească că primeşte iertarea greşelilor lui numai de la faptele bune, ci să arate şi pocăinţă; dar nu pocăinţa arătată numai prin cuvinte, post, băut de apă, culcare pe pămīnt şi celelalte chinuri ale trupului, ci pe cea care se face prin īntreaga zdrobire şi străpungere a sufletului şi inimii lui, pe care a arătat-o şi Proorocul David deşi se găsea cu totul īn lume şi īn grijile lumii. Fiindcă socotindu-se īn el īnsuşi că L-a mīniat pe Stăpīnul Cel Bun şi Mi­lostiv prin aceea că s-a făcut călcător al poruncilor Lui şi I s-a arătat nerecunoscător şi a uitat darurile atīt de multe şi de nenumărate şi binefacerile Lui, acela se găsea īntotdeauna īn toată viaţa lui plīngīnd şi mīhnindu-se (Psalmi 34, 14; 37, 7; 41, 10; 42, 2), cum spune el īnsuşi, şi era nenorocit nu din pricina altuia, ci a lui īnsuşi; căci se zdrobea pe sine īnsuşi şi se smerea mult şi se īngropa īn suspinul inimii lui, şi celelalte asemenea pe care ne īnvaţă īn fiecare zi psalmii lui. Şi aceste īnjosiri David şi le făcea lui īnsuşi cīnd se pocăia, deşi era īmpărat şi avea grijă de atīta popor, de femei şi copii, de casă şi de īmpărăţie. Dar ce a făcut Manase şi ceilalţi care s-au pocăit după acestea, pe care īi ştii şi tu? Adică Petru, căpetenia Apostolilor, vameşul, tīlharul şi desfrīnata. Şi ce să mai spun multe? Ce a arătat fiul destrăbălat (risipitor) care a cheltuit moştenirea sa părintească cu desfrīnatele şi cu vameşii? Din ce fapte au primit toţi aceştia iertarea păcatelor lor? Oare de la postirile lor? Oare de la privegherile lor? Oare de la culcările pe jos? Oare de la milosteniile pe care le-au făcut săracilor? Oare de la vreo altă osteneală trupească făcută cu trupul? Nu! Să nu fie! Ci au primit iertarea numai de la pocăinţa, zdrobirea şi străpungerea (inimii) lor şi de la lacrimile pe care le-au vărsat din adīncul sufletului lor şi de la osīndirea conştiinţei lor; fiindcă venind la simţirea păcatelor lor, fiecare din ei s-a īnvinuit şi s-a osīndit pe sine īnsuşi şi a plīns din suflet, de aceea a primit iertarea păcatelor lui. Acest lucru se face şi acum cu toţi aceia care aleargă la Hristos cu lacrimi fierbinţi şi pocăinţă adevărată. Şi Domnul Cel Preabun şi Iubitor de oameni nu īnchide şi nu va īnchide nimănui īndurările iubitoare de oameni ale bunătăţii Lui; fiindcă iertarea păcatelor fiecăruia nu se face din faptele lui, ca să nu se laude cineva (Efeseni 2, 9), ci din iubirea lui Dumnezeu şi din har.

Trebuie să spunem īnsă că, pentru ca să luăm iertarea păcatelor noastre, nu trebuie numai să ne pocăim din tot sufletul nostru, ci şi să nu mai cădem altă dată īn aceleaşi păcate, nici să ne īntoarcem iarăşi precum cīinele la vărsătura lui (2 Petru 2, 22). Dar a ne păzi noi să nu cădem īn aceleaşi păcate e lucru foarte anevoios pentru noi dacă nu punem strajă şi pază mare asupra noastră īnşine īn tot felul şi cu toată grija, şi dacă nu avem ajutoare şi arme duhovniceşti ca să ne īmpotrivim vrăjmaşilor noştri gīndiţi cu mintea (inteligibili) demoni. Căci pentru că am fost prinşi mai īnainte de vrăjmaşul prin păcate, şi ne-am făcut robi plăcerilor şi ne-am făcut supuşi şi sclavi diavolului, trebuia să fim tīrīţi şi de asemenea pofte şi plăceri şi să fim traşi cu silă mare, ca nişte sclavi fără cinste, īn chip vrednic de milă şi ticălos, pentru ca să slujim şi să fim robi vrăjmaşului nostru diavol şi să fugim departe de robia pe care o datorăm Stăpīnului nostru Hristos, iar aşa să ne facem călcători ai poruncilor Lui şi ai făgăduinţelor pe care I le-am făcut. De aceea, ca să nu ni se īntīmple şi să nu păţim un asemenea rău, trebuie să luăm din Şfīnta Scriptură ajutor şi armă potrivnică pentru fiecare vrăjmaş care vine asupra noastră, precum ne spune dumnezeiescul David: Drept aceea spre toate poruncile Tale m-am īndreptat, toată calea nedreaptă am urīt (Psalmi 118, 128); şi īmpotriva poftei gīndurilor de ruşine să punem amintirea morţii, a Īnfricoşătoarei Judecăţi şi a chinurilor de nesuportat ale iadului; īmpotriva trīndăviei să punem rīvna şi purtarea de grijă; īmpotriva lăcomiei pīntecului postul; īmpotriva iubirii de plăcere īnfrīnarea, īmpotriva băuturii multe băutura puţină; īmpotriva aprinderii trupului să punem amintirea focului veşnic şi atenţia continuă şi din tot sufletul la Dumnezeu unită cu privegherea şi setea. Căci dacă vom face īn acest fel cu fiecare patimă care ne războieşte - ca să nu le spun pe toate şi să lungesc cuvīntul - şi vom dobīndi virtutea opusă acelei patimi, cu siguranţă vom fi păziţi nevătămaţi şi nerăniţi de vrăjmaşul, pentru că sīntem păziţi de aceste virtuţi ca de nişte soldaţi puternici. Căci dacă iertarea obişnuinţei rele şi abţinerea de la faptele nelalocul lor s-ar putea realiza fără sudori şi osteneli, atunci numai abţinerea ar fi de-ajuns celor ce se pocăiesc pentru mīntuirea lor.

Pe līngă cele pe care ţi le-am scris pīnă acum, īţi scriu, iată, spre aducere-aminte şi cele ce trebuie să le faci şi să le păzeşti pe līngă acestea, şi care sīnt următoarele: Cīnd se săvīrşeşte Dumnezeiasca Liturghie şi preotul sau diaconul spune: „Cei chemaţi ieşiţi!”, trebuie să ieşi afară din biserică şi să stai īn pridvor şi să nu vorbeşti cu nimeni īn vremea aceea, ci să-ţi aduci aminte de păcatele tale şi să plīngi. Apoi după ce se īncheie Dumnezeiasca Liturghie, iarăşi să intri īn biserică, şi cīnd vine seara, după pavecerniţă, să mergi īn acelaşi loc şi să spui Sfinte Dumnezeule şi Psalmul 50: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta! şi Doamne miluieşte! de cincizeci de ori, şi Doamne, iartă-mă pe mine păcătosul! tot de cincizeci de ori, după care să spui Psalmul 6: Doamne, nu cu mīnia Ta să mă mistui pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi! şi Doamne, cīte am păcătuit cu lucrul, cu cuvīntul şi cu gīndul, iartă-mă! pe care să o spui de cincizeci de ori şi să faci douăzeci şi cinci de metanii; miercurea şi vinerea să te abţii de la carne, brīnză, ouă, peşte, vin şi lapte după canonul Sfinţilor Apostoli. Īn postul Sfinţilor Apostoli, al Maicii Domnului şi Naşterii Domnului să nu mănīnci carne, nici brīnză, nici ouă, dar din celelalte să mănīnci cu măsură şi īnfrīnare, iar rugăciunile tale, adică psalmii pe care i-am spus şi metaniile, să le dublezi. [...] Mai trebuie să te abţii şi de la dumnezeieştile şi īnfricoşătoarele Taine, adică să nu te cumineci cu preacuratul Trup şi scumpul Sīnge al Domnului nostru Iisus Hristos; iar eu te sfătuiesc să te abţii şi de la pīinea binecuvīntată, adică de la anafura, cīt timp gīndul şi socotinţa ta se vor găsi nemutate de la lucrurile cele rele ale păcatului şi pīnă ce vei dobīndi socotinţă tare ca să nu mai laşi vreodată faptele bune şi virtuţile şi nu vei urī păcatul īn chip desăvīrşit. Iar cīnd te vezi pe tine īnsuţi că ai ajuns la această stare bună, că ai urīt păcatul īn chip desăvīrşit şi socotinţa ta s-a īntărit īn cele bune şi te-ai făcut tare īn īncercări, că hotărīrea să te abţii de la păcat e nestrămutată, atunci să te apropii, frate, de Taine cu credinţă neşovăielnică că nu te īmpărtăşeşti cu o simplă pīine şi un simplu vin, ci cu Trupul şi Sīngele lui Dumnezeu. Şi făcīnd aşa te vei face părtaş al slavei Lui şi prin Tainele Lui vei lua iertarea desăvīrşită a păcatelor tale şi vei dobīndi īn tine īnsuţi viaţa veşnică şi te vei face fiu al luminii şi al zilei (1 Tesaloniceni 5, 5). Vezi ca īnainte să faci cele pe care ţi le-am spus şi īnainte să arăţi cuvenita pocăinţă, să nu īndrăzneşti să te īmpărtăşeşti cu Trupul şi Sīngele lui Hristos, căci atunci cīnd te vor vedea demonii că ai dispreţuit pe Dumnezeu şi te cumineci cu nevrednicie, vor năvăli toţi asupra ta şi aşa, īmpiedicīndu-te fără milă şi fără omenie, te vor arunca iarăşi īn noroiul neīnfrīnării tale dintīi; şi atunci te vei face cu adevărat, īn loc de creştin, ucigaş de Hristos şi vei fi osīndit īmpreună cu cei ce L-au răstignit pe Hristos cum zice Pavel: Oricine va mīnca şi va bea cu nevrednicie Trupul şi Sīngele Domnului, vinovat va fi faţă de Trupul şi Sīngele Domnului (1 Corinteni 11, 27). adică va primi aceeaşi osīndă cu aceia care L-au răstignit. [...]

Bibliografie: Sfīntul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole şi Capitole, Scrieri, volumul III, Editura Deisis, 2001, Sibiu


CUVĪNTUL SFĪNTULUI IOAN CASIAN - DESPRE CELE OPT GĪNDURI ALE RĂUTĂŢII

I Despre īnfrīnarea pīntecelui

Mai īntīi deci vom vorbi despre īnfrīnarea pīntecelui, care se īmpotriveşte īmbuibării pīntecelui; apoi despre chipul posturilor şi despre felul şi cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la noi le vom spune, ci după cum le-am primit de la Sfinţii Părinţi. Aceştia n-au lăsat un singur canon despre postire, nici un singur chip al īmpărtăşirii de bucate, nici aceeaşi măsură pentru toţi. Fiindcă nu toţi au aceeaşi tărie şi aceeaşi vīrstă; apoi şi din pricina slăbiciunii unora, sau a unei deprinderi mai gingaşe a trupului, īnsă un lucru au rīnduit tuturor: să fugă de īmbuibare şi de saturarea pīntecelui. Iar postirea de fiecare zi au .socotit că este mai folositoare şi mai ajutătoare spre curăţie, decīt cea de trei sau de patru zile, sau decīt cea īntinsă pīnă la o săptămīnă. Căci zic: cel ce peste măsură īntinde postirea, tot peste măsură se foloseşte adeseori şi de hrană. Din pricina aceasta se īntīmplă că uneori, din covīrşirea postirii, slăbeşte trupul şi se face mai trīndav spre slujbele cele duhovniceşti; iar alteori, prin prisosul mīncării, se īngreuiază şi face să se nască īn suflet nepăsare şi moleşire. Au cercat Părinţii şi aceea că nu tuturor le este potrivită mīncarea verdeţurilor sau a legumelor şi nici posmagul nu-l pot folosi ca hrană toţi. Şi au zis Părinţii că unul mīncīnd două litre de pīine e īncă flămīnd, iar altul mīncīnd o litră, sau şase uncii, se satură. (Uncia este uncia romană: 27 gr. 165 mlgr.). Deci, precum am zis mai īnainte, le-a dat tuturor o singură regulă pentru īnfrīnare: să nu se amăgească nimeni cu saturarea pīntecelui şi să nu se lase furat de plăcerea gītlejului. Pentru că nu numai deosebirea felurilor, ci şi mărimea cantităţii mīncărilor face să se aprindă săgeţile curviei. Căci cu orice fel de hrană de se va umplea pīntecele, naşte sămīnţa desfrīnării; asemenea nu numai aburii vinului fac mintea să se īmbete, ci şi saturarea de apă, precum şi prisosul a orice fel de hrană o moleşeşte şi o face somnoroasă. Īn Sodoma nu aburii vinului, sau ai bucatelor felurite au adus prăpădul, ci īmbuibarea cu pīine, cum zice Proorocul (Ezecheil 16, 49). Slăbiciunea trupului nu dăunează curăţiei inimii, cīnd dăm trupului nu ceea ce voieşte plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea. De bucate numai atīt să ne slujim, cīt să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu măsură şi cu socoteală, dă trupului sănătatea, nu īi ia sfinţenia.

Regula īnfrīnării şi canonul aşezat de Părinţi, acesta este: Cel ce se īmpărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea pīnă mai are īncă poftă şi să nu aştepte să se sature. Iar Apostolul zicīnd: Grija de trup să nu o faceţi spre pofte (Romani 13, 14), n-a oprit chivernisirea cea trebuincioasă a vieţii, ci grija cea iubitoare de plăceri. De altfel pentru curăţia desăvīrşită a sufletului nu ajunge numai reţinerea de la bucate, dacă nu se adaugă la ea şi celelalte virtuţi. De aceea smerenia prin ascultarea cu lucrul şi prin ostenirea trupului mari foloase aduce. Īnfrīnarea de la iubirea de argint călăuzeşte sufletul spre curăţie, cīnd īnseamnă nu numai lipsa banilor, ci şi lipsa poftei de a-i avea. Reţinerea de la mīnie, de la īntristare, de la slava deşartă şi mīndrie, īnfăptuieşte curăţia īntreagă a sufletului. Iar curăţia parţială a sufletului, cea a neprihănirii adică, o īnfăptuiesc īn chip deosebit īnfrīnarea şi postul. Căci este cu neputinţă ca acela ce şi-a săturat stomacul să se poată lupta īn cuget cu dracul curviei. Iată de ce lupta noastră cea dintīi trebuie să ne fie īnfrīnarea stomacului şi supunerea trupului nu numai prin post, ci şi prin priveghere, osteneală şi citiri; apoi aducerea inimii la frica de iad şi la dorul după Īmpărăţia Cerurilor.

II Despre duhul curviei şi al poftei trupeşti

(capitol pe care l-am reprodus mai īnainte īn cuvīntul Sfīntului Ioan Casian despre duhul curviei şi al poftei trupeşti)

III. Despre iubirea de argint

A treia luptă o avem īmpotriva duhului iubirii de argint. Războiul acesta este străin şi ne vine din afara firii, folosind necredinţa monahului. De fapt aţīţările celorlalte patimi, adică a mīniei şi a poftei, īşi iau prilejurile din trup şi īşi au oarecum īnceputul īn răsadul firii, de la naştere. De aceea sīnt biruite abia după vreme īndelungată. Boala iubirii de argint īnsă, venind din afară, se poate tăia mai uşor, dacă este silinţă şi luare aminte. Dar de nu e băgată īn seamă, se face mai pierzătoare decīt celelalte patimi şi mai cu anevoie de īnfrīnt. Căci e rădăcina tuturor relelor (1 Timotei 6, 10), după Apostolul. Să băgăm numai de seamă: īmboldirile cele fireşti ale trupului se văd nu numai la copii, īn care nu este īncă cunoştinţa binelui şi a răului, ci şi la pruncii cei prea mici şi sugari care nici urmă de plăcere nu au īn ei, īnsă īmboldirea firească arată că o au. De asemenea, observăm la prunci şi acul mīniei, cīnd īi vedem porniţi asupra celor ce i-au necăjit. Iar acestea le zic, nu ocărīnd firea ca pricină a păcatului (să nu fie), ci ca să arăt că mīnia şi pofta au fost īmpreunate cu firea omului de către Īnsuşi Ziditorul cu un scop bun, dar prin trīndăvie alunecă din cele fireşti ale trupului īn cele afară de fire. De fapt īmboldirea trupului a fost lăsată de Ziditorul spre naşterea de prunci şi spre continuarea neamului omenesc prin coborīre unii de la alţii, nu spre curvie. Asemenea şi imboldul mīniei, s-a semănat īn noi spre mīntuire, ca să ne mīniem asupra păcatului, nu ca să ne īnfuriem asupra aproapelui. Prin urmare nu firea īn sine e păcătoasă, chiar dacă o folosim noi rău. Sau vom īnvinovăţi pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o īntrebuinţare necesară şi folositoare e vinovat, dacă cel ce l-a primit īl foloseşte pentru ucidere?

Am spus acestea, vrīnd să arătăm că patima iubirii de argint nu-şi are pricina īn cele fireşti, ci numai īn voia liberă cea foarte rea şi stricată. Boala aceasta cīnd găseşte sufletul căldicel şi necredincios, la īnceputul lepădării de lume, strecoară īntr-īnsul niscai pricini īndreptăţite şi la păreri binecuvīntate ca să oprească ceva din cele ce le are. Ea īi zugrăveşte monahului īn cuget bătrīneţe lungi şi slăbiciune trupească şi-i şopteşte că cele primite de la chinovie nu i-ar ajunge spre mīngīiere, nu mai zic cīnd este bolnav, dar nici măcar cīnd este sănătos; apoi că nu se poartă acolo grijă de bolnavi, ci sīnt foarte părăsiţi şi că de nu va avea ceva aur pus de o parte va muri īn mizerie. Mai apoi īi strecoară īn minte gīndul că nici nu va putea rămīne multă vreme īn mănăstire, din pricina greutăţii īndatoririlor şi a supravegherii amănunţite a părintelui. Iar după ce cu astfel de gīnduri īi amăgeşte mintea, ca să-şi oprească măcar un bănişor, īl īnduplecă vrăjmaşul să īnveţe şi vreun lucru de mīnă de care să nu ştie Avva, din care īşi va putea spori argintul pe care īl rīvneşte. Pe urmă īl īnşeală ticălosul cu nădejdi ascunse, zugrăvindu-i īn minte cīştigul ce-l va avea din lucrul mīinilor şi apoi traiul fără griji. Şi aşa, dīndu-se cu totul grijii cīştigului, nu mai ia aminte la nimic din cele potrivnice, nici chiar la īntunericul deznădejdii, care īl cuprinde īn caz că nu are parte de cīştig; ci precum altora li se face dumnezeu stomacul, aşa şi acestuia aurul. De aceea şi fericitul Apostol, cunoscīnd aceasta, a numit iubirea de argint, nu numai „rădăcina tuturor răutăţilor”, ci şi „īnchinare la idoli”. Să luăm seama deci, la cītă răutate tīrăşte boala aceasta pe om, dacă īl īmpinge şi la slujirea la idoli. Căci după ce şi-a depărtat iubitorul de argint mintea de la dragostea lui Dumnezeu, iubeşte idolii oamenilor scobiţi īn aur.

Īntunecat de aceste gīnduri şi sporind la şi mai mult rău, monahul nu mai poate avea nici o ascultare, ci se răzvrăteşte, suferă, cīrteşte la orice lucru, răspunde īmpotrivă şi nemaipăzind nici o evlavie, se duce ca un cal nesupus īn prăpastie. Nu se mulţumeşte cu hrana cea de toate zilele şi strigă pe faţă că nu mai poate să rabde acestea la nesfīrşit. Spune că Dumnezeu nu e numai acolo şi nu şi-a īncuiat mīntuirea sa numai īn mănăstirea aceea; şi că de nu se va duce de acolo se va pierde.

Banii cei puşi de o parte, dīnd ajutor socotinţii acesteia stricate, īl susţin ca nişte aripi să cugete la ieşirea din mănăstire, să răspundă aspru şi cu mīndrie la toate poruncile şi să se socoată pe sine ca pe un străin dinafară. Orice ar vedea īn mănăstire că ar avea trebuinţă de īndreptare, nu bagă īn seamă, ci trece cu vederea, dacă nu defăima şi huleşte toate cīte se fac. Caută apoi pricini pentru care să se poată mīnia sau īntrista, ca să nu pară uşuratic, ieşind fără pricină din mănăstire. Iar dacă poate scoate şi pe altul din mănăstire, amăgindu-l cu şoapte şi vorbe deşarte, nu se dă īndărăt să o facă, vrīnd să aibă un īmpreună lucrător la fapta sa cea rea. Şi aşa aprinzīndu-se de focul banilor săi, iubitorul de argint nu se va putea linişti niciodată īn mănăstire, nici nu va putea să trăiască sub ascultare. Iar cīnd dracul īl va răpi ca un lup din staul şi, despărţindu-l de turmă, īl va lua spre mīncare, atunci lucrările rīnduite pentru anumite ceasuri īn chinovie, pe care īi era greu să le īmplinească, īl va face vrăjmaşul să le īmplinească īn chilie zi şi noapte cu multă rīvnă; nu-l va slobozi īnsă să păzească chipul rugăciunilor, nici rīnduiala posturilor, nici canonul privegherilor. Ci, după ce l-a legat cu turbarea iubirii de argint, toată sīrguinţa īl īnduplecă să o aibă numai spre lucrul mīinilor.

Trei sīnt felurile bolii acesteia, pe care le opresc deopotrivă atīt Dumnezeieştile Scripturi, cīt şi īnvăţăturile Părinţilor. Primul e cel care face pe monahi să agonisească şi să adune cele ce nu le aveau īn lume; al doilea e cel care face pe cei ce s-au lepădat de avuţii să se căiască, punīndu-le īn minte gīndul să caute cele pe care le-au dăruit lui Dumnezeu; īn sfīrşit al treilea e cel care, legīnd de la īnceput pe monah de necredinţă şi moleşeală, nu-l lasă să se izbăvească desăvīrşit de lucrurile lumii, ci īi pune īn minte frica de sărăcie şi neīncredere īn purtarea de grijă a lui Dumnezeu, īndemnīndu-l să calce făgăduinţele pe care le-a făcut cīnd s-a lepădat de lume. Pildele tuturor acestor trei feluri precum am zis, le-am găsit osīndite īn Dumnezeiasca Scriptură. Aşa Ghehazi, voind să dobīndească banii pe care nu-i avea īnainte, s-a lipsit de darul proorociei, pe care īnvăţătorul său voia să i-l lase drept moştenire şi īn loc de binecuvīntare a moştenit lepră veşnică prin blestemul Proorocului (4 Regi 5, 22-27). Iuda, voind să recapete banii, de care mai īnainte se lepădase urmīnd lui Hristos, a căzut nu numai din ceata ucenicilor, alunecīnd spre vīnzarea Stăpīnului, ci şi viaţa cea trupească a sa prin silnică moarte a sfīrşit-o (Matei 27, 5). Iar Anania şi Safira, oprind o parte din preţul vīnzării, se pedepsesc cu moartea prin gura apostolească (Faptele Apostolilor 5, 5-10). Marele Moise porunceşte şi el īn a Doua lege, īn chip tainic, celor ce făgăduiesc să se lepede de lume, dar de frica necredinţei se ţin iarăşi de lucrurile pămīnteşti: De este cineva fricos şi-i tremură inima de teamă, să nu iasă la război, ci să se īntoarcă acasă, ca nu cumva cu frica lui să sperie şi inimile fraţilor săi (Deuteronomul 20, 8). Poate fi ceva mai īntemeiat şi mai lămurit decīt această mărturie? Oare nu īnvăţăm din aceasta cei ce ne lepădăm de lume, să ne lepădăm desăvīrşit şi aşa să ieşim la război, ca nu cumva punīnd īnceput slăbănog şi stricat, să īntoarcem şi pe ceilalţi de la desăvīrşirea evanghelică, semănīnd temere īntr-īnşii? Chiar şi cuvīntul bine zis īn Scripturi: mai bine este a da decīt a lua (Faptele Apostolilor 20, 35), īl tīlcuiesc rău aceştia, forţīndu-l şi schimbīndu-i īnţelesul, ca să se potrivească cu rătăcirea şi cu pofta lor de argint. De asemenea īnvăţătura Domnului care zice: Dacă vrei să fii desăvīrşit, vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor şi vei avea comoară īn ceruri; şi venind urmează-Mi Mie (Matei 19, 21). Ei chibzuiesc că decīt să fii sărac mai fericit lucru este a stăpīni peste o bogăţie proprie şi din prisosul ei a da şi celor ce au lipsă. Să ştie īnsă unii ca aceştia că īncă nu s-au lepădat de lume, nici n-au ajuns la desăvīrşirea monahicească, cītă vreme se ruşinează de Hristos şi nu iau asupra lor sărăcia Apostolului, ca prin lucrul mīinilor să-şi slujească lor şi celor ce au trebuinţa, spre a īmplini făgăduinţa călugărească şi a fi īncununaţi cu Apostolul, ca unii care, după ce şi-au risipit vechea bogăţie, luptă ca Pavel lupta cea bună īn foame şi īn sete, īn ger şi fără haine (2 Timotei 4, 7). Căci dacă Apostolul ar fi ştiut că pentru desăvīrşire mai de trebuinţă este vechea bogăţie, nu şi-ar fi dispreţuit starea sa de cinste, căci zice despre sine că a fost om de vază şi cetăţean roman (Faptele Apostolilor 22, 25). Asemenea şi cei din Ierusalim, care īşi vindeau casele şi ţarinile şi puneau preţul la picioarele Apostolilor (Faptele Apostolilor 4, 35), n-ar fi făcut aceasta, dacă ar fi ştiut că Apostolii ţin de lucru mai fericit şi mai chibzuit ca fiecare să se hrănească din banii săi şi nu din osteneala proprie şi din ceea ce aduc neamurile. Īncă mai lămurit īnvaţă despre acestea acelaşi Apostol īn cele ce scrie Romanilor, cīnd zice: Iar acum merg la Ierusalim ca să slujesc Sfinţilor, că a binevoit Macedonia şi Ahaia să facă o strīngere de ajutoare pentru cei lipsiţi dintre Sfinţii din Ierusalim. Că au binevoit, dar le sīnt şi datori (Romani 15, 25-27). Dar şi el īnsuşi, fiind adesea pus īn lanţuri şi īn īnchisori şi ostenit de călătorii, s-a īmpiedecat de acestea să-şi cīştige hrana din lucrul mīinilor sale, precum obişnuia, spune că a primit-o de la fraţii din Macedonia, care au venit la el: Şi lipsa mea au īmplinit-o fraţii cei ce au venit din Macedonia (2 Corinteni 11, 9). Iar Filipenilor le scrie: Şi voi Filipenilor ştiţi că ieşind eu din Macedonia, nici o biserică nu s-a unit cu mine cīnd a fost vorba de dat şi luat, decīt voi singuri. Că şi īn Tesalonic odată şi de două ori mi-aţi trimis cele de trebuinţă (Filipeni 4, 15-16).

Aşadar, după părerea iubitorilor de argint, sīnt mai fericiţi decīt Apostolul şi aceştia, fiindcă i-au dat din averile lor şi lui cele de trebuinţă. Dar nu va cuteza nimeni să zică aceasta, dacă nu cumva a ajuns la cea mai de-pe urmă nebunie a minţii.

Deci dacă vrem să urmăm poruncii evanghelice şi īntregii Biserici celei dintru īnceput, īntemeiată pe temelia Apostolilor, să nu ne luăm după socotinţele noastre, nici să īnţelegem rău cele zise bine. Ci, lepădīnd părerea noastră cea moleşită şi necredincioasă, să primim īnţelesul cel adevărat al Evangheliei. Căci numai aşa vom putea urma Părinţilor şi nu ne vom despărţi niciodată de ştiinţa vieţii de obşte, ci ne vom lepăda cu adevărat de lumea aceasta. Bine este deci să ne amintim şi aici de cuvīntul unui Sfīnt, care spune că Sfīntul Vasile cel Mare ar fi zis unui senator, care se lepădase fără hotărīre de lume şi mai ţinea ceva din banii săi, un cuvīnt ca acesta: „Şi pe senator l-ai pierdut şi nici pe monah nu l-ai făcut!” Trebuie aşadar să tăiem cu toată sīrguinţa din sufletul nostru „rădăcina tuturor răutăţilor”, care este iubirea de argint, ştiind sigur că de rămīne rădăcina, lesne cresc ramurile. Iar virtutea aceasta anevoie se dobīndeşte nepetrecīnd īn viaţa de obşte, căci numai īn ea nu avem să purtăm de grijă nici măcar de trebuinţele cele mai necesare. Deci avīnd īnaintea ochilor osīnda lui Anania şi a Safirei, să ne īnfricoşăm a ne lăsa ceva nouă din averea noastră veche. Asemenea, temīndu-ne de pilda lui Ghehazi, a celui ce pentru iubirea de argint a fost dat leprei veşnice, să ne ferim de-a aduna pentru noi banii pe care nici īn lume nu i-am avut. Gīndindu-ne apoi la sfīrşitul lui Iuda cel ce s-a spīnzurat, să ne temem a lua ceva din cele de care ne-am lepădat, dispreţuindu-le. Iar peste acestea toate, să avem de-a pururi īnaintea ochilor moartea fără de veste, ca nu cumva īn ceasul īn care nu aşteptăm, să vie Domnul nostru şi să afle conştiinţa noastră īntinată cu iubirea de argint. Căci ne va zice atunci cele ce īn Evanghelie au fost spuse bogatului aceluia: Nebune, īntr-această noapte voi cere sufletul tău, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi? (Luca 12, 20).

IV. Despre mīnie

A patra luptă o avem īmpotriva duhului mīniei. Şi cītă trebuinţa este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu veninul cel purtător de moarte al duhului acestuia, din adīncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta tăinuit īn inima noastră şi orbind cu tulburări īntunecate ochii inimii, nu putem dobīndi puterea de-a deosebi cele ce ne sīnt de folos, nici pătrunderea cunoştinţei duhovniceşti. De asemenea, nu putem păzi desăvīrşirea sfatului bun şi nu ne putem face părtaşi vieţii adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge īn stare să privească lumina dumnezeiască. Căci s-a tulburat, zice, de mīnie ochiul meu (Psalmi 6, 7). Dar nu ne vom face părtaşi nici de īnţelepciunea dumnezeiască, chiar dacă am fi socotiţi de toţi fraţii īnţelepţi. Fiindcă s-a scris: Mīnia īn sīnul celor fără de minte sălăşluieşte (Ecleziastul 7, 10). Dar nu putem dobīndi nici sfaturile mīntuitoare ale dreptei socoteli, chiar dacă ne socotesc oamenii cuminţi. Căci scris este: Mīnia şi pe cei cuminţi īi pierde. Nu vom putea ţine nici cumpăna dreptăţii cu inimă trează, căci scris este: Mīnia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu (Iacob 1, 20). Nici podoaba şi chipul cel bun nu-l putem dobīndi, cu toate că ne laudă toţi, căci iarăşi scrie: Bărbatul mīnios nu este cu bun chip (Proverbele lui Solomon 11, 25). Drept aceea cel ce vrea să vie la desăvīrşire şi pofteşte să lupte lupta cea duhovnicească după lege, străin să fie de toată mīnia şi iuţimea. Iată ce porunceşte vasul alegerii: Toată amărăciunea şi iuţimea şi mīnia şi strigarea şi hula să se ridice de la voi, dimpreună cu toată răutatea (Efeseni 4, 31). Iar cīnd a zis „toată”, nu ne-a mai lăsat nici o pricină pentru care mīnia să fie trebuincioasă sau īndreptăţită. Deci cel ce vrea să īndrepte pe fratele său cīnd greşeşte, sau să-l certe, să se silească a se păzi pe sine netulburat, ca nu cumva vrīnd pe altul să tămăduiască, să atragă boala asupra sa şi să audă cuvīntul Evangheliei: Doctore, vindecă-te pe tine īnsuţi, sau: Ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bīrna din ochiul tău n-o cunoşti? (Luca 4, 23; Matei 7, 3).

Din orice fel de pricină ar clocoti mīnia īn noi, ea ne orbeşte ochii sufletului şi nu-l lasă să vadă Soarele Dreptăţii. Căci precum fie că punem pe ochi foiţe de aur, fie de plumb, la fel īmpiedecăm puterea văzătoare, şi scumpetea foiţei de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot aşa din orice pricină s-ar aprinde mīnia, fie ea, zice-se, īntemeiată sau neīntemeiată, la fel īntunecă puterea văzătoare.

Numai atunci īntrebuinţăm mīnia potrivit cu firea, cīnd o pornim īmpotriva gīndurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri. Aşa ne īnvaţă Proorocul zicīnd: Mīniaţi-vă şi nu păcătuiţi (Psalmi 4, 4); adică aprindeţi mīnia asupra patimilor voastre şi asupra gīndurilor rele şi nu păcătuiţi săvīrşind cele puse de ele īn minte. Acest īnţeles īl arată limpede cuvīntul următor: ... pentru cele ce ziceţi īntru inimile voastre, īn aşternuturile voastre vă pocăiţi (Psalmi 4, 4); adică atunci cīnd vin īn inima voastră gīndurile cele rele scoate-ţi-le afară cu mīnie, iar după ce le veţi fi scos, aflīndu-vă ca pe un pat al liniştii sufletului, pocăiţi-vă. Īmpreună cu acesta glăsuieşte şi fericitul Pavel, folosindu-se de cuvīntul lui şi adăugind: Soarele să nu apună peste mīnia voastră, nici să daţi loc diavolului (Efeseni 4, 26); adică să nu faceţi pe Hristos, Soarele Dreptăţii, să apună pentru inimile voastre, din pricină că-L mīniaţi prin īnvoirea cu gīndurile rele, ca apoi, prin depărtarea Lui, să afle diavolul loc de şedere īn voi. Despre Soarele acesta şi Dumnezeu zice prin Proorocul: Iată celor ce se tem de numele Meu, va răsări Soarele Dreptăţii şi tămăduire va fi īn aripile lui (Maleahi 3, 20).

Iar de vom lua cele zise după literă, nici pīnă la apusul soarelui nu ni se īngăduie să ţinem mīnia. Ce vom zice deci despre aceia care, īn sălbătăcia şi turbarea dispoziţiei lor pătimaşe, ţin mīnia nu numai pīnă la apusul soarelui, ci, īntinzīnd-o peste multe zile, tac unii faţă de alţii şi n-o mai scot afară cu cuvīntul, ci prin tăcere īşi sporesc veninul ţinerii de minte a răului spre pierzarea lor. Ei nu ştiu că trebuie să fugă nu numai de mīnia cea cu fapta, ci şi de cea din cuget, ca nu cumva, īnnegrindu-li-se mintea de īntunecimea amintirii răului, să cadă din lumina cunoştinţei şi din dreapta socoteală şi să se lipsească de sălăşluirea Duhului Sfīnt. Pentru aceasta şi Domnul porunceşte īn Evanghelii să lăsăm darul īnaintea altarului şi să ne īmpăcăm cu fratele nostru (Matei 5, 24). Căci nu e cu putinţă ca să fie bine primit darul pīnă ce mīnia şi ţinerea de minte a răului se află īncă īn noi. Asemenea şi Apostolul, zicīnd: Rugaţi-vă neīncetat (1 Tesaloniceni 5, 17) şi Bărbaţii să se roage īn tot locul, ridicīnd mīini cuvioase, fără mīnie şi fără gīnduri (1 Timotei 2, 8), ne īnvaţă aceleaşi lucruri. Rămīne aşadar ca, sau nu ne rugăm niciodată şi prin aceasta să ne facem vinovaţi īnaintea poruncii apostoleşti, sau, silindu-ne să păzim ceea ce ni s-a poruncit, să facem aceasta fără mīnie şi fără a ţine minte răul. Şi fiindcă de multe ori cīnd sīnt īntristaţi sau tulburaţi fraţii noştri, zicem că nu ne pasă, că nu din pricina noastră sīnt tulburaţi, Doctorul sufletelor, vrīnd să smulgă din rădăcină, adică din inimă, pricinile mīniei, ne porunceşte că nu numai cīnd sīntem noi mīhniţi asupra fratelui să lăsăm darul şi să ne īmpăcăm, ci şi dacă el s-a mīhnit asupra noastră, pe drept sau pe nedrept, să-l tămăduim, dezvinovăţindu-ne, şi apoi să aducem darul.

Dar de ce să zăbovim prea mult la vremurile evanghelice, cīnd putem īnvăţa aceasta şi din legea veche? Deşi s-ar părea că aceasta e cu pogorămīnt, totuşi zice şi ea: Să nu urăşti pe fratele tău īntru inima ta (Leviticul 19, 17), şi iarăşi: Căile celor ce ţin minte răul, spre moarte (duc) (Proverbele lui Solomon 12, 28). Deci şi acolo se opreşte nu numai mīnia cu fapta, ci se osīndeşte şi cea din cuget. De aceea, urmīnd legilor dumnezeieşti, să ne luptăm cu toată puterea īmpotriva duhului mīniei, a cărui boală o avem īnlăuntrul nostru.

Să nu căutăm singurătatea şi pustia pentru că ne mīniem pe oameni, ca şi cīnd acolo n-ar fi cel ce ne porneşte spre mīnie, sau fiindcă e mai uşor să dobīndim virtutea īndelungii răbdări īn singurătate. Căci din mīndrie şi din voinţa de a nu ne īnvinui pe noi īnşine şi de a nu pune pe seama trīndăviei noastre pricinile tulburării, poftim despărţirea de fraţi. Drept aceea pīnă ce aruncăm pricinile neputinţei noastre īn socoteala altora, nu este cu putinţă să ajungem la desăvīrşirea īndelungii răbdări. Capătul īndreptării - şi al păcii noastre nu se cīştigă din īndelunga răbdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea răului aproapelui de către noi. Deci de vom fugi de lupta īndelungii răbdări, căutīnd pustia şi singurătatea, patimile netămăduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor rămīne ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia şi retragerea celor neizbăviţi de patimi nu numai că le păzeşte patimile nevătămate, ci li le şi acoperă, īncīt nu-i lasă să se simtă pe ei īnşişi de ce patimă se biruiesc, ci, dimpotrivă, le pune īn minte năluciri de virtute şi-i face să creadă că au cīştigat īndelunga răbdare şi smerenia, pīnă nu este cine să-i ispitească şi să-i probeze. Dar cīnd vine vreo pricină, care īi stīrneşte şi-i cearcă, patimile cele ce mocnesc tăinuit sar īndată ca nişte cai fără frīu, hrăniţi multă vreme īn linişte şi odihnă, din ocoalele lor şi tīrăsc cu şi mai multă vijelie şi sălbătăcie spre pierzare pe călăreţul lor. Căci şi mai mult se sălbătăcesc patimile īn noi, cīnd e īncetată legătura cu oamenii, īncīt pierdem şi umbra suferirii şi a īndelungii răbdări, pe care īn tovărăşia fraţilor ni se părea că le avem; aceasta pentru lăsarea deprinderii cu oamenii şi din pricina singurătăţii. Căci precum fiarele veninoase ce stau liniştite īn culcuşurile lor din pustie, de īndată ce prind pe careva apropiindu-se de ele, īşi arată toată turbarea lor, asemenea şi oamenii pătimaşi, care sīnt liniştiţi din pricina pustiei, iar nu din vreo dispoziţie a virtuţii, īşi dau veninul pe faţă cīnd apucă pe cineva care s-a apropiat şi-i īntărītă. De aceea, cei ce caută desăvīrşirea blīndeţii sīnt datori să pună toată strădania, ca să nu se mīnie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor şi nici asupra lucrurilor neīnsufleţite. Căci īmi aduc aminte de mine cīnd petreceam īn pustie, că mă porneam cu mīnie asupra trestiei şi o azvīrleam, pentru că nu-mi plăcea fie grosimea, fie subţirimea ei; asemenea şi asupra lemnelor cīnd voiam să le tai şi nu puteam repede, sau asupra cremenii, cīnd mă sileam să scapăr şi nu ieşea foc īndată. Aşa mi se īntinsese coarda mīniei, īncīt o porneam şi asupra lucrurilor neīnsufleţite.

Drept aceea, de vrem să dobīndim fericirea făgăduită de Domnul, datori sīntem să īnfrīnăm, precum s-a zis, nu numai mīnia cea cu lucrul, ci şi mīnia din cuget. Căci nu foloseşte aşa de mult a-ţi ţine gura īn vremea mīniei, ca să nu dai drumul la vorbe furioase, cīt foloseşte a-ţi curaţi inima de ţinerea de minte a răului şi a nu īnvīrti īn minte gīnduri viclene asupra fratelui. Īnvăţătura evanghelică porunceşte să se taie mai bine rădăcinile patimilor decīt roadele lor. Fiindcă tăindu-se din inimă rădăcina mīniei, nu mai are loc nici fapta de ură sau de pizmă. Căci celui ce urăşte pe fratele său, ucigaş de om i s-a zis, fiindcă īl ucide cu dispoziţia de ură din cugetul lui. Desigur, aici nu văd oamenii vărsīndu-se sīngele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorīt cu gīndul şi cu dispoziţia de ură. Dumnezeu va da fiecăruia sau cunună, sau osīndă, nu numai pentru fapte, ci şi pentru gīnduri şi hotărīri, precum Īnsuşi zice prin Proorocul: Iată vin să adun faptele şi gīndurile lor (Isaia 66, 18). La fel zice şi Apostolul: īnseşi gīndurile lor se vor īnvinui sau apăra īntre ele, īn ziua īn care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor (Romani 2, 15). Dar Īnsuşi Stăpīnul, īnvăţīndu-ne că trebuie să lepădăm toată mīnia, zice īn Evanghelie: Cel ce se mīnie pe fratele său vinovat va fi judecăţii (Matei 5, 22). Aşa stă īn copiile cele bune (cuvīntul īn deşert e un adaos), potrivit cu gīndul Scripturii despre acest lucru. Căci Domnul voieşte ca noi să tăiem īn toate chipurile rădăcina şi scīnteia īnsăşi a mīniei şi nici o pricină a ei să nu păstrăm īn noi, ca nu cumva, pornindu-ne la īnceput dintr-o pricină aşa-zisă īntemeiată, mai pe urmă să alunecăm īn turbarea mīniei fără temei.

Iar leacul desăvīrşit al acestei boli acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stīrnim mīnia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Căci duhul mīniei īntunecīndu-ne mintea, nu se va mai afla īntru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria sfatului drept, nici cīrma dreptăţii. Dar nici templu al Duhului Sfīnt nu ni se mai poate face sufletul, cītă vreme ne va stăpīni duhul mīniei īntunecīndu-ne mintea. Iar la urma tuturor, avīnd īn fiecare zi īn faţă icoana morţii, care nu ştim cīnd poate veni, să ne păzim pe noi īnşine de mīnie şi să ştim că n-avem nici un folos nici de neprihănire, nici de lepădarea de cele pămīnteşti, nici de posturi şi privegheri, căci de vom fi stăpīniţi de mīnie şi ură, vinovaţi vom fi judecăţii.

V. Despre īntristare

A cincea luptă o avem īmpotriva duhului īntristării, care īntunecă sufletul ca să nu poată avea nici o vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Cīnd duhul acesta viclean tăbărăşte asupra sufletului şi-l īntunecă īn īntregime, nu-i mai īngăduie să-şi facă rugăciunile cu osīrdie, nici să stăruie cu folos pe līngă sfintele citiri şi nu rabdă pe om să fie blīnd şi smerit faţă de fraţi; īi pricinuieşte scīrbă faţă de toate lucrurile şi faţă de īnsăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, īntristarea tulbură toate sfaturile mīntuitoare ale sufletului şi usucă toată puterea şi stăruinţa lui, făcīndu-l ca pe un ieşit din minte şi legīndu-l de gīndul deznădejdii. De aceea, dacă avem de gīnd să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim cu Dumnezeu duhurile răutăţii, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul īntristării (Proverbele lui Solomon 4, 23). Căci precum molia roade haina şi caria lemnul, aşa īntristarea mănīncă sufletul omului. Ea īl face să ocolească toată īntīlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvīnt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i īngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci īnvăluind tot sufletul, īl umple de amărăciune şi de nepăsare. Īn sfīrşit īi pune īn minte gīndul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de tulburare şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu dinafară vine boala, ci ea mocneşte īnăuntru, făcīndu-se arătată cīnd vine vreo ispită care o dă la iveală. Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind īnăuntru pricinile patimilor. De aceea, Ziditorul a toate şi Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur ştie rănile sufletului cu de-amănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului şi să cunoaştem că sănătatea sufletului se dobīndeşte nu despărţindu-ne de oameni, ci petrecīnd şi exercitīndu-ne cu cei virtuoşi. Cīnd, aşadar, pentru oarecare pricini, zise „īndreptăţite”, ne despărţim de fraţi, n-am tăiat pricinile īntristării, ci numai le-am schimbat, fiindcă boala ce mocneşte īnăuntru se poate aprinde şi printr-alte lucruri. De aceea tot războiul să ne fie īmpotriva patimilor celor dinăuntru. Căci de le vom scoate pe acestea din inimă cu darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar şi cu fiarele sălbatice vom petrece cu uşurinţă, cum zice şi fericitul Iov: Fiarele sălbatice vor fi cu tine īn pace (Iov 5, 23). Deci mai īntīi trebuie să luptăm īmpotriva duhului īntristării, care īmpinge sufletul la deznădejde, ca să-l alungăm din inima noastră. Căci acesta n-a lăsat pe Cain să se pocăiască după ce şi-a ucis fratele, nici pe Iuda după ce a vīndut pe Domnul. Să ne deprindem numai īn acea īntristare, care se cuprinde īn pocăinţa pentru păcate şi e īmpreunată cu nădejdea cea bună. Despre aceasta zice şi Apostolul: īntristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mīntuire, fără părere de rău (2 Corinteni 7, 10). Căci īntristarea cea după Dumnezeu, hrănind sufletul cu nădejdea pocăinţei, e īmpreunată cu bucurie. De aceea ea face pe om osīrduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blīnd, gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneală şi zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate īn om roadele Sfīntului Duh, care sīnt: bucuria, dragostea, pacea, īndelunga răbdare, bunătatea, credinţa şi īnfrīnarea. De la īntristarea cea potrivnică īnsă, cunoaştem roadele duhului celui rău, adică: trīndăvia, lipsa de răbdare, mīnia, ura, īmpotrivirea īn cuvīnt, lenea la rugăciune. De această īntristare sīntem datori să fugim, ca şi de curvie, de iubirea de argint, de mīnie şi de toate celelalte patimi. Ea se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea īn Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeieşti şi prin petrecerea cu oamenii cuvioşi.

VI. Despre trīndăvie

A şasea luptă o avem īmpotriva duhului trīndăviei, care e īnjugat cu duhul īntristării şi lucrează īmpreună. Cumplit şi apăsător e acest drac şi neīncetat războieşte pe monahi. El cade pe la al şaselea ceas peste monah, pricinuindu-i moleşeală, īntristare şi scīrbă chiar şi faţă de locul unde se află şi de fraţii cu care petrece, ba şi faţă de orice lucrare şi de īnsăşi citirea dumnezeieştilor Scripturi. Īi pune īn minte şi gīnduri de mutare, şoptindu-i că de nu se va muta īntr-alte locuri, deşartă īi va fi toată vremea şi osteneala. Pe līngă acestea mai stīrneşte şi foame īntr-īnsul pe la al şaselea ceas, cītă nu i s-ar fi īntīmplat chiar după un post de trei zile, sau după un drum foarte īndelungat, sau după o osteneală grea. Apoi īi pune īn minte gīndul că nu va putea scăpa de boala şi greutatea aceasta īn nici un chip altfel, fără numai de va ieşi des şi se va duce la fraţi, dīndu-i ca motiv folosul sau cercetarea celor neputincioşi. Iar dacă nu-l poate īnşela numai cu acestea, īl scufundă īn somn greu şi se năpusteşte şi mai furios asupra lui, neputīnd fi alungat īntr-alt fel, fără numai prin rugăciune, prin reţinerea de la vorbe deşarte, prin cugetarea la cuvintele dumnezeieşti şi prin răbdarea īn ispite. De nu va găsi īnsă pe monah īmbrăcat cu aceste arme, īl va săgeta cu săgeţile sale şi-l va face nestatornic, īmprăştiat şi leneş, īndemnīndu-l să colinde mănăstiri multe şi să nu se īngrijească de nimic altceva, fără numai să afle unde se fac mīncăruri şi băuturi mai bune. Căci nimic nu-i năluceşte mintea leneşului decīt gīnduri ca acestea. Prin acestea īl īncīlceşte apoi cu lucruri lumeşti şi puţin cīte puţin īl atrage īn īndeletniciri vătămătoare, pīnă ce īl scoate cu totul şi din cinul monahicesc.

Ştiind Dumnezeiescul Apostol că această boală e foarte grea şi ca un doctor iscusit vrīnd s-o smulgă din sufletele noastre din rădăcini, arată mai ales pricinile din care se naşte, zicīnd: Vă poruncim vouă fraţilor, īntru numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de tot fratele care umblă fără de rīnduială şi nu după predania care aţi luat de la noi. Că īnşivă ştiţi cum trebuie să urmaţi nouă, că noi n-am umblat fără de rīnduială īntre voi, nici am mīncat de la cineva pīine īn dar, ci cu osteneală şi trudă lucrīnd zi şi noapte, ca să nu īngreunăm pe nimeni dintre voi. Nu doar că n-am fi avut dreptul, ci ca pe noi să ne aveţi pildă spre a urma nouă. Cīnd ne aflam la voi acestea vă porunceam, că dacă cineva nu lucrează, nici să nu mănīnce. Auzim că sīnt unii dintre voi, care umblă fără rīnduială nimica lucrīnd, ci iscodind. Unora ca acestora le poruncim şi-i rugăm īntru Hristos Iisus, ca īntru linişte lucrīnd să mănīnce pīinea lor (2 Tesaloniceni 3; 6-12). Să luăm aminte cīt de lămurit ne arată Apostolul pricinile trīndăviei, cīnd numeşte „fără de rīnduial㔠pe cei ce nu lucrează, dezvăluind prin acest singur cuvīnt multele lor păcate. Căci cel fără de rīnduială este şi fără de evlavie şi obraznic īn cuvinte şi gata spre batjocură, de aceea şi incapabil de linişte şi rob trīndăviei. Drept aceea porunceşte tuturor să se depărteze de ei, ferindu-se ca de ciumă. Apoi zice: „Şi nu după predania, care aţi luat de la noi”, arătīnd prin cuvintele acestea că aceia sīnt mīndri şi dispreţuitori şi desfac predaniile apostolice. Şi iarăşi zice: īn dar n-am mīncat pīine de la nimeni, ci cu osteneală şi trudă, lucrīnd zi şi noapte. Īnvăţătorul neamurilor, propovăduitorul Evangheliei, cel răpit pīnă la al treilea cer (2 Corinteni 12, 2), cel ce zice că Domnul a poruncit ca aceia care vestesc Evanghelia, din Evanghelie să trăiască (1 Corinteni 9, 14), lucrează cu osteneală şi trudă zi şi noapte spre a nu īngreuia pe nimeni. Atunci cum ne vom lenevi noi la lucru şi vom căuta odihnă trupească, odată ce nu ni s-a īncredinţat nici propovăduirea Evangheliei, nici grija bisericilor, ci numai purtarea de grijă a sufletului nostru? Apoi arătīnd şi mai lămurit vătămarea ce se naşte din şederea fără lucru, adaugă: „nimica lucrīnd, ci iscodind”. Căci din şederea fără lucru iese iscodirea şi din iscodire neorīnduiala şi din neorīnduială tot păcatul. Arătīndu-le apoi şi tămăduirea, zice: „Iar unora ca acestora le poruncim ca īntru linişte lucrīnd să-şi mănīnce pīinea lor”. Pe urmă le spune īntr-un chip şi mai dojenitor: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănīnce”. De aceste porunci apostoleşti fiind īnvăţaţi Sfinţii Părinţi cei din Egipt, nu īngăduie nici o vreme īn care monahii să rămīnă fără lucru, mai ales cei tineri, ştiind că prin răbdarea lucrului alungă trīndăvia, īşi dobīndesc hrana şi ajută celor lipsiţi. Căci nu lucrează numai pentru trebuinţele lor, ci din prisos dau şi străinilor, săracilor şi celor din īnchisori, crezīnd că o atare facere de bine este o jertfa sfīntă şi bine primită la Dumnezeu. Īncă zic Părinţii şi aceasta: că cel ce lucrează, e războit adesea numai de un drac şi numai de acela e năcăjit, pe cīnd cel ce nu lucrează, de nenumărate duhuri este robit. Pe līngă acestea, bine este să aducem şi un cuvīnt al lui Avva Moisi, cel mai cercat dintre Părinţi, pe care l-a zis către mine. Căci şezīnd eu puţină vreme īn pustie, am fost supărat de trīndăvie şi, m-am dus la dīnsul şi am zis: „Ieri fiind cumplit supărat de trīndăvie şi slăbind foarte, nu m-aş fi izbăvit de ea, de nu m-aş fi dus la Avva Pavel”.

Şi mi-a răspuns la aceasta Avva Moisi şi a zis: „Să ştii că nu te-ai izbăvit de ea, ci şi mai mult te-ai dat prins şi rob. Deci să ştii că mai greu te va lupta, ca pe unul ce calci rīnduiala, dacă nu te vei strădui de acum īnainte să o birui cu răbdarea, cu rugăciunea şi cu lucrul mīinilor”.

VII. Despre slava deşartă

A şaptea luptă o avem īmpotriva duhului slavei deşarte. Patima aceasta este foarte felurită şi foarte subţire şi nu o bagă de seamă uşor nici īnsuşi cel ce pătimeşte de dīnsa. Atacurile celorlalte patimi sīnt mai vădite şi de aceea e mai uşoară oarecum lupta cu dīnsele, căci sufletul cunoaşte pe potrivnicul său şi īndată īl răstoarnă prin īmpotrivirea cu cuvīntul şi prin rugăciune. Dar păcatul slavei deşarte, avīnd multe īnfăţişări, precum s-a zis, este greu de biruit. El īncearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice īndeletnicire, prin glas, prin cuvīnt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, posturi, rugăciune, citire, linişte, pīnă şi prin īndelunga răbdare. Pe cel ce nu izbuteşte să-i amăgească spre slava deşartă prin scumpetea hainelor, īncearcă să-l ispitească prin īmbrăcămintea proastă şi pe cel ce nu l-a putut face să se īngīmfe prin cinste, pe acela īl duce la nebunie prin aşa-zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut īmpinge la slava deşartă pentru destoinicia īn cuvīnt, īl amăgeşte prin tăcere, făcīndu-l să-şi īnchipuie că a dobīndit liniştea. Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, īl slăbănogeşte prin postul pe care īl ţine de dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toată īndeletnicirea dă prilej de război acestui drac viclean. Pe līngă acestea el īl face pe monah să se gīndească şi la preoţie. Īmi aduc aminte de un bătrīn, pe cīnd petreceam īn pustia sketică. Ducīndu-se acesta la chilia unui frate spre cercetare, apropiindu-se de uşă l-a auzit grăind. Şi socotind bătrīnul că citeşte din Scriptură a stat să asculte, pīnă ce a simţit că fratele īşi ieşise din minte din pricina slavei deşarte şi se hirotonisise pe sine diacon, fācīnd tocmai otpustul celor chemaţi. Deci cum a auzit bătrīnul acestea, īmpingīnd uşa a intrat şi īntīmpinīndu-l fratele i s-a īnchinat după obicei şi ceru să afle de la el, dacă de multă vreme aşteaptă la uşă. Iar bătrīnul i-a răspuns īn glumă, zicīnd: „Acum venii cīnd făceai tu otpustul celor chemaţi”. Auzind fratele acestea, a căzut la picioarele bătrīnului, cerīndu-i să se roage pentru dīnsul, ca să se izbăvească de rătăcirea aceasta.

Am amintit aceasta, vrīnd să arăt la cītă nesimţire duce dracul acesta pe om. Drept aceea, cel ce vrea să se lupte desăvīrşit şi să ia cununa dreptăţii desăvīrşite să se străduiască īn toate chipurile să biruie această fiară cu multe capete. Să aibă pururi īnaintea ochilor cuvīntul lui David: „Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor”. Deci nimic să nu facă uitīndu-se după lauda oamenilor, ci numai răsplata lui Dumnezeu să o caute. Să lepede necontenit gīndurile care vin īn inima lui şi īl laudă, şi să se dispreţuiască pe sine īnaintea lui Dumnezeu. Căci numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte.

VIII. Despre mīndrie

A opta luptă o avem īmpotriva duhului mīndriei. Aceasta este foarte cumplită şi mai sălbatică decīt toate cele de pīnă aici. Ea războieşte mai ales pe cei desăvīrşiţi şi pe cei ce s-au urcat pīnă aproape de culmea virtuţilor, īncercīnd să-i prăbuşească. Şi precum ciuma cea aducătoare de stricăciune nimiceşte nu numai un mădular al trupului, ci īntreg trupul, aşa mīndria nu strică numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, deşi tulbură sufletul, se războieşte numai cu virtutea opusă şi căutīnd să o biruiască pe aceea, īntunecă numai īn parte sufletul. Patima mīndriei īnsă īi īntunecă īntreg sufletul şi-l prăbuşeşte īn cea mai adīncă prăpastie. Ca să īnţelegem mai lămurit cele zise, să luăm seama la lucrul următor: īmbuibarea stomacului se sīrguieşte să strice īnfrīnarea; curvia, curăţia; iubirea de argint, sărăcia; mīnia, blīndeţea; şi celelalte feluri ale păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse. Dar păcatul mīndriei, cīnd pune stăpīnire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare şi īnaltă, īl dărīmă īn īntregime şi īl surpă pīnă īn temelii. Mărturie despre aceasta este īngerul acela care pentru mīndrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi īmpodobit cu toată virtutea şi īnţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpīnului, ci din firea sa. De aceea, s-a socotit pe sine īntocmai ca Dumnezeu. Gīndul acesta al lui mustrīndu-l Proorocul zice: Ai zis īntru inima ta: şedea-voi pe un munte īnalt, pune-voi scaunul meu peste nouri şi voi fi asemenea Celui Preaīnalt (Isaia 14, 13-14). Iar tu om eşti şi nu Dumnezeu. Şi iarăşi alt Prooroc zice: Ce te făleşti īntru răutate puternice? (Psalmi 51, 1) şi celelalte ale psalmului. Deci, ştiind acestea, să ne temem şi cu toată străjuirea să păzim inima noastră (Proverbele lui Solomon 4, 23) dinspre duhul mīndriei cel purtător de moarte, zicīnd īn noi īnşine de cīte ori am dobīndit vreo virtute, cuvīntul Apostolului: Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, carele este cu mine (1 Corinteni 15, 10), şi cel zis de Domnul: Fără de Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5), sau cel zis de Proorocul: Dacă Domnul nu ar zidi casa, īn zadar s-ar trudi ziditorii (Psalmi 126, 1), şi īn sfīrşit cel zis de Apostol: Nu a celui ce voieşte, nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, carele miluieşte (Romani 9, 16). Căci chiar de ar fi cineva cīt de fierbinte cu osīrdia şi de sīrguitor cu vrerea, fiind legat de trup şi sīnge nu va putea ajunge la desăvīrşire, decīt prin mila lui Hristos şi prin harul Său. Pentru că zice Iacov: Toată darea cea bună de sus este (Iacob 1, 17); iar Apostolul Pavel zice: Ce ai tu, ce nu ai luat? Iar dacă ai luat, ce te lauzi ca şi cum n-ai fi luat şi te făleşti ca de ale tale? (1 Corinteni 4, 7).

Iar că mīntuirea ne vine prin harul şi mila lui Dumnezeu, ne dă mărturie adevărată tīlharul acela de pe Cruce, care a primit Raiul nu ca preţ al virtuţii, ci prin harul şi mila lui Dumnezeu. Acestea ştiindu-le Părinţii noştri, toţi cu un glas au īnvăţat, că nu putem ajunge īntr-alt fel la desăvīrşirea virtuţii, fără numai prin smerenie. Iar aceasta se naşte din credinţă, din frica lui Dumnezeu, din blīndeţe şi din sărăcia desăvīrşită, prin care ne vine şi dragostea desăvīrşită, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava īn veci. Amin.

Bibliografie: Filocalia, volumul I, ediţia a II-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1992


ĪNDREPTAR DE SPOVEDANIE PE VĀRSTE ŞI STĂRI DUHOVNICEŞTI

Spovedania copiilor de 6-7 ani

Copiii mici, īntre 6-7 ani, pe care īi aduc părinţii la mărturisire, mai ales īn sfintele posturi, trebuie să fie primiţi de preoţi cu multă iubire şi bucurie, căci sunt suflete nevinovate. Pe aceşti copii īnsuşi Domnul nostru Iisus Hristos i-a luat īn braţe, zicānd: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este Īmpărăţia Cerurilor (Matei 19, 14).

Copiii mici pot fi primiţi la mărturisire, fie singuri, fie cāte doi-trei de aceeaşi vārstă, fie īnsoţiţi de mamele lor, dacă sunt bolnavi sau timizi. Ei nu au păcate şi nici nu ştiu ce este bine sau rău. De aceea preotul trebuie să-i īntrebe cu multă grijă ca să nu-i smintească, īn loc să-i zidească sufleteşte. Pentru ei spovedania este mai mult o lecţie de religie şi de catehizare ortodoxă.

După ce preotul īi aşează īn genunchi şi le citeşte pe scurt rugăciunea de spovedanie, cu faţă senină şi cu cuvinte potrivite să-i binecuvānteze pe creştet cu Sfānta Cruce şi să-i īntrebe următoarele:

Cum te cheamă, copile, şi cāţi ani ai?

Mai ai şi alţi fraţi acasă?

Ştii să faci semnul Sfintei Cruci?

Ştii pe de rost Tatăl nostru!

Īl zici regulat dimineaţa cānd te scoli şi seara īnainte de culcare?

Spune Tatăl nostru cu faţa la sfintele icoane!

Poţi face seara şi dimineaţa cāte cinci sau zece metanii?

Mai ştii şi alte rugăciuni mici? Spune-le pe de rost să te aud şi eu.

Asculţi acasă de mama şi de tata? Dar de bunici şi de fraţii mai mari asculţi?

Asculţi la grădiniţă şi la şcoală de domnii şi doamnele īnvăţătoare?

Aveţi icoane īn sălile de clasă?

Te īnchini la icoană cānd intri īn clasă?

După terminarea orelor, te īnchini cānd ieşi din clasă?

Ai īnceput să īnveţi Crezul pe de rost?

Mergi Duminica cu părinţii la biserică?

Nu te joci cu copii răi acasă, la bloc sau la şcoală?

Nu te-ai īnvăţat de la ei să furi, să īnjuri, să drăcuieşti, să iei bani pe ascuns de la părinţi?

Iubeşti pe părinţi şi pe copiii mici şi bolnavi?

Īţi sunt dragi şcoala şi biserica?

Ai milă de albine, de fluturi, de rāndunele, de flori şi de toate cāte le-a zidit Dumnezeu?

Apoi preotul īi mai īntreabă pe copii ce crede că este necesar şi le rānduieşte să īnveţe pe de rost o nouă rugăciune şi să facă zilnic cāte 10-20 de metanii. Iar dacă părinţii le dau un timp māncare de post, copiii trebuie să fie īmpărtăşiţi regulat la 40 de zile şi chiar mai des.

La urmă īi binecuvāntează din nou, le citeşte o rugăciune de folos sufletesc, le dă iconiţe şi cruciuliţe şi īi liberează cu pace la casele lor.

Spovedania copiilor īntre 8-12 ani

Mărturisesc Domnului nostru Iisus Hristos, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, tuturor Sfinţilor, Sfāntului Īnger, păzitorul vieţii mele, şi sfinţiei voas­tre, părinte, toate păcatele mele de la ultima spove­danie pānă astăzi:

Fac rău şi strāmb semnul Sfintei' Cruci pe faţa mea, supărānd pe Dumnezeu;

Nu fac semnul Sfintei Cruci seara cānd mă culc, nici dimineaţa cānd mă trezesc, nici cānd mă aşez la masă, nici cānd mă scol de la masă, nici cānd merg la şcoală sau cānd trec prin faţa sfintei biserici;

Nu ştiu pe de rost Tatăl nostru şi Crezul, nici alte rugăciuni pentru copii;

Nu zic Tatăl nostru şi alte rugăciuni pentru copii cānd mă culc, nici cānd mă scol, nici cānd mă aşez la masă;

Nu fac metanii şi īnchinăciuni seara şi dimineaţa, cum mă īnvaţă mama şi preotul;

Nu citesc rugăciuni din cartea de rugăciuni, pentru lauda lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a tuturor Sfinţilor;

Nu port permanent cruce la piept, nici cānd merg la şcoală şi la biserică, nici cānd dorm īn patul meu;

Nu ştiu pe de rost rugăciunile īncepătoare, adică Īmpărate Ceresc, Sfinte Dumnezeule, Preasfāntă Treime şi Tatăl nostru, nici Crezul, Psalmul 50 şi Cuvine-se cu adevărat, nici rugăciunile ce se spun la masă;

Am māncat fără rugăciune şi m-am sculat de la masă fără să fac rugăciune de mulţumire;

Nu ascult uneori de părinţi, mai ales de mama, şi fac voia mea;

Nu ascult de bunici, de naşul de botez, de preot şi de īnvăţătorii de la şcoală;

Am furat bani din casă, de la părinţi, de la bunici şi de la copiii din clasă;

Nu am spus părinţilor că am furat bani şi alte lucruri de la ei, nici cāt am luat, nici ce am făcut cu banii şi cu lucrurile furate;

Am māncat de dulce pe ascuns miercurea, vinerea şi īn posturi, fără voia părinţilor;

Am supărat pe mama şi pe tata şi m-au bătut, iar eu nu mi-am cerut iertare, nici nu am promis că īi voi asculta;

M-am certat şi m-am bătut cu fraţii mei, cu colegii de şcoală şi cu copiii la joacă şi i-am īnjurat, i-am drăcuit, i-am lovit cu pumnul, cu piciorul, cu piatra şi cu băţul şi nu mi-am cerut iertare de la ei;

Nu sărut māna mamei, a tatălui şi a bunicilor, seara, la culcare, dimineaţa şi cānd vin de la şcoală, nici nu le cer iertare cānd īi supăr;

Nu mulţumesc zilnic lui Dumnezeu şi părinţilor mei că mi-au dat viaţă, că poartă grijă de mine, că īmi dau de māncare, că mă īngrijesc, că mă trimit la şcoală şi că mă īnvaţă dreapta credinţă şi frica de Dumnezeu;

Duminica şi īn sărbători mă scol tārziu, nu mă rog lui Dumnezeu, nu fac metanii, nici nu merg cu părinţii la Sfānta Liturghie īn biserică, ci mănānc de dimineaţă, mă uit la televizor şi apoi mă duc cu copiii la joacă;

Uneori adorm fără să mă īnchin şi nu mă rog nici cānd mă scol din somn;

Cānd mă duc părinţii la biserică nu am răbdare la sfintele slujbe, nici nu zic īn gānd rugăciuni, ci ies afară, la joacă, cu copiii;

Mă duc la biserică după ce mănānc şi iau anaforă pe māncate, uitānd că este păcat şi supăr pe Dumnezeu; īn posturi īmi dă mama māncare de sec, dar pe ascuns şi la şcoală mănānc de dulce: ciocolată, īngheţată, ouă, carne şi brānzeturi, fără a spune preotului şi părinţilor păcatul acesta;

Mă spovedesc la preot numai obligat de mama şi mă īmpărtăşesc cu Trupul şi Sāngele Domnului fără rugăciune şi post;

După Sfānta Īmpărtăşanie mă bat cu copiii, scuip pe jos şi vorbesc cuvinte rele, uitānd de Domnul şi de sfatul preotului şi al părinţilor;

Nu ajut părinţii la treabă īn casă, la cāmp şi īi amăgesc că am de īnvăţat, iar eu mă duc la joacă şi la prieteni;

Plec la şcoală, la prieteni, īn sat sau oraş, fără a cere voie de la părinţi, nici nu le spun sincer unde am fost şi ce am făcut;

Fug de la şcoală, nu-mi fac lecţiile, iau note rele şi nu spun părinţilor mei tot ce fac, din frică sau din nepăsare;

M-am īnvăţat cu televizorul, cu desenele animate şi cu filmele rele, stānd seara la televizor fără voia părinţilor şi apoi mă culc fără rugăciune;

Mă cert cu băieţi şi fetiţe, vorbesc mult, spun minciuni şi īi īndemn pe copii să facă cele rele;

Am văzut pe tata beat, fumānd, īnjurānd şi certāndu-se cu mama şi am īncercat să fac şi eu ce face el;

Am īnceput să fumez pe ascuns, să fur, să īnjur şi să lipsesc de la biserică, apoi spun minciuni, vorbesc cuvinte urāte şi nu mai ascult de părinţi şi de profesori;

M-am īmprietenit cu copii şi colegi răi, care m-au īnvăţat să fug de acasă, să fac fapte urāte şi să nu mai ascult de nimeni;

Nu cinstesc cum trebuie pe părinţi, pe preoţi, pe īnvăţătorii mei, pe rude şi pe naşii de botez, nici nu le sărut māna.

Acestea şi mai multe păcate decāt acestea am făcut şi vă rog, părinte, să mă iertaţi, să mă dezlegaţi şi să vă rugaţi lui Dumnezeu pentru mine păcătosul, căci făgăduiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu mai fac aceste păcate, să fac canon pentru ele şi să pun īnceput bun.

Spovedania elevilor (13-18 ani)

Mărturisesc Domnului nostru Iisus Hristos, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, tuturor Sfinţilor, Sfāntului Īnger, păzitorul vieţii mele, şi sfinţiei vastre, părinte, toate păcatele mele de la ultima spovedanie pānă astăzi:

Nu slăvesc pe Dumnezeu Cel īn Treime īnchinat şi preamărit;

Nu mulţumesc lui Dumnezeu ziua şi noaptea pentru că m-a născut pe lume din părinţi ortodocşi şi m-a luminat prin baia Sfanţului Botez;

Nu mulţumesc lui Dumnezeu cu lacrimi de recu­noştinţă că mi-a dat viaţă, suflet, credinţă, sănătate şi mi-a adăugat anii pānă astăzi, ca să mă pot pocăi;

M-am īndoit īn credinţă, citind cărţi rele despre Dumnezeu;

Am ascultat pe unii profesori care ne spuneau să nu mergem la biserică şi să nu citim cărţi sfinte, ci să mergem Duminica şi īn timpul liber la discotecă, la film, la sport şi īn excursii;

M-am smintit de părinţii mei, de preoţi, de colegi care vorbeau de rău pe Dumnezeu şi am slăbit īn credinţă;

Am vorbit cu elevi sectanţi care grăiesc de rău Biserica, preoţii, crucea, icoanele şi pe Maica Domnului şi am zis că şi religia lor este bună;

Am primit de la colegi şi de la oamenii de pe stradă cărţi sectare, fără cruce şi icoane pe ele, le-am dus acasă şi le-am citit, zicānd că sunt bune;

Am primit daruri la şcoală, pe stradă şi chiar acasă de la sectanţi, precum şi haine, bani, māncare, şi am zis că ei sunt mai credincioşi decāt ortodocşii;

Am fost chemat de colegi sectanţi la casele lor de rugăciune şi mi-a plăcut cum cāntă şi se roagă;

Am auzit pe tata īnjurānd de cele sfinte şi m-am īnvăţat să īnjur şi eu de lucruri sfinte, supărānd pe Dumnezeu;

M-am īmprietenit cu colegi răi care īnjură, fumează, fură şi păcătuiesc cu fete, făcānd şi eu asemenea;

Am furat de la colegi, de la părinţi şi bunici, bani, māncare, haine, cărţi, ţigări şi unele obiecte scumpe, fără a le mai da īnapoi;

Nu mă rog regulat dimineaţa şi seara din cartea de rugăciuni, nici nu fac metanii, sau fac doar cāteva la īndemnul mamei;

Nu ştiu pe de rost rugăciunile īncepătoare - Īmpărate Ceresc, Sfinte Dumnezeule, Preasfāntă Treime, Tatăl nostru - şi nu vreau să le īnvăţ; sau le ştiu pe de rost, dar nu le spun regulat, dimineaţa şi seara;

Nu ştiu pe de rost Crezul, Psalmul 50, Cuvine-se cu adevărat, rugăciunile de seară etc, nici nu mă silesc să le īnvăţ, deşi preotul, mama şi bunica mă īndeamnă;

Mă aşez la masă fără rugăciune şi fără să fac cruce şi nu mulţumesc lui Dumnezeu;

Nu am carte de rugăciuni şi nu citesc nici o rugăciune din cărţile sfinte, chiar dacă mama şi preotul mă īndeamnă;

Nu citesc nici alte cărţi de rugăciuni şi de īnvăţătură creştină ortodoxă, ci mă duc īn timpul liber la plimbare, la cinema, la stadion, la discotecă, la vecini sau stau la televizor;

Nu merg Duminica şi īn sărbători, cānd sunt liber, la biserică, să ascult Sfānta Liturghie, să mă rog lui Dumnezeu pentru mine şi pentru părinţii mei;

Nu mă rog nici acasă, nici la biserică pentru colegii bolnavi, pentru fraţii şi părinţii mei, pentru cei săraci, goi şi bolnavi care nu au casă, haine şi māncare, nici nu mă duc să-i vizitez şi să-i māngāi;

La biserică merg tārziu, numai de gura mamei, stau puţin şi fug pe stradă, la joacă, la distracţii, la colegi;

Am fost Duminica īn timpul Sfintei Liturghii la cinema, la stadion, la adunări lumeşti, la biserici care nu sunt ortodoxe, la plimbare cu fete şi băieţi şi la şedinţe de yoga, karate, arte marţiale, spiritism etc;

Am rās de preoţi, de cerşetori, de bolnavi şi de bătrāni şi i-am vorbit de rău;

Nu ascult de preotul de la biserica noastră, nu-i sărut māna, nici nu-i dau bună ziua cānd īl īntālnesc;

Nu merg regulat şi cu dragoste la orele de religie, īn biserică şi la şcoală, nici nu ascult cu atenţie lecţiile;

Nu citesc cărţi ortodoxe sfinte, ca: Noul Tes­tament, Catehismul ortodox, Vieţile Sfinţilor şi alte cărţi de īnvăţătură şi nu mă rog din Ceaslov, Psaltire, Acatistier şi Cartea de rugăciuni zilnice;

Īmi place să citesc romane, cărţi de poveşti şi cărţi sectare;

Pierd timpul liber fără folos, stau două-trei ore la televizor, privesc filme de desfrānare şi filme poliţiste şi mă smintesc de ele;

Părinţii mă opresc să privesc filme pornografice, dar eu, fiind robit(ă) de patima desfrānării, deschid pe ascuns televizorul;

Mă biruiesc de gānduri şi imaginaţii desfrānate, īmi amintesc cele văzute la televizor şi mă īndulcesc cu aceste gānduri;

M-am īnvăţat de la băieţii răi să fac onanie (malahie, masturbare) şi sunt robit de acest greu păcat de mai mult timp, neputāndu-mă lăsa de el;

Nu postesc regulat sau deloc miercurea, vinerea şi īn cele patru posturi de peste an, deşi mama mă īndeamnă să postesc;

Mănānc de dulce pe ascuns, fur carne, ouă, brānză şi primesc de la colegi māncare de dulce īn zile de post;

Ca fată, am intrat necurată īn biserică, am sărutat sfintele icoane şi am luat anaforă, fiind machiată;

M-am īmbrăcat necuviincios, cu fustă scurtă, m-am fardat, am smintit băieţii cu ţinuta mea şi am intrat aşa īn biserică;

Am fost vara la mare, la ştrand, la stadion şi am umblat gol (goală), smintind pe alţii şi m-am smintit de femei;

Am fost la petreceri de noapte, cu fete şi băieţi, şi m-am īmbătat, am dansat, am vorbit cuvinte de ruşine, am īnjurat, am fumat, m-am īmbrăcat necuvi­incios, am smintit pe alţii şi m-am smintit;

M-am īmprietenit cu fete rele, m-am smintit de ele şi am īncercat să fac păcate trupeşti, singur şi cu fete;

Am căzut īn desfrānare o dată sau de mai multe ori cu fete, cu una şi cu mai multe;

Am īndemnat şi pe alţi băieţi şi fete să facă acest păcat;

Am căzut īn păcate trupeşti cu fete minore, fără voia lor;

Am căzut īn păcate trupeşti cu rude, cu prietene şi cu femei căsătorite;

Ca fată am căzut īn desfrānare fără voie, fiind violată o dată sau de mai multe ori, şi am rămas īnsărcinată, apoi am avortat[28] copilul;

Am făcut păcate ruşinoase (onanie) singură şi cu alte persoane şi am īnvăţat şi pe alte fete să facă la fel;

Am căzut īn desfrānare cu voia şi m-am păzit să nu rămān gravidă;

Am căzut īn desfrānare, am rămas gravidă şi am avortat copilul, o dată sau de mai multe ori;

Am fugit de acasă la un băiat, fără voia părinţilor mei, şi am păcătuit cu el un timp, făcānd toate păcatele cele grele ale desfrānării;

M-am păzit să nu rămān gravidă, ba am făcut şi avort şi am īndemnat şi pe altele la desfrānare şi avort;

M-am certat cu mama şi cu tata şi m-au bles­temat;

Am fugit de acasă şi de la şcoală şi m-au bătut părinţii, iar tata m-a īnjurat de cele sfinte;

Mă stăpāneşte patima luxului, televizorul, muzica şi curiozitatea desfrānării şi nu mă pot elibera de ele;

Vorbesc mult, sunt nervos, māndru, leneş la rugăciune şi la lucru, mănānc de dimineaţă, nu vreau să postesc, m-am īnvăţat cu băutura, cu ţigara şi cu desfrānarea şi nu-mi este draga biserica;

Īmi pierd timpul, sănătatea şi tinereţea īn toate păcatele, īndemnānd şi pe alţii să facă la fel ca mine;

Ca fată īmi vopsesc părul, unghiile, buzele, mă sulemenesc şi port haine foarte scurte, smintind pe băieţi, apoi īndemn şi pe alte fete să facă la fel;

Lipsesc regulat de la biserică, nu mă īnchin lui Dumnezeu cu credinţă, mă rog puţin, nu m-am spovedit de mult timp şi sunt indiferent(ă) faţă de Sfānta Īmpărtăşanie şi de Dumnezeu.

Acestea sunt păcatele mele cele mai de seamă, pentru care mă căiesc din toată inima şi cer iertare de la Dumnezeu şi de la sfinţia voastră, părinte, rugāndu-vă să-mi daţi canon pentru ele şi dezlegare, căci făgăduiesc să mă pocăiesc şi să pun īnceput bun.

Spovedania tinerilor care doresc să se facă preoţi sau să intre īn viaţa monahală

Mărturisesc īnaintea Domnului nostru Iisus Hristos, Preasfintei Fecioare Maria, tuturor Sfinţilor şi īnaintea sfinţiei voastre, părintele meu duhovnicesc, toate gāndurile şi dorinţele inimii mele pe care le port īn suflet şi rog pe Milostivul Dumnezeu să vă lumineze prin Duhul Sfānt ca să mă īnvăţaţi ce să fac īn viaţă, căci sunt hotărāt să urmez lui Hristos şi să slujesc Biserica.

Mai īntāi vă mărturisesc că am primit de la părinţi o frumoasă educaţie religioasă şi simt īn mine multă bucurie şi pace sufletească;

De mic iubesc pe Dumnezeu şi mă simt chemat să-I slujesc toată viaţa mea; iubesc mult Biserica, rugăciunea, sfintele slujbe, citirea cărţilor sfinte şi īmi este drag să aud vorbindu-se despre Dumnezeu;

De asemenea, iubesc mult liniştea, singurătatea, tăcerea, mănăstirile, viaţa curată īn Hristos şi aş dori să-i urmez pānă la moarte, dar nu ştiu cum anume;

Un glas de taină mă īndeamnă să merg la seminar, la Facultatea de Teologie, să īnvăţ cuvāntul Iui Dumnezeu şi să mă fac preot;

Doresc mult să fiu preot bun, să fac misiune ortodoxă cu copiii şi credincioşii, să duc viaţă duhovnicească, să vorbesc tuturor de Hristos, să călăuzesc multe suflete la Dumnezeu şi să-mi dăruiesc toată viaţa īn slujba Bisericii;

Alt gānd mă īndeamnă să părăsesc lumea, să mă retrag īn munţi la o mănăstire sau un schit, şi să mă rog neīncetat lui Hristos cu smerenie şi lacrimi, pentru iertarea păcatelor mele şi pentru toată lumea;

Dar sunt cuprins de īndoială, că nu ştiu pe ce cale să merg şi care este cea mai bună pentru māntuirea sufletului meu - preoţia sau călugăria;

Sunt cuprins şi de frică pentru că atāt preoţia cāt şi viaţa călugărească sunt grele pentru mine, căci cer jertfă totală şi nu ştiu dacă am chemare pentru ele, deşi le iubesc pe amāndouă;

Mă tem, de asemenea, căci sunt păcătos, rău, neascultător şi māndru, nu mă simt vrednic de preoţie, fiind slab, fricos, lipsit de bărbăţie şi nu mă lasă părinţii. Apoi am şi unele păcate trupeşti din tinereţe, care mă fac nevrednic de harul preoţiei şi nu ştiu ce să fac;

De aceea, vă rog, părintele meu duhovnicesc, să mă cercetaţi după Sfintele Canoane, să mă călăuziţi spre Hristos şi să mă īnvăţaţi pe ce cale să merg, cum să slujesc mai cu folos pe Dumnezeu şi Biserica Lui şi ce să aleg mai mult: teologia şi preoţia misionară sau viaţa retrasă monahală pentru a mă ruga mai mult pentru mine şi pentru lume;

Vă mărturisesc, de asemenea, că mai am un coleg care vrea să meargă cu mine la Teologie şi la viaţa monahală, fiind foarte hotărāt. Īnsă nu ştiu dacă are voie, căci părinţii lui trăiesc īn concubinaj, tatăl este beţiv şi īnjură de cele sfinte, mama nu merge la biserică, nici nu se spovedeşte, iar colegul meu a căzut īn desfrānare cu mai multe fete şi, deşi s-a mărturisit la duhovnic, nu ştie ce cale să urmeze.

Spovedania tinerilor necăsătoriţi

Mărturisesc Domnului nostru Iisus Hristos, Preacuratei Sale Maici, tuturor Sfinţilor Săi, Sfāntului Īnger, păzitorul vieţii mele, şi sfinţiei voastre, părintele meu duhovnicesc, toate păcatele mele de la ultima spovedanie, precum şi păcatele mele cele mari din copilărie pānă acum, pentru care mă mustră conştiinţa:

Nu mulţumesc lui Dumnezeu ziua şi noaptea pentru că m-a născut pe lume din părinţi ortodocşi şi m-a luminat prin baia Sfāntului Botez;

Nu mulţumesc lui Dumnezeu cu lacrimi de recunoştinţă că mi-a dat viaţă, suflet, credinţă, sănătate şi mi-a adăugat anii pānă astăzi, ca să mă pot pocăi;

Nu slăvesc pe Dumnezeu Cel īn Treime īnchinat şi preamărit;

Sunt slab şi īndoielnic īn dreapta credinţă īn Dumnezeu;

Nu mă silesc să mă īntăresc mai mult īn sfānta credinţă ortodoxă şi īn lucrarea faptelor bune, prin rugăciune şi citirea cărţilor sfinte;

Mă īndoiesc uneori, īn cugetul meu, de existenţa vieţii veşnice şi nu mă ostenesc mai mult pentru māntuirea sufletului meu;

Nu cunosc bine dogmele credinţei ortodoxe īn care m-am născut şi botezat şi nu mă silesc să iubesc mai mult pe Hristos şi Biserica īntemeiată de El;

Mă preocupă sectele religioase şi mi se pare că toate sunt bune, neputānd să deosebesc adevărul de minciună;

Am fost la adunări sectare şi am apreciat unitatea şi cāntările lor;

Nu cunosc mai profund īnvăţătura Bisericii şi adāncul Ortodoxiei şi nu mă rog lui Dumnezeu cu rāvnă şi credinţă;

Am īn casă Biblie şi cărţi sectare fără cruce; discut uneori cu sectanţi şi mi se pare că şi credinţa lor este bună;

Nu citesc cărţi ortodoxe de explicare a credinţei, nici nu mă silesc să slăvesc pe Iisus Hristos, Māntuitorul lumii;

Am primit sectanţi īn casă, am stat cu ei la masă;

Am primit daruri şi ajutoare de la sectanţi ca să părăsesc Biserica Ortodoxă;

Mă rog foarte puţin, dimineaţa şi seara, acasă, la lucru şi pe cale; nu am Ceaslov, Psaltire, Acatistier şi cărţi de rugăciuni ca să laud mai mult pe Dumnezeu şi pe Sfinţii Lui;

Nu merg regulat la biserică, mai ales la Sfānta Liturghie īn Duminici şi sărbători, şi nu am răbdare să stau la slujbă pānă la sfārşit;

Nu cunosc īnsemnătatea sfintelor slujbe din biserică, nici nu le preţuiesc cum se cuvine;

Nu postesc toate posturile de peste an, uneori nici miercurea şi vinerea, māncānd de dulce şi chiar carne, fără a mă teme de Dumnezeu.

Am īndemnat pe alţi tineri, băieţi şi fete, să meargă Duminica la film, la distracţii şi la nunţi şi am rās de cei care se rugau şi mergeau la biserică;

Nu fac regulat metanii acasă, nu-mi fac nici canonul dat de duhovnic şi nu mă spovedesc īn fiecare post, ci foarte rar;

Nu doresc cu mare bucurie să primesc Sfānta Īmpărtăşanie, nici nu mă silesc să fiu vrednic de ea;

Nu mă căiesc cu lacrimi cānd sunt oprit de duhovnic de cele sfinte, fiind īmpietrit la inimă;

Am căzut din copilărie, cu gāndul, cu imaginaţia şi cu trupul, īn ruşinoase şi urāte păcate trupeşti;

Săvārşesc din anii de şcoală păcatul onaniei (malahiei, masturbarii); īl fac singur sau cu alţi tineri, rar sau adeseori, şi nu pot părăsi această grea patimă;

Am īnvăţat şi pe alţi tineri acest păcat şi l-am făcut şi cu fete, īncercānd de mai multe ori să cad īn desfrānare cu ele;

Am făcut acest urāt păcat cu fete minore, cu rude apropiate şi chiar cu animale, supărānd foarte mult pe Dumnezeu;

Ca tānăr am căzut īn desfrānare o dată sau de mai multe ori, cu una sau cu mai multe fete, silindu-le la păcate grele, fără să mă tem de pedeapsa lui Dumnezeu;

Am săvārşit păcate trupeşti īmpotriva firii (sodomie), o dată sau de mai multe ori şi nu m-am spovedit la duhovnic de acest păcat;

Am făcut păcate trupeşti cu rude, cu femei de altă religie, cu fete minore, cu femei căsătorite etc, şi le-am păzit să nu rămānă īnsărcinate;

Am lăsat gravidă una sau mai multe fete şi le-am silit să avorteze copiii, devenind astfel ucigaş de copii, fără să mă cutremur de mānia lui Dumnezeu;

Am păcătuit cu două surori, am căzut īn desfrā­nare īn zile de post, īn sărbători şi la marile praznice, īn loc să merg la biserică şi să mă pocăiesc cu lacrimi;

Cheltuiesc timpul liber la cinema, la teatru, la cārciumi, la nunţi şi petreceri lumeşti şi stau la televizor cāteva ore īn fiecare seară, īn loc să mă rog, să citesc cărţi sfinte şi să mă odihnesc;

Am privit la televizor şi la video filme pornografice, pline de imagini de desfrānare şi din cauza lor am căzut īn grele păcate trupeşti;

Am īnjurat de cele sfinte, hulind pe Dumnezeu;

Sunt robit de distracţii, de beţie, de televizor, de desfrānare, de vrăjitorie, deşi ştiu că supăr pe Dumnezeu;

Am furat bani şi obiecte scumpe de la părinţi, de la rude şi de la serviciu şi nu am īnapoiat cele furate;

Am deprins patima fumatului de tānăr şi nu mă pot lăsa de ea, fumānd īn toate zilele şi īn posturi;

Port haine scumpe, sunt māndru, lacom, leneş la cele sfinte, răzbunător şi nu iert pe aproapele meu;

Ca fată sunt māndră, luxoasă, clevetitoare, leneşă la cele sfinte, mincinoasă, certăreaţă cu părinţi şi cu aproapele şi iert greu;

Īmi place să mă īmbrac după moda de azi, īmi tund şi īmi vopsesc părul, faţa, unghiile; fumez, mă port luxos, iubesc distracţiile, discotecile, dansul, filmele pornografice şi anturajul cu băieţi, smintind pe cei mai mulţi prin comportarea mea;

Am ispitit pe băieţi cu vorba şi cu īmbrăcămintea şi am căzut īn desfrānare cu ei, făcānd onanie sau alte păcate trupeşti, pierzāndu-mi fecioria şi rămānānd gravidă de minoră;

Am făcut avort şi am īndemnat şi pe altele la desfrānare şi avort, netemāndu-mă de pedeapsa lui Dumnezeu;

Nu am ascultat de părinţi şi am fost blestemată de ei;

M-am certat cu părinţii, cu rudele, cu prietenii şi nu mi-am cerut iertare, sărutāndu-le māna;

Am mers la biserică şi am ascultat sfintele slujbe fiind certată cu cineva, cānd aveam ciclu şi chiar după ce am căzut īn desfrānare, sărutānd sfintele icoane şi luānd anaforă;

Am mers la biserică, la şcoală şi la serviciu coafată, machiată şi cu īmbrăcăminte indecentă, smintind pe mulţi, şi nu m-am ruşinat de Dumnezeu şi de oameni;

Nu iubesc sfānta rugăciune, cărţile sfinte, viaţa duhovnicească, biserica şi māntuirea; ci mă interesează mai ales traiul bun, grija pentru trup, banii, averea, luxul, petrecerile, televizorul şi toate cele trecătoare;

Mă rog foarte puţin acasă, la lucru şi la biserică, nu am răbdare să citesc şi să ascult cuvāntul lui Dumnezeu;

Nu am īnvăţat Crezul şi Psalmul 50 pe de rost, nici rugăciunile īncepătoare, şi mă lenevesc la rugă­ciune, la post, la metanii, la sfintele slujbe şi la toată fapta bună;

Vorbesc de rău pe părinţi, pe preoţi, pe colegi, spun minciuni, fac glume urāte, rād de aproapele şi divulg păcatele altora;

Am mers la nunţi şi la petreceri de noapte, unde am dansat, am fumat, m-am īmbătat, am vomitat, m-am mascat, am drăcuit şi am căzut īn desfrānare;

Am crezut īn puterea diavolului, am mers la descāntat, la deschis cartea - chiar la preoţi -, şi am dat bani să mi se spună viitorul, să mi se ghicească, ba chiar eu īnsămi am făcut vrăji, am ghicit īn cafea, īn bobi şi īn cărţi de joc etc.;

Sunt zgārcit(ă), nu miluiesc pe cei săraci şi nu ajut pe cei din suferinţă;

Ca student(ă), am mers la examene nespovedit şi neīmpărtăşit, fără să fac rugăciuni cu post, ca să-mi ajute Dumnezeu, īncrezāndu-mă īn cunoştinţele mele;

Am intrat la facultate cu daruri, cu bani şi cu relaţii;

La studii mă comport cu mult orgoliu faţă de colegi şi rude;

Mă īmbrac īntotdeauna la modă, iubesc filmele, distracţiile, pornografia, televizorul, plimbările cu fete, desfrānarea, literatura erotică, filosofia raţionalistă şi ateistă, sportul, politica, practicile transcen­dentale etc;

Nu am credinţă tare şi profundă īn Dumnezeu, nu iubesc oamenii, nu merg regulat la sfintele slujbe, mai ales Duminica, nici nu mă rog dimineaţa şi seara, cu post şi metanii, ca să fiu iertat şi miluit de Dumnezeu;

Nu citesc Biblia şi nici alte cărţi sfinte ortodoxe, nu mă interesează cunoaşterea profundă a Ortodoxiei, mă īndoiesc īn credinţă şi sunt indiferent şi străin de trăirea vie, duhovnicească, īn Hristos;

Nu iubesc din inimă, cu convingere interioară, pe Hristos, Biserica, Sfānta Cruce, Evanghelia, pocăinţa, rugăciunea, Sfintele Taine şi pe oameni;

Nu mă silesc să-mi schimb viaţa, să mă rog mai mult, să mă dăruiesc total lui Hristos şi aproapelui, să-mi jertfesc sănătatea, tinereţea, capacitatea intelec­tuală, puterea şi voinţa spre slava lui Dumnezeu şi slujirea oamenilor;

Nu citesc cărţi sfinte de īnvăţătură ortodoxă, ca să cunosc adevărul şi să trăiesc frumuseţea Orto­doxiei;

Studiez cu mult interes filosofia, literatura laică, ştiinţa, medicina, politica şi dreptul, īnsă nicidecum teologia, care īnalţă sufletul la Dumnezeu şi-l īntăreşte īn dreapta credinţă;

Sunt stăpānit(ă) de păcatul desfrānării, m-am īmprietenit cu o fată şi trăiesc cu ea īn concubinaj, fără cununie religioasă şi evit naşterea de copii, practicānd paza şi avortul;

Sunt biruit de plăcerile trupeşti, păcătuiesc cu mai multe fete, practicānd desfrānarea īn felurite chipuri, fac onanie, citesc literatură erotică şi merg la filme pornografice care ucid sufletul;

Ca studentă, trăiesc īn desfrānare şi concubinaj cu unul sau mai mulţi colegi, nu vreau să nasc copii, mă ascund de părinţi, nu mă spovedesc regulat la preot, nici nu spun toate păcatele din cauza ruşinii şi a māndriei, ca să nu ştie nimeni viaţa mea intimă, ba īncă m-am şi īmpărtăşit, o dată sau chiar de mai multe cu nevrednicie;

Am păcătuit trupeşte cu studenţi străini, creştini sau păgāni care nu cred īn Hristos, am născut şi copii cu ei şi chiar vreau să mă căsătoresc cu unul din ei şi să plec īn ţara lui, renunţānd la părinţi, la ţară, la copii şi, mai ales la credinţa ortodoxă īn care m-am născut şi botezat;

Am primit daruri de la străini ca să păcătuiesc cu ei şi am făcut desfrānare īn tot felul;

Mă īmbrac cu haine bărbăteşti şi port fustă scurtă; mă machiez, īmi vopsesc părul, unghiile şi faţa, smintind pe cei din jurul meu şi īndemnāndu-i la desfrānare;

Nu m-am spovedit şi īmpărtăşit deloc din copilărie, nu merg Duminica la biserică, nu mă căiesc de marile păcate īn care mă aflu şi sunt nehotărātă īn tot ce fac;

Mă ispiteşte gāndul sa plec din ţară, să mă căsătoresc cu un străin şi să adun bani şi avere, apoi să revin acasă;

Mă chinuie īndoiala īn credinţă, pofta desfrānării şi māndria că sunt mai deosebită decāt alte fete;

Mă luptă uneori gāndul deznădejdii, şi al sinuciderii şi chiar īmi doresc moartea; am īncercat să mă sinucid o dată sau de mai multe ori, pentru că prietenul meu cu care am greşit m-a părăsit şi are altă prietenă;

Fumez, beau mult, practic perversiuni sexuale cu colegii, sunt mereu tulburată, merg la vrăjitoare ca să mă iubească băieţii, nu īnvăţ pentru examene, am rămas corigentă şi chiar am pierdut anul;

Am rămas gravidă de tānără şi am avortat sau am vāndut şi abandonat copilul fără să spun nimănui, ca să nu mă ştie nimeni;

Am intrat uneori īn biserică necurată, m-am spovedit īn grabă, n-am spus păcatele mari din cauza ruşinii, iar uneori m-am īmpărtăşit, fiind nepregătită;

Ca student practic, īncă din liceu, gimnastică yoga, arte marţiale, karate, bahai, spiritism, ocultism, teosofie, budism şi alte practici păgāne transcen­dentale, total străine de Ortodoxie şi de creştinism;

Īnjur de cele sfinte, mă īmbăt adesea, īmi bat soţia cu care trăiesc īn concubinaj, amān cununia religioasă şi naşterea de copii şi nu ascult de părinţi şi de preot, avortānd mai mulţi copii;

Īn facultate am participat la adunări sectare, am primit ajutoare de la ei şi m-am lepădat de Biserica Ortodoxă, facāndu-mă sectant(ă);

Nu sunt mulţumit īn viaţă de nimic, īmi pare rău de tot ce fac, aş dori să mă pocăiesc, dar nu pot părăsi păcatele şi nu ştiu cum şi ce să fac ca să ies din această stare cumplită īn care mă aflu;

Caut un duhovnic bun şi nu găsesc, caut cărţi bune ortodoxe, caut pe Hristos şi nu ştiu unde să-L aflu şi cum să mă apropii mai mult de Dumnezeu;

Nu m-am spovedit şi īmpărtăşit de cānd eram copil. De aceea, mă simt gol şi pustiu la suflet şi nemulţumit īn viaţă.

Am amānat pocăinţa şi spovedania, iar după ce am venit la spovedanie m-am īmpărtăşit cu nevred­nicie cu Sfintele Taine, īnainte de facerea canonului primit, fiind certat(ă) cu aproapele.

Acestea sunt păcatele mele cele mai mari pe care le-am făcut din copilărie pānă acum, pentru care mă căiesc şi-mi pare rău şi cer iertare de la Dumnezeu, iar de la sfinţia voastră, părinte, cer canon de pocăinţă şi dezlegare, căci făgăduiesc să părăsesc păcatele mele şi să pun īnceput bun.

Spovedania generală a celor căsătoriţi

Mărturisesc Domnului Dumnezeului şi Māntuiorului nostru Iisus Hristos, Preacuratei Sale Maici, tuturor Sfinţilor Săi şi sfinţiei tale, părinte, toate păcatele mele sufleteşti şi trupeşti făcute din copilărie, din anii tinereţii, de la căsătorie şi de la ultima mea spovedanie pānă acum:

De cānd mă ştiu pe lume şi din anii copilăriei pānă acum, īn păcate m-am născut, īn păcate am copi­lărit, īn păcate mi-am cheltuit tinereţea şi īn păcate am trăit pānă astăzi, netemāndu-mă de Dumnezeu şi nesilindu-mă să-mi cunosc şi să-mi plāng păcatele, să le mărturisesc cu căinţă şi cu lacrimi, să le părăsesc şi īn locul lor, cu ajutorul Duhului Sfānt, să pun īnceput de pocăinţă creştinească, cum ne porunceşte īnsuşi Fiul lui Dumnezeu, zicānd: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Īmpărăţia Cerurilor (Matei 3,2).

Căci din fragedă copilărie am fost rău (rea), neascultător de părinţi, māndru, ambiţios, īndărătnic, făcānd īn toate numai voia mea, neiubind pe Dumnezeu, nici Biserica, nici sfānta rugăciune, nici faptele bune. Ci, dimpotrivă, am iubit numai păcatul şi pofta cea rea, fiind robit din pruncie de cugetele desfrānării, de răutate, de mānie, de lăcomie, de furt, de minciună şi de toate cele pămānteşti.

La biserică nu mergeam regulat cu părinţii, la şcoală eram certăreţ, la rugăciune leneş, la post şi la metanii foarte greu mă plecam, iar la spovedanie şi la Sfānta īmpărtăşanie mă duceam rar, silit de părinţi.

Cānd aveam peste zece ani furam bani de la părinţi, mă băteam cu copiii de vārsta mea, īncercam să păcătuiesc cu fetele, īnjuram de cele sfinte şi īnvăţam să fumez.

Iar cānd m-am făcut puţin mai mare, am īnceput să fac păcatul onaniei (malahie, masturbarii), care m-a stăpānit pānă m-am căsătorit. Īncă nici nu l-am mărturisit la duhovnic şi m-am īmpărtăşit cu nevrednicie. Īnainte de armată am fost ispitit să cad īn desfrānare, şi am căzut cu o fată (sau mai multe), iar după armată am căzut cu totul īn cumplitul păcat al desfrānării, păcătuind cu mai multe fete, păzindu-le să nu rămānă gravide, lăsānd pe una īnsărcinată şi īndemnānd-o să avorteze copilul, smintind pe mulţi şi supărānd pe Dumnezeu şi pe părinţi cu păcatele mele.

Iar de cānd m-am căsătorit şi pānă acum am pe conştiinţă următoarele păcate:

Nu iubesc pe Dumnezeu din toată inima mea şi cu toată credinţa şi puterea mea;

Nu slăvesc pe Dumnezeu Cel īn Treime īnchinat şi preamărit, Care a făcut cerul şi pămāntul;

Nu mulţumesc lui Dumnezeu ziua şi noaptea pentru că m-a născut pe lume din părinţi ortodocşi şi m-a luminat prin baia Sfāntului Botez;

Nu mulţumesc lui Dumnezeu cu lacrimi de recunoştinţă că mi-a dat viaţă, suflet, credinţă, sănă­tate şi mi-a adăugat anii pānă astăzi, ca să mă pot pocăi;

Am slăbit īn credinţă şi m-am īndoit de existenţa lui Dumnezeu;

Īn tinereţe am zis chiar că nu există Dumnezeu, devenind ateu. Am īndemnat şi pe alţii să nu creadă, i-am aruncat īn īndoială, am citit cărţi ateiste, hulitoare de Dumnezeu şi nu am voit să cer sfatul şi ajutorul moral al preoţilor şi oamenilor credincioşi;

Īn tinereţe am oprit soţia şi copiii să meargă la biserică, să postească, să se spovedească şi să se unească cu Hristos prin Sfintele Taine;

Īn locul cărţilor ortodoxe creştine am citit cărţi de altă religie şi am adus īn casă cărţi de filosofie păgānă, cărţi de gāndire asiatică şi cărţi sectare, smintind pe mulţi cu necredinţa mea;

Am īnjurat din copilărie de cele sfinte, hulind pe Dumnezeu, i-am deprins să īnjure şi pe copiii mei şi am smintit pe mulţi cu acest greu păcat;

Am fost la adunări sectare şi am zis că şi sectele creştine sunt bune;

Am primit īn casă misionari sectanţi şi am citit cărţile lor, le-am dat şi altora să le citească, spre osāndă şi sminteală;

M-am māniat şi am urāt pe părinţi, pe soţie şi pe copii, pe rude, pe vecini, pe cei ce mi-au făcut rău şi nu i-am iertat multă vreme, nici eu nu mi-am cerut ier­tare de la ei; ba chiar şi acum ţin mānie pe unii din ei;

N-am iubit pe aproapele meu după putere: părinţi, fraţi, rude, vecini, binefăcători, bolnavi, cerşetori etc, cum ne porunceşte Māntuitorul Hristos īn Sfānta Evanghelie;

Urăsc pe cerşetori, pe săraci şi pe cei ce-mi fac nedreptate, dorindu-le moarte şi osāndă;

M-am deznădăjduit de viaţă, din cauza necazurilor şi a păcatelor mele, şi chiar am voit să mă sinucid, spre veşnica mea pierzare;

M-am īndoit īn puterea Sfintei Cruci, īn sfinţenia icoanelor şi īn fecioria Maicii Domnului, ascultānd hulele sectanţilor;

M-am īndoit uneori īn sfinţenia Dumnezeieştilor Taine şi īn puterea Sfintei Liturghii şi nu le-am preţuit cum se cuvine;

Ca student(ă), am practicat: yoga, zen, arte marţiale, magie, spiritism, hipnotism şi am studiat filosofia hindusă, ştiinţele oculte, teosofia, masoneria şi unele cărţi de propagandă religioasă a noilor mişcări apărute: bahai, Noua Eră etc. şi am crezut īn reīncarnarea sufletelor, care anulează īnvierea;

Am fost la vrăjitoare să-mi prezică viitorul, să-mi aleg soţia (soţul), să mă răzbun pe duşmani, să cāştig bani şi chiar am practicat şi eu vrăjitoria, ghicitul (īn cafea, īn bobi, īn cărţi de joc etc), spiritismul, hipnoza, iluzionismul şi am invocat spiritele celor morţi;

M-am certat cu soţia, cu rudele, cu vecinii, de la avere şi moştenire, i-am dat īn judecată şi nu vreau să-i iert pānă la moarte;

Nu mă mustră conştiinţa pentru păcatele mele, n-am lacrimi de pocăinţă, sunt foarte īmpietrit la inimă şi nu mă căiesc de toate cāte am făcut;

Am ucis oameni prin defăimare şi clevetire, rāzānd de ei sau minţind īmpotriva lor;

Am desfrānat cu soţia peste fire, īnainte şi după căsătorie, şi am păzit-o să nu facă copii;

Am obligat soţia să avorteze, ucigānd mulţi prunci nevinovaţi prin pază sau prin medicamente;

Ca femeie, am avortat fără voia soţului şi a preotului, ucigānd atāţia copii īn viaţă;

Am īndemnat şi pe alte femei, fiice, rude, vecine şi prietene să-şi avorteze copiii, netemāndu-mă de pedeapsa lui Dumnezeu. M-am păzit să nu mai nasc copii, cu voia sau fără voia soţului, şi am fost operată pentru a nu mai face copii ;

Am făcut preadesfrānare, păcătuind cu mai mulţi bărbaţi şi chiar cu rude;

Am născut copii din desfrānare cu alţi bărbaţi şi i-am abandonat, i-am dat la casele de copii, i-am dat la străini pe valută sau i-am ucis pe ascuns, ca să nu ştie lumea păcatele mele şi nu am mărturisit aceste crime la duhovnic;

Ca bărbat, am păcătuit cu mai multe femei, căsă­torite, necăsătorite sau văduve, am violat chiar şi fete minore şi am făcut sodomie şi alte cumplite păcate ale desfrānării, pierzāndu-mi sănătatea, cinstea şi sufletul şi nu le-am mărturisit la duhovnic niciodată, de ruşine;

Am desfrānat cu rude apropiate, făcānd ames­tecare de sānge, ba am căzut la tinereţe īn păcat cu o soră după trup şi cu animale şi, de ruşine, n-am mărturisit aceste grele păcate;

Am căzut īn desfrānare cu femei (bărbaţi) necreştine, am născut copii cu ele şi nu i-am botezat creştineşte;

Am păcătuit cu soţia īnainte de cununie, lăsān­d-o gravidă şi apoi am obligat-o să avorteze;

Am divorţat de prima şi a doua soţie, din motive necanonice, din minciună, gelozie, desfrānare, ură, răzbunare etc. şi am trăit īn concubinaj cu multe femei;

Am furat de la biserici icoane, obiecte sfinte, bani etc, spre a mea osāndă şi nu mi-am mărturisit acest păcat strigător la cer;

Am făcut casa mea casă de desfrānare şi de ucidere a copiilor, prin injecţii şi avort, casă de păcate, de beţii şi am privit filme pornografice, adunānd la mine pe mulţi tineri, bătrāni şi fete şi īndemnāndu-i la desfrāu;

Am oprit plata lucrătorilor şi săracilor şi nu am dat īnapoi īmprumutul;

Am furat bani, haine, alimente, materiale etc. de la văduve, săraci, vecini şi de la magazine, de la spi­tale şi casele de copii orfani şi handicapaţi, lăcomindu-mă pentru avere, spre a mea veşnică osāndă;

Am bătut pe alţii de moarte, la beţie sau la mānie, voind chiar să-i ucid, neiertāndu-i creştineşte mulţi ani; īncă nici acum nu i-am iertat;

Am vāndut alimente stricate sau vechi, am pus apă īn lapte şi īn vin, ca să cāştig bani mai mulţi, am dus daruri rele la altar, am furat din biserică şi din curtea cimitirului şi am fost martor mincinos la proces pentru bani sau din răzbunare;

Am smintit pe copii, pe tineri şi pe mulţi oameni cu faptele şi cu răutăţile mele, īmbătāndu-mă, māniindu-mă, furānd sau dansānd;

Am lucrat la cāmp şi acasă, īn sărbători şi Duminica, am jucat la cārciumi şi la nunţi, īn sărbători şi īn timpul Sfintei Liturghii. Am căzut īn desfrānări spre marile sărbători, Duminica, īn posturi şi īn timpul sfintelor slujbe, netemāndu-mă de pedeapsa lui Dumnezeu;

Nu am vrut să plătesc pensie alimentară pentru copiii mei din căsătoria canonică şi din concubinaj, minţind că nu ar fi copiii mei şi am cāştigat procesul īn favoarea mea prin bani, relaţii şi corupţie.

Citesc cărţi erotice şi reviste pornografice, privesc filme de desfrānare la video şi la televizor, cu familia, cu prietenii şi copiii mei, smintindu-i şi īndemnāndu-i la păcate urāte trupeşti;

Ţin īn casă şi la locul de muncă imagini necreştine şi pornografice cu femei goale, cu animale şi cu obiecte de tot felul, īn loc să pun numai icoane şi imagini creştine;

Am căsătorit copiii mei fără cununie religioasă şi i-am sfătuit să nu nască decāt unul sau doi copii, iar pe ceilalţi să-i avorteze din cauza condiţiilor grele de viaţă de azi;

Am dat voie şi am īndemnat pe fiii mei să divorţeze din motive omeneşti, pentru avere, pentru locuinţă, din māndrie şi din răzbunare;

Am dat īn judecată pe nedrept pe vecini, pe părinţi, pe rude şi pe străini pentru moştenire, pentru grădină, pentru bani, pentru că m-au jignit şi necinstit pe mine, soţia şi copiii mei;

Am pus martori mincinoşi la tribunal şi am dat bani să spună minciuni īn locul adevărului, nete­māndu-mă de Dumnezeu. Am cāştigat procesele cu mită şi daruri, īn paguba celor nevinovaţi;

Am mers adesea la vrăjitoare, la cele ce ghicesc şi lucrează cele rele cu puterea diavolului, īn loc să alerg la Dumnezeu şi la preot, prin rugăciune, post şi spovedanie;

Am dat slujbe la catolici, la armeni, la creştini de altă lege, şi am asistat la serviciile lor - botez, nuntă şi īnmormāntări;

Am stricat casele altora şi am ucis multe suflete prin desfrānare, prin judecăţi nedrepte, prin furt şi minciună, prin calomnie şi vrăjitorie;

Am furat din pădure, de pe cāmp, de la fabrică, de la rude şi părinţi, am furat de pe şantier, dānd mită şi făcānd acte false şi am adus īn casă lucruri, alimente, haine şi bani străini, nemunciţi de mine;

M-am īmbogăţit din furt, cumpărāndu-mi maşină şi zidindu-mi casă din avere străină;

Cumpăr ieftin lucruri şi alimente obişnuite şi le vānd scump, īmbogăţindu-mă din banii săracilor şi ai ţăranilor, īn timp ce mulţi nu au casă, īmbrăcăminte şi hrană;

Vānd băuturi de tot felul, mi-am făcut casa cārciumă şi loc de īntālniri, de desfrāu, de beţie şi petreceri;

Am vāndut băuturi alcoolice scumpe la cei slabi, beţivi şi săraci, adunānd averi străine spre veşnica mea osāndă şi īmpingānd pe mulţi īn patima beţiei;

Am īmbătat pe oameni şi unii s-au bătut şi chiar s-au ucis īn casa mea;

Sunt foarte māndru, mă īmbrac luxos, cu haine scumpe, caut să fiu lăudat de toţi, uitānd că māine voi muri şi voi fi osāndit pentru păcatele mele;

Ca femeie, m-am fardat īn tot felul, am purtat haine scurte, mi-am coafat şi vopsit părul şi prin aceasta am smintit şi am tras la desfrānare pe mulţi bărbaţi şi tineri;

Am fost ispită pentru tinerii slabi, pentru copiii mei, pentru bărbaţii desfrānaţi, īndemnānd pe mulţi la desfrānare şi īn cele mai grele păcate;

Am īndemnat pe fetele mele să păcătuiască fără cununie religioasă, să poarte īmbrăcăminte necuvi­incioasă, să se căsătorească cu oameni bogaţi, iar nu credincioşi, şi să-şi avorteze copiii;

Nu mi-am crescut īn frică de Dumnezeu copiii, nu i-am dus la biserică regulat, nu i-am păzit, după putere, de păcatele tinereţii, nu i-am dus la spove­danie şi la Sfānta Īmpărtăşanie;

Nu am dat o bună educaţie religioasă copiilor şi chiar soţului meu, lăsāndu-i după voia lor, nici nu le-am dat cărţi de īnvăţătură ortodoxă, din care cauză soţul şi copiii nu cred īn Dumnezeu sau, deşi cred, nu se roagă, nici nu merg la biserică, ba īnclină spre secte;

Sunt zgārcit(ă), nu fac milostenie, nu dau slujbe la biserică, nu port grijă de cei morţi şi alung săracii de la uşa mea;

Ca intelectual, īncă din anii copilăriei am fost crescut de părinţii mei departe de Dumnezeu şi de Biserică, căci nu mă duceau la sfintele slujbe, decāt la īnviere şi nici nu mă trimiteau la spovedanie;

Īn anii de liceu m-am īndepărtat mai mult de Dumnezeu, datorită educaţiei ateiste şi lipsei totale de catehizare religioasă. Ajungānd la vārsta critică de 18 ani, am afirmat că nu există Dumnezeu, că preoţii sunt nişte amăgitori ai oamenilor şi că la biserică merg numai ţăranii şi bătrānii inculţi care nu ştiu carte; īn ultimii ani de liceu am căzut īn păcatul onaniei, care m-a stăpānit pānă la căsătorie; apoi am căzut īn desfrānare propriu-zisă cu mai multe fete, din care una sau chiar mai multe au avortat copii;

Tot īn anii de liceu am īnvăţat să fumez, am citit multe cărţi necreştine, ateiste, de filosofie, de ştiinţă, de artă, de iniţiere teosofică şi masonică şi cărţi erotice şi pornografice, care m-au īnstrăinat tot mai mult de Dumnezeu, neascultānd de preoţii Bisericii;

Atāt pānă la căsătorie, cāt şi mulţi ani după căsătorie, nu am crezut īn Dumnezeu şi am hulit īn public şi īn taină pe Dumnezeu, Biserica şi preoţii, rămānānd departe de Hristos;

La facultate am fost la fel străin de religie, de biserică, de credinţa ortodoxă, iubind mai mult stu­diul, distracţiile, păcatele trupeşti, desfrānānd singur şi cu mai multe fete;

Mi-au plăcut de asemenea plimbările, turismul, īn ţară şi peste hotare, filmele pornografice şi practicile yoga, karate, artele marţiale, budismul, teosofia etc -, iar la biserică mergeam numai ocazional, la īndemnul altora;

M-am īndoit mulţi ani īn credinţă, nu m-am spovedit nici nu m-am īmpărtăşit cu Sfintele Taine din copilărie, oprindu-mi soţia şi copiii să meargă la Biserică, sau lăsāndu-i din copilărie īn voia lor;

Nu am dat o educaţie creştinească copiilor mei, din care motiv şi-au pierdut credinţa īn Dumnezeu şi trăiesc ca şi mine īn păcate, departe de Hristos;

Am īnjurat de cele sfinte, am fost beţiv, am certat soţia, am īnşelat-o cu alte femei, am obligat-o să facă avorturi şi n-am lăsat-o să meargă la biserică;

Mi-e ruşine şi acum să merg la biserică īn sărbători, ca să nu rādă oamenii de mine şi mă tem să fac o spovedanie generală, căci am multe păcate şi nu le pot īncă părăsi;

Am căzut īn desfrānare cu mai multe femei, tinere, căsătorite, văduve şi chiar cu rude;

Am făcut onanie, sodomie şi perversiuni sexuale multă vreme şi nici acum nu m-am pocăit de aceste grele păcate, nici nu le-am spovedit pānă īn prezent;

Am făcut politică şi duşmănie īntre rude şi colegi, am activat īn organizaţii oculte şi securitate, m-am răzbunat, am pārāt, am corupt pe alţii, nu iubesc pe Dumnezeu şi pe oameni, nu fac milostenie şi mă tem de moarte;

Ca profesor de liceu şi facultate am primit daruri şi bani la examenele de admitere şi am promovat elevii şi studenţii slabi la īnvăţătură, luānd mită şi cadouri, iar īn unele cazuri am corupt fetele să păcătuiască cu mine pentru a lua examenele;

Ca medic am luat mită de la bolnavi ca să-i tratez, să-i operez, să le dau concedii medicale şi să-i scot la pensie;

Ca director de īntreprindere, fabrică, şcoală, am luat mită ca să angajez noi salariaţi, am păcătuit cu femei ca să rămānă īn serviciu şi m-am purtat rău cu oamenii, persecutānd pe cei corecţi şi credincioşi şi favorizānd pe cei ce-mi dădeau cadouri şi bani;

Mă lenevesc să merg regulat la biserică īn sărbători, Duminica şi īn posturi, stau mult la televizor cu copiii mei, pierzānd timpul de rugăciune şi odihnă, sunt īmpietrit(ă) la inimă, nu mă rog aproape deloc, nu am lacrimi de pocăinţă, nu am răbdare īn viaţă, mă supăr din nimic, īmi doresc moartea, smintesc pe cei din jur cu viaţa mea, nu mă tem de iad şi nu iert din inimă;

Am pierdut īn zadar tinereţea, averea, sănătatea, tot ce mi-a dat mai scump Dumnezeu, şi nu ştiu cum să mă pocăiesc şi să dobāndesc iertare, fiind bătrān, slab şi păcătos. Īnsă am mare nădejde de māntuire, căci cred īn mila lui Dumnezeu şi īn rugăciunile Maicii Domnului care se roagă neīncetat pentru cei păcătoşi.

Acestea sunt păcatele mele cele mai mari pe care le-am făcut din copilărie şi pānă acum, pentru care mă căiesc şi-mi pare rău şi cer iertare de la Dumnezeu, iar de la sfinţia voastră, părinte, cer canon de pocăinţă şi dezlegare, căci făgăduiesc să părăsesc păcatele mele şi să pun īnceput bun.

(Cānd m-am spovedit, mi-a fost ruşine să spun anumite păcate, primind dezlegare aşa. Chiar m-am īmpărtăşit aşa, crezānd că preotul trebuie să īntrebe de păcate, şi nu să le spun eu singur. Nu-mi cercetez zilnic conştiinţa. N-am fost cu luare aminte la īnţelesul cuvintelor rugăciunii şi nici la cel al cuvintelor citite din cărţile sfinte. Am venit la spovedanie fără să-mi fac un serios examen de conştiinţă şi să-mi ştiu limpede păcatele mele, să le spun cu părere de rău şi cu hotărārea de a le părăsi desăvārşit şi a pune īn locul lor faptele bune potrivnice păcatelor de dinaite n.n.)

Spovedania credincioşilor sporiţi duhovniceşte

Mărturisesc Māntuitorului nostru Iisus Hristos, Maicii Domnului, tuturor sfinţilor şi sfinţiei tale, cinstite părinte, toate păcatele mele de la ultima spovedanie pentru care mă mustră conştiinţa.

Nu slăvesc neīncetat pe Dumnezeu Cel īn Trei­me īnchinat şi preamărit pentru toate cāte mi-a dat īn viaţă;

Nu mulţumesc lui Dumnezeu ziua şi noaptea pentru că m-a născut pe lume din părinţi ortodocşi şi m-a luminat prin baia Sfāntului Botez;

Nu mulţumesc lui Dumnezeu cu lacrimi de recu­noştinţă că mi-a dat viaţă, suflet, credinţă, sănătate şi mi-a adăugat ani pānă astăzi, ca să mă pot pocăi;

Nu mulţumesc īndeajuns lui Dumnezeu pentru necazuri, pentru boală, pentru sărăcie, pentru ocară şi pentru toate īncercările şi ispitele vieţii;

Nu iubesc pānă la jertfă pe Hristos şi mă tem de moarte şi de chinurile iadului, fiind slab şi nepregătit;

Nu mi-am făcut īntreg canonul dat de părintele meu duhovnicesc la ultima spovedanie;

Am greşit cu gāndul şi cu imaginaţia, treaz şi īn vis, ziua şi noaptea, din cauza māndriei şi a neluării aminte de sine;

Am greşit cu limba, vorbind mult, clevetind, osāndind, glumind, luānd īn rās pe aproapele şi uitānd mereu să rostesc rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!";

Am greşit cu uitarea, căci uit să mă rog neīncetat, să ţin tăcere şi să-mi fac canonul dat de duhovnic, uit să fac milostenie după putere, să-mi cer iertare de la aproapele, călcānd poruncile Domnului din Sfānta Evanghelie şi, mai ales, uit de ceasul morţii şi al judecăţii viitoare;

Am greşit cu lăcomia pāntecelui, māncānd mult şi de două ori pe zi, mai ales īn posturi, bānd vin şi māncānd cu ulei īn zilele oprite;

Sunt biruit de iubirea de bani şi de averi şi nu mă īndur să dau milostenie la săraci, să ajut pe cei lipsiţi şi să dau ajutor la construirea bisericilor noi;

Sunt greu luptat de gāndul slavei deşarte, de patimile trupului şi de cumplitele gānduri de hulă īmpotriva celor sfinte;

Sunt adesea biruit de pofta desfrānării, visānd necurăţii, privind cu patimă feţe străine şi, mai ales, femei īmbrăcate necuviincios; nu īmplinesc tot ce am promis lui Dumnezeu la spovedanie şi amān pocăinţa;

Sunt rău (rea), īmpietrit(ă) la inimă, respingător, īndoielnic, mincinos şi mă rog puţin;

Nu citesc cu rāvnă cărţile sfinte ortodoxe, mai ales, Sfānta Scriptură, Filocalia, Vieţile Sfinţilor şi scrierile Sfinţilor Părinţi, cheltuind timpul vieţii mele īn zadar;

Nu am lacrimi la rugăciune, nu īmplinesc jură­māntul făcut la Botez şi căsătorie şi īmi rămān rugă­ciunile şi metaniile nefăcute; nu port grijă de copii şi de soţ (soţie), trăind īn neīnţelegere şi lipsindu-mi fiii de educaţie şi de iubirea lui Hristos;

Nu ard la inimă de dorul lui Dumnezeu, nu mă aprind la rugăciune de focul Duhului Sfānt şi nu pot spori deloc īn dumnezeiasca iubire şi īn lucrarea harică a sfintei rugăciuni, lipsindu-mă de dulceaţa mistică a unirii minţii şi inimii cu Hristos;

Nu iubesc mai mult pe cei bolnavi şi suferinzi, nu vizitez bolnavii din spitale, nu ajut după putere pe săraci, orfani, văduve şi cerşetori, nici nu mă rog lui Dumnezeu pentru ei;

Nu iubesc pe toţi oamenii deopotrivă şi, mai ales, pe cei ce nu mă laudă, pe cei ce mă mustră, pe cei ce mă ocărăsc şi īmi vădesc greşelile;

Sunt māndru(ă), trufaş, iubitor de laudă şi caut cinste şi apreciere de la oameni, iar nu de la Dumnezeu;

M-am mărturisit pānă acum īn grabă, superficial, fără căinţă şi lacrimi;

Nu mă spovedesc regulat şi nu-mi duc soţul şi copiii la mărturisire;

M-am īmpărtăşit cu Trupul şi Sāngele lui Hristos fără lacrimi, cu puţină evlavie şi credinţă, necutremurāndu-mă de iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi de harul negrăit al dumnezeieştilor Taine;

Sunt nepăsător de māntuire, fără răbdare īn viaţă, nemulţumit de starea īn care mă aflu şi nu are cine mă povăţui pe calea cea strāmtă a māntuirii;

Din cauza aceasta mă cert cu soţul (soţia) şi copiii, cu rudele şi vecinii şi nu-mi pot stăpāni firea, simţurile, gāndurile şi imaginaţia.

Acum, apropiindu-mă de bătrāneţe şi de moarte, doresc să merg la o mănăstire şi să mă rog lui Dumnezeu toată viaţa īn linişte şi singurătate, pentru care vă rog să mă sfătuiţi şi să mă călăuziţi spre Hristos cum credeţi mai bine.

De aceea vă rog, părintele meu duhovnicesc, să aveţi milă de sufletul meu, să mă răbdaţi īn ispitele vieţii, să mă sprijiniţi īn lupta grea cu patimile care mă asupresc şi să mă ajutaţi să nu pierd pe Hristos, ci să mă unesc cu El şi să dobāndesc iertare, milă, har şi māntuire de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfānt, rānduindu-mi canon de ispăşire şi dezlegare de tot ce am făcut, căci făgăduiesc să pun īnceput bun de pocăinţă.

Spovedania femeilor gravide care merg la maternitate

īntrucāt femeile īnsărcinate trebuie să meargă la maternitate īmpărtăşite, pentru că īşi riscă viaţa īn timpul naşterii, preoţii de parohie sunt datori să le spovedească şi să le īmpărtăşească īnainte de internare la spital, chiar dacă se află sub canon, urmānd ulterior să-şi continue canonul dat. īn caz de urgenţă, dacă femeia gravidă a rămas nespovedită şi neīmpăr­tăşită, preotul este obligat s-o mărturisească pe scurt şi s-o īmpărtăşească cu Trupul şi Sāngele lui Hristos, fiindcă la naştere femeile īşi riscă viaţa.

Iată un model de spovedanie, pe scurt, īn caz de urgenţă: Mărturisesc lui Dumnezeu, Maicii Domnu­lui, tuturor Sfinţilor şi sfinţiei tale, părinte, păcatele mele cele mai mari pe care le-am făcut īn viaţă şi de la ultima mea spovedanie:

Am fost īntotdeauna slabă īn credinţă şi n-am mers regulat la biserică;

M-am rugat puţin, īn grabă şi n-am păzit poruncile lui Dumnezeu;

Am căzut īn desfrānare īnainte de căsătorie şi am trăit īn concubinaj, pānă m-am cununat religios;

Am născut atāţia copii şi am avortat cu voia atāţia copii; chiar şi acest copil care urmează să-l nasc, am vrut să-l avortez;

Am păcătuit cu unul sau cu mai mulţi bărbaţi, īnşelānd soţul meu cu voia;

Am īnjurat de cele sfinte, am fost la vrăjitoare, am fumat şi m-am īmbătat;

Sunt certată cu părinţii, cu rudele şi cu alte femei şi n-am cerut iertare pānă acum;

Am īndemnat pe alte femei la avort, la desfrānare şi la răzbunare, iar pe unele le-am dus eu la avort şi le-am ajutat;

M-am īmbrăcat necuviincios, după moda de azi, smintind lumea, şi am iubit distracţiile, dansul şi televizorul;

Sunt oprită de Sfānta Īmpărtăşanie pe un timp, din cauza păcatelor mele;

N-am postit cele patru posturi şi zilele rānduite şi nu ţin curăţie cu soţul;

Īmi pare rău de toate păcatele pe care le-am făcut şi cu lacrimi cer iertare de la Dumnezeu; iar dacă voi naşte copilul, făgăduiesc că voi părăsi păcatele făcute şi īmi voi face canonul rānduit pentru ele şi nu voi mai avorta nici un copil.

Acestea sunt păcatele mele cele mai grele care le am pe conştiinţă, pentru care cer iertare de la Dumnezeu şi de la sfinţia voastră, cinstite părinte, şi vă rog să mă dezlegaţi, să mă īmpărtăşiţi cu Sfintele Taine şi să mă binecuvāntaţi ca să am o naştere uşoară şi să-mi dăruiască Domnul un copil frumos şi sănătos.

Spovedania bătrānilor şi bolnavilor īn stare gravă

Mărturisesc Domnului nostru Iisus Hristos, Preacuratei Sale Maici, tuturor Sfinţilor şi sfinţiei tale, părinte, toate păcatele mele mari pe care le-am făcut īn viaţă şi de care mă mustră conştiinţa.

Am trăit pe pămānt cu multă nepăsare de mān­tuirea sufletului meu şi cu multă īndoială şi nesimţire;

Nu m-am spovedit din copilărie, de cānd mă ducea mama la biserică şi nu mi-am mărturisit niciodată păcatele mele cele mari;

Īn copilărie am fost rău, neascultător de părinţi, străin de Biserică şi nu aveam frică de Dumnezeu şi de păcat;

N-am dat o creştere bună copiilor mei, i-am lăsat de capul lor, s-au făcut răi de tineri şi au trăit de mici īn beţii şi desfrānări, departe de Dumnezeu şi de Biserică;

Cānd eram mai mare iubeam jocurile, petre­cerile, beţia, furtul, minciuna, tutunul, īnjurăturile şi femeile;

Am căzut īn păcate cu femei īnainte de căsătorie, am īnjurat de Dumnezeu, am furat de la alţii şi nu mergeam decāt rar la biserică. Am păcătuit cu soţia mea īnainte de căsătorie, am păzit-o să nu facă mulţi copii, am născut cu ea atāţia copii şi am trimis-o să avorteze atāţia copii;

Am īnşelat soţia de mai multe ori; păcătuind cu alte femei (bărbaţi), unele chiar rude, şi am lăsat una (sau mai multe) gravidă, fără a mărturisi la preot toate aceste mari păcate şi m-am īmpărtăşit cu nevrednicie;

Am īnjurat mult de cele sfinte, hulind pe Dumnezeu; am bătut de mai multe ori femeia, am alungat-o de acasă, am vrut să iau altă femeie, smintind copiii şi vecinii cu păcatele mele;

Am fost foarte beţiv, rău, necredincios şi fumător īn viaţă şi nu am mers regulat īn sărbători la biserică; ci mă duceam la cārciumă, la prieteni, la tārg, la cāmp cu vitele, uitānd aproape total de Dumnezeu;

Posturile nu le-am ţinut, decāt miercurea şi vinerea, sau cāte o săptămānă la īnceput şi la sfārşit, iar la spovedanie nu mergeam deloc, fie că nu-mi plăcea de preot, fie din necredinţă şi uitare de ceasul morţii;

La beţie şi mānie mi-am bătut soţia, m-am certat cu rudele şi cu vecinii, de la pămānt şi de la vite, am avut multe judecăţi la tribunal, punānd martori mincinoşi;

Am ucis mulţi oameni īn război, am fost crud, răzbunător şi rău;

Am făcut politică şi am trăit toată viaţa īn ură, īn ceartă şi duşmănie cu rudele, cu vecinii şi cu copiii mei;

Nu m-am īmpărtăşit de mic cu Sfintele Taine, nu m-am rugat niciodată din sfintele cărţi, nu am citit Biblia, nu cunosc deloc īnvăţătura de credinţă ortodoxă şi am zis că sectele sunt mai bune ca Ortodoxia.

Acestea sunt păcatele mele cele mai mari din viaţă, pentru care cer iertare şi dezlegare, ca să pot primi Trupul şi Sāngele lui Hristos, īnaintea Căruia trebuie să stau cāt de curānd la judecată.

Spovedania bolnavilor paralizaţi care nu pot vorbi

Pe bolnavii fără grai sau operaţi īn stare gravă sau muţi, dar cu mintea lucidă, preotul trebuie să-i mărturisească pe scurt, de păcatele mari făcute īn viaţă, iar ei trebuie să răspundă afirmativ sau negativ, prin semne cu māna sau cu capul.

Iată ce anume trebuie să-i īntrebe preotul pe cei ce zac īn patul suferinţei şi aşteaptă ceasul morţii şi al judecăţii[29]:

Frate creştine, crezi cu tărie īn Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfānt?

Ai zis vreodată că nu există Dumnezeu? Ai īnjurat īn viaţă de cele sfinte?

Ai mers vreodată la adunările sectanţilor?

Te-ai deznădăjduit vreodată de viaţă şi de māntuire? Ai īncercat īn viaţă să te sinucizi?

Ai urāt pe cineva de moarte? Dar te-ai īmpăcat cu el pānă acum?

Ai păcătuit īn viaţă cu alte femei (bărbaţi) afară de soţie (soţ)?

Ai păcătuit cu soţia īnainte de cununia religioasă? Ai obligat soţia să-şi ucidă copiii?

Cāte avorturi aţi făcut īn viaţă?

Cāţi copii aţi născut şi cāţi aţi botezat īn viaţă? Ai ucis vreun om?

Īn viaţă ai fost beţiv, desfrānat şi rău?

Ţi-ai bătut soţia şi copiii?

Ai dat copiilor educaţie creştinească sau i-ai lăsat īn voia lor? Ai īmpărţit moştenirea īn mod egal la copii?

Nu ai stricat īn viaţă familia cuiva? Ai furat ceva din averea altora?

Te-ai rugat lui Dumnezeu regulat seara şi dimi­neaţa? Ai mers regulat īn sărbători la sfānta biserică?

Ai ţinut īn viaţă sfintele posturi?

Ai făcut īn viaţă milostenie la săraci?

Te-ai spovedit şi īmpărtăşit regulat la biserică? Acum eşti īmpăcat cu femeia şi cu toţi oamenii?

Te-ai pregătit creştineşte pentru moarte şi pentru a sta la judecată īn faţa lui Hristos?

Te căieşti din inimă de toate păcatele făcute īn viaţă? Ai nădejde tare de māntuire?

Vrei acum să te īmpărtăşeşti cu Trupul şi Sāngele lui Hristos?

Spovedania orfanilor, handicapaţilor, infirmilor şi cerşetorilor

Mărturisesc lui Dumnezeu, Maicii Domnului, tuturor Sfinţilor şi sfinţiei voastre, părinte, toate păcatele mele ce le-am făcut īn viaţă şi de la ultima spovedanie care le am pe conştiinţă:

Nu slăvesc pe Dumnezeu Care a făcut cerul şi pămāntul şi mi-a dat viaţă;

Nu mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat zile pānă astăzi, deşi sunt orfan, infirm şi trăiesc din mila oamenilor;

Nu dau laudă lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfānt, că mi-a dat minte să pot gāndi, ochi să pot vedea, limbă să pot vorbi şi inimă să-L pot lăuda;

Nu mulţumesc din toată inima lui Hristos, Māntuitorul lumii, că are milă şi de mine păcătosul şi mă hrăneşte īn toată ziua din mila oamenilor cu pāine, cu haine, cu apă şi adăpost pentru noapte;

Īnsă mă căiesc, părinte, că sunt nemulţumitor şi cārtesc īnaintea lui Dumnezeu, zicānd că de ce m-am născut orfan, infirm şi sărac pe lume şi nu sunt şi eu sănătos şi īn stare să mă hrănesc cu māinile mele, ca ceilalţi oameni;

Uneori chiar mă deznădăjduiesc şi īmi doresc moartea, cānd mă văd singur pe lume, gol, bolnav, sărac şi fără māngāiere, mai ales cānd văd că mulţi mă ocolesc, se feresc de mine, nu mă cercetează la azil şi spital şi chiar mă mustră;

Alteori mă mānii pe cei sănătoşi, că nu sunt şi eu ca ei, şi īi judec īn cugetul meu;

Iar alteori slăbesc īn credinţă şi zic că Dumnezeu este nedrept, căci unora le dă de toate şi sănătate, iar eu nu am nici adăpost, nici casă, nici masă, nici familie şi copii şi nici trup sănătos;

Din cauza deznădejdii am dorit uneori să-mi pun capăt vieţii; altădată am īnjurat de cele sfinte, iar īn tinereţe am căzut īn desfrānare de cāteva ori cu o femeie (bărbat) infirmă ca şi mine şi n-am mărturisit niciodată vreunui preot;

De multe ori am furat de la vecini, de pe cāmp, din casele şi grădinile altora cāte ceva de māncare şi īmbrăcăminte, că nu aveam cu ce trăi;

La preot nu m-am spovedit de multă vreme, nici nu m-am īmpărtăşit de mulţi ani, căci nimeni nu şi-a făcut milă cu mine să mă ducă la biserică sau să-mi aducă un preot cu cele sfinte;

Nici la biserică nu merg regulat, căci mi-e ruşine de oameni şi n-am cu ce mă īmbrăca, iar cānd merg, stau la uşa bisericii şi cer milă de la creştini;

De multe ori sunt singur şi părăsit pe lume şi mă rog cu lacrimi īnaintea lui Dumnezeu să aibă milă şi de sufletul meu;

Mă bucur mult cānd mă cercetează şi mă ajută cineva; şi sufăr mult cānd sunt uitat de toţi şi plāng singur, pānă mă māngāie Dumnezeu şi Maica Domnului.

Acestea sunt păcatele mele cele mai mari din viaţă şi vă rog, părinte, să mă iertaţi de toate cāte am făcut şi să-mi daţi canon şi dezlegare de păcate, şi, dacă se poate, să mă uniţi cu Hristos prin Sfānta Īmpărtăşanie.

Spovedania văduvelor şi văduvilor

Mărturisesc Domnului nostru Iisus Hristos, Preacuratei Sale Maici, tuturor Sfinţilor Săi, Sfāntului Īnger, păzitorul vieţii mele, şi sfinţiei voastre, părin­tele meu duhovnicesc, toate păcatele mele de la ultima spovedanie, precum şi păcatele mele cele mari din copilărie pānă acum pentru care mă mustră conştiinţa:

Nu slăvesc pe Dumnezeu Cel īn Treime īnchinat şi preamărit; nu mulţumesc lui Dumnezeu ziua şi noaptea pentru că m-a născut pe lume din părinţi ortodocşi şi m-a luminat prin baia Sfāntului Botez;

Nu mulţumesc lui Dumnezeu cu lacrimi de recunoştinţă că mi-a dat viaţă, suflet,credinţă, sănătate şi mi-a adăugat anii pānă astăzi, ca să mă pot pocăi;

Mărturisesc că īn tinereţe am fost (sau nu) fată cinstită şi m-am căsătorit cu un tānăr credincios (sau rău, beţiv etc);

Īn căsnicie m-am īmpăcat bine (sau nu) cu soţul, am trăit īmpreună atāţia ani şi am născut atāţia copii;

O dată (de mai multe ori) mi-am īnşelat (sau nu) soţul, păcătuind cu alţi bărbaţi, am avortat (sau nu) atāţia copii şi ne-am păzit să nu avem copii, pentru care mă căiesc pānă la moarte;

De asemenea, mă căiesc foarte mult că nu am dat o bună educaţie religioasă copiilor mei, lăsāndu-i să cadă īn toate păcatele de moarte: desfrāu, avort, certuri, beţii şi divorţ;

Mă căiesc din suflet că nu am īndemnat mai mult la rugăciune, la spovedanie şi la biserică nici pe copii, nici pe soţul meu cāt am trăit īmpreună;

Mă căiesc mult că, din neglijenţa mea, soţul meu a murit nespovedit, neīmpărtăşit şi fără lumānare - care simbolizează lumina faptelor bune pe pămānt -, şi s-a dus nepocăit īnaintea lui Hristos, Māntuitorul lumii, pentru care amāndoi vom da greu răspuns la judecată;

De aceea vă mărturisesc toate păcatele de moarte ale soţului meu, cāte ştiu că le-a făcut īn viaţă, singur şi cu mine, şi făgăduiesc, īnaintea lui Dumnezeu şi a sfinţiei voastre, să fac eu canon pentru iertarea păcatelor lui (aici soţia spune preotului toate păcatele cunoscute ale soţului ei);

Acum, de cānd am rămas văduvă, am făcut următoarele păcate mari:

Am cārtit īnaintea lui Dumnezeu că m-a despăr­ţit de soţul meu prea devreme, zicānd că mai bine aş fi murit eu īnaintea lui, căci este foarte grea văduvia;

Mă mustră conştiinţa căci a murit soţul (soţia) repede şi nepregătit(ă) şi nu am făcut destule rugăciuni şi milostenii pentru sufletul lui;

Nu port grijă mai mult de copiii mei căsătoriţi şi necăsătoriţi, lăsāndu-i să trăiască fără pocăinţă, după voia lor şi mă tem să nu aibă şi ei acelaşi sfārşit rău ca şi tatăl lor, spre osānda lor şi a mea;

Nu merg regulat la biserică, nu mă rog mai mult, nu postesc cum trebuie, nu citesc cărţi sfinte, mă spovedesc rar, mă īmpărtăşesc numai la Sfintele Paşti şi mă tem să nu mă duc şi eu nepregătită īnaintea lui Hristos, cum s-a dus şi soţul meu;

Apoi am făcut un păcat şi mai mare. Căci dorind să mă căsătoresc a doua oară, n-am cerut sfatul preotului şi am trăit īn desfrānare şi concubinaj atāt timp cu (unul, doi sau mai mulţi) bărbaţi, făcānd grele păcate trupeşti acum la bătrāneţe, māniind pe Dumne­zeu şi smintind pe copiii mei şi pe cei ce mă cunosc;

La īndemnul rudelor, m-am cununat religios cu un bărbat văduv şi am convieţuit atāţia ani, apoi ne-am despărţit şi de atunci nu am mai greşit cu nici un bărbat;

Acum sunt bătrānă şi plină de păcate şi vreau să le părăsesc pe toate, să fac canon pentru ele şi să plāng pānă la moarte. Căci am mare nădejde că mă va ierta şi milui Bunul Dumnezeu şi Māntuitorul nostru Iisus Hristos, urmānd īntru totul sfatul şi canonul dat de sfinţia voastră.

Aşa să-mi ajute Dumnezeu.

Spovedania celor ce revin la ortodoxie

Mărturisesc Domnului nostru Iisus Hristos, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, tuturor Sfinţilor şi sfinţiei voastre, părinte, toate păcatele mele cele mari pe care le-am făcut īnainte de a părăsi Biserica Ortodoxă şi cele pe care le-am săvārşit cāt am fost amăgit de sectanţi, pānă m-am īntors iarăşi īn sānul Bisericii lui Hristos:

Ca fiu al Bisericii Ortodoxe, īncă de copil am fost rău, neascultător de părinţi, nu mergeam la sfintele slujbe, nu mă rugam cu credinţă lui Dumnezeu, nu mă spovedeam decāt la Sfintele Paşti;

Cānd eram elev de şcoală, furam bani de la părinţi, spuneam minciuni, nu īnvăţam bine carte, fumam, mergeam cu băieţii răi la film, la discotecă, la jocuri şi făceam urāte păcate trupeşti;

Cānd m-am făcut mai mare, am căzut īn păcate trupeşti cu mai multe fete şi am trăit un timp īn concubinaj pānă m-am cununat religios;

Cu soţia am făcut multe desfrānări şi ucideri de copii, căci am păzit-o să nu rămānă gravidă şi am obligat-o să facă atātea avorturi, pe care nu le-am mărturisit la preot, nici nu le-am părăsit şi nici nu m-am pocăit pentru ele;

Apoi, fiind stăpānit de duhul māndriei şi neavānd un duhovnic bun, mărturisesc că am fost amăgit de sectanţi, necunoscānd bine credinţa ortodoxă, şi de atāţia ani m-am lepădat de Biserică şi de Botezul ortodox şi m-am dus la sectă (aici se spune numele sectei);

Am primit daruri şi ajutoare materiale de la sectanţi, ca să părăsesc Biserica Ortodoxă şi să hulesc dreapta credinţă īn Dumnezeu;

Am fost orbit de diavolul şi am hulit credinţa ortodoxă, mai ales Sfānta Cruce, pe Maica Domnului, icoanele şi preoţii slujitori;

Am ajuns chiar să urăsc pe Sfinţi, pe preoţi şi pe credincioşii ortodocşi, judecāndu-i şi vorbindu-i de rău;

Am urāt de moarte Ortodoxia, Biserica, cele sfinte şi m-am lepădat de Botezul ortodox, primind botezul şi credinţa sectei īn care am căzut;

Am alergat peste tot cu daruri şi cărţi sectare, prin casele ortodocşilor de la sate şi oraşe să-i convertesc la secta la care eram eu şi am amăgit unul, doi sau atāţia ortodocşi, făcāndu-i sectanţi ca şi mine;

Am distrus şi am profanat icoane, cruci, cărţi ortodoxe şi m-am certat cu mulţi ortodocşi pentru credinţă, fiind foarte zelos pentru īnvăţătura sectară;

M-am certat cu preoţii īn public şi i-am hulit, vorbindu-i de rău şi numindu-i mincinoşi şi īnchi­nători la idoli;

Am hulit Biserica īntemeiată de Hristos, sfintele slujbe şi pe credincioşii ortodocşi, smeriţi şi ascul­tători;

Am urmărit viaţa preoţilor şi a unor credincioşi mai slabi şi am defăimat īn public păcatele lor;

Am răspāndit cărţi, Biblii şi broşuri sectare, prin sate şi oraşe. M-am lăsat robit de demonul māndriei şi al iubirii de slavă deşartă, spunānd că numai sectanţii se māntuiesc, neştiind că nu este māntuire fără Biserică, fără cruce şi fără Sfintele Taine;

Am predicat cu māndrie īn adunarea sectanţilor, socotindu-mă apostol şi trimis de Dumnezeu ca să vestesc māntuirea altora, amăgindu-i că se māntuiesc fără Biserică.

Acum mă căiesc cu lacrimi de aceste păcate grele şi făgăduiesc lui Dumnezeu, Maicii Domnului, tuturor Sfinţilor Lui şi sfinţiei tale, părinte, că mă lepăd de toată īnvăţătura eretică a sectanţilor, de crezul lor, de māndria lor, de hulele lor, de adunarea lor şi cer iertare din toată inima pentru toate păcatele mele. Vă rog să-mi daţi aspru canon de pocăinţă şi dezlegare, căci mă reīntorc pentru totdeauna īn sānul Bisericii lui Hristos, ca să-mi māntuiesc sufletul.

Spovedania ateilor şi păgānilor care se īntorc la Hristos şi primesc Botezul Ortodox

Mărturisesc lui Dumnezeu, Cel īn Treime īnchinat şi mărit, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfānt, Maicii Domnului nostru Iisus Hristos, tuturor sfinţilor şi sfinţiei tale, părinte, că m-am născut din părinţi atei (sau necreştini, păgăni) şi am fost crescut īn credinţa părinţilor mei (ateism, păgānism), fără să cunosc pe adevăratul Dumnezeu, fără să ştiu că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Māntuitorul lumii şi să īnţeleg că nimeni nu se poate māntui fără dreapta credinţă, fără Botez īn numele Preasfintei Treimi şi fără Biserică.

Mărturisesc de asemenea, că, lumināndu-mă Dumnezeu cu lumina cunoştinţei Sfintei Evanghelii, am aflat calea māntuirii īn Biserica Ortodoxă şi am primit de bunăvoie Botezul ortodox, devenind fiu duhovnicesc al Bisericii īntemeiate de Hristos, pentru care dau slavă şi mulţumită lui Dumnezeu.

Cāt am fost īn credinţa părinţilor mei, departe de Hristos, am făcut multe păcate, pe care eu nu le soco­team a fi păcate, nemărturisindu-le niciodată cuiva. Iar acum le mărturisesc cu căinţă Domnului nostru Iisus Hristos şi sfinţiei tale, părinte, după cum urmează:

Am hulit credinţa creştină adusă īn lume de Hristos, socotind-o mincinoasă, amăgitoare şi pierză­toare de suflet;

Am hulit Biserica Ortodoxă, pe slujitorii ei, slujbele ei, Sfinţii ei, Crucea răstignirii, īnvierea din morţi a Domnului, icoanele şi pe Maica Domnului;

Am hulit Evanghelia propovăduită īn lume de Hristos şi de Sfinţii Apostoli, socotind-o neadevărată, mincinoasă, nemāntuitoare;

Am hulit dogmele credinţei ortodoxe, īn special dogma Preasfintei Treimi, dogma īntrupării din Fecioară a Fiului lui Dumnezeu şi cea a īnvierii, profanānd şi defăimānd dreapta credinţă şi numele lui Iisus Hristos;

Am hulit pe episcopi, pe preoţi, pe creştinii ortodocşi, urāndu-i de moarte şi numindu-i īnşelători ai oamenilor şi vrednici de pedeapsă;

M-am căsătorit cu femeie păgānă (atee) ca mine (sau creştină) şi am născut atāţia copii pe care nu i-am botezat sau i-am botezat īn legea mea sau īn legea creştină ortodoxă;

Am păcătuit cu multe femei, creştine şi păgāne, şi am născut copii cu ele pe care i-am botezat īn legea mamelor lor;

Am avut mai multe femei şi le-am silit să avorteze copiii, făcānd cu ele tot felul de sodomii sau orgii;

Am cāştigat mulţi bani pe nedrept şi am fost foarte lacom de averi;

Am fost rău, răzbunător, nemilostiv, hulitor de cele sfinte, zgārcit, ucigaş de oameni şi plin de toate păcatele;

Am ucis trupeşte sau sufleteşte, cu voie sau fără voie, mai mulţi oameni şi copii de creştini, cānd eram ateu sau păgān (mahomedan, budist, evreu etc.) şi am făcut mult rău şi pagubă creştinilor, urāndu-i de moarte pentru Hristos.

Acum mă căiesc de toate păcatele mele din necredinţă, din neştiinţă, din răutate, cu voie şi fără voie şi cer să fiu iertat, dezlegat şi numărat īntre fiii Bisericii lui Hristos, prin baia Sfāntului Botez, căci mă căiesc de toate păcatele mele şi mă lepăd de legea păgānă īn care am fost pānă acum, de īnvăţătura ei, de botezul ei şi de obiceiurile ei, străine de Hristos şi cer iertare de la Dumnezeu. Iar sfinţia voastră să-mi fiţi martor īnaintea lui Hristos pentru convertirea şi pocăinţa mea şi să mă ajutaţi să pun īnceput de viaţă creştinească, spre māntuirea mea şi a familiei mele.

Spovedania creştinilor care au făcut păcate foarte grele īn viaţă

Mărturisesc Domnului nostru Iisus Hristos, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, tuturor Sfinţilor din cer şi sfinţiei tale, cinstite părinte, că eu sunt creştin numai cu numele, după Botez, dar prin faptele mele cumplite sunt cel mai păcătos om de pe pămānt şi nu este altcineva mai rău decāt mine. De aceea mă cutremur să-mi mărturisesc şi să-mi descopăr cum­plitele mele păcate pe care, singur, de bunăvoie le-am făcut īn această viaţă, netemāndu-mă de Dumnezeu, neruşināndu-mă de oameni şi pentru care nu m-a mustrat conştiinţa.

Acum, sfinţite părinte, văzāndu-mă bolnav, bătrān şi mustrat de conştiinţă şi temāndu-mă de moarte şi de judecata lui Dumnezeu, cu lacrimi şi cu durere din inimă mărturisesc păcatele mele cele prea mari şi grele care mă apasă pe suflet şi pe care nu le-am mărturisit niciodată amănunţit la vreun preot īn viaţa mea, nefăcānd nici canon pentru ele.

M-am născut īntr-o familie de părinţi (buni) răi, necredincioşi şi beţivi, care nu mi-au dat nici o educaţie creştinească īn viaţă;

De mic am fost slab īn credinţă, neascultător, mincinos şi rău, imitānd păcatele părinţilor pe care le vedeam la ei şi la cei din jur, căci īnjuram de cele sfinte, fumam, furam, mă băteam cu copiii şi nu mergeam la biserică;

Cānd eram mai mare am īnceput să fur orice din casă, de la vecini, de la şcoală, de pe cāmp, iar banii īi dădeam pe ţigări, pe băuturi şi la distracţii; alteori fugeam de la şcoală şi de la biserică, pentru că nu-mi plăcea să īnvăţ şi să mă rog;

De la vārsta de 14-15 ani am īnceput să cad īn desfrānare, cu o soră a mea mai mică, cu o verişoară, cu mai multe fete, fără nici o ruşine şi teamă de Dumnezeu şi de oameni;

De la vārsta de 16-17 ani am intrat īntr-o bandă de hoţi şi furam bani, vite, haine, de toate;

Am spart case, maşini, magazine, depozite, bănci etc. şi am furat averi mari;

Am jefuit mai multe biserici şi am furat din sfin­tele altare sfinte vase, cruci de metal preţios, veşminte, obiecte de cult şi cărţi, pe care le-am profanat şi vāndut pe bani;

Am furat multe icoane vechi din case şi din biserici şi le-am vāndut străinilor pe valută; am furat covoare, bani şi alte bunuri din biserici şi le-am vāndut;

Am fost īn alte ţări şi am spart maşini, vagoane de tren, magazine şi am furat bijuterii şi multe obiecte de valoare.

Am spart case de oameni bogaţi şi de rānd şi m-am bătut cu ei; pe unii i-am lovit greu, pe alţii i-am mutilat, iar pe alţii i-am ucis cu pumnul, cu arma, cu cuţitul etc;

Am ucis īn viaţă mai mulţi oameni, la beţie, īn puşcării, unde am stat de mai multe ori, fie la distracţii īn cārciumi, īn hoteluri şi la nunţi, lovindu-i cu cuţitul, cu pumnul, cu obiecte speciale sau cu pistolul, fără să am nici o mustrare de conştiinţă, fiind mai rău decāt fiarele!

Am căzut īn tot felul de desfrānări şi sodomii cu zeci de femei şi fete minore, pe unele violāndu-le, pe altele bătāndu-le, iar pe altele omorāndu-le, după ce păcătuiam cu ele, ca să le iau averile;

Fiind īn război, am ucis cu voia sute, mii de ostaşi inamici, cu mitraliera, cu tunul, cu tot felul de arme, fără nici o milă şi frică de Dumnezeu;

Am ucis oameni, tineri şi bătrāni, femei şi copii, īn casă, la bloc, pe cāmp, īn cārciumi şi i-am jefuit;

Am vāndut diferite droguri şi medicamente false sau vechi, īmbolnăvind pe mulţi şi am corupt sute şi mii de tineri, prin ateism, sectarism, yoga, practici metafizice păgāne, teosofie etc. Am stricat casele multora, luāndu-le femeile sau fetele. Am jurat strāmb, am fost căpitan de hoţi şi, putānd să scap de la moarte pe cineva, am dat poruncă să-l omoare, nefiind vinovat. Am falsificat bani, paşapoarte şi alte acte publice;

Am răpit copii şi i-am vāndut pe bani;

Am bătut pe tata şi pe mama şi am vrut de mai multe ori chiar să-i omor;

Am ucis la beţie sau la mānie pe tata, pe mama, pe fratele meu, rude, vecini, femei, duşmani etc, pentru avere, bani şi moştenire; m-am bătut cu alţi hoţi şi beţivi şi i-am ucis cu arma, cu cuţitul, cu pumnul etc;

Din răzbunare sau la beţie, am dat foc la casa mea, a vecinilor, a fraţilor, a duşmanilor;

Am crezut īn vrăji, am făcut vrăji, am avut īn ca­să duhuri rele şi prin ele am făcut mult rău la oameni;

Am stricat casele mai multor creştini prin vrăjitorie, prin desfrānare şi prin lucrarea diavolului;

Am oprit plata celor ce mi-au lucrat, le-am dat mai puţin decāt trebuia, i-am jignit, lovit şi ameninţat;

Am fost om politic ateu şi am făcut mult rău celor nevinovaţi care īmi cereau ajutor, cerānd de la ei bani mulţi şi daruri;

Ca primar, prefect, ministru, om de stat, am trimis pe mulţi la īnchisoare pe nedrept, n-am făcut dreptate, am luat daruri, am fost corupt şi ateu; n-am avut deloc milă de săraci, orfani, văduve, ţărani etc;

Fiind īn funcţii mari de stat, am oprit să se zidească biserici noi, am poruncit să se dărāme biserici şi īn locul lor să se facă parcuri, şcoli, cinematografe, cārciumi, blocuri etc;

De asemenea, am persecutat preoţi, călugări, creştini evlavioşi, pe motiv că sunt rāvnitori pentru Biserică şi īntorc pe mulţi la Hristos şi nu acceptă corupţia şi trădarea;

Apoi am aprobat şi ajutat pe sectanţi să-şi construiască, īn oraşe şi sate, case de adunare, deşi nu aveau mulţi credincioşi, primind de la ei valută şi daruri mari, cu scopul de a-i corupe pe ortodocşi şi a-i face sectanţi;

Ca director şi inginer şef, am făcut multe acte false, furturi şi nedreptăţi īn fabrici, ministere, īntre­prinderi etc, făcānd mare pagubă ţării, īntreprinderii şi oamenilor, din care cauză mulţi au ajuns la īnchisoare;

N-am dat salariul după dreptate tuturor şi am persecutat femeile muncitoare care nu-mi aduceau daruri şi nu voiau să păcătuiască cu mine; iar pe cele ce furau şi păcătuiau cu mine le favorizam, le dădeam prime şi concedii, netemāndu-mă de Dumnezeu şi de blestemul oamenilor nedreptăţiţi;

Ca activist de partid şi ateu, urmăream elevii de şcoli, īnvăţătorii şi funcţionarii care mergeau la biserică, pe cei ce credeau īn Dumnezeu şi pe cei ce posedau cărţi sfinte şi īi param la securitate ca să fie anchetaţi, scoşi din serviciu şi pedepsiţi;

Persecutam pe creştini şi ţineam conferinţe de ateism īn sate, oraşe, instituţii, şcoli, facultăţi şi fabrici, īncercānd să conving pe mulţi că nu este Dumnezeu şi creştinismul este un mit;

Ca ofiţer īn armată, am ajuns ateu şi am persecutat şi urmărit pe soldaţii şi ofiţerii evlavioşi, pentru că mergeau la biserică pe ascuns, se cununau religios şi aveau icoane īn casă, iar pe unii i-am pedepsit şi i-am persecutat ca să nu mai creadă īn Dumnezeu;

Am controlat pe recruţi şi soldaţi dacă poartă cruci la piept şi dacă au cărţi şi icoane ortodoxe la ei şi i-am pedepsit;

Ca ofiţer de poliţie, am urmărit pe cei nevinovaţi, din motive politice, le-am făcut dosare false le-am pus martori mincinoşi şi i-am aruncat īn puşcării pe nedrept pe mulţi ani, unde au avut de suferit, iar unii au murit acolo;

Ca ofiţer de securitate, am făcut mult rău oame­nilor, i-am urmărit pe mulţi creştini nevinovaţi, i-am anchetat noaptea la domiciliu, i-am bătut de moarte ca sa dea declaraţii false şi la proces am cerut condam­narea lor la īnchisoare grea, unde unii au şi murit;

De asemenea am corupt pe mulţi oameni cinstiţi – studenţi, funcţionari, directori, civili, militari şi feţe bisericeşti -, i-am avansat şi le-am dat bani ca să fie īn slujba securităţii şi a mea;

Am anchetat preoţi, călugări şi creştini buni şi am reuşit să-i fac pe mulţi informatori politici, ca să-şi pārască pe fraţii lor, iar pe alţii i-am condamnat greu;

Am pe conştiinţă mulţi morţi, bolnavi şi oameni bătuţi, chinuiţi şi pedepsiţi de mine īn īnchisori, pe care n-am recunoscut că i-am pārāt şi condamnat şi de la care nu mi-am cerut iertare;

Ca judecător, procuror şi avocat, fiind lipsit de credinţă şi frică de Dumnezeu, am judecat pe nedrept, dānd amenzi mari şi condamnānd la īnchisoare grea pe mulţi oameni nevinovaţi, iar pe cei vinovaţi, pe hoţi, atei şi ucigaşi, i-am scos nevinovaţi īn faţa legii, īn schimbul unor mari daruri şi sume de bani;

Ca judecător şi şef de tribunal, am condamnat la īnchisoare pe unii oameni nevinovaţi, pe bază de dosare false şi motive politice, pentru că erau īmpotriva comunismului şi ateismului, unii dintre ei murind prin īnchisori;

Fiind comandant de puşcărie, am bătut de moar­te pe cei condamnaţi politic şi am pus pe gardieni să-i bată cumplit, să-i chinuie cu foamea, cu frigul şi cu tot felul de pedepse, iar pe unii dintre ei i-am ucis, direct sau indirect, prin tortură, īnfometare, boală şi īmpuşcare;

Ca īnvăţător şi profesor īn şcoli, am predat ateismul, am schimbat istoria ţării şi a Bisericii şi am interzis elevilor să creadă īn Dumnezeu, să se īnchine, să aibă Biblie, să citească cărţi sfinte şi să participe la sfintele slujbe;

Ca medic, am făcut sute şi mii de avorturi la spitale şi acasă. Am făcut injecţii speciale femeilor şi le-am dat medicamente anticoncepţionale, sterilizāndu-le să nu rămānă gravide, ucigānd prin toate meto­dele mii de copii, pe care acum īi am pe conştiinţă;

Am dat medicamente vechi sau greşite la bolnavi şi am ucis sau am īmbolnăvit numeroşi copii, femei īnsărcinate şi bolnavi, călcānd jurămāntul dat ca medic şi supărānd mult pe Dumnezeu. Am făcut injecţii cu microbul SIDA, fără să ştiu şi am īmbolnăvit de moarte pe cāţiva copii;

Ca farmacist şi asistent(ă) medical(ă) am dat la femeile īnsărcinate tot felul de medicamente anticon­cepţionale şi am făcut personal avorturi clandestine, contribuind direct la uciderea a numeroşi copii şi a cātorva mame, pe care le am pe conştiinţă;

Ca om de afaceri şi comerciant, am dat īmprumut bani cu camătă, luānd dobānzi mari; am dat fonduri mari proprii pentru cluburi, stadioane, restau­rante, hoteluri, bănci, case de toleranţă, case de adunare şi alte organizaţii oculte dubioase, iar pentru spitale, orfelinate, azile şi lăcaşuri de cult ortodoxe n-am dat nimic sau foarte puţin, făcānd mult rău Bisericii Ortodoxe, adunānd sume mari de bani de la oamenii săraci, īncurajānd corupţia, beţia şi desfrāul şi māniind pe Dumnezeu;

De asemenea, am vāndut alimente vechi, altera­te, băuturi făcute cu chimicale, vin amestecat cu apă, produse industriale slabe şi īmbrăcăminte sintetică, īnşelānd şi īmbolnăvind pe mulţi oameni, din care am īncasat venituri mari;

Ca şofer, am accidentat mortal şi am mutilat cu maşina mai mulţi oameni, lăsāndu-i să moară īn drum şi fugind de la locul accidentului, din cauza mea, fiind băut şi neatent la volan;

Ca ţăran şi muncitor de rānd am fost foarte beţiv şi desfrānat, m-am certat cu soţia, am bătut-o greu şi s-a sinucis din cauza mea, apoi m-am judecat cu rude şi vecini de la avere şi teren, cāştigānd procesul pe nedrept, din care pricină ne-am bătut şi l-am lovit greu, mutilāndu-l (sau omorāndu-l);

Ca preot am blestemat pe credincioşi şi au mu­rit nedezlegaţi de mine, n-am sfătuit mai mult pe femei sa nu-şi ucidă copiii (inclusiv prin folosirea mijloacelor contraceptive: pilula, sterilet, injecţii, implanturi care sunt avortive n.n.), n-am īncercat să īmpac pe cei certaţi, divorţaţi (din motive necanonice n.n.), aflaţi īn ură de moarte şi īn proces, (am cununat a doua oară pe cei care nu aveau motive canonice să divorţeze n.n.);

Au murit cāţiva copii nebotezaţi şi bătrāni sau bolnavi nespovediţi şi neīmpărtăşiţi din neglijenţa mea, pentru care voi da greu răspuns īn faţa lui Hristos;

De asemenea am rămas văduv şi m-am recăsătorit necanonic, smintind pe credincioşi prin viaţa mea şi pierzānd harul preoţiei. Ca monah, am călcat voturile călugăreşti date īn faţa lui Hristos cu māna pe Sfānta Evanghelie, plecānd īn lume şi căsătorindu-mă. Din această cauză m-am rupt de Biserică, asemenea apostaţilor, smintind oamenii, şi nu m-am hotărāt īncă să mă īntorc īnapoi ca să scap de pedeapsa lui Dumnezeu.

Ca bărbat necăsătorit, am desfrānat cu multe fete, femei căsătorite şi văduve, păzindu-le şi obligāndu-le să avorteze şi să-şi abandoneze copiii.

Acestea sunt păcatele mele cele mari īmpotriva Duhului Sfānt şi păcatele strigătoare la cer, pe care nimeni altul nu le-a făcut pe pămānt, pentru care mă căiesc, căzānd la picioarele milei lui Dumnezeu. Iar sfinţia ta, cinstite părinte, să-mi fii martor īnaintea lui Hristos la judecată, că m-am mărturisit de ele, că mă căiesc din toată inima, că cer iertare şi aspru canon pānă la moarte, pentru ca măcar īn ceasul cel mai de pe urmă să fiu iertat, dezlegat şi māntuit.

Spovedania femeilor care au făcut păcate mari īn viaţă

Mărturisesc lui Dumnezeu, Preasfintei Născă­toare de Dumnezeu, tuturor Sfinţilor şi sfinţiei tale, cinstite părinte, toate păcatele mele cele mari şi foarte mari pe care le-am făcut īn viaţă īmpotriva Duhului Sfānt, precum şi păcatele strigătoare la cer, cum nu au mai făcut alte femei pe pămānt, pentru care sunt vrednică de toată pedeapsa şi de cele mai grele chinuri ale iadului, şi pe care nu le-am mai mărturisit nicio­dată la preot:

Am fost născută īntr-o familie creştină (bună sau) decăzută moral, din părinţi beţivi, răi şi necre­dincioşi, care trăiau īn concubinaj şi nu ştiau de Dumnezeu şi de Biserică;

Īn copilărie n-am primit nici o educaţie creştină ortodoxă, nici n-am fost dusă la biserică, la spovedanie, la Sfānta īmpărtăşanie, nici cărţi de rugăciuni nu am avut şi nimeni n-a avut grijă de sufletul şi de viaţa mea;

Īn anii tinereţii am căzut īn desfrānări şi sodomii cu tot felul de tineri şi oameni căsătoriţi şi am făcut multe avorturi;

M-am măritat de tānără şi am avut mai multe cununii civile, dar nici o cununie religioasă (sau numai una). Īn căsnicie am făcut tot felul de orgii, sodomii şi desfrānări pe care le poate face omul pe pămānt, de care īmi este ruşine a le şi spune;

Am păcătuit cu zeci de bărbaţi căsătoriţi şi necăsătoriţi, cununaţi şi necununaţi, creştini şi păgāni, ortodocşi şi de altă lege, tineri şi mai bătrāni, simpli şi intelectuali, şi am făcut cu mulţi dintre ei cumplite păcate de sodomie şi perversiuni sexuale, īntinānd multe case şi ucigānd multe suflete, pentru care voi da greu răspuns la judecată;

Ca femeie măritată am făcut zeci de avorturi, singură sau ajutată de alte femei, acasă şi la spitale sau prin medicamente şi injecţii īmpotriva naşterii, şi am ucis copiii, īncāt nu ştiu cum să mă pocăiesc, ca să primesc de la Dumnezeu iertare şi māntuire;

Am făcut avorturi multor femei pentru bani, ucigānd sute de copii īn pāntecele fetelor şi femeilor tinere, acasă sau la spital, pe ascuns ca să nu mă ştie nimeni, adunānd mulţi bani şi făcānd avere cu banii īncasaţi de pe avorturi şi sānge nevinovat, spre a mea cumplită osāndă;

M-am păzit să nu rămān gravidă şi am īnvăţat pe multe fete şi femei cum să se păzească, cum să avorteze şi cum să evite sarcina, omorānd prin pază sute de copii pe care īi am pe conştiinţă;

Am făcut casa mea, casa părinţilor mei şi alte locuinţe, case de desfrānare, de sodomii, de orgii diavoleşti şi de ucideri de copii, case de beţii, de petreceri de noapte şi locuri de grele păcate;

Fiind asistentă medicală la spital, am ajutat la maternitate unde se fac avorturi, contribuind personal la avortarea a mii de copii, dānd ajutor medicilor la chiuretaje, făcānd injecţii femeilor ucigaşe şi primind bani de la ele, drept recunoştinţă;

Mi-am īntreţinut casa şi copiii, mi-am cumpărat cele de nevoie īn viaţă şi mi-am adunat avere din banii primiţi pe avorturi, spre a mea osāndă;

Am vāndut şi īmprumutat medicamente şi instrumente anticoncepţionale şi am īnvăţat pe femei cum să le folosească īmpotriva naşterii de copii, contribuind la avorturi;

Am īmbolnăvit pe unele femei, făcāndu-le avort clandestin; le-am sterilizat, rămānānd sterpe, iar pe una (mai multe) am infectat-o cu seringă, medica­mente vechi etc. şi a murit fără pocăinţă, din cauza mea, făcāndu-mă prin aceasta ucigaşă de copii şi de mame;

Am stricat mai multe familii prin desfrānările mele, am lăsat femei văduve şi copii orfani, luāndu-le bărbaţii, iar o femeie (mai multe), din cauza disperării, s-a sinucis, căci i-am distrus casa şi i-am cheltuit averea;

Am trăit īn desfrānare cu un bărbat, şi soţia lui, aflānd, a divorţat şi s-a sinucis; iar feciorii lor mă urăsc de moarte, vor să se răzbune şi nu vor să mă ierte;

Am făcut multe vrăji, am chemat ajutorul diavolilor, am luat mana de la vite, am făcut farmece ca fetele să nu se mai poată căsători, distrugānd prin vrăjitorie mai multe fete, femei şi familii. Am făcut vrăji de tot felul, ghicind fetelor şi femeilor cu cărbuni, cărţi de joc, bobi, cafea şi cu cărţi sfinte, cum sunt: Evanghelia, Psaltirea etc, adunānd mulţi bani din vrăjitorie şi făcānd ură īntre oameni;

Am fost beţivă mulţi ani, īmbătāndu-mă mereu, din care cauză am īnjurat de cele sfinte, am hulit pe Dumnezeu, m-am certat, am desfrānat cu mulţi bărbaţi şi am blestemat;

Mi-am blestemat copiii şi vecinii, şi am fost şi eu blestemată de mama şi de un preot şi au murit fără să mă ierte, rămānānd nedezlegată de blestem;

Am vāndut copii de la maternitate, de la leagăn şi de la casele de copii, precum şi de la unele familii sărace, dāndu-i la romāni şi la străini, pe valută, cu scopul de a mă īmbogăţi, vānzānd sānge de copii nevinovaţi;

Am sfătuit şi am mijlocit vānzarea de copii creştini botezaţi, la oameni sectanţi, atei sau păgāni care nu cred īn Hristos, lipsindu-i de māntuire spre a mea cumplită osāndă;

La maternitate, ca asistentă, am lăsat să moară mai mulţi copii nou-născuţi fără botez şi nu m-am silit să-i botez cu aghiasmă, cum m-a īnvăţat preotul;

Am fost femeie de serviciu la oameni mari şi am furat multe lucruri şi bani de la ei, apoi am căzut īn desfrānare cu ei şi cu feciorii lor, făcānd ură şi dezbinare īntre soţie şi copii;

Am fost convertită de sectanţi la secta lor, primind daruri, cărţi şi bani şi am pus pe foc icoanele din casă, Crucea, cărţile sfinte, şi, lepădāndu-mă de Botezul ortodox, am primit botezul lor, certāndu-mă cu toţi ai mei. Ba am atras la sectă şi soţul, copiii şi alţi oameni, ducāndu-i pe toţi la pierzare;

Mi-am lăsat soţul, fiind desfrānată, smintind vecinii şi copiii, iar el, de ruşine, s-a sinucis, făcāndu-mă prin aceasta ucigaşă de oameni;

Rămānānd văduvă, n-am făcut parte dreaptă de moştenire copiilor mei şi ca urmare s-au judecat, s-au şi bătut intre ei, iar unul a fost ucis din cauza mea;

N-am īngrijit la maternitate cu atenţie femeile lăuze şi pruncii nou-născuţi şi din neatenţie le-am fă­cut injecţii vechi sau le-am dat medicamente necorespunzătoare şi astfel, din cauza mea, au murit atāţia copii şi atātea mame;

Am acceptat să fiu informatoare la securitate şi martoră mincinoasă la procese, pārānd pe mulţi şi contribuind la condamnarea unor oameni nevinovaţi.

Acestea sunt cele mai mari păcate ale vieţii mele, pentru care mă căiesc din toată inima şi cu lacrimi cer iertare de la Dumnezeu şi de la sfinţia ta, părinte. Vă rog să-mi daţi canon de pocăinţă şi dezlegare, căci făgăduiesc să pun īnceput bun, ca să dobāndesc şi eu păcătoasa māntuirea sufletului.

Bibliografie: Arhimandrit Ioanichie Bălan, Rānduiala Sfintei Spovedanii şi a Sfintei Īmpărtăşanii, Iaşi, 2002.

 


Anexe

Să nu ne īmpărtăşim cu nevrednicie!

 
Una dintre cele mai grave īnşelări, care as­tăzi a cuprins pe cei mai mulţi dintre creştini - fie mireni, fie clerici – este pri­mirea Sfin­tei Īmpărtăşanii cu ne­vrednicie (1 Corinteni 11, 27-31). Mai mult chiar, ei se īndeamnă unii pe alţii a se īmpărtăşi cāt mai des, īn această stare de nevrednicie. Īncep să se īn­mulţească scrierile ce susţin lucrul acesta. Zi­cem „īnşelare”, pen­tru că se trece de toţi cu vederea un lucru foarte important şi īn­vederat tuturor: anume că creştinii zile­lor noastre sunt cu totul dife­riţi, ca vredni­cie duhovni­cească, de creşti­nii pe care Sfinţii Părinţi īi īndemnau să se īmpărtăşească mai des. Nu greşim spunīnd că noi - creştinii zilelor noas­tre - suntem radical opuşi, la anti­podul creşti­nilor de altădată. O zic mari ie­rarhi, precum Ilie Miniatis, de pildă. Nu e greu de demon­strat lucrul acesta prin cele mai sim­ple exemple la īndemāna tuturor. Deci să ne gāndim la cāteva pă­cate grave, ge­nerali­zate astăzi pānă la o aşa măsură, īncīt nu mai sunt văzute ca păcate sau, dacă sunt văzute de că­tre unii, le văd ca păcate mici, neīnsemnate. Chiar dacă ele existau şi īn timpul creş­tinilor din ve­chime cărora Sfinţii Părinţi le cereau să se īm­părtă­şească mai des, ele nu erau atunci īntr-un număr aşa de mare ca astăzi, cānd sunt ge­ne­ralizate deja. Iată şi exemplele: as­tăzi nu mai găsim de­cāt foarte rar logodnici care să vină la cununie īn stare de feciorie tru­pească; de ase­menea, familii care să mai nască mulţi copii. Rare, prea puţine! Dacă familiile de azi fac un copil sau doi (ori nici unul), părinţii lor aveau 3-4, iar buni­cii sau străbunicii lor aveau 8-9 sau chiar mai mulţi. Deci avorturile, chiar dacă existau, erau rare, erau mai puţine. Or, doar īn ultimii 14 ani, īn ţara noastră s-au făcut mai mult de 15 mi­lioane de avorturi īnregis­trate. Dacă mai pu­nem la socoteală avorturile care se fac prin fo­losirea anti­concepţionalelor şi a steriletelor – care sunt avortive, deşi mulţi nu ştiu acest lu­cru! – vedem prea bine cāt de mare este deosebirea dintre creştinii zilelor noastre şi cei de acum 100 de ani sau mai mult. Dar ce să mai zicem de alte păcate nefi­reşti (nu le mai numim, le ştiu prea bine cei ce le săvār­şesc şi nu se poate să nu fie mustraţi de con­ştiinţă!). Asta īn ceea ce priveşte re­laţiile tru­peşti īn rāndurile creştinilor din zilele noas­tre! Sau ce să mai zicem de di­vorţuri, care sunt la ordinea zilei?! Aşa era acum 100 de ani?! Sau, mai ales acum 200 de ani?! Sfān­tul Ignatie Briancianinov zice că pe vremea sa şi mai ales a celor dina­intea sa, cānd di­vorţurile erau făcute atunci cānd Biseri­ca hotăra că pot fi fă­cute, ele erau foarte rare. Ba unii ierarhi de dinaintea sa nici nu īntālniseră cazuri de di­vorţ! Odi­nioară, era bine dacă ţi­neai seama de „gura lumii”, căci pedepsea pă­catele grave, mai ales cele făcute īn văzul tutu­ror. Azi, ace­eaşi „gură a lumii”, sau „lu­mea” - de care ţi­nem seama mereu, īn toate gāndurile, cuvin­tele şi faptele noastre - ne duce absolut sigur spre iad. Cāte fa­milii nu sfārşesc rău tocmai pen­tru că ţin seama de ea! Şi nu vor să n-o ia īn seamă, chiar dacă văd bine unde īi duce lu­mea, de a-l cărui glas ascultă mereu. Dacă e „să stăm strāmb, dar să judecăm drept” - cum se zice – astăzi majoritatea creştinilor ar trebui să nu se apro­pie de Sfānta Īmpărtă­şanie, afară de cazul că vor să facă acest lucru cu ne­vred­nicie. Să ju­decăm din punctul de vedere al ca­noanelor Sfinţilor Părinţi familiile tinere care se păzesc de a avea copii. Ar trebui ca, īn tot timpul cāt se păzesc de a avea co­pii (şi se pă­zesc aproape toţi!), să nu se īmpărtăşească. Şi apoi īncă 2 ani după ce au īncetat să se pă­zească (pe lāngă alte nevo­inţe ce trebuie să facă īn ceea ce priveşte cano­nul de spove­da­nie). Aici ar trebui de luat aminte la faptul că, cei ce se păzesc prin folosirea anticoncepţiona­lelor şi a steriletelor, care sunt avortive, tre­buie canonisiţi īntr-o mă­sură mult mai mare. Şi aceasta pentru că e vorba de avorturi īn toată regula. Ar trebui īn aceste ca­zuri o canonisire asemenea avorturilor, de mulţi ani. Trebuie cercetată bine si­tuaţia. Dar cu toate acestea ei sunt īm­părtăşiţi!

Ce să mai zicem de mulţi creştini de as­tăzi, care se īmpărtăşesc fără să ţină posturile īn īn­tregime, precum şi zilele de post de miercuri şi vineri de peste an, care n-ar trebui să se īm­părtăşească dacă fac aşa. La fel şi cu cei ce merg pe la vrăjitori şi alţii de so­iul acestora; de cei ce se că­sătoresc īn grade de rudenie tru­pească sau duhovnicească; de cei căsă­toriţi cu eretici sau cu păgīni; de cei di­vorţaţi şi recă­săto­riţi, īnsă īn mod necanonic; toate, fapte neīngăduite de canoanele Sfinţi­lor Părinţi, care opreau de la Īm­părtăşanie pentru foarte mulţi ani pe cei ce le făceau. Cāţi sunt īntre­baţi la spovedanie despre lucru­rile acestea?! Sau cāţi duhov­nici īi canonisesc pe cei ce īndeamnă la aceste pă­cate: părinţi, prieteni, alte persoane, care ar trebui şi ei canonisiţi īn cazul acesta. Şi, re­petăm, toate aceste fapte sunt astăzi fă­cute de majo­ritatea creşti­nilor; răul s-a ge­nera­lizat.

Ideea că aceste păcate grave s-ar fi să­vārşit īn aceeaşi măsură şi īn trecut, dar că nu se ştia de ele, neexistīnd mijloa­cele moderne de in­forma­re de astăzi, este cum nu se poate mai falsă. Referi­tor la aceasta, reamintim exem­plul cel mai grăitor: nu­mărul de copii al tine­rilor căsătoriţi de as­tăzi, faţă de cel din tim­pul pă­rinţilor lor, apoi al bunicilor lor şi, mai ales, al străbu­nicilor lor. Este un lu­cru īnvederat tutu­ror că situaţia este cu totul diferită. Este un lu­cru īnvederat tuturor celor ce vor să gān­dească şi să se sme­rească. Deoarece, cine neagă aceste adevăruri şi spune că, īn ceea ce pri­veşte generalizarea păcatelor grave, nu este nici o deosebire īntre creştinii zi­le­lor noastre şi cei de acum 100-200 de ani, nu arată altceva decāt că vrea să se īn­dreptă­ţească, nevrānd să-şi vadă pă­cătoşe­nia. Iar atunci cānd facem aceasta, cānd ne īndrep­tă­ţim şi nu vrem să ne vedem păca­tele, nu ne vom mai īndrepta īna­intea lui Dumnezeu, după Sfinţii Pă­rinţi. Şi nu ne vedem pă­căto­şenia pentru că nu ne cu­noaştem pe noi īn­şine. Iar aceasta se īntīmplă pentru că ne ru­găm fără luare aminte, citim scrierile Sfinţi­lor Părinţi fără luare aminte. Dacă le mai citim, fiindcă de cele mai multe ori citim altceva decīt scrierile Sfinţilor Pă­rinţi. (E bine a citi īn acest sens scrierile Sfāntului Ignatie Briancianinov).

Sfāntul Ioan Gură de Aur - tālcuind cu­vin­tele Sfāntului Apos­tol Pavel de la I Cor. 11:30: „De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” - zice că acei care nu vor fi pedep­siţi pānă la sfārşitul vieţii pen­tru īmpărtă­şirea lor cu ne­vrednicie, negreşit vor fi pe­depsiţi veşnic īn viaţa viitoare. Iar Sfāntul Ignatie Briancianinov zice despre cei ce se īmpărtă­şesc cu nevred­nicie: „[…] Apropiindu-se de Tainele lui Hristos din pu­toarea păcatului, aruncāndu-se īn putoa­rea pă­catului după primi­rea Tainelor, nevăzānd asu­pra lor pe­deapsa neīntārziată, ei presu­pun că nu ur­mează niciodată vreo pedeapsă. Gre­şită pă­rere! Iu­deilor le-a fost prezisă pe­depsire de­săvārşită şi nestrămu­tată pen­tru uciderea de Dumnezeu; aceasta īnsă a urmat la cāteva zeci de ani după să­vārşirea neīntrecutei nele­giuiri. Negrăita milostivire şi īndelungă-răb­darea lui Dumnezeu īncă mai aştepta pocă­inţa lor. Această milostivire şi īndelungă răb­dare aş­teaptă şi pocăinţa noastră. Pe­deapsa este amā­nată iar şi iar; ea īnsă va veni negre­şit asupra păcătoşilor nepocăiţi, īndărătnici, care săvār­şesc di­nadins păcatul. Īnceputul ei se vede cel mai des īn moartea năpras­nică sau īntr-o boală care īnlătură putinţa pocăin­ţei. Pedeapsa ca atare e īmplinită īn tărāmul de dincolo de mormānt” […].

Toate cele spuse mai sus ţin de majo­ri­tatea creştinilor care se īmpărtăşesc cu ne­vredni­cie. Nu este īnsă vorba aici şi de cei ce spovedindu-se la duhovnici is­cusiţi [30], se īm­păr­tăşesc cu Sfintele Taine īn starea duhov­ni­cească pe care o cere Dumnezeu pentru aceasta. De cei ce sunt canonisiţi cum tre­buie, se cunosc foarte bine pe ei īnşişi şi īşi īmpli­nesc cu rāvnă canonul primit la spove­danie. Se vede īn viaţa lor schimbarea minţii şi inimii lor. O adāncire īn starea de sme­re­nie, de conşti­entizarea păcătoşeniei, şi de ce­lelalte fapte bune.

Aşadar, să nu ne īnşelăm pe noi īn­şine vă­zānd că nu suntem pedepsiţi de Dumne­zeu la scurt timp de la īmpărtăşi­rea cu ne­vrednicie. Pedeapsa va veni cu siguranţă, fie şi mai tār­ziu sau, dacă nu, să fim siguri, vom fi osān­diţi veşnic īn viaţa viitoare. Iar atunci cānd suntem pedepsiţi īncă īn viaţa aceasta, prin boli şi ne­cazuri de tot felul, să ne gāndim īn­tāi la această cauză a cau­zelor a tutu­ror pe­depselor venite asupra creştinilor zilelor noastre: īm­părtăşirea cu nevred­nicie. Bine ar fi ca atunci cānd creş­tinii vin la preot pentru a găsi expli­ca­ţii şi so­luţii la diversele lor pro­bleme să fie īntrebaţi īn primul rānd acest lu­cru: Nu cumva te-ai īm­părtăşit cu nevredni­cie?

Despre actualitatea sfintelor canoane

După cum spun marii duhovnici ai zilelor noastre, Sfīnta Taină a Spovedaniei (mărturisirii) este īntr-adevăr Taina de care depinde mīntuirea tuturor creştinilor, e cheia mīntuirii. Dar numai atunci cīnd este făcută īn faţa unor duhovnici īnvăţaţi şi iscusiţi īn fapte[31], care, īn canonisirea păcatelor, ţin seama de Canoanele date de Sfinţii Părinţi. De asemenea, duhovnicii trebuie să se călăuzească tot după Sfinţii Părinţi şi īn privinţa īndrumărilor pe care le dau celor ce se spovedesc, pentru a-i ajuta să părăsească păcatele, īnlocuindu-le cu faptele bune potrivnice acestora. Iar credincioşii, găsind astfel de duhovnici şi avīnd voinţă de mīntuire, trebuie să se străduiască din toate puterile a īmplini canonul primit la spovedanie. De fapt, după unii canonişti, preotul īşi dovedeşte vrednicia sau nevrednicia pentru slujirea preoţească la care este chemat mai-nainte de toate prin felul īn care īnţelege īnsemnătatea Sfintei Taine a Spovedaniei.[32]

Sfintele Canoane, de a căror covīrşitoare īnsemnătate şi actualitate vrem să ne ocupăm, au fost date de către Sfinţii Părinţi, fie de fiecare īn parte, fie adunaţi īn soboare locale ori ecumenice, şi īn general ele sīnt hotărīri, norme sau dreptare, atīt īn ceea ce priveşte adevărata īnvăţătură de credinţă, cīt şi adevărata trăire a ei īn viaţa creştinilor. Aproape īn totalitate, Canoanele date de Sfinţii Părinţi, atunci cīnd e vorba de păcate, au īn comun faptul că opresc pe păcătos de la Sfīnta Īmpărtăşanie un număr mai mare sau mai mic de ani (uneori mai puţin de un an), după greutatea păcatelor săvīrşite. Numai că, din nefericire, īn vremurile din urmă Canoanele sīnt īn cea mai mare măsură trecute cu vederea şi cei mai mulţi dintre cei bolnavi de păcate nu sīnt de loc opriţi de la Sfīnta Īmpărtăşanie, iar alţii doar pentru scurt timp (de la un post la altul). (Se īnţelege, afară de cazurile fericite, care sīnt puţine.) Acest lucru se īntīmplă cu toate că Sfinţii Părinţi ne spun că: „Păgīn este preotul care dezleagă ceea ce au legat dumnezeieştile Canoane” (Sfīntul Efrem Sirul); şi iarăşi: „Mare prăpastie este unde Canoanele nu stăpīnesc, şi mare primejdie apasă asupra preotului care nu cunoaşte dumnezeieştile Canoane” (Sfīntul Ioan Gură de Aur). Iar Sfīntul Vasile cel Mare, vrīnd să arate importanţa deosebită a ţinerii Canoanelor, aduce la cunoştinţă preoţilor din eparhia sa că trebuie să ia aminte la Canoanele Sfinţilor Părinţi şi să nu fie nepăsători cu privire la ele, „pentru ca treburile Bisericii să nu ajungă īn deplină tulburare” (Canoanele 89 şi 90 ale Sfīntului Vasile cel Mare).

Īntrebarea care se pune este aceasta: Se pot aplica īntocmai Canoanele Sfinţilor Părinţi statornicite de Biserică? Răspunsul, dat īn lumina scrierilor Sfinţilor Părinţi, este un „da” hotărīt! Putem īntări aceasta arătīnd că: Dacă īn primele veacuri ale Bisericii - cīnd rīvna creştinilor pentru viaţa trăită īn sfinţenie era cu totul deosebită de cea a creştinilor zilelor noastre (azi avem creştini de un soi īmpotrivnic celor de atunci, vorba lui Ilie Miniat) - pentru păcate grave: ucidere (īn care intră şi avortul), desfrīnare, apostazie (lepădare de Dumnezeu), creştinii erau opriţi ani mulţi de la Sfīnta Īmpărtăşanie, ba īn unele cazuri pīnă la sfīrşitul vieţii[33]; şi dacă, mai tīrziu, pe la sfīrşitul veacului al VI-lea, Sfīntul Ioan Postnicul scurtează timpul opririi de la Sfīnta Īmpărtăşanie, pentru cele mai multe dintre păcate, la trei ani, dar numai cu condiţia ca cei opriţi să ţină īn tot acest timp un post aspru (prin hrănirea cu mīncare uscată după orele 15 sau uneori pīnă seara), şi să facă cīte 200-300 de metanii pe zi; deci - dacă īn timpurile dinainte, cīnd canonisirea era făcută cu adevărat după voia lui Dumnezeu, cei cu păcate grave se īmpărtăşeau după mulţi ani - Canoanele date de Sfinţii Părinţi sīnt valabile cu atīt mai mult azi, cīnd viaţa duhovnicească a creştinilor este plină de formalism şi nepăsare.

Doar atunci cīnd păcătosul ia īn serios canonul primit la spovedanie – care īn esenţa sa stă, după Sfinţii Părinţi, īn părăsirea păcatelor şi īn īnlocuirea lor cu faptele bune potrivnice acestora, īn oprirea de la Sfīnta Īmpărtăşanie, acolo unde o cer Canoanele, şi īn săvīrşirea cu luare aminte de rugăciuni, citirea de cărţi sfinte (doar cele scrise de Sfinţii Părinţi[34]), postiri, metanii, milostenii – şi se străduieşte cu toată puterea să-l īmplinească, aceasta poate fi o pricină pentru ca duhovnicul să-i scurteze răstimpul opririi de la Sfīnta Īmpărtăşanie prescris la īnceput. „Nu cer mulţimea vremii, ci īndreptarea sufletului” – zice Sfīntul Ioan Gură de Aur; şi iarăşi: „Deci aceasta arată-mi: dacă s-a umilit, dacă s-a schimbat, şi s-au făcut toate; dacă aceasta nu va fi, ce folos avem de vreme? Nici nu īntrebăm dacă rana s-a legat de multe ori, ci dacă a folosit ceva legătura. Deci, dacă a folosit şi īn puţină vreme, să nu se puie mai mult; dar dacă nimic n-a folosit, şi după zece ani să se puie; folosul legăturii va fi hotarul dezlegării.” Aici vedem īndreptăţirea unor duhovnici (mai ales din mănăstire), care, trecīnd mulţi ani de la săvīrşirea păcatelor, la mulţi dintre cei ce se spovedesc, dar care n-au fost canonisiţi cum trebuie şi nu li s-a cerut să răscumpere păcatul pe măsura greutăţii lui[35], chiar şi după vreme īndelungată dau celui ce se spovedeşte canon şi īl opresc de la Sfīnta Īmpărtăşanie un anumit număr de ani.

Hotărītoare rămīn deci roadele pe care le face cel ce se spovedeşte. Dacă acestea nu se văd īn răstimpul prescris, canonul de oprire de la Sfīnta Īmpărtăşanie trebuie urmat sau poate fi chiar īnăsprit prin sporirea numărului de ani, pīnă la īndreptare, dacă această măsură este cea mai potrivită[36].

Duhovnicii zilelor noastre nu trebuie deci să se teamă atunci cīnd canonisesc aşa cum cer Canoanele Sfinţilor Părinţi, văzīnd īn aceasta o pricină a īndepărtării creştinilor de la Biserica lui Hristos! Ci, din contra, să se teamă cīnd nu fac astfel! Sfintele Canoane nu şi-au pierdut cu nimic īnsemnătatea şi puterea, şi de aceea nimeni din cei care nu ţin seama de ele să nu le īnvinuiască pentru răutatea ce stăpīneşte asupra celor fără frică de Dumnezeu. Părintele Cleopa spunea: „Preoţii, păstorii, să cunoască bine scumpătatea şi iconomia Sfintelor Canoane şi să le pună īn lucrare după vreme şi de la caz la caz cu fiecare suflet rănit de păcate. Studenţii teologi ar trebui să cunoască cīt mai bine cum să aplice scumpătatea şi iconomia Canoanelor, care s-au pus de Duhul Sfīnt īn Biserica lui Hristos. Mare primejdie este atīt pentru preoţi, cīt şi pentru păstoriţii lor dacă nu cunosc cīt de puţin Sfintele Canoane, precum şi felul cum trebuie să le pună īn lucrare.”[37]

Ca o īncheiere la tot ce s-a spus: astăzi - cīnd păcatele grave au ajuns obşteşti şi nu mai sīnt simţite ca atare, ba, mai mult decīt atīt, i se zice „răului bine şi binelui rău” (Isaia 5, 20) - se cere asprirea canonisirii.[38] Canoanele par aspre doar aşezate alături de starea duhovnicească nefirească īn care trăim. De aceea, păcătosul trebuie īndrumat să ajungă a vedea starea sa de păcătoşenie (printre altele, pregătirea pentru spovedanie trebuie să fie cea mai des luată īn seamă īn predici şi cateheze)[39], şi căile de a ieşi din ea, dīndu-i-se nădejdea că timpul opririi de la Sfīnta Īmpărtăşanie se poate scurta, atunci cīnd el se străduieşte cu toată puterea să īmplinească canonul primit la spovedanie.

 

Grija de căpetenie

Grija cea dintīi şi de toată vremea, atīt timp cīt trăim pe pămīnt, trebuie să fie aceea de a ne despătimi, adică de a dezrădăcina patimile din noi, deci de a le părăsi desăvīrşit şi a le īnlocui cu faptele bune opuse lor. Aceasta ar trebui să ne fie ţinta de căpetenie, atīt timp cīt trăim pe pămīnt, despătimirea. Nu a ne īmplini profesional cīt mai bine, sau a ne aranja cīt mai confortabil trupeşte īn lumea aceasta, sau a face īn aşa fel īncīt copiii noştri să facă şcoli īnalte (cīte 2-3 facultăţi), sau a le asigura cheile de la apartament şi maşină atunci cīnd se vor căsători, un serviciu confortabil etc. Sfīntul Simeon Noul Teolog zice că nimeni nu se va mīntui fără osteneală, şi chinuri, şi fără pocăinţă adevărată şi fără paza īntocmai a poruncilor lui Dumnezeu. Pentru a ajunge să īmplinim cele spuse de Sfīntul Simeon trebuie să ne cunoaştem cīt mai bine pe noi īnşine şi să avem luare aminte īn privinţa tuturor mijloacelor mai īnsemnate pentru mīntuire: paza minţii, rugăciunea, citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfīnţilor Părinţi, cercetarea zilnică a conştiinţei şi spovedania.

Unii, prea puţini īntre creştinii de astăzi, mai luptă pentru despătimire. Īnsă - lipsiţi fiind de povăţuitori duhovniceşti iscusiţi şi neadăpīndu-se zilnic din scrierile Sfinţilor Părinţi care scriu despre felul cum trebuie să ne despătimim şi să facem adevărată pocăinţă - nu īnaintează prea mult duhovniceşte. N-au luarea aminte īndreptată spre adevărata ţintă, lupta cu gīndurile, lucrul cel mai important de făcut īn vederea despătimirii. Fiindcă tot războiul nevăzut - adică acela cu dracii, după Sfinţii Părinţi - se dă mai īntīi īn mintea noastră, este īn legătură cu gīndurile. Dacă nu vom păcătui cu gīndul şi cu īnchipuirea, nu vom ajunge nici la păcatul cu fapta şi, mai ales, la repetarea lui pīnă a ne deveni o a doua natură, din care cu greu mai putem ieşi.

Deci lucrul cel mai important cīt trăim pe pămīnt, stă īn a avea necontenită luare aminte la gīndurile ce ne vin īn minte, spre a le recunoaşte pe cele ce ne vin de la diavoli şi spre a le īndepărta. Iar pentru a face aceasta, trebuie să cunoaştem bine voia lui Dumnezeu, descoperită īn Sfīnta Scriptură şi īn scrierile Sfinţilor Părinţi. Citirea lor curăţeşte mintea, o face să se īmbogăţească cu gīnduri cuvioase şi să poată īndepărta cu uşurinţă gīndurile rele cu care ne īndeamnă vrăjmaşii noştri nevăzuţi. Īnsă nu doar aceasta ne ajută pentru păzirea minţii de gīndurile rele, ci - īn chip cu totul deosebit, pe līngă luarea-aminte la sine - rugăciunea cea de toată vremea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.” Avīnd neīncetat īn minte pomenirea numelui Domnului nostru Iisus Hristos, putem să punem īn faţa Sa, de la prima lui apariţie, orice gīnd care ne trece prin minte. Şi aceasta, deoarece Sfinţii Părinţi zic că toate gīndurile care ne vin īn minte trebuie puse din prima clipă īn legătură cu Mīntuitorul. Şi atunci cīnd vedem că ele vin de la vrăjmaşul, să le īndepărtăm. Trebuie deci să nu le primim, să nu vorbim cu ele şi să nu le luăm īn seamă deloc, ci să ne preocupăm doar cu rugăciunea şi cu gīndurile pe care le vedem a fi bune, īn urma punerii lor din prima clipă īn legătură cu Mīntuitorul.

Sfinţii Părinţi īmpart gīndurile īn două categorii: gīnduri care „taie” şi gīnduri care „se taie”. Şi anume, cele rele le taie pe cele bune, dar şi cele rele se taie de către cele bune. Ei ne dau spre pildă venirea īn minte a gīndului bun al găzduirii străinilor spre slava lui Dumnezeu, arătīnd īnsă că vrăjmaşul diavol ne şopteşte să īi primim pe străini doar pentru slava noastră. Deci el taie gīndul nostru bun cu cel rău insuflat de el. Dar şi noi, dacă luăm aminte la gīndurile ce ne trec prin minte şi observăm că ele ne vin de la vrăjmaşul, ca şi īn cazul gīndului de a-i primi pe străini pentru slava proprie, le putem tăia la rīndul nostru, punīndu-le īn legătură cu Dumnezeu, de pildă dorind să-i primim pe străini pentru slava lui Dumnezeu.

Nu trebuie sa ne tulburăm deloc de năvala necontenită a gīndurilor celor rele. Ele trebuie să vină, căci Dumnezeu īngăduie ca vrăjmaşii noştri nevăzuţi să facă aceasta, pentru a se arăta alegerea noastră, fie spre bine, fie spre rău. Atunci cīnd dobīndim neschimbarea īn una dintre cele două stări, sīntem deja pregătiţi pentru a fi luaţi īn viaţa cealaltă - fie īn Rai, fie īn iad. Deci noi trebuie să stăm īmpotriva gīndurilor rele, alungīndu-le prin rugăciune, prin citirea scrierilor sfinte - amīndouă făcute cu luare aminte, cum s-a spus mai sus - şi prin paza minţii, punīnd toate gīndurile care ne trec prin minte īn legătură cu Dumnezeu, iar nu īn legătură cu felul cum priveşte lumea lucrurile. Aceasta este greşeala de căpetenie a majorităţii creştinilor zilelor noastre: raportarea la judecăţile lumii a tuturor gīndurilor, cuvintelor şi faptelor. Lucru afară de care nu este altul mai rău, deoarece - potrivit Sfintei Scripturi - „Cine e prieten cu lumea e duşman cu Dumnezeu” (Iacov 4, 4). Dacă am īncerca să vedem de la care duhuri ne vin gīndurile şi le-am pune din prima clipă īn legătură cu Dumnezeu, spre a le duce mai departe pe cele bune şi a le īndepărta cu totul pe cele rele, am reuşi cu timpul, cu ajutorul lui Dumnezeu, să gīndim, să cuvīntăm şi să făptuim aşa cum vrea El.

Tot īn ajutorul īntăririi noastre īn gīndrile cele bune şi a izbăvirii desăvīrşite de cele rele, un mijloc foarte important este Taina Spovedaniei. Numai că aceasta nu trebuie făcută oricum, ci la un duhovnic iscusit īn fapte şi īn īnvăţătura Sfinţilor Părinţi şi cu multă grijă īn canonisirea păcatelor. Sfīntul Ignatie Briancianinov spune că, mărturisind părintelui nostru duhovnicesc gīndurile şi simţămintele noastre cele păcătoase numaidecīt ce se ivesc (chiar dacă duhovnicul nostru este un om obişnuit şi fără faimă de sfinţenie), credinţa noastră īn sfīnta taină a spovedaniei ne va scăpa de ele. Harul lui Dumnezeu, care este prezent īn taină, ne va vindeca. Propăşirea noastră duhovnicească, mai repede sau mai īncet īn timp, depinde īn cea mai mare măsură de duhovnicul iscusit. Astăzi, pentru a şti să căutăm şi alegem acest duhovnic iscusit, este mare nevoie a citi două dintre lucrările importante ale Sfinţilor Părinţi: Sfīntul Simeon Noul Teolog: Scrieri, volumul III; şi Sfīntul Teofan Zăvorītul: „Viaţa Lăuntrică”.

Referitor la duhovnicul priceput, trebuie să ştim că nu īnvăţătura lumească şi scolastică din şcolile teologice de astăzi īl pot face iscusit pe acesta (vezi Sfīntul Simeon Noul Teolog şi ceilalţi Sfinţi Părinţi), ci viaţa curată trăită īn ucenicie la un duhovnic iscusit, rugăciunea, cunoaşterea Canoanelor Sfinţilor Părinţi şi citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi. Toate acestea īnsă, făcute cu cea mai mare luare aminte.

Şi - nu īn ultimul rīnd, tot după Sfinţii Părinţi - foarte mult ne ajută pentru a ne despătimi cercetarea zilnică a conştiinţei. Īn fiecare seară ar trebui să ne cercetăm conştiinţa cu privire la păcatele săvīrşite īn timpul zilei (ne putem folosi de listele de păcate din scrierile Sfinţilor Părinţi sau de anumite īndreptare de spovedanie), pentru a vedea care sīnt cele mai grave dintre ele, care sīnt pricinile lor, străduindu-ne cu toată puterea să le părăsim, īnlocuindu-le cu faptele bune potrivnice lor. Dar cercetarea zilnică a conştiinţei este rareori cerută de către duhovnici celor ce li se spovedesc, deşi la Sfinţii Părinţi aceasta era o temelie pentru sporirea duhovnicească. De aceea, odinioară, īn multe mănăstiri, monahii se spovedeau zilnic. (Sfīntul Ioan Scărarul ne povesteşte faptul că a īntīlnit monahi care purtau la cingătoare un carneţel īn care īşi scriau zilnic toate păcatele, spre aducere aminte şi mărturisire.) Lucru pe care nu se pune nici un preţ īn zilele noastre. Īn schimb, se īnmulţesc scrierile ce īndeamnă la īmpărtăşania făcută des, ba chiar locurile unde se practică aceasta, atīt īn bisericile de mir, cīt şi īn mănăstiri, deşi aproape īntotdeauna aceasta nu este urmare a unei spovedanii adevărate, a unei canonisiri după Canoanele Sfinţilor Părinţi şi a īmplinirii lor. Īn astfel de cazuri, făcīndu-se cu nevrednicie, Sfīnta Īmpărtăşanie nu poate fi decīt spre pierzania veşnică, atīt a celor ce o primesc, dar, īntīi de toate, a celor ce o dau. (Să ne gīndim că atunci cīnd se īmpărtăşeau zilnic şi de obşte, creştinii primelor veacuri „stăruiau īn īnvăţătura Apostolilor (…) şi īn rugăciuni. Şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau īn Ierusalim prin Apostoli, şi mare frică īi stăpīnea pe toţi. Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi īşi vindeau bunurile şi averile şi le īmpărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi īn fiecare zi stăruiau īntr-un cuget īn biserică şi, frīngīnd pīinea īn casă, luau īmpreună hrana īntru bucurie şi īntru curăţia inimii, lăudīnd pe Dumnezeu şi avīnd har la tot poporul, Faptele Apostolilor 2:42-47.)

Aşadar, să ne nevoim toată viaţa pentru a avea luare aminte la sine-ne şi să ne păzim mintea pentru a īndepărta gīndurile ce ne vin de la vrăjmaşii nevăzuţi. Să luăm īn ajutor pentru aceasta rugăciunea şi punerea īn legătură cu Dumnezeu a oricărui gīnd, de la prima lui venire īn minte, şi doar[40] citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi. Să ne spovedim la un duhovnic iscusit, care canoniseşte după Canoanele Sfinţilor Părinţi, şi să ne īmplinim cu rīvnă canonul primit la spovedanie. Să ne cercetăm zilnic conştiinţa, pentru a ne cunoaşte cīt mai bine pe noi īnşine şi a şti cu care patimi trebuie sa luptăm mai īntīi şi cum să facem aceasta. Făcīnd toate acestea, vom putea să dezrădăcinăm patimile din noi şi să le īnlocuim cu faptele bune potrivnice lor. Pentru că, odată părăsite patimile, īn locul lor trebuie neapărat să punem faptele bune potrivnice lor, dacă vrem să ne mīntuim sufletele. Aceasta să ne fie grija cea dintīi şi de toată vremea, atīt timp cīt trăim pe pămīnt, iar nu alte griji deşarte, nefolositoare, şi pierzătoare de suflet.

Să ne silim a fi noi īnşine!

După Sfinţii Părinţi, unul dintre cele mai importante lucruri, pe care cei mai mulţi dintre noi nu-l cunoaştem, īn ceea ce priveşte războiul nevăzut cu vrăjmaşul nostru, diavolul, este faptul că, atīta vreme cīt sīntem ţinuţi de patimi, nu noi sīntem cei ce gīndim şi cuvīntăm īn mintea noastră şi simţim īn sufletul nostru, ci vrăjmaşul diavol este cel care ne insuflă acele gīnduri şi simţiri pătimaşe. De aceea nici nu sporim duhovniceşte, căci diavolul - care gīndeşte īn locul nostru, fiindcă noi īl lăsăm să o facă, din cauza neştiinţei noastre - nu ne va da decīt gīnduri şi simţiri deşarte şi pierzătoare de suflet (lăsīndu-ne totuşi impresia că acelea sīnt propriile noastre gīnduri). De aceea, se īntīmplă să nu avem conştiinţa limpede a ceea ce am făcut īn trecut, sau să nu asimilăm prea mult din cele citite; pentru că, īn cea mai mare parte a timpului, nu am fost noi īnşine, aceasta īntīmplīndu-se – repetăm - atīta vreme cīt stăm liniştiţi īn patimile noastre. Şi, dimpotrivă, aşa se face că, atunci cīnd conştiinţa ne mustră, ne pare rău de faptele rele săvīşite, ceea ce arată că atunci ne regăsim pe noi īnşine.

Īn vechime, despre lucrul acesta au vorbit Sfīntul Diadoh al Foticheii şi Sfīntul Macarie cel Mare; mai apoi, Sfīntul Ioan Scărarul, iar mai aproape de zilele noastre, Sfīntul Ignatie Briancianinov şi Sfīntul Teofan Zăvorītul. Iată ce zice Sfīntul Teofan Zăvorītul īn legătură cu cele spuse mai sus: „Grăbiţi-vă să vă deosebiţi de vrăjmaş şi să vă faceţi potrivnici lui. Īn lupta duhovnicească nu e la fel ca īn aceea trupească. Īn cea trupească, vrăjmaşul vine īn faţa ta şi īl vezi; dar īn lupta duhovnicească atīt vrăjmaşul, cīt şi noi sīntem īn acelaşi suflet şi īn aceeaşi inimă, şi tot necazul ne vine īn cea mai mare parte din faptul că nu ştim să-l deosebim pe vrăjmaş de noi īnşine şi să ne despărţim de el. Noi credem că mişcarea pătimaşă care ne tulbură ne reprezintă pe noi, firea noastră, că e o cerinţă firească, ce trebuie satisfăcută - īn vreme ce ea nu ne reprezintă pe noi, firea noastră, ci pe vrăjmaşul nostru cel venit de aiurea. Această rătăcire este izvorul tuturor căderilor noastre īn păcat şi al tuturor faptelor noastre greşite. Dacă am reuşi să deosebim patima de noi īnşine, ca pe ceva duşmănos nouă, nu ne-am īndupleca s-o satisfacem, ci am fi īnsufleţiţi de ură şi īmpotrivire faţă de ea.”

Aşadar iată de aici nevoia nesmintită de a lua aminte la noi īnşine, de a deosebi gīndurile noastre de gīndurile diavoleşti. Şi putem face aceasta, dacă fiecare gīnd ce ne trece prin minte īl punem de prima dată īn legătură cu Mīntuitorul, cu voia Sa īn ceea ce ne priveşte, prin rugăciunea cea de toată vremea făcută către El („Doamne Iisuse... ”) şi prin celelalte rugăciuni şi citiri ale cărţilor sfinte, spre a ne curăţi astfel mintea şi a o ocupa mereu cu gīnduri duhovniceşti; ca nu cumva, īn lipsa lor, cele drăceşti, care ne sīnt mereu insuflate de către diavol, să o īndepărteze de adevăr şi să o facă să creadă că este ea īnsăşi, iar nu vrăjmaşul ei, diavolul.

Suprapunerea gīndurilor diavoleşti peste acelea ale minţii noastre este cu atīt mai greu de văzut (mai ales de cei ce n-au habar de lucrul acesta), cu cīt (după cum spunea Cuviosul Părinte Leonid de la Optina), atunci cīnd gīndeşte īn locul nostru, vrăjmaşul nu zice: „Fă cutare lucru, sau cutare! - ci: Mi-ar plăcea să fac cutare lucru”, ca şi cum am vorbi noi īnşine. Pentru a depărta pe vrăjmaşul din mintea noastră, ne-ar fi de foarte mare ajutor dacă am ieşi din starea de trīndăvie a minţii, dacă am vorbi mereu cu noi īnşine şi cu Dumnezeu, folosindu-ne neīncetat de osīndirea de sine. Şi chiar dacă, la īnceput, facem acest lucru mecanic, cu timpul ajungem să-l īmplinim cu toată simţirea şi voinţa noastră, īntărind astfel īn noi fapta bună a smereniei, virtute pe care diavolul n-o mai poate imita, fiind singura īn stare să ne păzească de a cădea īn vreuna din cursele sale. Iată ce spune īn acest sens Sfīntul Ignatie Briancianinov: „Defăimarea de sine are, la īnceputul īndeletnicirii cu ea, caracterul unui mecanism inconştient, adică este rostită numai de limbă, fără cine ştie ce īmpreună-simţire a inimii, chiar īmpotriva simţămīntului acesteia; după aceea, puţin cīte puţin, inima īncepe să se obişnuiască a simţi potrivire cu cuvintele defăimării de sine; īn cele din urmă, defăimarea de sine ajunge să fie rostită din tot sufletul, cu un īmbelşugat simţămīnt de plīns, să micşoreze īnaintea noastră şi să ascundă de noi neajunsurile şi greşelile aproapelui, să ne īmpace cu toţi oamenii şi cu toate īmprejurările, să adune īn lucrarea pocăinţei gīndurile īmprăştiate prin toată lumea, să aducă o rugăciune trezvitoare, plină de străpungere, să īnsufleţească şi să īnarmeze răbdarea cu o nebiruită putere.” Şi, puţin mai departe, zice astfel: „Minunat lucru! Īncepīnd să ne defăimăm pe noi īnşine īn chip mecanic, silit, sfīrşim prin a ajunge la o defăimare de sine atīt de convingătoare şi care lucrează asupra noastră īntr-un chip atīt de puternic, īncīt cu ajutorul ei răbdăm nu doar necazurile obişnuite, ci şi nenorocirile cele mai mari. Ispitele nu mai au aceeaşi putere asupra celui care sporeşte, ci, după măsura sporirii, se fac mai uşoare, chiar de ar fi mai grele īn sine. După măsura sporirii, sufletul se īntăreşte şi primeşte puterea de a suferi cu răbdare ceea ce i se īntīmplă. Puterea aceasta o dă, ca o mīncare deosebit de hrănitoare, smerenia adīncită īn suflet, şi ea este tocmai răbdarea.”

Aşadar, să cugetăm cu adīncă luare aminte asupra celor spuse mai sus de către Sfinţii Părinţi şi să ne străduim ca, prin mijloacele arătate, să fim noi īnşine mereu, iar nu vrăjmaşul nostru. Făcīnd astfel, despătimindu-ne tot mai mult şi īnsuşindu-ne faptele bune potrivnice patimilor dinainte, cu timpul vom ajunge să fim şi noi asemenea sfinţilor, īn care vrăjmaşul diavol nu mai avea nici o intrare şi care puteau zice despre ei īnşişi: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte īntru mine!”

 



[1] Despre aceasta, dăm aici un cuvīnt al Sfīntului Simeon Evlaviosul şi unul al Sfīntului Ignatie Briancianinov. Primul zice aşa: „Trebuie să ai totdeauna īn tine frica de Dumnezeu şi să cercetezi īn fiecare zi ce ai făcut bine şi ce rău. Iar de cele bune să uiţi, ca nu cumva să cazi īn patima slavei deşarte, iar faţă de cele potrivnice să te foloseşti de lacrimi īmpreunate cu mărturisirea şi cu rugăciune stăruitoare. Cercetarea să-ţi fie aşa: sfīrşindu-se ziua şi venind seara, cugetă īntru tine: Oare cum am petrecut ziua, cu ajutorul lui Dumnezeu? N-am osīndit pe cineva, nu l-am grăit de rău, nu l-am scīrbit, n-am căutat la faţa cuiva cu patimă, sau n-am fost neascultător celui mai mare īn slujbă şi nu mi-am neglijat-o pe aceasta? Nu m-am mīniat pe cineva sau, stīnd la rugăciunea de obşte, nu mi-am ocupat mintea cu lucruri nefolositoare, sau n-am lipsit de la biserică şi de la pravilă, īngreuiat de lene? Dacă te găseşti nevinovat de toate acestea - ceea ce e cu neputinţă, căci nimeni nu e curat de īntinare, nici măcar o singură zi din viaţa lui (Iov 14, 4) şi nimeni nu se va lăuda că are inima curată - strigă către Dumnezeu cu multe lacrimi: Doamne, iartă-mi mie toate cīte am greşit cu lucrul, cu cuvīntul, cu ştiinţă şi cu neştiinţă! Căci multe greşim, şi nu ştim” (Filocalia, volumul VI, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1977). Şi al doilea: „Seara, mergīnd spre somn (care, faţă de viaţa zilei care s-a scurs, este asemenea unei morţi), cercetează lucrurile pe care le-ai făcut de-a lungul acelei zile. Pentru cel ce duce viaţă cu luare-aminte la sine, este nimicită uitarea, atīt de proprie omului īmprăştiat. Aşadar, după ce ţi-ai adus aminte toate păcatele pe care le-ai săvīrşit cu lucrul, cu cuvīntul, cu gīndul, cu simţirea, adu pentru ele pocăinţă lui Dumnezeu, cu hotărīrea de a te īndrepta, care este chezăşia inimii pentru pocăinţa ta. Apoi, după ce ţi-ai făcut pravila de rugăciune, īncheie cugetīnd la Dumnezeu ziua pe care ai īnceput-o cugetīnd la Dumnezeu” (Experienţe ascetice, volumul II, Editura Sophia, Bucureşti, 2000).

[2] „De voieşti să te lepezi de toate şi să te deprinzi cu vieţuirea evanghelică, să nu te dai īn seama unui īnvăţător neīncercat sau pătimaş, ca nu cumva, īn loc de petrecerea evanghelică, să o īnveţi pe cea drăcească. Fiindcă īnvăţăturile bune sīnt de la īnvăţătorii buni, iar cele rele de la cei răi. Căci, desigur, din seminţe rele ies roade rele” (Sfīntul Simeon noul Teolog. Filocalia, volumul VI, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti. 1977).

[3] Iar atunci cīnd vorbeşte despre citirea Evangheliilor, Sfīntul Ignatie zice: „La citirea Evangheliilor mai trebuie adăugată citirea tīlcuirii pe care le-o face Fericitul Teofilact al Bulgariei. Citirea acesteia este de neapărată trebuinţă; ea face cu putinţă dreapta īnţelegere a Evangheliei, şi prin urmare punerea ei īn lucrare cu toată grija. Căci canoanele Bisericii cer ca Scriptura să fie tīlcuită potrivit cu Sfinţii Părinţi, iar nu după voia fiecăruia” (Fīrīmiturile ospăţului, Episcopia Ortodoxă Romānă, Alba Iulia, 1996).

[4] Atīt de grav este păcatul acesta al neiubirii vrăjmaşilor, īncīt ne poate lipsi şi de cununa muceniciei, după ce mai īntīi am suferit multe chinuri, aşa cum i s-a īntīmplat lui Saprichie (vezi viaţa Sfīntului Nichifor din 9 februarie).

[5] (Această notă se doreşte a fi un ajutor celui care se spo­vedeşte īn a-şi cunoaşte mai bine gravitatea păcatelor, ştiind că Prea Cuviosul Părinte Arhimandrit Cleopa Ilie ţinea foarte mult la respectarea Sfintelor Canoane şi a īnvăţăturilor Sfinţilor Pă­rinţi. La redactarea ei s-au folosit: Īndreptarea Legii, Tārgovişte, 1652, Pidalionul, tipărit la Mănăstirea Neamţ īn 1844, Molitfelnic, ediţia 1937, Pravila cea Mică, de arhimandrit Nicodim Sachelarie, Seminarul Monahal Cernica - Ilfov, 1939.)

Cine pune apă īn vin şi-l vinde, să nu se īm­părtăşească 5 ani şi 66 metanii pe zi.

Ascultătorul la ferestre un an să nu se īmpărtă­şească şi să facă cāte 15 metanii pe zi.

Femeia care a pierdut copilul fără de voie se can­oniseşte un an. Femeia care desfrānează şi īşi omoară fătul īn pāntece, 10 ani. Femeia care va bea ierburi ca să nu nască copii, 7 ani şi cāte 200 de me­tanii pe zi.

Mireanul care va blestema şi va huli, acela se canoniseşte un an să nu se īmpărtăşească, să facă post, metanii şi milostenii.

Cei care s-au căsătorit cu nuntă nelegiuită să cadă sub canon 7 ani, fireşte după ce s-au despărţit de acea īnsoţire. Cine īşi va īnsura copiii īn altă cre­dinţă, să aibă canon 5 ani. Cei care se căsătoresc fără voia părinţilor lor, trăiesc īn curvie, iar īmpăcāndu-se cu părinţii lor, se vor canonisi 3 ani. Nunta īntāi este lege, a doua este iertare, a treia este călcare de lege. Căsătoria a doua nu se bine­cuvintează cu cununie (pe cap), ci se canoniseşte 2 ani a nu se īmpărtăşi, iar a treia căsătorie 5 ani. La aces­te nunţi, preotul să nu mănānce.

Cel ce cleveteşte, un an să nu se īmpărtăşească.

Curvarul va fi neīmpărtăşit 7 ani. Cel ce a prea-curvit 15 ani. Cel ce va umbla cu femeia sa peste fire, 15 ani. La fel şi pe femeie, de va fi fost cu voia ei; iar de va fi fost cu silă, mai puţin. Femeia care a fost siluită [violată] de bărbat, şi viaţa ei dinainte era cinstită, să nu se afuri­seas­că; iar dacă viaţa ei era necinstită, să se afurisească. Cel care a siluit fată minoră, 12 ani.

Curvia cu dobitoace. Cei ce au păcătuit īnainte de a īmplini 20 de ani, să nu se īmpărtăşească 20 de ani. Cei care după 20 de ani, avānd şi femei, 30 de ani. Iar dacă unii, fiind căsătoriţi au păcătuit, avānd peste 50 de ani, numai la ieşirea din viaţă. Celui ce a păcătuit cu dobitoace i se va aplica 15 ani, dacă se va mărturisi singur.

Cine va greşi cu naşă-sa, 9 ani să se pocăiască şi să facă 150 de metanii pe zi. Cine cu fină-sa ce a botezat-o, 12 ani şi metanii 300 pe zi. Cine a curvit cu mama logodnicii lui, 14 ani şi nunta să nu se facă. Cine a curvit cu soacra, 15 ani şi īn toate zilele cāte 160 de metanii. Cine va curvi cu cumnata, 11 ani. Femeia cu doi fraţi, 11 ani. Cine păcătuieşte cu ma­ma vitregă, 12 ani. De se va īntoarce fiul spre mamă sau tatăl spre fiică, 20 de ani să se pocăiască şi īn toate zilele să facă cāte 366 de metanii. Cine a păcă­tuit cu sora sa, 12 ani. Cu vara sa primară, 10 ani; cu vara a doua, 9 ani. Cine va curvi cu călugăriţă, 9 ani şi 150 de metanii pe zi.

Cel ce a făcut păcatul malahiei (masturbarii, ona­niei n.n.) se canoniseşte 40 de zile, māncānd mān­care uscată şi făcānd cāte 100 de metanii pe zi, iar de nu vor putea să mănānce sec, atunci să nu se īmpăr­tă­şească un an şi să facă īn fiecare zi 50 sau 100 de metanii. Iar de vor face malahie īntre dānşii, atunci să mănānce sec 80 de zile sau să nu se īmpărtăşească 2 ani şi cāte 50 metanii. Onania este păcatul care-l fac doi soţi, care īn­trebuinţează mijloace de a nu face copii (Facerea 38, 9-10). Acest păcat se canoniseşte ca malahia şi avor­tul, pānă la vindecare, căci fără īndreptare nu există iertare. Pe cei ce fac acest păcat Dumnezeu īi pedep­seşte aşa: li se īntunecă mintea şi se īmbol­năvesc su­fleteşte, devin nervoşi, le tremură māinile şi trupul, au visuri īngrozitoare, li se nasc copii slabi şi bol­navi, īmbătrānesc mai repede şi mor rău.

Cei care au casă de toleranţă să se afurisească, iar dacă nu se pocăiesc, nici darurile lor să nu se primească, nici īn cimitir să nu se īngroape cānd vor muri. Ei se canonisesc ca şi preacurvarii, 15 ani.

Cei care iau dobāndă nu se cuvine a fi īmpăr­tăşiţi, dacă stăruiesc īn nelegiuirea lor.

Fumatul se canoniseşte la fel ca luxul şi jocul de noroc, 1-3 ani.

Gomoria (relaţii sexuale orale n.n.) se pedepseşte la fel ca sodomia (relaţii sexuale anale n.n.) şi uci­derea de suflete, pānă la 20 de ani.

Cine are vrajbă asupra cuiva, să nu fie primit la Biserică, nici prescurile lui, pānă ce nu va face pace, că rugăciunea lui se preface īn blestem.

Jocul de noroc, sub orice formă, şi cu orice scop, se canoniseşte la fel ca furtul şi uciderea. Jocul la nunţi sau petreceri de orice fel, 1-3 ani. Nici un mirean sau cleric să nu joace zaruri, table, cărţi, ghioc, dame sau alte jocuri de acest fel, iar de va face acestea, clericul să se caterisească, iar mireanul să se afurisească. Se opreşte cu desăvārşire a se face mimi şi tea­tre ale acestora, precum şi privirile jocurilor de pe scenă, stadioane. Cei care nu se supun acestui canon, să se afurisească.

Călcătorii de jurămānt (la tribunal) vor fi necu­minecaţi 10 ani. Cel ce jură strāmb ca să ia bunurile altuia, 3 ani să facă post, metanii şi milostenii şi să īntoarcă neapărat bunurile luate.

Cine mănāncă sānge de animal, 2 ani să nu se īmpărtăşească.

Cel care ţine mānie, un an să nu se īmpărtăşeas­că şi 150 metanii pe zi. Minciuna uşoară, fără gānd de a face rău, se canoniseşte ca şi defăimarea, un an.

Jefuitorul de morminte 10 ani va fi neīmpărtă­şit. Cei care ard trupurile morţilor, 20 de ani.

Cine nu va posti cele patru posturi, miercurile şi vinerile de peste an, fără a fi īmpiedicat de slăbi­ciune trupească, să se afurisească. Cel care va mānca carne, ouă sau brānză īn Postul cel Mare sau miercurile şi vinerile de peste an, 2 ani să nu se īmpărtăşească. Cine mănāncă carne īn lunea brānzei sau cine mănāncă brānză īn lunea dintāi a Postului Mare, 4 ani să se pocăiască şi 300 de metanii pe zi. Cine se va spurca din neştiinţă īn Postul Mare, un an şi 36 de metanii pe zi.

Cine răpeşte şi ia al străinului cu nedreptate 5 ani şi cāte 100 metanii pe zi (cu condiţia să īntoarcă ce a răpit).

Cel ce s-a īntinat īn somn cu patima scurgerii, se īnlătură o zi de la īmpărtăşire, să se spele, să-şi schimbe acoperămāntul trupului, să zică Psalmul 50 şi să facă 49 de metanii; iar cel ce s-a īntinat, fiind treaz cu trupul, se īnlătură de la īmpărtăşire 7 zile, zicānd īn fiecare zi Psalmul 50 şi cāte 49 de metanii. Femeile care se află īn scurgerea de sānge obiş­nuită lor, nu pot intra īn biserică pānă la 7 zile, nici a se īmpreuna cu bărbaţii lor, nici a săruta Sfintele Icoane, nici a lua anaforă ori aghiasmă, dar pot a se ruga şi a citi sfintele cărţi. De se va afla īn Biserică şi va simţi că-i vine această scurgere, să iasă afară, iar de se va ruşina şi nu va ieşi, atunci să pri­meas­că canon; de a luat şi anaforă, să primească canon mai greu. Femeile care zămislesc copii īn aceste 7 zile vor naşte copii bolnavi sau copii care se vor īmbolnă­vi după naştere cu boli care nu au leac.

Cel ce a ucis de voie şi după aceasta s-a pocăit, va fi neīmpărtăşit 20 de ani; cel ce a ucis fără de voie, 10 ani; cel ce ucide īn război, 3 ani.

Omul mirean de se va īmbăta şi va vomita, să nu se īmpărtăşească un an şi 12 metanii pe zi.

Cel ce se supune vrăjitoriei (descāntă) se va canonisi cu timpul ucigaşului (20 de ani). Cine ia mana grāului, a dobitoacelor, sau alt­ceva dintre acestea să aibă pocăinţă 4 ani şi cāte 100 de metanii pe zi. Cei ce se adresează prezicătorilor, ca să afle ceea ce ar voi, se canonisesc 6 ani. Dacă vor stărui īn acestea, să se lepede de tot de la Bi­se­rică. Preotul care deschide sfintele cărţi, să se cate­ri­sească, iar mireanul să se afurisească. Cei care prac­tică yoga, bioenergie, radiestezie sau altceva asemă­nător acestora (care acceptă reīn­carnarea sau destinul), să se supună canoanelor pen­tru vrăjitori, pānă la īndreptare.

Sinuciderea este un păcat īmpotriva Duhului Sfānt, care nu poate fi iertat nici īn lumea aceasta, nici īn cealaltă. Unuia ca acestuia nu i se pot face nici un fel de slujbe. Fac excepţie cei care sunt bolnavi min­tal (schizofrenicii) şi cei demonizaţi.

Nici un cleric nu poate dezlega pe cel legat de altul, decāt numai dacă cel ce a legat a murit, sau a fost legat pe nedrept şi īn urma judecăţii făcute, sino­dul sau episcopul a hotărāt să fie dezlegat. Oricare bărbat sau femeie de īşi va lăsa duhovnicul său, fără oarecare vină, şi se va spovedi la altul, să se despartă de Biserică īmpreună cu cel ce l-a primit pe dānsul.

Pentru cei ce se pocăiesc īn curăţenie şi cu sārguinţă īşi chinuiesc trupul se scurtează timpul de pocăinţă, după măsura īnfrānării. Adică, dacă cineva ar primi să nu bea vin īn zile rānduite, se scade un an din canonul prevăzut de Părinţi pentru greşeala lui. Dacă promite să nu mănānce carne un timp, se scade īncă un an. Iar dacă vrea să nu mănānce brānză, ouă, peşte sau untdelemn, pentru fiecare din aceste abţi­neri se scade cāte un an. Tot aşa şi pentru o altă nevoinţă (metanii, post, milostenie) [Vezi Sfāntul Ioan Ajunătorul]. (Arhim. Cleopa Ilie, Īndreptar pentru spovedanie, Mānăstirea Sihăstria, 2004.)

Pentru cei care vor scurtarea timpului de pocăinţă, dăm cāteva din canoanele Sfāntul Ioan Ajunătorul (Postnicul):

Canonul VIII: Cel ce comite malahie se canoniseşte cu patruzeci de zile, hrănindu-se cu māncare uscată şi făcānd o sută de metanii.

Canonul XII: Īl sfătuim pe tot cel ce a desfrānat, călugăr sau mirean, să nu se īmpărtăşească vreme de doi ani, dacă este īnsă gata ca - după ceasul al nouălea (ora 1500 n.n.) - să mănānce māncare uscată şi să facă două sute cincizeci de metanii. Iar dacă se va arăta nepăsător, să īmplinească vremea hotărātă de Părinţi.

Canonul XIII: Pe preadesfrānat, după trei ani, īl socotim potrivit să se īmpărtăşească, dacă nu se īmpotriveşte să ia hrană uscată după ceasul al nouălea (ora 1500 n.n.) şi de va bate două sute cincizeci de metanii īn fiecare zi. Iar dacă se leneveşte, să aştepte pānă la sfārşitul vremii pe care au hotărāt-o Părinţii.

Canonul XVIII: Cel ce a necinstit pe un bărbat, s-a socotit de cuviinţă să fie oprit trei ani de la Sfānta Īmpărtăşanie, să se tānguie şi să postească şi să ia hrană uscată către seară şi să facă două sute de metanii. Iar dacă preţuieşte mai mult nepăsarea, să īmplinească cei cincisprezece ani (de canonisire).

Canonul XX: Pe ucigaş cel cu voia sa īl īndepărtăm pentru cinci ani de la Sfānta Īmpărtăşanie, iar pe cel fără de voie, la trei ani, dacă - după ce ţine post pānă seara, folosind hrană cu desăvārşire uscată - se īnvoieşte să facă şi trei sute de metanii zilnic. Dacă īnsă se leneveşte, să īmplinească ce-au hotărāt Părinţii.

Canonul XXI: Femeile care īşi ucid fătul cu meşteşuguri, ca şi cele care dau sau primesc leacuri ca să lepede şi să nască prunci īnainte de vreme, pe acestea noi hotărīm să se osāndească pānă la cinci – sau pānă la trei ani. Pentru ce ar fi mai mult, să se facă iconomie (vezi Canonul XX de mai sus).

Īnsemnare

Canonul 91 al Sinodului al şaselea şi Canonul 21 al celui de la Anghira şi canoanele 2 şi 8 ale Marelui Vasile le socotesc pe femeile care săvārşesc aceste fapte, īn rāndul celor ce ucid cu voie. Totuşi, din iubire de oameni, nu le canonisesc pe acestea pānă la sfārşitul vieţii, ci să nu se cuminece zece ani. Vezi canoanele 21 de la Anghira şi 2 al Marelui Vasile.

Ţine seama că īntr-un manuscris care cuprinde canoanele Postnicului, aflăm şi acestea īn legătură cu acest canon: că femeile folosesc īn multe chipuri asemenea buruieni. Unele le mănīncă sau le beau, ca să nu rămānă īnsărcinate vreodată şi să nască prunci. Altele īşi ucid fătul cānd zămislesc sau sunt gata să nască, ceea ce este un păcat mai mare decāt cel dintāi. Şi altele, iarăşi, īn fiece lună săvārşesc omor cu asemenea buruieni, ceea ce este şi mai rău decāt celelalte. Pentru acestea cele ce săvārşesc atare lucru să se īmpiedice trei ani de la Dumnezeiasca Īmpărtăşanie şi īn fiecare zi, să mănānce hrană uscată şi să facă o sută de metanii mari.

Canonul XXVII: Pe furul care se pocăieşte de bunăvoie īl oprim patruzeci de zile de la Sfānta Īmpărtăşanie. Pe cel dovedit (de alţii) de hoţie, - pānă la şase luni, cu hrană uscată, după ceasul al nouălea(ora 1500 n.n.), şi făcānd, īn fiecare zi, cāte o sută de metanii.

Canonul XXXI: Cei care, de nevoie sau fără de nevoie, au jurat strāmb am socotit că trebuie să-i amānăm cu Īmpărtăşania timp de un an, şi să mănānce hrană uscată după ceasul al nouălea (ora 1500 n.n.) şi să bată zilnic două sute cincizeci de metanii.

Canonul XXXII: Celor ce mărturisesc că au făcut vrăjitorii şi farmece, le scurtăm, cu pogorămānt, la trei ani vremea de pocăinţă de vor fi gata ca, īn fiecare zi, să socotească de foarte mare preţ postul, şi, după ceasul al nouălea(ora 1500 n.n.) , să folosească hrană sărăcăcioasă şi uscată, īncāt abia să-şi ducă zilele. Dar să facă şi două sute cincizeci de īnchinăciuni, lovindu-şi cu evlavie fruntea de pămānt. La acestea le īndatorăm şi pe femeile care fac baiere şi se īndeletnicesc cu ghicitul. (Sfāntul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Episcopiei Rāmnicu-Vālcea).

Cum se iconomiseşte cel ce se pocă­ieşte, cānd are multe păcate

Şi dacă cel ce se pocăieşte are multe păcate, īi dai canon pentru cel mai mare dintr-īnsele, adică acela care are drept epitimie cei mai mulţi ani. Iar cātă vreme săvārşeşte păcatul, deşi nu se cuminecă, totuşi timpul acesta nu se socoteşte la anii de īmplinire a canonului. Iar dacă se va īndepărta de la păcatul pe care l-a mărturisit, oarece vreme, şi apoi cade iarăşi īntr-īnsul, iarăşi ia de la īnceput anii de canon. Iar de cade īntr-alt păcat, trebuie să chibzuieşti care cere mai mulţi ani: canonul pe care nu-l īmplinise sau păcatul din urmă, şi pe acei ani să rānduieşti să-i ţină.

Iar dacă, īnainte să ţi se fi mărturisit, cel ce se spove­deşte s-a depărtat de la păcat şi, deopotrivă, şi de la Dumnezeiasca Īmpărtăşanie, fie din īndemnul său fie după al altui duhovnic, să ştii că se numără la canon şi anii aceia care īncep odată cu īndepărtarea de la păcat. Să se numere la canon vremea aceia īn care s-a īndepărtat de la păcat, şi de la Īmpărtăşanie cel ce se pocăieşte, după hotărārea sa, adică fără să fi mărturisit păcatul de moarte pe care l-a săvārşit. Aceasta să faci prin pogoromīnt şi milostivire şi nu după asprime şi după dreptate. Fiindcă, după ce creştinul īşi va măr­turisi păcatul de moarte, de atunci īncolo se socoteşte canon şi īndepărtarea de la păcat şi de la Īmpărtăşanie, precum şi toate faptele bune pe care le face şi-i aduc viaţă veşnică şi-l slobozesc de osāndă veşnică. Iar cātă vreme are nemărturisite păcatul cel de moarte şi īndepărtarea de la păcat şi de la Īmpărtăşanie, precum şi toate faptele bune pe care le-a săvārşit, (acestea) nu-i aduc nici viaţă veşnică, nici nu-l izbăvesc de la osānda cea veşnică. Şi acesta este lucru īnvederat, fiindcă dacă el moare astfel, cu acest păcat de moarte al său nemărturisit, se osāndeşte. (Sfāntul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Episcopiei Rāmnicu-Vālcea).

Cum trebuie să chibzuiască duhovnicul faţă de cei ce au gānduri de hulă şi īndoieli

Dacă se īntāmplă să spovedeşti pe unii care au gānduri de hulă sau pe unii care au mereu īndoieli şi temeri īn cugetul lor, pentru sănătatea şi viata lor, sau pentru māntuirea sufletului, celor dintāi spune-le să-şi defaime hulele acestea şi să nu le privească nicidecum drept un păcat, fiindcă nu sunt rodul lor, ci al diavolului, care urăşte binele sau, de asemeni, să se īmpotrivească acestor gānduri de hulă cu aceste cuvinte: „Mergi īnapoia mea, satană, pentru că eu mă voi īnchina Domnului Dumnezeului meu şi Lui singur īi voi sluji şi asupra capului tău va īntoarce răul şi hula ta, īn veacul de acum şi īn cel ce va să vină", după cum, cu īnţelepciune, sfătuieşte Sfāntul Ioan Scărarul, īn Cuvāntul său al douăzeci şi treilea, īmpotriva hulei. […]

Cum se cuvine să-i iconomisească pe cei ce au făcut făgăduinţe

Dacă vor veni la tine să se mărturisească cei ce au făgăduit lui Dumnezeu să se facă monahi, sau să meargă să se īnchine la Dătătorul de viată Mormānt sau la alte sfinţite mănăstiri şi moaşte, sau să facă milostenii, sau să ridice aşezăminte pentru ucenici sau mănăstiri, sau să ţină cutare post, sau vreo altă facere de bine şi virtute, pe aceştia trebuie să-i sfătuieşti, duhovnice, nu numai să īmplinească asemenea făgăduinţe ale lor, ci şi să le īmplinească, cu un ceas mai devreme, fără să amāne sorocul, pentru că păcătuiesc. Că acest lucru este adevărat, o spune Īnsuşi Dumnezeu, prin gura proorocului Moise: De vei da făgăduinţă Domnului Dumnezeului tău să nu īntārzii a o īmplini, căci Domnul Dumnezeul tău o va cere de la tine şi păcat vei avea asupra ta (Deuteronomul 23, 21), prin gura īnţeleptului Isus Sirah: Nu te īmpiedica a īmplini făgăduinţa īn vreme bună, şi nu aştepta pānă la moarte ca să faci ce ai făgăduit (Īnţelepciunea lui Isus Sirah 18, 22). Pentru aceasta şi Grigorie Dialogul mustră pe Rusticiana, patri­cia­nă romană, fiindcă făgăduise să meargă să se īnchine la Ierusalim, apoi ducāndu-se la Constantinopol, ca (mai pe urmă) să plece de acolo, īşi pierdea vremea şi nu şi-a īmplinit mai repede făgăduinţa sa. Fiindcă, īnainte ca cineva să făgăduiască, trebuie să chibzuiască īntru sine, dacă poate să-şi īmplinească făgăduinţa. Dar, odată ce a făgăduit, nu mai poate să o īncalce, fiindcă (astfel) ispiteşte şi īşi rāde de Dumnezeu, cum spune Isus Sirah: Mai īnainte de a făgădui, pregăteşte-te şi nu fi ca omul care ispiteşte pe Domnul (Isus Sirah 18, 23). Şi nu numai cānd va īngădui cineva, din interesul său, dar şi cānd părinţii īi vor făgădui pe copiiilor (nevārstnici fiind) lui Dumnezeu, la vreme de boală sau īn vreo primejdie, să-i călugărească, şi atunci - zic - sunt datori copiii, īmpreună cu părinţii, să ţină şi să īmplinească o atare făgăduinţă, aducāndu-i pe aceştia īnaintea lui Dumnezeu, cum a făcut Ana cu Samuil, precum porunceşte Dumnezeu la cap. 30 al Numerilor. Dacă īnsă unii ca aceştia sunt īmpiedicaţi de vreo mare nevoie să săvārşească, fie īnchinăciunea la Sfāntul Mormānt, fie ridicarea de aşezăminte pentru ucenici sau mănăstiri, pe care le-au făgăduit, trebuie să socoteşti bine, duhovnice, cu mare chibzuinţă, cāte cheltuieli şi nevoinţe puteau ei să folosească pentru īmplinirea unor atari făgăduinţe ale lor, şi astfel să le ceri să dea sumele acestea la nevoiaşi sau pentru alte fapte bune asemănătoare, dacă au mijloace. Iar dacă nu au, să le ceri să săvārşească alte lucruri care să le īnlocuiască, precum posturi, rugăciuni, metanii şi altele.

Iar celor care s-au făgăduit să se călugărească şi apoi s-au īnsurat, trebuie să le spui, duhovnice, că şi-au călcat făgăduinţa şi trebuie să se pocăiască faţă de Dumnezeu. Şi că trebuie, şi căsătoriţi fiind, să se nevoiască cu posturi şi rugăciuni, şi cu asupriri ale trupului, şi să se īnfrāneze, īn ce-i priveşte. Dar şi pe soţiile lor, dacă este cu putinţă, să le īnduplece, cu multe rugăminţi, să se īnţelepţească īntru aceasta. Iar dacă se īntāmplă să le şi moară nevestele, atunci trebuie să-şi īmplinească făgăduinţele şi să se facă monahi. Şi după aceasta, să-i sfătuieşti mereu să nu mai facă asemenea juruinţe şi făgăduieli īnaintea lui Dumnezeu la orice nevoie care li se īntāmplă. Deoarece nefiind īn stare să le īmplinească, păcătuiesc greu. Vezi canonul 19 al sinodului din Anghira şi canonul 18 al Marelui Vasile, care canonisesc pe cei care făgăduiesc să-şi păzească fecioria şi apoi īncalcă făgăduinţa.

Cum să sfătuiască duhovnicul pe desfrānaţi

Dacă spovedeşti desfrānaţi, sau preadesfrānaţi, pe aceştia toţi, duhovnice, trebuie nu numai să-i mustri, īndeobşte, arătāndu-le că, prin patimile trupeşti, pierd firea īnaltă a judecăţii şi se aseamănă cu dobitoacele cele necuvāntătoare, ci mai vārtos să-i faci pe fiecare dintr-īnşii să-şi urască păcatul lor. Trebuie să le arăţi cāt de vătămătoare de suflet sunt desfrāul, preadesfrāul, sodomia, īmpreunarea cu dobitoace şi malahia.

Cāt de stricăcioasă răutate este desfrāul se arată din pricinile care urmează: 1. Că cine desfrānează īşi vătăma şi īşi strică trupul, pentru că īl supune la boli numeroase şi fără leac. Pentru aceasta Apostolul a zis: Cine se dedă īnsă desfrānării păcătuieşte īn īnsuşi trupul său (1 Corinteni 6, 18). Aşadar, dacă cel ce săvārşeşte alt păcat este vrăjmaş sufletului său, potrivit cu cuvāntul: Iar cel ce iubeşte nedreptatea īşi urăşte sufletul său (Psalmi 10, 5), cel ce desfrānează este vrăjmaş īncă şi al trupului său. 2. Fiindcă cine desfrānează īşi pierde fecioria, care este o comoară ce nu are preţ cu care să fie preţuită şi care - după ce a fost odată pierdută - nu mai este chip să se redobāndească vreodată. Căzută ca să nu se mai scoale fecioara lui Israel, trāntită stă la pămānt şi nimeni nu o ridică (Amos 5, 2). 3. Fiindcă desfrāul atāt de mult īntunecă mintea şi atāt de mult slăbeşte voinţa īncāt, mai mult decāt oricare alt păcat, nu-l lasă pe nefericitul făptaş al lui să se īntoarcă la Dumnezeu şi să se pocăiască: Faptele lor nu le dau răgaz să se īntoarcă la credinţa īn Domnul Dumnezeul lor, că un duh de ticăloşie sălăşluieşte īn mijlocul lor (Oseea 5, 4). Pentru aceasta, pe drept a zis dumnezeiescul Isidor acest īnfri­co­şat cuvānt: „Neamul omenesc mai mult este supus diavo­lului prin desfrāul trupului, decāt prin vreun alt păcat". 4. Fiindcă desfrāul este atāt de mult urāt lui Dumnezeu, īncāt numai datorită lui a adus īn lume acel potop, de n-au mai scăpat alţii, fără numai opt oameni şi L-a silit să spună că S-a căit că l-a făcut pe om: Şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om (Facerea 6, 7).

Preadesfrānaţilor spune-le, duhovnice: 1. Că prea­des­frānarea este un rău atāt de mare, īncāt Īnsuşi Dumnezeu porunceşte să se omoare bărbatul şi femeia care l-au săvārşit. De se va desfrāna cineva cu femeia măritată, adică de se va desfrāna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrānatul şi desfrānata (Leviticul 20, 10) 2. Dacă īn Legea veche preadesfrānarea era o fărădelege atāt de mare, cu atāt mai mult este azi, sub harul Evangheliei, cānd nunta a fost īnălţată la cinstea unei Taine. Pentru aceasta după cum atunci, Dumnezeu māniindu-se i-a spus lui David că nenorocirile nu vor lipsi din casa lui, pentru preades­frānarea pe care o făcuse: Nu se va depărta sabia de deasupra casei tale īn veac, pentru că tu M-ai nesocotit pe Mine şi ai luat pe femeia lui Urie (2 Regi 12, 10), aşa şi acum cu mai multă asprime spune aceasta, fiecărui prea­desfrānat. 3. Că fiecare prea­des­frānat se numeşte fiu al morţii, precum singur David i-a spus lui Natan: Precum este adevărat că Domnul este viu, tot aşa este de adevărat că omul care a făcut aceasta este vrednic de moarte (2 Regi 12, 5, 7) ca fiecare răpire şi furtişag, asemănate cu prea­des­frānarea, sunt ca marea de mijloc (Mediterană) faţă de īntreg oceanul, sau ca un om īnalt de un cot, faţă de un uriaş. De aceea şi Solomon a spus: Nu este lucru de moarte dacă este prins cineva furānd..., iar preadesfrānatul, din lipsă de minte, īşi aduce pierzanie sufletului său, suferă chinuri şi necinste, şi ruşinea lui nu se va şterge īn veac (Pildele lui Solomon 6, 30-33).

Iar pentru malahie, cāt de mare nenorocire este, caută īn īnsemnarea ce urmează celui de al optulea canon al Sf. Grigorie al Nisei.

Cum se canonisesc hulitorii şi cei ce jură strāmb

Celui ce a hulit cu cuvāntul să-i dea canon să mărească pe Dumnezeul pe care L-a necinstit; şi tot aşa să-i dai şi celui ce a jurat strāmb, pe lāngă celălalt canon pe care īl rānduieşte pentru aceasta Postnicul (canonul 31), şi la amāndoi să li se dea canon să citească sau să asculte cărţi de suflet folositoare, mai cu seamă Psaltirea, care cuprinde multe cāntări de mărire lui Dumnezeu. […]

Cum se canonisesc hoţii şi cei ce săvārşesc nedreptăţi

Hoţilor şi celor ce săvārşesc nedreptăţi (īnainte de alt canon - al douăzeci şi şaptelea al Pustnicului) să le dai canon, duhovnicesc, să īnapoieze lucrul străin pe care l-au luat, dacă īl mai au, fie la īnşişi stăpānii lucrului, dacă trăiesc, fie la rudele lor, dacă aceia au murit şi anume - fie prin māna duhovnicului, fie al unui alt ins de īncredere. Iar dacă nu-l mai au, să se īntoarcă la cel păgubit şi să-i ceară iertare. Iar dacă şi neamurile lor au murit să-i spui să-l dea celor lipsiţi. De aceea şi Grigorie Cuvāntătorul de Dumnezeu (Cuvānt la Botez) arată că nici īnsuşi Sfāntul Botez nu poate să ierte nedreptatea aceea, cānd poate să se dea īnapoi (un lucru) şi nu se dă. Fiindcă cine răpeşte lucru străin şi apoi se botează, nu trebuie să creadă că această răpire a lui a fost iertată, dacă lucrul se află īncă īn māinile lui şi poate să fie īnapoiat; īn acest chip, se īnşeală cāt priveşte curăţirea (de păcat), socotind că prin botez se cu­răţeşte de nedreptate, fără să fie curăţit. […]

Cum se canonisesc desfrānaţii, preades­frānaţii şi sodomiţii

Desfrānaţilor şi sodomiţilor să le dai canon: post, māncare uscată, metanii şi, mai presus de toate, să fugă de aceia cu care au păcătuit sau să-i alunge, dacă īi ţin īn ca­sele lor. Să iei aminte bine, duhovnice, să nu citeşti rugă­ciune de iertăciune nici celor vinovaţi, dacă nu vor īnapoia lucrul străin, nici desfrānaţilor şi sodomiţilor dacă nu-şi vor alunga mai īntāi din casa lor pe cea sau pe cel cu care au păcătuit. Ci chiar dacă īţi vor făgădui să facă aceasta, tu să nu-i crezi cu uşurinţă, fiindcă cei mai mulţi dintr-īnşii īşi lea­pă­dă făgăduinţa lor şi īşi rād de tine, pānă ce īşi capătă ier­tă­ciunea, precum ne-am şi īnvăţat. Şi să ştii şi aceasta, duhovnice că, de multe ori, vei afla multe asprimi şi greutăţi din partea celor ce ţin o desfrānată sau un bă­ie­ţan īn casa lor, căci aceia te vor ruga, odată, cu lacrimi īn ochi să īngă­dui să-şi aibă fiinţele acelea īn casă la ei, dar tu să nu te īnduioşezi, aducāndu-ti aminte de cuvāntul pe care īl ros­teş­te Dumnezeu: Nici săracului să nu-i fi părtinitor la ju­de­cată! (Ieşirea 23, 3). Alteori te vor ameninţa că-ţi vor face rău, dar tu să nu te temi, aducāndu-ţi aminte de cuvāntul pe care-l grăieşte Dumnezeu: Caută dreptate şi iar dreptate (Deuteronomul 16, 20), precum şi: Nu te teme de ocara oamenilor şi de batjocura lor să nu te īnfricoşezi. (Isaia 60, 7).

Cum se canonisesc cei ce īnvinuiesc fără temei şi cei răutăcioşi

Celor ce īnvinuiesc pe nedrept şi defăimătorilor să le dai canon, duhovnice, să meargă ei īnşişi la locul unde au clevetit şi să spună că minciuni au grăit īmpotriva fratelui lor. Iar de nu vor merge singuri, măcar printr-un al treilea ins să mărturisească cum că au minţit sau să trimită scrisoare de tăgadă a defăimării lor, īn chip făţiş sau īn taină. Celor răutăcioşi şi care poartă duşmănie să le dai canon să se īmpace īntre dānşii. Ia aminte bine, duhovnice, să nu citeşti rugăciune de iertăciune nici celor răutăcioşi pānă ce nu fac pace. Şi spune-le cele ce urmează ca să se īmpace: Cum, adică, Duhul Sfānt le spune: Căile celor ce nu uită răul, duc spre moarte (Pildele lui Solomon 12, 18) şi, iarăşi, Cel ce ţine minte răul este fără de Lege (Pildele lui Solomon 21, 24). Şi Ioan Bo­gos­lovul zice: Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni (1 Ioan 3, 15). Că, de nu-l vor ierta pe duşmanul lor, nu pot să rosteasc㠄Tatăl nostru", fiindcă nu iartă greşiţilor - greşelile lor, cum stă scris īn „Tatăl nostru". Că Dumnezeu, cu suferinţe va să ceară datoria şi acelora cărora le-au fost iertate de El păcatele, după pilda slu­jito­ru­lui care era dator cu zece mii de talanţi. Fiindcă īndatorirea po­run­cii cea pentru dragoste, īi sileşte, nu numai să nu se răz­bune, dar nici să urască, īntru nimic, pe aproa­pele lor, nici cu cugetul, după cuvāntul: Să nu duşmăneşti pe fratele tău īn inima ta (Leviticul 19, 17). Şi că, atunci cānd se vor īm­păca cu duşmanul lor, se va uşura şi se va bucura inima lor.

Povesteşte-le lor, duhovnice, pilda Domnului, Care se ruga pe Cruce pentru cei ce l-au răstignit, pilda Sfāntului Ştefan, īntāiul mucenic, care se ruga pentru cei ce l-au lovit cu pietre. […] Īn sfārşit, se cade, duhovnice, să-l sfătu­ieşti pe cel care făcuse īncepătură duşmăniei, să meargă şi să cadă de multe ori īnaintea celui pe care l-a stārnit, pānă ce īl va face să-l ierte, cum grăieşte dum­ne­zeiescul Gură de Aur: „Să nu-mi spună cineva că l-am rugat odată şi de două ori şi nu m-a primit. Dacă facem aceasta cu inima deschisă, să nu īncetăm, pānă ce, biruindu-l cu multa (noastră) stă­ruinţă, nu-l vom trage de partea noastră şi nu-l vom īndepărta de ura care ne-o poartă." (Cuvāntul XXVIII la Facere). […]

Cum se canonisesc ucigaşii

Ucigaşului să-i dai pe lāngă canonul XX al Postnicului, să răscumpere şi un rob, dacă are putinţe (după Simeon al Tesalonicului, īntrebarea LXXII), ca să fie un suflet īn locul unui suflet. Iar dacă o femeie a lepădat pruncul, să-i dai canon să crească un prunc sărman, dacă are mijloace, potrivit cu acelaşi Simeon (tot acolo), despre care vezi şi canonul XXII al Postnicului.

Spune-i, duhovnice, ucigaşului că, precum, īntru tot Prea Sfinţitul Patriarh Atanasie şi īmpăratul Andronic hotărăsc (Vlastaris, lit F, cap. VIII), trebuie ca acesta să-şi īmpartă averea la fiecare din copiii pe care-i are, şi o parte să se dea la cel mort, adică nevestei lui şi orfanilor, dacă-i are. Iar dacă nu-i are, trebuie să dea pomeni şi milostenii pentru sufletul celui ucis. Şi să roage pe Dumnezeu, din tot sufletul, să-l ierte şi, astfel, prin acestea, să facă să tacă strigătul pe care īl face sāngele celui ucis şi care cere răzbunare īmpotriva lui, şi să īmpiedice īnfricoşatele pedepse care sunt pregătite pentru el, atāt pe cele veşnice, cāt şi pe cele vremelnice. Fiindcă: De va vărsa cineva sānge omenesc, sān­gele aceluia de mānă de om se va vărsa (Facerea 9, 6).

Iar ca să arăţi şi ucigaşului, pe scurt, cāt de mare este păcatul său, spune-i: 1) că, dintre toate răutăţile care se fac aproapelui, cea mai mare şi mai de frunte este omorul. 2) că cel ce ucide răpeşte puterea de la Dumnezeu, care este Domnul vieţii şi al morţii şi 3) că cel ce ucide un om, săvārşeşte mai mare păcat decāt dacă ar fi pārjolit şi stricat toate cāmpiile cele īntinse, toate roadele pămāntului, toate dobitoacele, toţi copacii lumii, toate casele oraşelor şi satelor. Fiindcă ucigānd un om, el a ucis pe īmpăratul a toată făptura, cel īnscăunat de Dumnezeu.

Cum se canonisesc bolnavii foarte bătrāni

Dacă, din īntāmplare, se va afla cineva bolnav şi foarte bătrān, că nu poate īmplini canonul trupesc pe care īl rānduieşte dumnezeiescul Postnic, acestuia poţi să-i dai, duhovnice, alt canon duhovnicesc: al rugăciunii, al citirii de cărţi folositoare sufletului şi al milosteniei, trupeşti sau sufleteşti (vezi la īnceputul acestui capi­tol), dar nu şi să-i dai pogorămānt la anii de īndepărtare de la Īmpărtăşanie, cei rānduiţi de Postnic. (Sfāntul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Episcopiei Rāmnicu-Vālcea).

[6] Adică s-au stricat cu atītea răutăţi, mari şi covīrşitoare, ca īn vremea necredincioşilor slujitori la idoli, care jertfeau pe īnălţimile dealurilor.

[7] A zis Saul către Samuil: Am păcătuit, că am călcat cuvīntul Domnului şi cuvīntul tău (1 Regi 15, 24). Antioh (Epifanie, īmpăratul elenist, n. n.), chinuindu-se cu rana aceea venită de la Dumnezeu, a viermilor şi a putrezirii trupului, zicea, pocăindu-se: Cu dreptate este a se supune lui Dumnezeu, şi cel ce este pămīntean să nu se asemene Lui. Şi se ruga spurcatul acesta către Stăpīnul, Care nu voia a-l mai milui (2 Macabei 9, 12-13). Iar Iuda a zis: Am greşit, vīnzīnd sīnge nevinovat (Matei 27, 4).

[8] Oarecari dascăli despart durerea pe care o ia păcătosul pentru păcatele lui īn trei: durerea ce o ia mai īnainte de mărturisire, pe care o numesc usturime; durerea ce o ia cīnd se mărturiseşte, pe care o numesc zdrobire; şi durerea cea după mărturisire, pe care o numesc sfarīmare de tot.

[9] Şi Sfīntul Marcu Ascetul zice: „Deci, dacă pīnă la moarte a hotărīt (Domnul) pocăinţa, cel ce zice că ea s-a sfīrşit mai īnainte de moarte dezleagă porunca, lipsind pe moarte (de pocăinţă). De aceea, şi la mici, şi la mari, pocăinţa este pīnă la moarte, necontenit㔠(Cuvīnt pentru pocăinţă).

[10] Iar Sfīntul Marcu Ascetul, mergīnd mai īnainte, zice că, deşi vom socoti că nu greşim noi cu voia, dar pentru păcatul cel strămoşesc ni se cade nouă să ne pocăim. „Altădată, cel vrednic de moarte, după Lege, s-a omorīt, iar cel ce trăieşte īn credinţă trăieşte pentru pocăinţă; deşi nu pentru al său, ci pentru păcatul călcării poruncii” (Cuvīnt pentru pocăinţă). Īntr-o unire zice şi marele Grigore al Tesalonicului: „Viaţa creştinilor este o petrecere īn pocăinţă, care este, şi īnceput, şi mijloc, şi sfīrşit.” (Cuvīnt la ajunul Botezului). De aceea, se cuvine să rogi şi tu totdeauna pe Dumnezeu, zicīnd īmpreună cu David: Doamne, vindecă sufletul meu, că am greşit Ţie (Psalmi 40, 4). Īnsă să-L rogi īntru durerea inimii tale, fiindcă - după Sfīntul Marcu Ascetul - „aducerea aminte de Dumnezeu face să se nască īn inimă osteneala şi durerea pentru cinstirea Lui” (capitolul 131, Despre cei ce-şi īnchipuie că se īndreptăţesc din fapte).

[11] De aceea zice şi Sfīntul Grigorie de Nyssa: „Din desfătare te-ai stricat? Cu postirea tămăduieşte īndulcirea! Ţi-a vătămat sufletul desfrīnarea? Īntreaga īnţelepciune să se facă doctorie a bolii! Īnfocarea cea gīndită a lucrat-o lăcomia de multă materie? Milostenia să golească umplerea, căci curăţirea de cele pline este darea din ale tale. Ne-a vătămat pe noi răpirea de cele străine? Să se īntoarcă ele către stăpīnul! Minciuna ne-a adus aproape de pierzare? Adevărul cugetīndu-se să oprească primejdia!” (Cuvīnt pentru pocăinţă).

[12] De doreşti, frate, să iei īn sufletul tău chip şi pildă de pocăinţă adevărată, deschide cartea Sfīntului Ioan al Scării, caută Cuvīntul 5 pentru pocăinţă şi citeşte despre cei ce se pocăiau īn mănăstirea aceea ce se numea temniţă, din pricina locului aceluia lipsit de mīngīiere, şi vei afla petrecerea celor ce se pocăiau cu adevărat.

[13] Este vorba de praznicul Īnvierii Domnului, de la sfīrşitul Postului Mare.

[14] La care azi, se adaugă filmul, concertele, discotecile.

[15] Azi, şi la cinematograf, sau īn faţa televizorului şi a calculatorului.

[16] Şi părerea generală a teologilor scolastici este că demonii nu descoperă adīncurile inimilor: numai cele pe care omul le spune dintr-un motiv lăuntric, pe acelea le cunosc demonii, pentru că sīnt spirite fine şi se găsesc pe suprafaţa inimii şi ascultă motivul lăuntric cu gīndul, iar pe cele pe care omul nu le spune dintr-un motiv lăuntric nici demonii nu le cunosc, ci numai Dumnezeu, care scrutează inimile şi rărunchii.

[17] Prin cuvīntul acesta al Sfīntului Maxim Mărturisitorul este dezlegată aporia (nedumerirea, impasul) acelui cuvīnt evanghelic pe care l-a spus Domnul: Dacă satana īl scoate pe satana, s-a dezbinat de la sine; aşadar cum va rezista īmpărăţia lui ? (Matei 12, 26). Aşadar satana nu scoate pe satana şi īntru nimic satana nu slujeşte satanei de la sine. Īnsă, după īngăduinţa lui Dumnezeu īl şi scoate pe acesta, īi şi slujeşte. Adaugă şi aceasta: că satana nu se supune satanei pentru ceva bun. Īnsă, pentru a face rău cuiva, toţi demonii se supun şi slujesc, deoarece se īnţeleg la rău şi la īnfăptuirea răului. Aşadar satana scoate pe satana după īngăduinţa lui Dumnezeu īn primul rīnd şi īn al doilea rīnd ca să facă un rău mai mare.

[18] Canonul 61 al Sinodului 6 ecumenic hotărăşte să fie afurisiţi vrăjitorii care confecţioneaz㠄talismane”, īn care pun simboluri diavoleşti sau diferite obiecte macabre (păr, unghii, oase de şarpe sau de liliac, etc). Acestora le-au fost transmisă de mai īnainte influenţa diavolească, ce se face prin invocările diavolilor.

[19] E vorba de grăsimea, fumul, sīngele jertfelor Legii Vechi, aşezate de Dumnezeu pentru īmblīnzirea sălbăticiei iudeilor celor vechi, iar nu pentru că El Īnsuşi ar fi avut trebuinţă de carnea lor, precum şi zice: Au doară voi mīnca carne de tauri? Sau sīnge de ţapi voi bea? (Psalmi 49, 14).

Iar prin „pete” se īnţeleg toate păcatele săvīrşite īn Biserica din Ierusalim, unde s-au săvīrşit īntr-o vreme jertfe idoleşti, cum citim īn cărţile Macabeilor.

[20] Atunci cīnd a īntemeiat Biserica Noului Aşezămīnt, cum se va arăta.

[21] Noi, cei care alcătuim Biserica.

[22] Cei care vor să se căsătorească, trebuie să ia amin­te şi la aceste condiţii canonice: ambii tineri să fie ortodocşi (De pildă Canonul 10 al Sinodului de la Laodiceea zice: Nu se cuvine ca cei ce sunt ai Bisericii să īmpreune cu nebăgare de seamă pe fiii lor cu ereticii prin legătura căsătoriei. Vezi şi canoanele 26, 45, 65 ale Sfinţilor Apostoli; 14 al Sinodului IV Ecumenic; 6, 72 al Sinodului Trulan; 31 al Sinodului de la Laodiceea şi 21 al Sinodului din Cartagina. Problema căsătoriilor mixte, tratată īn acest canon, s-a discutat şi reglementat şi la Sinodul IV Ecumenic – canonul 14 – ca şi la Sinodul VI Ecumenic – canonul 72 - . La toate sinoadele s-a dispus că aceste căsătorii sunt interzise. Părinţii de la Laodiceea – vezi şi canonul 31 Laodiceea – interzic căsătoriile mixte, şi le permit numai īn cazul īn care partea neortodoxă trece la Ortodoxie. Cei ce nu au īn vedere această rīnduială şi īncheie căsătorii, Părinţii o califică ca fiind făcut㠄cu nebăgare de seamă”. Citat după Canoanele Bisericii Ortodoxe, Arhidiacon prof. dr.Ioan N. Floca, 1991); să nu fie rudenii trupeşti sau duhovniceşti; să fie tinerii de acord; să se căsătorească din dragoste, avānd la bază ajutorul reciproc (Facerea 2, 18) şi naşterea de copii (Facerea 1, 28; 1 Timotei 2, 15); părinţii celor doi tineri să fie de acord. După ca­nonul 38 al Sfāntului Vasile, cei care se căsătoresc fără voia părinţilor lor, trăiesc īn curvie, iar īmpăcāndu-se cu părinţii lor, se vor canonisi 3 ani. Īnainte de căsătoria religioasă, să se spovedeas­că ambii tineri din copilărie (de preferat la acelaşi du­hovnic); să nu trăiască īmpreună īnainte de cununia reli­gioasă (cei care trăiesc īmpreună se vor canonisi 7 ani); cununia religioasă să se facă duminica la Sfānta Liturghie; dacă nu au păcate opritoare de īmpărtăşire, să se īmpărtăşească; naşii să fie creştini ortodocşi, avānd frica lui Dumnezeu (se va pune o singură pereche de naşi). Nunta nu se face cu jocuri şi cāntări lumeşti; nu se cuvine ca bărbatul să fie bătrān şi femeia tānără, sau femeia bătrānă şi bărbatul tānăr, ci amān­două părţile să fie deopotrivă cu anii. A opta zi după căsătorie cei doi soţi să meargă la Biserică pentru a li se citi rugăciunile […]. Preotul luānd epitrahilul, citeşte aceste rugăciuni la uşa bisericii, după care intră īn biserică īmpreună cu dānşii pentru a participa şi la cealaltă slujbă obişnuită a zilei - Molitfelnic, Ediţia 1937, pag. 89.

Cei căsătoriţi trebuie să se abţină de la īmpreu­nare trupească īn sărbători, sāmbăta şi duminica, īn timpul posturilor, miercurile şi vinerile de peste an, precum şi īn timpul scurgerilor lunare şi a purtării sarcinii, prin īnvoirea amāndorura, cu bună īnţelegere (1 Corinteni 7, 5).

Nu se cuvine creştinilor ca la nunţi să cānte īn or­gane, ori să joace, ci cu cinste să cineze, ori să prān­zească, precum se cuvine creştinilor - Laodiceea 53. Cāte de lege sunt īngăduite, acelea să le facem, iar cāte nu sunt īngăduite, să luăm aminte a nu le face ca să nu fim munciţi pentru ele.

Spiţele nunţii se īmpart īn cinci rānduri şi se so­cotesc cinci grade: din sānge, din cuscrie, din cuscria cea din trei neamuri, din īnfiere (adopţiune) şi din Sfāntul Botez.

Rudenia din sānge se īmparte īn trei: suitori, co­borātori şi colaterali. Suitori: tatăl meu, bunicul meu, străbunicul meu; mama mea, bunica mea şi străbunica mea. Cobo­rātori: copiii, nepoţii şi strănepoţii mei. Colaterali: fratele meu, vărul meu, vara mea, un­chiul meu, mătuşa mea.

Fraţii sunt spiţa a doua iar copiii care se nasc din doi fraţi, se cheamă veri primari şi sunt patru spiţe. Dacă verii primari vor naşte fii, se cheamă veri de-al doilea şi sunt şase spiţe. Verii de-al doilea de vor naş­te fii, se cheamă veri de-al treilea şi sunt opt spiţe. A şaptea spiţă de rudenie este oprită a se lua īn căsătorie şi numai īncepānd cu a opta se pot căsători.

Unchi se cheamă fratele tatălui meu, iar sora lui, mătuşă. Unchi mare se cheamă fratele bunicului meu sau al bunicii mele; iar unchi mic, vărul primar al tată­lui meu sau al mamei mele. Fratele tatălui meu, faţă de mine, este spiţa a tre­ia, iar al bunicului meu sau al bunicii mele, spiţa a patra. Vărul primar al tatălui meu este spiţa a cincea faţă de mine.

Spiţele din sānge sunt uşor de socotit, iar cele din cuscrie cu anevoie, de aceea să fim cu luare aminte. Dascălii cei vechi au īngăduit, la rudeniile din cus­crie, să se ia īn căsătorie la spiţa a şaptea, iar cei mai noi au īngăduit şi la a şasea, iar la a şaptea au oprit, pentru că la a şasea nu este amestecare de sānge, pe cānd la a şaptea este.

Rudenia din īnfiere se numără pānă la opt spiţe, ca şi a Sfīntului Botez, numai Ia suitori şi coborātori, adică la părinţii care au īnfiat şi la copiii care au fost īnfiaţi, nu īnsă şi la colaterali, adică la fraţii şi surorile lor. Aceştia au devenit rudenii numai dacă īnfierea s-a făcut şi la Biserică.

Sfāntul Botez este dumnezeiască naştere şi īnno­ire a sufletului. Cine este naş la botez, se numeşte tată sufletesc al acelui copil şi este pentru acel copil mai mult decāt tatăl care l-a născut trupeşte (se va pune un singur naş). Tatăl sufletesc al copilului se face frate al tatălui său trupesc şi sunt spiţa a doua, iar faţă de copilul pe care l-a botezat, o spiţă. Toţi copiii pe care i-a botezat sunt faţă de el o spiţă. Copiii naşului cu copiii pe care i-a botezat sunt două spiţe; pe unii născāndu-i trupeşte, iar pe alţii, sufleteş­te şi nu se pot căsători pānă la spiţa a opta. Atāt la īnfiere cāt şi la botez, rudenia este numai la cei suitori şi coborātori, adică la părinţi şi la copii, nu şi la fraţi, pe care īi numim colaterali. Fraţii şi surorile naşului nu au parte de acea īn­rudire sufletească pe care a făcut-o fratele lor trupesc şi, dacă vor, iau fără nici o piedică copiii sufleteşti ai fratelui lor; aşa că acel copil pe care l-am botezat eu, pe acela fratele meu īi poate lua īn căsătorie, la fel şi nepotul meu de frate sau de soră. Toţi copiii care au avut acelaşi naş la botez, chiar dacă părinţii lor nu sunt nici un fel de rudenii, acei copii nu se pot lua īn căsătorie pānă la spiţa a opta, pentru că sunt fraţi, avānd acelaşi, tată care i-a născut sufleteşte (IL 196). Cei care au fost botezaţi īn aceeaşi zi şi īn aceeaşi apă, dar au avut naşi diferiţi, nu sunt nici un fel de ru­denii.

Soacra mea a primit un copil din botez şi am pri­mit şi eu, ginerele ei, alt copil, unul parte bărbătească şi altul parte femeiască. Oare se vor putea lua īmpreu­nă? Da, pentru că nu sunt nici o rudenie, nici din bo­tez, nici rudenie trupească. Femeia mea a primit o fată din botez, iar eu un băiat; se vor putea lua īmpreună? Nu. Dacă voi avea un fecior trupesc şi altul din botez, aceştia vor putea lua două surori. La fel şi doi copii botezaţi de acelaşi naş vor putea lua două surori. Dacă femeia mea a murit, nu pot lua pe fata care a botezat-o socrul meu. Este şi altă rudenie, cea din cununie, şi este oprită numai din partea cumătrului, a naşului şi a copiilor lor.

Rudenia din două neamuri: Nu poate cineva să ia pe mamă şi pe fată / Nici pe bunică şi nepoată / Nici pe bunică şi strănepoată / Nici două surori / Nici mătuşă dreaptă şi nepoată de soră sau frate / Nici mătuşă mare şi nepoată de frate sau soră / Nici două vere primare / Nici mătuşă mică şi nepoată de frate sau soră / Ia īnsă pe fata verei de-al doilea a femeii sale / Nici tată şi fecior nu iau pe mamă şi fată / Nici tată şi fecior nu iau pe bunică şi nepoată / Nici tată şi fecior nu iau pe bunică şi strănepoată / Nici tată şi fecior nu iau pe bunică şi răstrănepoată / Nici tată şi fecior nu iau pe două surori / Nici tată şi fecior nu iau mătuşă şi nepoată de fra­te sau soră / Nici tată şi fecior nu iau două vere primare / Tată şi fecior iau mătuşă mică şi nepoată de soră sau frate / Tată şi fecior nu iau două vere de-al doilea / Tată şi fecior nu iau pe mătuşă mare şi nepoată de soră / Bunic şi nepot nu iau pe mamă şi fată / Bunic şi nepot nu iau pe bunică şi ne­poa­tă / Bunic şi nepot nu iau pe bunică şi strănepoată / Bunic şi nepot nu iau două surori / Bunic şi nepot nu iau pe mătuşă dreaptă şi nepoa­tă de soră / Bunic şi nepot iau pe mătuşă mare şi nepoată de soră (cu discuţii) / Bunic şi nepot iau mătuşă mică şi nepoată de soră (cu discuţii) / Bunic şi nepot nu iau două vere primare / Bunic şi strănepot nu iau două vere primare / Bunic şi nepot iau bunică şi strănepoată / Bunic şi strănepot nu iau două surori / Doi fraţi nu iau două surori / Doi fraţi nu iau mătuşă şi nepoată de soră / Doi fraţi nu iau două vere primare / Doi fraţi iau mătuşă mică şi nepoată de soră / Doi fraţi iau două vere de-al doilea / Doi fraţi nu iau pe mamă şi fată / Doi fraţi nu iau bunică şi nepoată / Doi fraţi nu iau bunică şi strănepoată / Doi fraţi nu iau mătuşă mare şi nepoată de soră / Unchiul şi nepotul de frate iau mătuşă şi nepoată de soră, dacă unchiul ia pe mătuşă şi nepotul pe nepoată, nu invers, pentru că se amestecă numele şi unchiul devi­ne nepot nepotului său şi mătuşa nepoată nepoatei sale / Unchi şi nepot iau două vere primare / Doi veri primari iau două vere primare.

Rudenia din trei neamuri: Cui i-a murit femeia poate lua pe cumnata cumna­tului său / Pe femeia fratelui femeii mele, eu nu o pot lua, dar fratele meu o ia / Pe femeia fiului meu vitreg, nu o iau / Iau pe femeia fiului vitreg al fratelui meu / Nici mama vitregă nu ia pe bărbatul fetei sale vi­trege / Mu­rin­du-mi femeia, iau pe femeia unchiului ei / La fel pe fata vitre­gă a fratelui femeii mele / Am cumnat după sora mea şi iau pe femeia fra­telui lui / Pe femeia fratelui bărbatului fetei mele, pe aceea nu o iau / Dar pe sora ei o iau fără nici o piedică / Doi fraţi au cumnat şi cumnată după neveste, se căsătoresc fără nici o piedică / Cumnat şi fratele nevestii iau două vere primare / Fata lui Ioan şi nepoata de frate sau soră a primei sale femei iau fără nici o piedică doi fraţi / Unchiul şi ginerele după nepoata īntāi de frate sau soră iau două surori.

Cānd s-a făcut nuntă cu simple īnvoieli, fără sluj­bă religioasă şi după aceea o parte din cele două s-a răzgāndit, se despart fără nici o piedică, bărbatul şi fe­meia putāndu-se căsători. Dar dacă s-a făcut slujbă re­ligioasă, chiar dacă nu s-a făcut īmpreunare īntre băr­bat şi femeie, această nuntă este nuntă legiuită şi că­sătoria nu se desparte şi nimeni nu o poate desface.

Căsătoriile ce se fac din porunca lui Dumnezeu, să nu se despartă fără de pricină dreaptă. Iar acela care a mijlocit ca o nuntă legiuită să se despartă, fără cauză binecuvān­tată, se numeşte antihrist, ca unul ce calcă legile lui Dumnezeu şi se īmpotriveşte poruncilor Lui; unul ca acesta se face moştenitor al muncii de veci. Căsătoria cea fărădelege să se desfacă, iar canonul acestora, după ce s-au despărţit, este ca şi al amestecătorilor de sānge, adică să nu se īmpărtăşească 15 ani. Cine are ţiitoare (concubină n.n.) īn casa sa şi nu voieşte să se cu­nune cu dānsa, nici să se despartă de ea, pe acela nu-l primi īn Biserică, nici prinoasele lui, pānă nu se va despărţi cu totul de dānsa. Văduva să nu se recăsătorească timp de 1 an după moartea soţului; la fel şi bărbatul după moartea soţiei. Preoteasa, dacă i-a murit preotul şi nu poate ră­māne īn curăţenie, se poate recăsători. Femeia care īşi va lăsa bărbatul fără de vină, să se afurisească, iar bărbatul este nevinovat - Sfāntul Vasile 35 (La fel şi īn cazul bărbatului).

Bibliografie: Preot Simeon Adrian, Călăuză canonică, Editura Pelerinul, Iaşi, 1996

[23] Căci doar Avraam şi Sarra se īnvredniciseră să aibă ca oaspete pe Īnsuşi Dumnezeu cel īn Treime slăvit, īn chipul celor trei Īngeri, cum va arăta īn continuare Sfīntul Ioan Hrisostomul.

[24] Vezi legămīntul Dumnezeului tuturor cu Avraam, Facerea, capitolul 17.

[25] Sfīntul Ioan Hrisostomul vorbeşte pentru vremea sa, pe care o deplīnge. Cīt despre noi, ce să mai zicem?

[26] Scumpătatea şi hotărīrea Domnului vrea īntocmai ca nici bărbatul să nu se despartă de muierea sa, nici muierea de bărbatul său. Căci Domnul a zis īntocmai şi pentru bărbat, şi pentru muiere: Oricine ar lăsa pe muierea sa şi va lua pe alta, prea-curveşte. Iar dacă muierea va lăsa pe bărbatul său şi se va mărita cu altul, prea-curveşte (Marcu 10, 11-12) - fără să adauge: „afară de pricină de curvie” doar la bărbat, sau doar la muiere. Ci a lăsat să īnţelegem noi aceasta cu neosebire la amīndoi. Iar obiceiul Bisericii dă stăpīnire bărbatului a se despărţi de muierea sa, aflīnd-o curvind sau prea-curvind. Iar muierea să nu se despartă de bărbatul său, măcar de l-ar găsi curvind, sau preacurvind. Iar dacă muierea s-ar despărţi pentru pricina curviei sau a prea-curviei, iar el, nerăbdīnd, s-ar īnsura cu a doua muiere, muierea cea dintīi ce s-a despărţit de el are păcatul despărţirii acesteia, iar bărbatul este vrednic de iertare pentru că s-a īnsurat a doua oară. Iar muierea lui cea de-a doua nu se osīndeşte ca prea-curvă. Teologul Grigorie nu primeşte acest obicei, ce a pătruns īn Biserică din legea civilă romană, că zice: „Pe cei mai mulţi oameni mireni īi văd īnţelegīnd greşit cele despre curăţie. Şi legea ce o au despre aceasta pe muiere o pedepseşte dacă va curvi, iar bărbatului īi dă voie să curvească? Adică muierea, de va vicleni patul bărbatului, se judecă de prea-curvă, iar bărbatul, avīnd muierea sa, de va curvi cu alte muieri, este nevinovat? Eu nu primesc legiuirea aceasta, nu laud obiceiul! Cei ce au făcut legea aceasta au fost bărbaţi şi de aceea au legiuit numai īmpotriva femeilor. Căci legiuitorii legii acesteia civile au legiuit ca fiii să fie supuşi taţilor, iar partea cea mai slabă - adică pe maică, femeie neputincioasă fiind - au lăsat-o fără purtarea de grijă, nelegiuind a fi fiii supuşi şi acesteia. Iar Dumnezeu nu a legiuit aşa, ci zice: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe maica ta, ca să-ţi fie ţie bine! (Matei 15, 4; Marcu 7, 10; Deuteronomul 5, 16; Ieşirea 20, 12). Şi porunceşte ca cel ce grăieşte rău asupra tatălui său sau asupra maicii sale, cu moarte să se omoare. Deopotrivă - şi către tatăl, şi către maică - şi ascultarea a cinstit-o, şi ocara a pedepsit-o. Iar blagoslovenia tatălui īntăreşte casele fiilor, iar blestemul maicii dezrădăcinează temeliile. Vedeţi potrivire de legiuiri? Unul este Făcătorul şi al bărbatului, şi al muierii. Un pămīnt sīnt amīndoi, o Lege li s-a dat amīndorura şi o īnviere. Īntocmai - şi din bărbat, şi din femeie - ne-am născut, şi cu aceeaşi datorie sīnt datori fiii către amīndoi născătorii. Cum dar tu, bărbat legiuitor, ceri curăţie de la femeie, dar tu nu o păzeşti? Cum ceri ceea ce nu dai? Cum, avīnd trup asemenea cu al femeii, nu legiuieşti asemenea? Iar de socoteşti relele din vremea călcării poruncii şi zici că a păcătuit Eva, ia īn seamă că a păcătuit şi Adam. Pe amīndoi i-a amăgit şarpele, şi nici femeia nu s-a aflat mai neputincioasă īntru a se amăgi, nici bărbatul mai tare spre a nu se amăgi. Iar de socoteşti bunătăţile cele din a doua facere, să ştii că Hristos i-a mīntuit pe amīndoi cu pătimirile Sale, făcīndu-Se trup şi pentru bărbat, şi pentru femeie. A murit şi pentru bărbat, dar şi femeia se mīntuieşte cu moartea Lui. Poate socoteşti că a cinstit pe bărbat pentru că s-a născut din sămīnţa lui David? Dar, născīndu-Se din Fecioară, a cinstit-o şi pe femeie. Vor fi - zice - amīndoi un trup!, şi trupul cel unul trebuie aşadar să aibă asemănare. Iar Pavel īi legiuieşte curăţia şi bărbatului. Cum? Mare - zice - este taina aceasta, iar eu zic de Hristos, şi de biserică (Efeseni 5, 32). Bine este a se ruşina femeia de Hristos, prin ruşinarea pe care o arată către bărbatul său. Bine este şi bărbatul a nu necinsti Biserica lui Hristos, prin necinstea pe care o face muierii sale, curvind cu alta.”

La fel, şi Hrisostom mărturiseşte aceasta, īntru al cincilea cuvīnt la prima epistolă către Tesaloniceni: „Rogu-mă - zice - să ne păzim de păcatul acesta! Pentru că - precum noi, bărbaţii, le pedepsim pe muierile noastre cīnd īşi vīnd cinstea lor la alţii . aşa ne pedepsesc şi pe noi, dacă nu legile romanilor, Dumnezeu, cīnd vindem cinstea muierilor noastre, curvind cu altele. Fiindcă şi aceasta, adică păcatul bărbaţilor cu alta, tot prea-curvie este. Căci este prea-curvie nu numai a prea-curvi cu altul muierea cea măritată, ci şi bărbatul cel īnsurat a prea-curvi cu alta. Ia aminte cu deamăruntul la ce-ţi zic: Nu este prea-curvie numai a păcătui bărbaţii cei īnsuraţi cu muiere străină măritată, ci şi a păcătui cu muiere nemăritată. Aceasta īntocmai este prea-curvie, pentru că, deşi muierea aceea cu care ar păcătui nu este legată cu bărbat, cel ce păcătuieşte este legat cu muiere. Şi pentru aceasta ai călcat legea, şi ai nedreptăţit pe īnsuşi trupul tău [pe soţie]. Căci de ce pedepseşti pe muierea ta, chiar de ar curvi cu bărbat slobod? Negreşit, pentru că este prea-curvie, muierea ta fiind legată cu bărbat (cu tine adică), măcar că cel ce a curvit cu dīnsa nu are muiere. Deci şi tu, fiindcă eşti legat cu muierea ta, cīnd vei curvi cu muiere slobodă, asemenea prea-curvie este şi curvia aceasta a ta. Cel ce va lăsa - zice Domnul - pe muierea sa, afară de pricină de curvie, o face pe ea să prea-curvească. Şi cel ce o ia pe cea lăsată, prea-curveşte (Matei 5, 32; 19, 9). Şi, dacă aceasta este aşa, au nu prea-curveşte cu mult mai vīrtos cel ce avīnd, muierea sa, păcătuieşte cu muiere slobodă? Cu adevărat, fiecăruia este arătat!”

Şi nu numai Grigorie şi Hrisostom, dar nici Vasilie (atīt īntru alte părţi, cīt şi īntru a douăsprezecea hotărīre a iticalelor [canoanelor] sale) nu suferă a urma obiceiul acesta, care surpă porunca cea predanisită de Dumnezeu. Iar īn Canonul 35 al său zice că, atunci cīnd muierea va lăsa pe bărbatul său, se cuvine să cercetăm pentru ce pricină l-a lăsat, şi, de se va vedea că muierea l-a lăsat fără cuvīnt şi fără pricină, bărbatul să fie vrednic de iertare, iar muierea - de canon şi de certare, ca una ce s-a făcut pricină răului. Iar pricină bine-cuvīntată de despărţire īntre bărbat şi muiere nu este alta decīt curvia, sau prea-curvia bărbatului sau a muierii. Ci şi adăugirea de lege 117 a lui Iustinian, ce este īn Cartea 28 a Vasilicalelor, titlul 7, rīnduieşte că - de are bărbatul altă muiere, ori īn cetatea ce se află, ori īn casa sa, şi păcătuieşte cu dīnsa, iar muierea lui cea legiuită i-ar zice să se depărteze de aceea, şi el nu ar voi a se depărta - se dă voie a se dezlega nunta din pricina mīniei muierii lui celei legiuite. Mīnie din care unele femei mănīncă otravă şi se omoară, altele īşi pierd minţile, altele se aruncă īn prăpastie, iar altele fac alte lucruri prea-necuvioase. Pildele lui Solomon ca acestea urmează īn toate zilele mai īn fiecare cetate, şi ostrov şi sat. Pentru că - precum mīnia bărbatului este plină de rīvnă pentru muierea lui care a prea-curvit, precum zice Solomon (Pildele lui Solomon 6, 34), şi nu o va cruţa īn ziua judecăţii, şi nu va schimba vrajba cu nici o plată de izbăvire, nici nu va dezlega mīnia lui pentru multe daruri - la fel (ca să nu zic că şi mai mult) plină de rīvnă este şi mīnia din inima muierii pentru bărbatul său care curveşte. Dar ia aminte că - deşi Domnul a īngăduit a se despărţi bărbaţii de muierile lor din pricina curviei. adică a prea-curviei - arhiereii nu se cuvine a le da voie totodată a se īnsoţi cu altcineva. Ci să-i lase aşa osebiţi īndelungată vreme, pīnă ce partea vinovată se va căi, şi va cădea smerindu-se către partea nevinovată şi va făgădui de aici īnainte să-i păzească cinstea. Şi aşa, iarăşi să se unească. Pentru că nici Domnul n-a īngăduit a se despărţi aşa simplu, doar pentru prea-curvie, ci şi pentru alte două pricini: īntīi, pentru mīnia care urmează din prea-curvie şi pentru uciderea ce poate urma din mīnie; apoi, pentru amestecarea şi stricarea neamurilor care urmează din prea-curvie - precum zice Teologul Grigorie. Drept aceea - după zisa lui Zonara, īn tīlcuirea Canonului 9 şi 21 ale Marelui Vasilie - bărbatul, dacă nu voieşte, nu este silit a o mai avea ca soţie pe prea-curvă; iar de va voi, o are pe ea şi īmpreună locuieşte cu ea fără a greşi. Şi de ce zic „fără a greşi”? Lăudat şi prea-īnţelept este bărbatul acela care o va primi iarăşi pe muierea sa după ce a curvit (īnsă cu făgăduinţă a nu mai greşi), pentru două pricini. Mai īntīi, pentru dragostea şi milostivirea ce arată pentru trupul său - zic adică pentru muierea sa - urmīnd Īnsuşi Stăpīnului a toate Dumnezeu, Care - prea-curvă fiind mai-nainte firea omenească şi curvind cu idolii - a primit a o face mireasă a Sa, prin iconomia īntrupării, şi a o mīntui prin pocăinţă şi prin unirea cu Sine. Şi - precum faptă de bărbat īnţelept este ca, dacă se răneşte vreun mădular, să nu-l taie de la sine, ci să se silească a-l vindeca - tot astfel faptă de bărbat īnţelept este ca - greşind mădularul său, adică muierea - să nu se despartă de ea, ci mai vīrtos să se silească a o īndrepta prin pocăinţă şi īntoarcere. Şi al doilea, pentru că necurăţia cea de acest fel īntre bărbat şi muiere, a urmat după depărtarea lui Dumnezeu din pricina păcatelor lor mai dinainte. (Şi să-şi cerceteze fiecare fiinţa sa, şi va găsi cuvīntul nostru adevărat.) De aceea, amīndoi se cuvine a se suferi unul pe altul şi nu a se despărţi. Căci - dacă Apostolul zice că bărbatul credincios [creştin] se cuvine a locui īmpreună cu femeia necredincioasă [păgīnă]; şi, la fel, femeia credincioasă, cu bărbatul necredincios, pentru nădejdea mīntuirii amīndorura Căci ce ştii, bărbate, dacă nu vei mīntui pe femeie? Şi ce ştii, femeie, dacă nu-ţi vei mīntui bărbatul? (1 Corinteni 7, 16) - cu cīt mai vīrtos se cuvine a locui īmpreună şi a nu se despărţi unul de altul, măcar şi curvie de ar fi, de vreme ce nu-i desparte nici păgīnătatea, care e mai rea decīt toate păcatele? Şi cele zise pentru bărbat, se īnţeleg asemenea şi pentru femeie. Iar de zice Parimistul: Bărbatul ce ţine muiere prea-curvă este fără de minte şi necredincios (Pildele lui Solomon 18, 23), zicerea aceasta este a asprimii şi a nemilostivirii Legii celei Vechi, iar nu a blīndeţii şi a bunătăţii legii celei bune a Evangheliei. Iar mai vīrtos, īnsăşi Scriptura cea Veche zice, cu gura Proorocului Maleahi: Pe femeia tinereţii tale să nu o lepezi, căci dacă, urīnd-o, o vei depărta, păgīnătatea va acoperi gīndurile tale - zice Domnul Atotţiitorul (Maleahi 2, 15-16).

Iar dacă, pīnă īn sfirşit. nu este chip, nici vreo mesteşugire a se uni de aici īnainte bărbatul şi femeia, partea cea nevinovată poate, de mare nevoie, a se căsători a doua oară, dar nicidecum şi partea aceea ce a curvit şi s-a făcut pricinuitoare a acestei despărţiri. Căci, īn loc de cīntările şi luminile nunţii de-a doua, se cade mai mult a se tīngui. şi a plīnge pentru păcatul său şi a se afla īn īntunericul īntristării şi al văduvei celei vii, pentru că i-a despărţit pe cei īmpreunaţi de Dumnezeu. Ce zic? Se cade să sufere şi pagubă din averile sale, precum poruncesc legile īmpărăteşti - după Hrisostom (Cuvīnt la zicerea: „femeia s-a legat cu lege” şi celelalte). Iar a nu se căsători a doua oară partea ce a prea-curvit, se īnţelege din adăugirea de lege 48 a lui Leon. Căci aceasta porunceşte că bărbatul muierii ce a prea-curvit să ia zestrea ei, iar prea-curva să fie băgată īn mănăstire şi să fie silită, şi nevrīnd, a se călugări. Iar cīte lucruri are mai multe decīt zestrea sa, să le īmpartă copiii săi şi mănăstirea sa. Sau, de nu va fi avīnd copii, să le ia părinţii şi rudele sale. Iar adăugirea de lege 117 a lui Iustinian porunceşte că, dacă bărbatul muierii ce se păzeşte īn mănăstire pentru prea-curvie va muri īn răstimpul a doi ani mai-nainte de a o lua iar, ea să se călugărească (şi deci să nu se căsătorească a doua oară). Iar cum că este īngăduit bărbatului a lua iarăşi pe muierea sa ce a prea-curvit, sīnt martori - de o parte Armenopul (Cartea a VI-ea, titlul 2), iar de altă parte Sfinţitul Fotie (capitolul 2, titlul 1), care zice: „Adăugirea de lege 134 a lui Iustinian (pusă īn cartea 28 a Vasilicalelor, după Valsamon) rīnduieşte că bărbatul poate a lua iarăşi pe muierea sa ce a prea-curvit, īn vremea a doi ani după ce a prea-curvit şi s-a osīndit a se băga īn mănăstire pentru prea-curvie. Şi are toată stăpīnirea şi voia a locui īmpreună cu ea, fără a se teme cīt de puţin de vreo primejdie pentru aceasta şi fără a se vătăma nunta de păcatul făcut şi de despărţire. Şi Marele Vasilie, sfătuind, īndeamnă ca bărbatul să se milostivească, dacă muierea sa se va pocăi şi se va īndrepta, şi să o ia iarăşi, ca pe un mădular al său. Dar şi canonul 93 al Soborului al Vl-lea īngăduie ostaşului, de va voi, să-şi ia iarăşi pe femeia sa, măcar de ar fi luat-o altul, pentru īndelungata lui īnstrăinare. Asemenea şi Canonul 8 al celui din Neocezareea se vede că īngăduie preotului, de va voi, a vieţui īmpreună cu muierea sa ce a prea-curvit, īnsă să se caterisească.

Bagă de seamă īnsă că nu oricine poate porni pīră pentru prea-curvie, ci numai cinci persoane rīnduite, şi acestea să fie prea de aproape ale muierii. Adică: tată, frate, unchi după tată şi unchi după maică, iar mai cu deosebire şi mai mult decīt toţi, bărbatul ei. Īnsă, pīnă nu se dezleagă nunta, nu se īngăduie a porni acest fel de pīră altcineva decīt numai bărbatul muierii, prin cinci martori, mărturisind ei īn frica lui Dumnezeu că au văzut-o prea-curvind făţiş. Şi se porneşte pīra pentru prea-curvie īn curgere de cinci ani, şi nu īn mai mulţi” (Armenopul, Cartea I, Titlul 3). Pe līngă toate acestea īnsă, se cuvine a fi ştiut de toţi că legile civile şi īmpărăteşti nu īngăduie niciodată bărbaţilor a-şi omorī muierile, chiar de le-ar şi prinde prea-curvind. Pentru aceasta, prea-rău fac cei ce omoară sau pe femeile lor, sau pe surori, pe fete şi pe rudenii pentru că au curvit sau au prea-curvit.

Deci, fiindcă din toate cele zise se īnţelege că nu se cuvine a se despărţi bărbatul de femeie sau femeia de bărbat, cei doi trebuie a se suferi unul pe altul - după Teologul Grigorie. Şi atīt femeia se cade a-l suferi pe bărbat - măcar de o ocăreşte, măcar de o bate, măcar de cheltuieşte zestrea ei, sau altceva de-i face - cīt şi bărbatul pe femeie, măcar de se īndrăceşte (după canonul 4 al lui Timotei), măcar alte metehne de ar pătimi şi neputinţă de ar avea (după Hrisostom, īn cuvīntul la zicerea: „muierea s-a legat cu lege” şi celelalte).

Chiar dacă legile īmpărăteşti şi cele dinafară [civile] īngăduie a se despărţi bărbatul de muiere şi muierea de bărbat pentru multe pricini, Hrisostom (īn acelaşi), īmpotrivindu-se lor, zice, că nu are a ne judeca Dumnezeu după legile acestea, ci după legile despre nuntă pe care le-a legiuit El Īnsuşi. O singură pricină de despărţire este bine-cuvīntată din cele rīnduite de legi, după īmpăraţii Leon şi Constantin, cīnd o parte vrăjmăşuieşte viaţa celeilalte (Titlul 13 din alegerea legilor). Se despart īncă pe drept cuvīnt atunci cīnd: una din părţi este drept-slăvitoare, iar cealaltă eretică, după Canonul 72 al Soborului al Vl-lea; cīnd sīnt rudenii din sīnge, sau din cuscrie, după canonul 54 al aceluiaşi; sau din botez, după Canonul 53 al aceluiaşi; şi cīnd stăpīnul lor (dacă sīnt robi) n-ar voi a se īnvoi la nunta lor, după Canonul 40, 41 şi 42 ale Marelui Vasilie. Iar forma cărţii de despărţire vezi-o la sfirşitul cărţii.

[27] Īnsemnăm aici ceea ce zice marele Vasilie, că mare primejdie este a folosi cineva doctorii pentru toate neputinţele şi bolile ce pătimeşte. Fiindcă nu toate neputinţele şi bolile se fac din fire sau din dieta cea rea şi fără rīnduială a omului, neputinţă la care trebuie şi ajută meşteşugul doctorului; ci sīnt neputinţe şi boli care urmează din pedeapsa şi bătaia Domnului, ca să ne īntoarcem de la păcatul pe care-l facem şi să ne pocăim. Aşa sīnt pedepsiţi de certarea Domnului şi se īmbolnăvesc cei ce se īmpărtăşesc cu nevrednicie de Dumnezeieştile Taine, pentru păcatele lor, şi destui credincioşi chiar mor, precum zice aici Apostolul. „De aceea - zice dumnezeiescul Vasilie - cei ce pătimesc de astfel de boli, nu din fire sau din rea dietă, ci din pedeapsa şi certarea Domnului pentru păcatele lor, aceştia nu se cuvine a chema doctori ca să-i ajute, ci trebuie să se liniştească şi să sufere cu mulţumire boala, mărturisind că bolesc din pricina păcatelor lor, şi să se īndrepteze şi să facă roade vrednice de pocăinţă. Deci unii ca aceştia, liniştindu-se şi lăsīndu-se de iscusinţele doctorilor, trebuie a răbda cele ce au venit asupră-le, după cel ce a zis: Urgia Domnului o voi suferi (Miheia 7, 9). Şi arată īndreptarea prin a face roduri vrednice de pocăinţă şi a-şi aduce aminte de Domnul, Care a zis: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!” (hotărīrea 55 pe larg), (n. n.)

[28] peste tot unde este vorba de avort trebuie să luăm īn calcul şi pe cel făcut prin folosirea anticoncepţionalelor, steriletului, injecţiilor şi implanturilor n. n.

[29] Dacă bolnavul īşi poate scrie singur păcatele, se poate spovedi şi īn scris. Dacă bolnavul cade īn comă, poate fi spovedit pe scurt la preot de soţie, de părinţi sau de copii. Iar dacă cineva este gata să moară nespovedit şi nu este preot la īndemānă, bolnavul īşi poate mărturisi păcatele mari la soţie, la copii, rude etc. iar aceia sunt datori să spună păcatele mărturisite de cel mort unui duhovnic, ca să fie dezlegat.

[30] Despre iscusinţa duhovnicului este bine a citi cartea Sfīntul Teofan Zăvorātul Viaţa lăuntrică, cap. III

[31] Preot Eugen Drăgoi, Īndrumarul duhovnicului, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002, p. 156.

[32] Op. cit., p. 131.

[33] Răstimp īn care īşi plīngeau păcatele, mai īntīi īn faţa uşilor bisericii, cerīnd credincioşilor să se roage pentru ei; apoi, ascultau slujba īn tinda bisericii (şi doar pīnă la „Cei chemaţi ieşiţi…”); apoi, stăteau īn biserică, (dar tot pīnă la cuvintele de mai sus); iar, īn sfīrşit, stăteau toată slujba īmpreună cu cei credincioşi, dar fără să se īmpărtăşească (vezi Canonul 11 al Sfīntului Grigorie al Neocezareii)

[34] Vezi Sfīntul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol. II, Ed. Sofia, Bucureşti, 2000, p. 126.

[35] De pildă, ai avortat un suflet, dai naştere altuia; dacă poţi, sau īnfiezi şi creşti un copil, sau opreşti pe altul să facă avort şi īn acelaşi timp botezi un copil şi porţi grijă de creşterea lui īn frică de Dumnezeu, ca şi de propriul tău copil, şi te rogi pentru el.

[36] Op. cit, , p. 144.

[37] Op. cit., p. 153.

[38] Op. cit., p. 13.

[39] Proverbele lui Solomon. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Ed. Librăriei Teologice, Bucureşti, 1939, p. 45.

[40] Vezi ce fel de scrieri să citim la Sfīntul Ignatie Briancianinov, īn Experienţe ascetice, vol. I.